Introducere

Introducere

Potrivit dreptului public, statul nu poate fi conceput fără un şef, oricât de

simbolic ar fi rolul acestuia în unele sisteme politice1.

Instituţia şefului de stat îşi are obârşia în chiar istoria lumii, a sistemelor

statale. Dintotdeauna, colectivităţile umane organizate au avut un şef, recunoscut

sau impus, în contextul împrejurărilor istorice, instituţie ce a cunoscut o evidentă

evoluţie cât priveşte formele, structurile, împuternicirile, protocoalele2.

În dreptul public modern, ideea şefului de stat este legată de forma de

guvernământ, concept prin care, de regulă, s-a răspuns la intrebarea, cine

exercită puterea în stat: o singură persoană (monocraţia), un grup de persoane

(oligarhia) sau poporul în mod direct (democraţia)?

Cu alte cuvinte, privind forma de guvernământ ca modalitatea în care sunt

constituite şi funcţionează organele statului, o raportăm, de principiu, la

trăsăturile definitorii ale şefului de stat şi la raporturile sale cu puterea

legiuitoare.

După forma de guvernământ, statele se clasifică de regulă în două

categorii: monarhii, în care şeful statului este desemnat pe baze ereditare sau pe

viaţă, şi republici, în care şeful statului, numit cel mai adesea preşedinte, este

ales pe o perioadă determinată, fie de popor prin vot direct sau indirect

(republici prezidenţiale sau republici semi-prezidenţiale), fie de Parlament

(republici parlamentare).

O analiză din perspectiva dreptului comparat, a modului de reglementare a

instituţiei Preşedintelui, în majoritatea statelor Uniunii Europene consacră forma

de guvernământ republicană, restul reprezentând monarhii constituţionale, ceea

1 Iorgovan Antonie, Tratat de drept administrativ, vol. I, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, p. 282.2 Muraru Ioan., Tănăsescu Simina, Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a X-a revăzută şi completată, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 515.

3

Introducere

ce ne duce la concluzia că în majoritatea cazurilor predomină teza unui

Preşedinte de Republică aflat cât mai aproape de un monarh constituţional, cu

rol de reprezentare şi de arbitru, dispunând de atribuţii destul de restrânse şi

adeseori condiţionate de intervenţia altor autorităţi publice.

Iniţial, şeful statului în România a fost monarhul.

Deşi numai Constituţia din 1938 a prevăzut în mod expres că „Regele este

capul statului”, din analiza dispoziţiilor constituţionale anterioare se poate

constata că Regele exercita atribuţiile specifice unui şef de stat, „puterea

executivă fiind încredinţată monarhului”. Chiar în perioada 1940-1944, când

preşedintele Consiliului de Miniştri a fost învestit cu puteri depline în

conducerea statului român, Regele a continuat să deţină o serie de prerogative

specifice funcţiei de şef al statului.

După desfiinţarea regimului monarhist, în anul 1948 a fost creat un organ

colegiu care exercită atribuţiile şefului de stat, numit iniţial Prezidiul Republicii

Populare Române, iar apoi, Prezidiul Marii Adunări Naţionale a R.P.R., înlocuit

ulterior, în anul 1961 cu Consiliul de Stat, ca organ suprem al puterii de stat cu

activitate permanentă, cubordonat Marii Adunări Naţionale.

Constituţia din 1965 a consacrat existenţa Consiliului de Stat ca organ

colegial cu atribuţii de şef de stat, pentru ca în anul 1974, printr-o modificare a

acesteia să fie instituită expres funcţia de Preşedinte al Republicii Socialiste

România. Acesta era ales de Marea Adunare Naţională şi era răspunzător în faţa

acesteia, exercitând toate atribuţiile specifice funcţiei de şef al statului.

Consiliul de stat a fost menţinut, dar şi-a păstrat doar o parte din atribuţiile

pe care le exercita până la modificarea constituţională din anul 1974.

Începând cu 27 decembrie 1989, se instituie funcţia de Preşedinte al

Consiliului Frontului Salvării Naţionale, care primea şi atribuţiile de şef de stat.

La începutul lunii februarie a anului 1990, organele centrale ale puterii politice

4

Introducere

se reorganizează, prin constituirea Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională

(CPUN), al cărui preşedinte preia şi atribuţiile de şef de stat.

După decembrie 1989, instituţia Preşedintelui a fost menţinută, dar prin

Decretul- lege nr. 92/1990 pentru alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui

României s-a stabilit ca acesta să fie ales direct de către popor prin vot universal,

egal, secret şi liber exprimat.

Constituţia României din anul 1991 „a proiectat” un Preşedinte de

Republică pentru a satisface, pe de-o parte, necesitatea de reprezentare a statului,

iar pe de altă parte, necesitatea de arbitraj între „puterile statului”, între „stat şi

societate”3.

Astfel, dispoziţiile susţinute determină o reevaluare în ceea ce priveşte

locul şefului statului în sistemul organelor statului, în sistemul politic, poziţia

acestuia în raport cu puterile în stat4

Persoanele care au deţinut funcţia de Preşedinte al României:

- 28 martie 1974 - 22 decembrie 1989: Nicolae Ceauşescu (preşedinte al

Republicii Socialiste România)

- 27 decembrie 1989 - 6 februarie 1990: Ion Iliescu (preşedinte al

Consiliului Frontului Salvării Naţionale)

- 6 februarie 1990 - 18 iunie 1990: Ion Iliescu (preşedinte al Consiliului

Provizoriu de Uniune Naţională)

- 18 iunie 1990 - 11 octombrie 1992: Ion Iliescu

- 30 octombrie 1992 - 29 noiembrie 1996: Ion Iliescu (considerat de

Curtea Constituţională ca "primul mandat constituţional")

- 29 noiembrie 1996 - 20 decembrie 2000: Emil Constantinescu

- 20 decembrie 2000 - 20 decembrie 2004: Ion Iliescu

- 20 decembrie 2004 - prezent: Traian Băsescu3 Iorgovan Antonie, op. cit., p. 289.4 Brezoianu Dumitru, Drept administrativ. Partea specială, Ed. Universitaţii „Titu Maiorescu”, Bucureşti, 2002, p. 35.

5

Introducere

În perioada 20 aprilie 2007 - 23 mai 2007, preşedintele Senatului, Nicolae

Văcăroiu, a exercitat funcţia de preşedinte interimar, ca urmare a votului

Parlamentului de suspendare a preşedintelui Traian Băsescu. În urma

referendumului din 19 mai 2007, Traian Băsescu a fost reconfirmat în funcţie.

Aşadar, potrivit art. 80 din Constituţia României, rămas nemodificat atât

ca număr, cât şi sub aspectul conţinutului:

„ (1) Preşedintele României reprezintă statul român şi este garantul

independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării.

(2) Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna

funcţionare a autorităţilor publice. În acest scop, Preşedintele exercită funcţia de

mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate.”

Dispoziţiile acestui articol sintetizează, după cum s-a susţinut în primul

comentariu al Constituţiei, întreaga configuraţie a funcţiei prezidenţiale de la

definirea acesteia la fundamentarea şi legitimizarea acţiunilor Preşedintelui5.

5 Vasilescu Florin, Constantinescu Mihai, Deleanu Ion, Iorgovan Antonie, Muraru Ioan, Vida Ioan, Constituţia României – comentată şi adnotată, Ed. Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1992, p.180

6