Analiza cost – volum - profit

Într-o economie concurenţială producătorul, în interesul său de a obţine profit, nu

poate influenţa nici preţul cu care cumpără factorii de producţie (mijloace, forţă de

muncă, obiecte ale muncii) şi nici preţul bunurilor pe care le produce şi le vinde. În

schimb, poate controla costurile activităţii sale şi contribui cu decizii optime la

diminuarea lor.

Dacă se admite că orice proces se concepe ca o contribuţie a factorilor de

producţie, pentru a constitui o structură optimă de producţie cu costuri minime unitare,

atunci singura variabilă asupra căreia producătorul poate acţiona, este nivelul activităţii

sale, obiectivul fiecărui întreprinzător fiind maximizarea profitului.

Ce se întâmplă însă în rezultatele financiare ale întreprinderii dacă nivelul

prestabilit al activităţii, ca volum sau valoare, se modifică (fluctuează)?1 Managementul

întreprinderii, în interesul realizării acţiunilor propuse, se confruntă mai ales cu analiza

consecinţelor acestora: Care ar fi efectul asupra profitului dacă s-ar reduce preţul de

vânzare şi s-ar vinde mai multe produse? Ce volum al vânzărilor ar trebui realizat pentru

a se acoperi costurile fixe generate de dezvoltarea întreprinderii prin achiziţionarea unor

noi echipamente?

Schimbările în dimensiunea nivelului de activitate (Q) afectează, în mod evident:

dimensiunea costurilor variabile (Chv) şi fixe (Chf); volumul vânzărilor (qv) şi al cifrei

de afaceri (Ca); nivelul profitului (P).

În teoria şi practica economică studiul relaţiei dintre costuri - volum - profit

reprezintă conţinutul analizei cu acelaşi nume. Această analiză este un instrument necesar

atât pentru planificare cât şi pentru controlul managerial2. Cunoaşterea acestei relaţii face

capabil managementul întreprinderii de a-şi exercita atributele în virtutea unor informaţii

absolut necesare, în special cele privind: nivelul de activitate la care nu se obţine profit

(pragul de rentabilitate), nivelul de activitate care poate asigura profitul dorit; nivelul de

activitate corespunzător profitului maxim.

Comportamentul celor trei variabile cost - volum de activitate - profit a fost

studiat de economişti şi este oferit ca model de analiză oricărui producător (întreprindere)

pentru a identifica nivelele critice ale activităţii sale.

1 C.Rusu, Op. cit., pg. 138;2 Belverd E. Needles Jr., Henry R. Anderson, James C. Caldwell,, Op. cit., 2001, pg. 910;

Se numeşte prag de rentabilitate cantitatea de produse vândută (Qv) sau cifra de

afaceri (Ca) dincolo de care întreprinderea înregistrează profit. Însăşi creşterea

întreprinderii este impusă de faptul că funcţionarea acesteia devine rentabilă de la un

nivel minim al activităţii.

Pornind de la evoluţiile specifice ale costurilor medii (totale, fixe şi variabile),

corelate cu variaţiile ofertei întreprinderii, pot fi identificate două puncte marcând

niveluri critice ale activităţii – pragul de închidere (Pî) şi pragul de rentabilitate (PR).

Punctul mort sau punctul critic reprezintă nivelul de activitate (cifra de afaceri) care

absoarbe în totalitate cheltuielile de exploatare ale unei perioade iar rezultatul este nul.

Punctul mort, denumit şi „prag de rentabilitate", evidenţiază nivelul minim de activitate

la care trebuie să se situeze întreprinderea pentru a nu lucra în pierdere. Depăşind acest

nivel, activitatea societăţii devine rentabilă, deci riscul economic va fi cu atât mai mic cu

cât nivelul punctului mort va fi mai redus. Determinarea pragului de rentabilitate se poate

face, după caz, în unităţi fizice, valorice sau în număr de zile, pentru un singur produs,

sau pentru întreaga activitate a întreprinderii.

Prin relevarea corelaţiilor existente între cost, preţ şi volum al desfacerilor,

analiza pragului de rentabilitate permite clarificarea unor aspecte referitoare la:

importanţa relativă a diferitelor categorii de costuri; felul în care acestea variază în

funcţie de volumul producţiei, precum şi modul în care respectivele variaţii pot fi

controlate: anticiparea influenţelor exercitate de modificările de structură ale producţiei,

ale preţurilor şi ale costurilor, asupra profitabilităţii întreprinderii; determinarea

capacităţii de producţie necesară atingerii rentabilităţii maxime; oportunitatea acceptării,

sau nu, a unor contracte de o anumită mărime ori natură etc.

În esenţă, calcularea pragului de rentabilitate conduce la determinarea volumului

minim al producţiei, sau al desfacerilor, de la care o întreprindere începe să realizeze

profit. Totodată, se poate identifica şi volumul maxim recomandat al desfacerilor, până la

care întreprinderea trebuie să-şi extindă producţia pentru a maximiza profitul, în raport cu

capacitatea de producţie instalată sau cu investiţia efectuată.

În funcţie de conţinutul indicatorilor economico-financiari consideraţi, de tipul de

concurenţă al pieţei şi de reprezentarea grafică se disting două variante ale pragului de

rentabilitate3:

- modelul liniar

- modelul neliniar

5.3.2.1. Modelul liniar al pragului de rentabilitate

Ipoteza pe care se bazează acest model este cea a liniarităţii costurilor şi a cifrei

de afaceri şi se referă la:

- un cost variabil unitar constant (cv) în raport cu creşterea volumului producţiei

ceea ce înseamnă că, indiferent de volumul fizic al producţiei vândute (Qv), cheltuielile

variabile pe unitatea de produs sunt constante, variind în schimb volumul total al acestora

(Chv);

- un preţ unitar de vânzare constant (p) indiferent de volumul produselor fizice

vândute (Qv), altfel spus, piaţa absoarbe toată producţia la acelaşi preţ.

Grafic acest model este prezentat în figura nr.1

Fig. 1 Modelul liniar al pragului de rentabilitate

Sursa: Georgeta Vintilă, Op. cit., pg. 174;

3 Mircea Coşea, Luminiţa Nastovici, Evaluarea riscurilor, Metode şi tehnici de analiză la nivel micro şi macroeconomic, Ed. Lux Libris, Braşov, 1997, pg. 31;

Ch/Vt Vt (Ca)

Cht

pierderiprofit

Chv

Chf

Qpr Qmax

Se remarcă faptul că de cele mai multe ori se lucrează cu un nivel al preţului

având mărimea: p = cv(1 + m), în care m – marjă care dă posibilitatea întreprinzătorului

să–şi recupereze inclusiv costurile fixe şi să obţină un profit normal, deşi, în cazul

concurenţei imperfecte, volumul vânzărilor este dependent de nivelul preţurilor, între

cele două mărimi existând un raport invers proporţional şi, se pune astfel problema

determinării preţului la care capacitatea de producţie se va folosi, cel puţin la nivelul

normal, ceea ce face necesară cunoaşterea funcţiei cererii (lucru care se întâmplă foarte

rar).

Analiza stabilităţii profitului evidenţiază următoarele aspecte:

- în Qvpr întreprinderea nu degajă nici profit nici pierdere. Instabilitatea profitului

este cu atât mai mare cu cât întreprinderea este mai aproape de punctul său critic. Când

nivelul de activitate (Ca) se situează în vecinătatea punctului critic, o mică variaţie a

cifrei de afaceri antrenează o mare variaţie a profitului;

- Când Qv < Qvpr costurile depăşesc Ca, iar întreprinderea lucrează în pierdere;

- Când Qv > Qvpr costurile sunt compensate de o cifră de afaceri suficient de

mare pentru a degaja şi profit.

Cu cât Qv (producţia vândută) este mai mare faţă de acest punct critic, cu atât mai

mult profitul va creşte, înglobând marjele unitare brute aferente vânzărilor suplimentare

(cheltuielile fixe sunt absorbite deja de vânzările realizate până la punctul critic).

Punctul de echilibru nu este un concept static, nu există un punct critic absolut, ci

un prag de rentabilitate cu un anumit orizont de calcul. Acest lucru are în vedere

următoarele elemente: cheltuielile fixe, repartizate asupra întregii producţii, fiind cu atât

mai reduse pe unitatea de produs cu cât volumul producţiei este mai mare, vor fi

recuperate prin vânzările iniţiale (vânzări realizate până la atingerea punctului critic).

În realitate însă, cheltuielile fixe nu prezintă o anumită constanţă pentru toate

nivelurile de activitate, şi de aceea, chiar dacă costurile variabile respectă regula

proporţionalităţii, modificarea costurilor totale determină apariţia unui nou prag de

rentabilitate.

Totodată, în realitatea economică, preţul de vânzare nu poate rămâne constant,

deoarece concurenţa oferă situaţii diverse. Astfel, în cazul scăderii cererii pe piaţă

(neprevăzută de întreprindere), preţurile vor scădea. Acest fenomen va fi însoţit de

întârzierea plăţilor, creşterea stocurilor, a provizioanelor pentru exploatare cât şi a celor

pentru riscuri şi cheltuieli. Drept urmare, cheltuielile relativ constante sporesc

considerabil, iar profitul va înregistra o scădere semnificativă.

În consecinţă, va creşte nivelul pragului de rentabilitate, iar în reprezentarea

grafică acesta se va deplasa spre dreapta pe axa absciselor. În cazul în care cererea de

produse pe piaţă creşte, preţurile şi implicit profitul vor creşte, determinând o scădere a

punctului critic, deci o deplasare spre stânga pe axa absciselor.

Pentru a determina pragul de rentabilitate în unităţi valorice (Capr), la

întreprinderile monoproductive, se înmulţeşte pragul de rentabilitate în volum (Qvpr) cu

preţul de vânzare unitar (p) obţinându-se următoarea relaţie:

dar:

atunci:

în care, Rmcv – rata marjei asupra costului variabil unitar.

Potrivit ultimei relaţii, pragul de rentabilitate reprezintă valoarea cifrei de afaceri

pentru care suma cheltuielilor fixe este egală cu marja absolută asupra costului variabil.

b) Pentru unităţile care produc şi comercializează o gamă variată de produse

(poliproductive – celelalte ipoteze menţinându-se), calculele vor avea în vedere mărimi

medii ce caracterizează întreg ansamblul, iar pragul de rentabilitate valoric pentru

întreaga activitate a întreprinderii, stabilit pe baza contului de profit şi pierdere, are

următorul model:

în care: MChV (%) - rata marjei asupra cheltuielilor variabile;

c) Pentru unităţile din sectorul de comercializare a mărfurilor, pragul de

rentabilitate se determină în mod similar, luându-se în calcul toate cheltuielile unităţii,

inclusiv costul mărfurilor vândute la preţul cu amănuntul. Particularităţile în stabilirea

relaţiilor de calcul se referă la indicatorii utilizaţi diferiţi faţă de cei ai întreprinderilor

productive pentru că în acest sector de activitate nu se creează noi valori materiale, ci

doar se sporeşte valoarea mărfurilor vândute.

Dacă se are în vedere mecanismul specific de asigurare a profitului din adaosul

comercial (Ac) cuprins în preţul de vânzare cu amănuntul, pragul de rentabilitate se

determină pe baza relaţiei4:

RE = 0 Cht = Ca, unde:

Cht = Cm + Chc, iar

Ca = Cm + Ac

unde: RE - rezultatul exploatării; Cm - costul de cumpărare al mărfurilor; Chc -

cheltuiala comerciantului, numită uzual cheltuiala de circulaţie;

Ac - marja comercială (adaos comercial), adică valoarea pe care o adaugă

comerciantul la valoarea produselor achiziţionate pentru a fi revândute.

Din relaţiile de mai sus rezultă:

Cm + Chc = Cm + Ac Chc = Ac

Chc = Chv + Chf, Chv = Ca Nchv

Nchv – nivelul relativ al cheltuielilor variabile

- cota medie de adaos comercial (rata marjei comerciale)

înlocuind Chc, Chv şi Ac în relaţia Chc = Ac rezultă:

Ca Nchv + Chf = Ca Ca ( - Nchv) = Chf

În aceste condiţii cifra de afaceri prag va fi dată de relaţia:

Având în vedere că diferenţa ( - Nchv) este rata marjei nete Rmn, adică marja

negrevată de cheltuieli raportată la cifra de afaceri, ultima relaţie se mai poate scrie astfel:

4 D. Mărgulescu, M. Niculescu, V. Robu, Diagnostic economico-financiar, ED. Romcart, Bucureşti, 1994, pg. 244;

Se observă că cifra de afaceri prag pentru întreprinderile din sfera distribuţiei

creşte direct proporţional cu cheltuielile fixe şi scade atunci când creşte rata marjei nete.

În procesul decizional, prezintă interes deosebit, stabilirea pragului de

rentabilitate în zile, având semnificaţia datei calendaristice la care pragul de rentabilitate

este atins (exemplu: dacă PRzile = 51 zile, înseamnă că cifra de afaceri corespunzătoare

pragului de rentabilitate a fost atinsă pe data de 20 februarie). Aceasta se stabileşte astfel:

Acest model are o serie de ipoteze ideale cum ar fi:

– cheltuielile variabile sunt proporţionale cu volumul producţiei, deci

randamentele factorilor de producţie sunt considerate constante. Ipoteza liniarităţii

funcţiei costului variabil introduce în modelul de analiză a pragului de rentabilitate ideea

profitului maxim infinit continuu pentru un volum infinit al producţiei vândute5. În

realitate însă, numai o parte dintre cheltuielile variabile sunt proporţionale;

– veniturile totale sunt de asemenea, considerate liniare, ceea ce semnifică fie că

produsele sunt de cerere infinit elastică fie că preţul este fix concurenţă pură şi perfectă);

– producţia este considerată absolut omogenă şi de serie mare şi nu prezintă

modificări structurale importante.

În ciuda acestor imperfecţiuni, graficul se constituie într-un instrument important

de adoptare a unor decizii privind momentul alegerii unor investiţii de extindere sau de

modernizare.

5.3.2.2. Modelul neliniar al pragului de rentabilitate

Modelul neliniar de analiză pleacă de la premisa mult mai realistă că în realitate

costurile variabile nu evoluează strict proporţional cu evoluţia volumului producţiei, fie

din raţiuni tehnice, fie din raţiuni financiare. Costurile variabile sunt funcţii crescătoare

de volumul producţiei, dar este posibilă diminuarea costurilor variabile începând de la un

anumit volum al producţiei şi, în consecinţă, costurile totale nu vor mai fi reprezentate

grafic printr-o dreaptă. De asemenea, diminuarea preţului de vânzare poate provoca o

creştere nonproporţională a volumului vânzărilor care, mai departe, determină 5 Marilena Mironiuc, Analiza performanţelor economico-financiare ale întreprinderii, Ed. Junimea, Iaşi, 1999, pg. 220;

întreprinderea să-şi utilizeze la maximum sau să-şi extindă capacitatea de producţie

existentă, cu consecinţe asupra majorării costurilor variabile.

Ca o nouă manieră de abordare, în modelul neliniar de analiză operează criteriul

de maximizare a profitului cunoscut în teoria microeconomică sub forma egalităţii dintre

venitul marginal şi costul marginal. Reprezentarea grafică, în acest caz, evidenţiază două

puncte de echilibru (ce definesc un domeniu de profitabilitate6), datorită caracterului

progresiv pe care-l dobândesc unele costuri variabile ca urmare a acţiunii legii

randamentelor descrescânde.Volumul optim al producţiei Qo va fi cel corespunzător

căruia diferenţa dintre veniturile şi costurile totale este maximă.

Figura 2 vizualizează modelul neliniar, cel mai adecvat analizei marginale.

Fig. 2 Modelul neliniar al pragului de rentabilitate

Sursa: Georgeta Vintilă, Op. cit., pg. 178;

Reprezentarea grafică în modelul neliniar evidenţiază două puncte de echilibru,

unul inferior şi altul superior, un ”domeniu de rentabilitate” în care întreprinderea obţine

profit dacă va vinde o cantitate din producţia sa care se situează între cele două puncte de

echilibru. Cu alte cuvinte, rezultă că pentru ca o întreprindere să obţină profit maxim este

6 Toader Gherasim, Op. cit., vol. 2, pg. 50;

Ch/Vt Chpierderi

Pr2 Vt profit

pierderi

Pr1

Chf

Q pr1Qo Qpr2 Q

necesar ca producţia sa, ca nivel optim, să fie cuprinsă între două limite (Q Pr1 ,QPr2) care

desemnează nivelurile critice aferente celor două puncte de echilibru (Pr1, Pr2). Pentru a

realiza acest volum optim al producţiei este nevoie de o capacitate de producţie de o

anumită mărime ce defineşte dimensiunea optimă a întreprinderii.

Criteriul considerat în acest model este cel al maximizării profitului în ipoteza

neliniarităţii funcţiei costului variabil, lucru realizabil atunci când venitul marginal este

egal cu costul marginal.

Un alt avantaj al acestui model - comparativ cu modelul liniar - îl constituie

marcarea precisă a punctului de echilibru Pr2 care indică mărimea optimă a volumului

producţiei - şi, implicit al desfacerilor - pentru care întreprinderea îşi maximizează

profiturile.

În cazul modelului liniar, profitul maxim obtenabil - reprezentat de suprafaţa

încadrată între dreapta corespunzătoare venitului şi cea corespunzătoare costului total -

pare a fi limitat doar de capacitatea de producţie instalată, adică de cantitatea şi calitatea

mijloacelor de producţie şi a forţei de muncă, în care s-au materializat investiţiile iniţiale.

În realitate, atingerea şi menţinerea - pe perioade mai îndelungate de timp - a

acestei limite, are ca efect o creştere substanţială a costurilor de producţie, existând riscul,

ca la un moment dat întreprinderea să înregistreze pierderi financiare.

Justificarea rezidă - la nivelul producătorului - în creşterea inerentă, atât a

cheltuielilor de întreţinere şi de reparaţii, cât şi salariilor directe şi indirecte, proporţional

cu efortul suplimentar făcut (regimul intensiv de utilizare al mijloacelor de producţie

conducând la căderi accidentale mai frecvente, intervenţii preventive - efectuate la

perioade mai scurte de timp - de reglare şi de întreţinere a utilajelor; stimularea materială

a personalului în vederea creşterii productivităţii muncii, sau a efectuării de ore şi/sau

schimburi suplimentare etc.).

Un alt aspect, deloc de neglijat, este conferit şi de modificările intervenite în

mediul exogen, reprezentat de piaţă, mai ales în condiţiile existenţei unei puternice

concurenţe. Schimbarea raportului cerere-ofertă, în detrimentul celei din urmă (cerere

inferioară ofertei), va conduce la scăderea preţurilor practicate pe piaţă. Consecinţa va fi,

evident, diminuarea marjei brute de contribuţie la profit, în condiţiile menţinerii constante

a costului de producţie.

Rămânând însă cu analiza numai în sfera de influenţă a producătorului,

evidenţierea punctului Pr2 semnifică nivelul maxim până la care se poate angaja

întreprinderea în dezvoltarea propriei activităţi de producţie/desfacere, asigurându-şi în

acest mod, obţinerea maximului de profitabilitate în raport cu investiţia făcută şi

marchează sfârşitul zonei de profitabilitate maximă a întreprinderii. Altfel formulat,

activitatea întreprinderii va înregistra profit, atât timp cât costul marginal este inferior

venitului marginal.

Panta descărcătoare a dreptei ce reprezintă venitul marginal, este motivată fie de

diminuarea marjei brute de contribuţie la profit - datorită creşterii costului marginal odată

cu sporirea volumului producţiei sau al desfacerilor – fie ca urmare a scăderii preţului de

desfacere, în ideea de a prelungi durata de viaţă comercială a unui produs.

Această ultimă observaţie, împreună cu trăsătura definitorie a costurilor fixe

(periodice)- şi anume aceea de a putea fi considerate constante pe anumite perioade de

timp – impune reluarea calculelor şi a analizei pragului de rentabilitate, ori de câte ori

survin modificări ale factorilor endogeni şi/sau exogeni. Doar în acest fel se pot obţine

informaţiile, precise şi corecte, necesare luării de decizii - prompte şi eficiente – privind

costurile şi preţurile.

Cele două modele ale pragului de rentabilitate, au calitatea de a se completa

reciproc, oferind informaţii deosebit de importante în procesul de control al costurilor,

informaţii care nu ar putea fi fumizate printr-o abordare separată şi unilaterală. În

sprijinul acestei idei, se va prezenta, succint, o variantă hibridă a celor două modele,

întâlnită în literatura de specialitate ca „diagrama nivelelor critice", sau metoda “venitului

marginal”7.

În concordanţă cu această reprezentare grafică, noţiunea de venit marginal poate fi

definită, fie ca suma cheltuielilor constante şi a profiturilor, fie ca diferenţa dintre

valoarea vânzărilor efectuate şi costurile variabile, reclamate de realizarea respectivului

volum al desfacerilor. Punctul critic va apare la intersecţia dreptei profiturilor (B) cu

dreapta corespunzătoare costurilor fixe. În punctul critic, valoarea venitului marginal va

fi egală cu cea a costurilor fixe.

7 Gabriel P. Luca, Neculai Olaru, Elemente de management financiar, Editura Dosoftei, Iaşi,1994;

Utilizarea diagramei nivelelor critice - asigură o eficienţă deosebită şi o relevanţă

maximală în analiza profitabilităţii întreprinderilor, ce manifestă preocupări în

desfăşurarea de activităţi multiple şi caracterizate de ponderi diferite în ansamblul

afacerii.

Astfel, odată cu creşterea gradului de diversificare al unei afaceri se pune

problema disocierii produselor - sau a serviciilor - care aduc profit, de cele care sunt

nerentabile.

Prin prisma faptului că diferitele produse sau servicii reclamă investiţii specifice

(în echipamente, utilaje şi instalaţii, număr de angajaţi, nivel de pregătire profesională al

acestora, volum de muncă necesar etc.), se impune efectuarea unei compartimentări pe

produse a activităţilor şi o alocare cât mai exactă a costurilor fixe pe obiecte de fabricaţie.

Într-o asemenea situaţie capătă semnificaţie şi devin operante două noţiuni noi:

centrele de cheltuieli şi centrele de profit.

Prin intermediul acestora se defineşte divizarea întregii afaceri în activităţi

specifice, la nivelul cărora impactul cheltuielilor deja efectuate şi al creşterii costurilor

viitoare, poate fi uşor identificat şi planificat. Cu alte cuvinte, devine posibilă realizarea

unei asocieri clare a investiţiilor precedente cu trecutul şi a celor de perspectivă cu

viitorul.

Principalele elemente ce prezintă relevanţă în alocarea pe centre a costurilor fixe

sunt:

- suprafeţele productive - separate pe procese sau pe activităţi - care includ:

chiriile sau ratele împrumuturilor efectuate pentru clădiri; cheltuielile de întreţinere ale

acestora; cheltuielile cu iluminatul, încălzirea şi curăţenia etc.

- valoarea utilajelor şi a instalaţiilor - ce include, în esenţă, amortizarea,

întreţinerea-repararea şi alte costuri asociate bunei funcţionări.

Pe baza considerentelor menţionate privind alocarea costurilor fixe pe tipurile de

produse realizate, se asigură compartimentarea afacerii pe centrele de cheltuieli şi centre

de profit. În situaţia în care disocierea se extinde şi la alocarea unui departament din

cadrul structurii organizatorice a întreprinderii - conform metodei de conducere pe

produse - al cărui manager va deveni direct răspunzător de controlul costurilor la nivelul

respectivului centru, atunci se poate vorbi chiar de un centru de control al bugetului.

5.3.3. Avantajele şi limitele utilizării pragului de rentabilitate

Avantaje

Utilizarea celor două nivele ale pragului de rentabilitate şi a diagramei nivelelor

critice oferă două mari categorii de informaţii:

I . informaţii – şi, în acelaşi timp, principii - ce ţin regulile de bază ale

profitabilităţii oricărei activităţi economice şi anume:

– o întreprindere care nu produce înregistrează pierderi financiare egale cu

cheltuielile sale fixe totale;

– pentru perioade limitate de timp o întreprindere poate supravieţui, dacă

veniturile sale brute sunt cel puţin egale cu valoarea costurilor variabile totale (deci,

preţul de vânzare trebuie să fie cel puţin egal cu cheltuielile variabile unitare);

– acceptarea unor contracte ale căror comenzi însumate nu angajează

capacitatea de producţie instalată, la a realiza un volum de producţie superior primului

punct de echilibru (PrI), este echivalentă cu a lucra fie în pierdere, fie cu profit zero;

– zona de maximă profitabilitate, în raport cu investiţia făcută într-o afacere,

este cuprinsă între volumele de producţie corespunzătoare celor două puncte de echilibru

(Pr1 şi Pr2); această zonă corespunde intervalului în care curba costului marginal este

situată sub dreapta venitului marginal;

– cu cât volumul producţiei depăşeşte mai mult punctul de echilibru (Pr2), cu

atât mai mari vor fi şi pierderile financiare, diminuându-se astfel, în mod corespunzător,

profitul obţinut până la acel punct; decizia de a se proceda la o asemenea sporire a

volumului producţiei, poate fi justificată - numai în cazul întreprinderilor puternice - de

adoptarea unei strategii agresive de piaţă, cu scopul penetrării şi al acaparării zonelor

tradiţionale de desfacere ale concurenţei.

II. informaţii cu caracter specific, ce evidenţiază consecinţele eventualelor

modificări - dorite, sau impuse de mediul extern - ale componentelor structurii costului, a

preţului sau a producţiei, cum ar fi:

– deplasarea punctului de echilibru (punct critic), ca urmare a modificării,

separat, a cheltuielilor fixe, a celor variabile sau a preţurilor de vânzare;

– deplasarea punctului de echilibru, prin efectuarea de modificări combinate:

Chv şi Chf, Chv şi pv ; Chf şi pv sau Chv, Chf şi pv;

– influenţa modificării structurii de producţie, asupra costului de producţie şi a

venitului brut.

Alte avantaje - cu caracter general - conferite de analiza pragului de rentabilitate

şi a diagramei nivelelor critice, rezidă în:

– caracterul de instrument relevant de informare şi decizie, la nivelul conducerii

superioare, de urmărire şi control - a cheltuielilor şi a realizărilor - la nivelul conducerii

operative;

– prezentarea şi înţelegerea eficientă a corelaţiilor existente între cheltuieli şi

venituri;

– posibilitatea diferenţierii profiturilor realizate ca urmare a volumului

activităţii, de cele obţinute ca rezultat al eficienţei acesteia;

– asocierea clară a costurilor variabile la diferitele bunuri realizate, costurile

fixe nemaifiind considerate ca nemijlocit legate de producerea lor;

– posibilitatea elaborării unor norme de control a activităţii de producţie,

caracterizate prin conciziune şi claritate, tocmai datorită renunţării la repartizarea

cheltuielilor fixe pe articole de fabricaţie;

- depistarea produselor sau a activităţilor care nu sunt rentabile şi identificarea

posibilităţilor de creştere a profiturilor.

Limite

Limitările8 analizei cost – volum – profit (CVP) pot apărea din cauză că analiza

este operaţională pe termen scurt, este o “aproximare pe termen scurt a relaţiei dintre

cost-volum de activitate-profit”. Analiza este limitată la termen scurt pentru că în acest

interval cheltuielile pot fi separate în variabile şi fixe, întreprinderea bazându-se pe o

tehnologie constantă şi eficientă, un mediu stabil, lipsit de incertitudini iar preţurile de

vânzare şi cele de achiziţie a resurselor sunt, de asemeni, constante. Tot constant se

presupune a fi nivelul stocurilor, fără schimbări semnificative în timpul perioadei

planificate, producţia fabricată având desfacerea asigurată.

Analiza CVP este de asemeni limitată de faptul că este doar o aproximare a

relaţiilor subliniate, pentru că, atunci când se estimează comportamentul costului, ecuaţia

8 Shane Moriarity, Carl P. Allen, Cost Accounting, 2nd edition, Jonh Wiley & Sons, New York, 1986, pg. 158;

costului nu reprezintă perfect comportamentul costului actual. Orice eroare în ecuaţia

costului se va răsfrânge direct în estimările profitului.

Modelul poate fi desigur îmbunătăţit, prin ajustarea erorilor datorate aproximării

şi o determinare a ecuaţiei costurilor cu mai mare acurateţe.

Cu toate acestea modelul CVP rămâne un instrument de bază9 care permite

managerilor să răspundă la întrebarea “dar dacă” cu rapiditate şi uşurinţă şi este o tehnică

folositoare pentru stabilirea unor planuri iniţiale. În fond relaţia venituri – cost – profit

nu face altceva decât să impună restricţii asupra modului în care trebuie gestionată

întreprinderea într-o ramură economică dată, pentru a realiza competitivitatea.10

În concordanţă cu abordarea teoretică, cercetarea practică efectuată în studiul

relaţiei cost-volum -profit asupra întreprinderilor supuse analizei, evidenţiază câteva

aspecte interesante, aşa cum arată datele din tabelul nr. 5.50

9

10 Dan Voiculescu, Competitivitatea, Ed. Economică, Bucureşti, 2000, pg. 57;