Pozitivismul Este un curent filozofic care are la baza cunoasterea experimentutlui stiintific.

1. In sens restrans, termenul de pozitivism se aplica lucrarilor celor care s-au intitulat pozitivisti sau au acceptat o astfel de etichetare. Din aceasta perspectiva se disting doua stadii distincte. Un prim stadiu a fost instituit in domeniul filosofiei sociale de catre Auguste Comte, care a lansat termenul de “filosofie pozitiva” odata cu cel de sociologie in prima jumatate a secolului a al XIX-lea.

Cel de al doilea stadiu corespunde dezvoltarii “pozitivismului logic” sau a neo-pozitivismului in deceniul al treilea din secolul XX de catre reprezentantii Cercului de la Viena: M. Schlick, R. Carnap, O. Neurath, Ph. Frank, H. Reichenbach. Dintre membrii ercului de la iena cel care s-a preocupat mai mult de aplicarea logicii pozitiviste in domeniul sociologiei a fost O. Neurath. Influenta sa directa asupra dezvoltarii sociologiei ca atare a fost insa foarte redusa. Mai degraba se poate spune ca psihologia logica a impulsionat dezvoltarea metodologica in domeniul sociologiei prin lucrari ale unor filosofi ai stiintei si mai ales prin fundamentarea unor noi practici de cercetare.

2. In sens larg, termenul de pozitivism este aplicat in mod difuz pentru a caracteriza acele lucrari care intrun fel sau altul adopta presupozitiile si principiile de abordare consacrate de pozitivismul filosofic. In general sunt admise ca presupozitii filosofice de baza:

A. asertarea fundamentului experiential al oricarei cunoasteri, ceea ce corespunde regulei fenomenalismului din filosofia neopozitivista;

B. considerarea judecatilor de valoare si normative ca lipsite de continut sau consistenta empirica si deci incapabile de a fi validate prin testarea experientiala, ceea ce solicita eliminarea lor din discursul stiintific si optiunea pentru o constructie teoretica neutrala valoric.

Ca principii ale abordarii pozitiviste au fost consacrate urmatoarele:

A. metodologia cercetarii din stiintele naturii poate fi adaptata si utilizata in sociologie. Fenomenele sociale sau cele incluse in aria subiectivitatii umane sunt considerate ca “obiecte” ce pot fi analizate in mod similar cu investigarea obiectelor naturale. Sociologul adopta pozitia de observator al realitatii sociale

B. produsul sau rezultatul final al investigatiei sociologice poate fi formulat in termeni similari celor din stiintele naturii, adica sub forma de legi sau de generalizari legice, iar cercetatorul social se considera a fi un analist obiectiv, detasat, neimplicat in realitatea investigata

C. sociologia este o disciplina tehnica, incluzand acea cunoastere care are o forma eminamente sau predominant instrumentala si nu implica logic nicio valoare.

Rareori si poate nicicand presupozitiile filosofice, principiile abordarii si orientarile atitudinale nu sunt in mod integral identificabile in una si aceeasi lucrare sociologica. Mai frecvent in sociologie sunt atitudinile pozitiviste, care se caracterizeaza prin aderarea la un principiu sau altul si ignorarea sau contestarea celorlalte. De exemplu, un sociolog poate opta pentru sustinerea caracterului instrumental al cunoasterii sociale, fara ca aceasta sa implice in mod necesar aderarea la principiul neutralitatii axiologice. Doua consecinte importante rezulta de aici.

Prima este ca teorii sau practici metodologice care se prezinta ca diferite dintr-un punct de vedere ajung sa fie convergente sau identice din altul. Mai mult, in acelasi demers de cercetare pot fi adoptate si practicate principii pozitiviste si nepozitiviste. A doua consecinta este ca termenul de pozitivism social a ajuns sa aiba un grad inalt de ambiguitate semantica, astfel ca aplicarea sa in caracterizarea unei analize sociale nu poate fi altfel decat eluziva. Asa se face ca in perioada ultimelor doua decenii atributul de pozitivist a fost invocat in sociologie aproape exclusiv in contexte critice cu scopul de a blama o abordare sau a blama o abordare sau contesta rezultatele unei analize, astfel ca niciun sociolog nu si-l revendica astazi.

Pozitivismul sociologic Auguste Compte a initiat pozitivismul sociologic, considerand ca dezvoltarea cunoasterii umane parcurge trei faze: teologica, metafizica si pozitiva. Faza pozitiva ar fi reprezentata tocmai de sociologie. Pozitivismul a fost dezvoltat de cercetari ulterioare. Sub influenta pozitivismului logic al ganditorilor Cercului de la Viena a aparut astfel neopozitivismul, conform caruia fundamentul cunoasterii viabile este experienta, opunandu-se filozofiei speculative asupra societatii. Acest curent de gandire s-a numit si fenomenalism. Practica metodologica obiectivista pune accentul pe defilozofarea discursului sociologic, generalizarile empirice ce pot avea valoare de lege, formularile precise, integrabile in modele logico-matematice ale fenomenelor sociale, centrarea pe judecati pur cognitive ce exclud judecatile de valoare si normative, scientizarea discursului sociologic prin urmarea modelului stiintelor naturii. Din aceste alegeri, sociologii pozitvisti au initiat principii care le definesc metoda.

Auguste ComteAuguste Comte a fost un sociolog şi filosof francez. S-a născut în 1798 la Montpellier şi a murit la Paris în 1857.Elev al Politehnicii şi între 1817 si 1824 secretar al lui Saint-Simon, el a fost adânc influenţat de acest premergător, ce a întrebuinţat pentru prima oară termenul de filozofie pozitivistă. Totuşi lui Comte îi revine meritul de a fi făcut un sistem întemeiat, cu o logică si o pregătire ştiinţifică ce vin în contrast cu opera lui Saint-Simon, în care sclipirile sunt prea mult puse în umbră de lipsa de cultură ştiinţifică şi chiar de lipsa de seriozitate.

A. Comte a urmărit înfiinţarea unei filosofii pozitiviste, corespunzătoare ultimului stadiu la care omenirea trebuia să tindă, după ce a trecut prin starea teologică şi acea metafizică, ce reprezentau trepte necesare ale omenirii, in mersul ei de la copilărie spre maturitate pe care o reprezintă cea de a treia treapta, a spiritului pozitiv. Pozitivismul , ştiinţa şi filozofia pozitivă nu mai caută explicarea cauzelor ascunse îndărătul fenomenelor ci se multumeşte cu studiul datelor experienţei.Acest studiu nu este însă o simplă adunare de date ci tinde să descopere legile ce guvernează grupele de date şi fapte ce corespund diferitelor ştiinţe fundamentale.

Moritz Schlick a unit ca fizician – ca elev al fizicianului Max Planck – şi ca logician, disciplină metodică cu o viziune de ansamblu profundă asupra şcolii de gândire, a filozofiei. El a introdus modernizarea empirismului teoretic, o poziţie metafizică critică, care să conducă lumea de la termeni la cerinţa de adevăr a termenilor şi înapoi la lumea empirică. El a devenit cunoscut în special ca iniţiator al celebrului „cerc vienez“ cunoscut pentru teoriile ştiinţifice ale logicii. Şi nu în ultimul rând se numără printre figurile integrante ale filozofiei secolului XX. E cunoscut în special pentru iscusinţa cu care modera controversele şi pentru întrebările „socratice“, deştept alese cu care îşi însoţea declaraţiile.

„Cercul vienez“, al cărui centru integrant era, avea un ideal ştiinţific empiristic al cărui ţel era să evite greşelile metafizice. Conform dictatului lui Wittgenstein, că tot ce poate fi exprimat, ar putea fi exprimat clar, trebuia făcut un limbaj ştiinţific general pentru fundamentul fiecărei ştiinţe în parte. În special lucrările lui Bertrand Russell şi cele timpurii ale lui Wittgenstein au stat ca dovadă pentru acest ideal de ştiinţă. El a devenit celebru în întreaga Viena ca „empirism logic“ (şi „pozitivism logic“ sau neopozitivism).

Schlick nu a privit filozofia ca o ştiinţă, ci ca o instanţa, care clarifica aşteptările ştiinţelor de cunoaştere, la care exista spre exemplu posibilitatea propoziţiilor despre viaţă. Perspectiva lui dura şi teoretică nu l-a împiedicat să îşi pună şi alte întrebări decât cele empirice, cum ar fi etica. Conceptul sau etic este inspirat empiristic ca şi cel teoretic. Schlick a iniţiat teoria despre „estetica norocului“, care se bazează pe sentimente de chef sau lipsă de chef. Caracteristică este lucrarea, care e ca o psihologie cu privire la antropologie, pe care însă nu a reuşit să o finalizeze

Sub influenţa lui Russell, Wittgenstein şi a tezelor fizicianului austriac Ernst Mach asupra empiriocriticismului, la Viena ia fiinţă o mişcare ce reuneşte filosofi şi matematicieni, denumită pozitivism logic, având ca principali reprezentanţi pe Moritz Schlick şi Rudolf Carnap. Pentru "Cercul vienez", filosofia ar trebui să aibă ca scop precizarea sensului noţiunilor, şi nu descoperirea de fapte noi, care reprezintă sarcina disciplinelor ştiinţifice. Afirmaţiile considerate logice ar putea fi clasificate prin urmare în două categorii: cele adevărate din punct de vedere analitic (un exemplu devenit celebru: doi plus doi egal patru) şi cele verificabile empiric.

Alfred Jules Ayer a răspândit aceste teze în spaţiul de limbă engeză în lucrarea sa Language, Truth and Logic ("Limbaj, adevăr şi logică"), în care modelele empirice vin în contact cu cele fenomenologice. Pozitivismul logic a fost criticat de Karl Popper. El consideră că teoria semnificaţiei împiedică înţelegerea vorbirii. Wittgenstein însuşi, în lucrările de mai târziu, reunite în Philosophical Researchs (apărută postum în 1953), renunţă la unele din tezele sale anterioare şi tematizează necesitatea unei combateri decisive a confuziei rezultate din înţelegerea eronată a limbajului. Semnificaţia unei aserţiuni (revelaţia semantică) rezultă doar dintr-un context pragmatic în vorbirea de fiecare zi.

Pentru Rudolf Carnap filosofia trebuia înţeleasă ca activitate de clarificare a limbajului prin analiza logică. Analiza constă în cercetarea logică a fundamentelor limbajului, în construirea unei sintaxe logice în care sunt admise doar tautologiile (propoziţii analitice) şi propoziţii de experienţă de forma „x are proprietatea z” , prin care se descrie experienţa empirică.

Potrivit lui Carnap, numai termenii care alcătuiesc propoziţii de experienţă (propoziţii prin care exprimăm experienţa senzorială) au semnificaţie. Mai mult, numai propoziţiile de experienţă, a căror valoare de adevăr sau falsitate poate fi verificată prin confruntarea cu experienţa empirică, au sens.Rezultatul analizei lui Carnap este acela că filofosia speculativă (de exemplu metafizica) este fundamentată pe două tipuri de erori: pe de o parte, foloseşte cuvinte lipsite de semnificaţie, iar pe de altă parte, enunţurile sale sunt lipsite de sens.Pentru termeni precum „Absolutul”, „Necondiţionatul”, „Fiinţa în sine”, metafizicianul nu poate furniza condiţii empirice de adevăr, ci doar sentimente şi reprezentări ce stau în spatele pretinsei semnificaţii. Mai mult, propoziţii metafizice, precum cele oferite de Hegel: „Fiinţa pură şi neantul sunt unul şi acelaşi lucru”, sunt fără sens, sunt pseudo-propoziţii, pentru că sunt susţinute de cunoaştere accesibila ştiinţei empirice, neverificabilă.