Billie Jean nu era iubita mea

I.

sunt ca dracu de precaută. a nu dori să schimbi oamenii în niciun fel, a-ţi fie teamă să nu care cumva să păşeşti prea gălăgios prin tihna vieţilor lor, a nu dori să le rearanjezi nici măcar vreun fir de păr care stă ca dracu, e un adînc semn de respect. cred.

şi I love everything about you that hurts. aşa se zice acum.

II.

singurul dor real e cel care sfîşie distanţele şi anulează apropierile. mai mult nu pot să zic. şi ar fi şi nepoliticos. dar am avut o dată un film. era aşa: trebuia să reuşesc să-mi parchez golful cu faţa spre mare, fix lîngă o terasă care se numea tequila sunrise, pe vremuri. după care să mă aşez pe o bancă acolo, să-mi bag cît mai adînc picioarele desculţe în nisip, să-mi deschid o doză de peroni, să-mi aprind o ţigară şi să respir momentul ăla pînă nu aş mai fi putut. l-am trăit. a fost mişto. pe fundal cînta anybody seen my baby. fără să sper, fără să vreau.

III.

de fapt, eu despre dresaj vroiam să vorbesc azi întregii lumi. să nu dea dracu. să nu dea dracu să încerci vreodată să mă dresezi. va fi linişte vreo lună. timp în care voi pune la cale comploturi groaznice. despre cum să fac să vin peste tine şi peste tot neamul tău. plus că voi scrie cărţi adevărate suprarealiste despre tine. plus că atunci cînd mă voi plictisi, ori voi trece cu maşina peste tine, ori te voi lăsa spînzurat de lustră. gol.

IV.

dar hai să fiu totuşi generoasă astăzi şi te învăţ cum să faci să devii cel mai iubit dintre muritori, bestie. salata de castraveţi face diferenţa. ai nevoie de iaurt, mărar, usturoi, castraveţi. şi un aparat foto ca să imortalizezi momentul, să-l postezi pe FB şi toată lumea să aplaude uimită, să realizeze că eşti de fapt un individ minunat, o perspectivă de viitor caldă, să se îndrăgostească de tine şi să te iubească pe viaţă. da.

V.

şi nici măcar nu e ca şi cum nu mă mai doare nimic doar că singura poftă pe care o mai am e să rîd. mă tem că sunt o clovn-loveră convinsă. împuşcaţi-mă în cap. daţi cu pietre. vreau să-i strîng pe toţi de pe străzi, să-i duc acasă şi să ascultăm împreună pe repeat the show must go on.

VI.

nu pot să-mi scot din cap duminica aceea a Floriilor în care mi-ai sărutat de zeci de ori podul palmei, eu simţindu-mă nimic mai mult decît un şoarece speriat de perspective prins în cursa posibilităţii de a se putea termina totul chiar şi cu bine am un fetiş îngrozitor cu gladiatori, tu nu şti cine sunt eu de-acolo de unde se termină conturul de alb al pielii şi îmi începe întunericul, îmi venea să strig. uneori mi se face atît de dor de Spartacus, încît nu mai pot să respir. tu chiar nu pricepi în ce te bagi? toată vara trecută m-am iubit singură, pe toate seriile serialului. din nou şi din nou. abia aşteptam să ajung acasă, să-mi pornesc calculatorul. transpiram de emoţie. mor de indignare. e îngrozitor ce mi se întîmplă. abia depăşisem momentul hank-moody al vieţii mele. şi tocmai acum te trezeşti şi tu să pretinzi azil politic tăcerilor mele, tocmai acum. (eu v-am zis să mă împuşcaţi în cap şi să daţi cu pietre.)

VII.

ce-i drept, m-a cam sărăcit de bunăvoinţă criza asta. mă tulbură cea mai mică adiere de vînt de pe picioarele mele. orice căcat are o mie de perspective, motiv pentru care nimic nu a fost şi nici nu va fi niciodată bine. iar billie jean nici măcar nu a fost iubita mea. nici măcar de vreo chestiune atît de mişto nu am avut parte în viaţa asta. nici nu puteam să nimeresc mai prost secolul. nici nu puteam. şi nici nu ar putea fi altfel. mor de frig, în timp ce căldura costă, costă ca dracu, ieri mi-am părăsit iubitul şi am şi două amenzi de telpark neplătite. mi-au mai rămas doar profilul de FB pozele din concediul de astă vară în care păream că sunt o minunată femeie cu fund mic, sau pe-atît de îndobitocit de fericită, încît să nici nu mai conteze altceva, motanul, Martzaphoy-Copilul-Puff-Daddy-Fo-Evah şi pe lîngă toate aceste bogăţii nepreţuite mai am şi o doză minoră de self-esteem. cum s-ar zice. prin asta aş putea chiar spune că îmi cunosc perfect priorităţile. cea cu numărul unu ar fi aceea în care nu mă las doborîtă la pămînt nici de-al dracului în strădaniile de a accepta şi mai apoi de a iubi tot ce e cretin în mine. fără cale de întoarcere.

VIII.

plm, orgoliul meu de fiinţă celestă şi nemaiîntîlnită chiar nu cunoaşte limite uneori. sunt zile în care mi-s chiar mîndră, mă dau în vînt după mine de mor şi am impresia ca sunt ca o fereastră deschisă spre lumi despre a căror existenţă majoritatea oamenilor nu a auzit niciodată.

şi cum adică nu mă vrei? da chiar aşa.

IX.

ieri a fost ziua mamei. aproape că mi-a venit să urlu cînd am simţit cum îmi strîngea mîinile, agăţată cu toată fiinţa de palma ei aspră în palma mea, cu tot ce o doare, cu tot ce nu are şi şi-a dorit şi a visat şi a tînjit şi a imaginat şi a sperat o viaţă întreagă. se vede treaba că unele lucruri sunt prea mult chiar şi pentru mine. iar mai tîrziu aseară la semafor, în drum spre minunata mea casă de prinţesă am mîzgîlit pe un post-it că aş vrea să mor şi să renasc de o mie de ori, doar ca să mă mai nasc măcar o singură dată. pregătită să iert. asta doar aşa, că ar fi păcat să uităm totuşi, că eu, în esenţa mea, sunt o nenorocită.

X.

înainte credeam pînă şi-n reţeaua- orange-viitorul-nostru-sună-bine, credeam şi-n oameni-linii-de-orizont şi-n oameni-cafea-cu-lapte-băută-pe-stomacul-gol şi-n oameni-casă şi-n oameni-răsărituri-de-soare, credeam că oamenii răspund întotdeauna, cînd sunt strigaţi pe nume, credeam în toate rahaturile astea inexistente pînă începea să mă doară stomacul, pînă mi se îngreunau umerii, pînă mi se înmuiau genunchii, pînă mă apuca bocitul de pizdă proastă şi îmi venea să-ţi înfig ghearele în spate, din dragoste sau aşa ceva. desigur că toate acestea îmi par acum ca povestite dintr-o gură străină. ah, dar ce încîntătoare şi patetice emoţii de fragedă demoazelă. şi-atît. eu nu mai sunt acum aşa. şi în fine. că aproape că îmi fut weekendul, amintindu-mi toate acestea.

XI.

ar mai fi doar liniştea. eram convinsă că trebuie să am toate luptele cîştigate la capătul zilei, ca să-mi merit colţul de odihnă. m-am înşelat. confundam victoriile cu dreptul primordial la pace. eu de-aici încolo nu mai lupt, ţi-am spus. tot la fel i-am spus şi lui quentin: înţelege, asta e tot ce sunt, e cît pot duce, mai mult nu pot şi nu am, hai să mai încetinim uneori şi noi ca oamenii normali la cap, hai de-mi oferă privilegiul ăsta după care tînjesc ca o descreierată de prea mulţi ani vinovaţi. de a fi doar o pace de a ta şi-atît, e tot ce-ţi cer.

XII.

să nu dea dracu să ai însă ceva de comentat, bestie. de altfel, îmi port mereu vinovăţiile cu mine. îndesate dezordonat una peste cealaltă în buzunarul de la jeansi. ar fi chiar păcat să le las acasă. un lucru important în privinţa lor ar fi că sunt demnă de ele. şi să fie scrise într-o bună zi pe bannere şi dansate de avioane prin aer pînă s-ar întuneca şi ar cădea tot cerul peste mine, nu am să las capul jos. nu, nu am să o fac.

morala: dacă mă vei întîlni vreodată întîmplător în vreo gară, vei ştii pe cine aştept? nu-i aşa că vei ştii?

promite-mi că ştii.