Tristele Eucalyei

Tristă, plânsă , Eucalya

nu face nimic.

Nu ştie să facă deşi i se impune o temă strictă să deseneze o frunză verde sau o ciupercă verde sau un păun verde.

Eucalya rămâne în faţa şevaletului nemişcată privind prin pânză, prin pereţi şi coridoare până la zidul coşmar.

Urcă ochii şi-i coboară ca o vietate care se plimba pe tine

dus întors, iar tu eşti un zid înalt între aer şi străveziul gândurilor.

Eucalya strânge pumnii şi alungă şopârlele ce îi rod genunchii

dar vin altele mai mari, cât casa, distrug pereţii şi acoperişul până la

rădăcinile înghiţite de bivoli furioşi. Eucalya pune capcane, vrea să prindă timpul şi universul.

Stă cu mâna întinsă spre stele dar ele nu-i cad în palma deschisă. Se joacă cu umbre de var pe un perete proaspăt desenat. Apoi prăbuşit cu negru.

Trec oameni dar ei nu văd şevaletul, culorile stoarse la epuizare

şi nici piticii care se strecoară afară din tablou, pe poteci fără flori

doar frunze galbene ca obrajii bunicii seara.

Eucalya aşteaptă să crească, să vină dragostea, să capete sâni şi lapte, apoi să picteze când are ea chef, nu la comandă.

Dar timpul stă pe loc, de fapt timpul nu face nimic.

Timpul a dispărut.