Povestea unui bob de grâu

“Bob de grâu şi prietenii săi” – Ilustratie de Andrei Chirea

Imaginaţi-vă un parc plin de verdeaţă şi un lac pe care se plimbau vaporaşe şi bărcuţe. Imaginaţi-vă aleile sale curate, proaspat măturate şi cu tineri ce se zbenguiau de colo colo, sub cerul de toamnă, incredibil de frumos.

O mămică alerga după copilul ei cam neastâmpărat. In fugă, punga care-i flutura în mâna se sparse uşor, lăsând să cadă din ea câteva boabe de grâu.

Cele 5-6 boabe aterizaseră cu viteză pe pămât, rostogolidu-se cu repeziciune spre lac. Şi fără să prindă de veste ce se întâmplă şi căzură în lac. Doar unul a rămas pe pamânt.

Acesta se dezmetici destul de greu…tocmai când auzi glasul unei furnicuţe: “ am să te duc mai târziu în muşuroil meu. Surorile mele vor mânca mai multe zile din tine”, şi i se citea satisfacţia pe chip.

Bobul de grâu clipi uimit… degeaba…realiză că este vorba despre el. Privi în jur şi se trezi singur. Nu cunoştea nimic…

“Hei, hei, fraţilor”, stiga cât îl ţinea gura.  Strigă înca o dată. .. dar nici un raspuns. La gândul că este singur intră în panică… “Nu se poate… nu se poate să fiu singur”… Auzise el destule poveşti despre lumea de afară, dar până atunci încă nu plecase nici unde în lume… se simţise atât de bine în sacul în care locuia împreună ca alte mii de boabe de grâu.

Îi plăceau atât de mult serile când boabele şuşoteau între ele şi putea asculta poveşti spuse de părinţi…De câte ori nu se visase şi el pâine caldă pe masă … de câte ori nu-şi imaginase stăpânii casei mâncând cu drag din pâinea la care contribuise şi el…şi parcă din acea dorintă i se trasese puterea de a merge mai departe.

Acum însă îl cuprinse disperarea. Adio vise…adio misiune. Şi-ar fi dorit să fugă dar unde…unde…şi lacrimi fierbinţi îi curgeau din ochii incredibili de frumoşi…

“Nu plânge, bob de grâu”, auzi o voce caldă lângă el.“Cine eşti, cine eşti”… şopti cu speranţă bobul de grâu…“Uite-mă aici… aici… puţin mai în spatele tău…sunt  firul de iarbă”…Bobul de grâu întoarse capul şi văzu un fir de iarbă falnic care-i zâmbea şi-i făcea vesel cu mânuţa.“Hai… nu fii trist. De-ai ştii ce minunat este aici în parc”.“Dar nu cunosc pe nimeni”…“În timp ai să cunoşti…Eu sunt lângă tine şi am să te protejez”…

Bobul de grâu oftă… Se întinse cât era de lung încercand să se adune. Deodată simţi cum se afundă…sări imediat în picioare…

“Ce s-a întâmplat ?”, întrebă firul de iarbă“Cineva mă trage în jos”…“Nu te speria,  este pamântul El îmbaţişează totul”…“Dar ce are cu mine?!”“Nu vreau decat sa te ajut să prinzi rădăcini”…auzi respiratia proaspătă şi atât de calmă a pământului…

Si pt prima dată de când căzuse în acel loc, bobul de grâu se simţi cu adevărat protejat… Dar visul său fusese altul…şi ce se va întâmpla cu el dacă va creşte acolo, un singur fir de grâu, singur şi amărât… străin între străini?.

1

“Nimeni nu te va forţa să faci ceva împotriva voinţei tale”, rosti din nou pământul şi bobul de grâu simţi că spune adevărul.

Vlăguit de atâtea informaţii, bobul de grâu adormi.

La un moment dat auzi în apropierea sa un ciripit. Brusc se trezi. Privi năuc deasupra sa si văzu un plisc coborând spre el, gata gata să-l înghită. Se mişcă rapid într-o parte şi scapă.

“Pleaca de aici! Eu nu sunt pentru tine!Acum chiar îl pufni plânsul de-a binelea.“Nu plânge… nu plânge…totul se rezolvă”, auzi vocea fermă a firului de iarbă.

“Cum să se rezolve când ai văzut şi tu prea bine: furnica mă vrea, pământul mă vrea…vrăbiuţa aia mă vrea… şi eu… eu ce mă fac ? Visul meu era cu totul altul… Cum, să mor fără să-mi împlinesc visul?

Dintr-o dată bobul de grâu deveni în ochii firului de iarbă o persoană importantă. “Auzi, are un ideal…şi este pornit să-l îndeplinească”…gândi firul de iarbă.  Şi el ştia prea bine că numai fiinţele educate au un ideal şi un crez…

Dintr-o dată îi veni o idée:-       Ştii ceva… hai să te învelesc cu mine şi-n felul acesta nu te mai vede nici furnica, nici vrăbiuţa, nici pământul…Aşa vei putea să te gândeşti mai bine la ceea ce ai de făcut…Sper să ai timpul necesar să-ţi recunoşti priorităţile şi să-ţi cântăreşti cu chibzuinţă şansele…

Dintr-o dată încântat de vorbele firului de iarbă şi simţind că este adevărat ceea ce spunea, bobul de grâu clătină din cap în sens de aprobare.

Zis şi făcut: firul de iarbă se întinse, cuprinse ca într-o îmbrăţişare bobul de grâu, îl săltă uşor deasupra pământului şi se roti spiralat în jurul acestuia. Din orice loc ai fi privit , nu vedeai decât un fir de iarbă răsucit…

Bobul de grâu nu pierdu timpul. Se destine punându-şi în ordine gândurile:

“Dacă mă ia furnica, devin mâncare pentru câteva  zile, apoi dispar cu desăvârşire.

Dacă mă ia vrăbiuţa… mă înghite şi s-a dus cu mine de-fi-ni-tiv.

Dacă prind rădăcini, am şanse ca în câteva luni, din mine să apară un spic cu… boabe. Pot vorbi cu ei ca să-mi protejeze creşterea şi la timpul hotărât să le dăruiesc fiecăruia câte 10 boabe. Ei au de câştigat… Iar eu am şanse ca în felul acesta să-mi duc visul mai departe…  să-mi fac noi prieteni, să aflu alte lucruri, să pot povesti acestora despre neamul meu, despre dorinţele şi speranţele lor…În felul acesta pot face ca neamul meu să se prelungească şi pe aceste locuri”…

Îi povesti toate acestea firului de iarbă şi-i ceru părerea. Acesta era încântat.

“ Cât de înţelept este.. cât de înţelept… un câştig pentru noi. Sunt sigur că poţi să te sfătuieşti cu el în multe privinte””…îşi spuse pentru sine firul de iarbă.

Bobul de grâu se desprinse din haina protectoare şi strigă după furnică şi vrăbiuţă. Acestea sosiră imediat oarecum geloase una pe alta…de… era un sigur bob de grâu… cum îl vor putea împărţi?

Ascultară cu răbdare gândurile bobului de grâu. Vorbea cu însufletire, nu puteai să nu-i dai dreptate. Aşa că hotărâră ca împreună să aibă grijă de bobul de grâu.

“O lecţie a răbdării binevenită, gândi pământul care ascultase cu mare atenţie discuţiile acestora. Era fericit că va strânge o nouă viaţă în braţele sale…că aceasta va creşte şi va aduce bucurie şi altora… Nimeni nu trebuie să traiască degeaba…gândi pământul multumind bobului de grâu pentru alegerea făcută”…

Şi timpul a trecut cu repeziciune…Cât timp a crescut  spic de grâu, bobul a povestit furnicilor şi vrăbiuţelor şi firelor de iarbă şi pământului şi vântului şi cerului şi stelelor toate poveştile pe care le ştia…tot ce învăţase din străbuni… şi ştia atât de multe…

2

Vrăbiuţa se bucură pentru că  a avut răbdare şi nu s-a repezit să-l inghită, atunci când l-a văzut pentru prima dată. La fel şi furnica, dar cel mai bucuros era firul de iarbă că a avut  prezenţa de spirit să-l ia sub protecţia sa, că a ascultat de primul impuls şi, în felul acesta, să îmbogăţească acele meleaguri…

Răbdarea te poate duce departe. Când  bobul a devenit spic şi şi-a împrăştiat boabele, vrăbiuţa şi furnica şi-au primit boabele promise. Erau atât de fericite…se lăudau că au contribuit şi ele la creşterea acelor boabe…parcă făceau parte şi din rodul muncii lor şi chiar era adevărat. Boabele de grâu aveau acum o altă valoare…cea a muncii.

Firul de iarbă istorisea firelor tinere povestea protejării bobului de grâu. Îi învăţa să aibă răbdare şi să fie întotdeauna săritoare…protectoare…căci uite ce bine i-a prins lui! …

Pământul asculta şi se bucura… ÎI plăcea armonia instalată… gândurile de pace şi tonul sfătos al firului de iarbă… Doar nu l-a ingrijit degeaba…Simţea împlinirea în vine…

Bobul de grâu se simţea şi el împlinit…devenise spic de grâu…deja o personalitate. Reuşise să-şi ţină toate promisiunile şi se simţea frate de suflet cu tot ce-l înconjura. Nu-i mai era frică de nimic. Chiar dacă nu va fi pâine proaspata pe masă,poveştile neamului său aveau să dăinuiască peste timp. Şi undeva în adâncul fiinţei sale, simţea că a realizat un ideal mult mai înalt decât cel la care visase în copilarie….

În toate aceste luni învăţase şi el atâtea… Cunoascuse şi alte fiinţe, şi alte idei şi alte idealuri…Înţelesese că fiecare vietate…oricât de mică ar fi… are un rost…o misiune… şi bobul de grâu o simţea ca o realitate divină… Si avea perfectă dreptate!

Alături de ele străbătuse un drum al cunoaşterii de sine… se autoevaluase şi ştia că valoarea la care este acum se datorează poate în primul rând  răbdării şi înţelegerii lor…

Simţea că în locul în care acuma trăia însămânţase ceva şi din valorile neamului său…Aflase că valoarea nu are o formă anume… că poate fi oriunde, depinde de tine să lupti pentru ea, să convingi, să astepţi, să speri, să crezi… şi rezultatele nu vor întârzia să apară. Că întotdeauna există în jurul tău lucruri care merită a fi descoperite şi prin care merită să te înfrăţeşti…Haideti copii să le descoperim şi noi, împreună!

Norişor, copilul norilor

Norisor

Copii, aţi auzit de Norişor? Norisor, copilul norilor?Nu ? Ei, nu-i nimic…am să vă povestesc eu despre el.Norişor era cel mai mic copil al norilor. Cum al căror  nori? Uite, dacă ridici puţin capul ai să-i vezi acolo, în dreapta, deasupra dealurilor acelea înalte.

Şi Norişor al nostru privea zi de zi din înaltul cerului în curţile oamenilor. Fiind cel mai mic dintre nori, nu găsea tovaraşi de joacă şi se cam plictisea. Asa că, într-o zi s-a dus la tatal său şi i-a spus:

- Tată, te rog lasă-mă să mă plimb puţin deasupra curţilor oamenilor. Vreau să văd şi eu ce fac aceştia, cum trăiesc.- Te-aş lăsa… dar singur, puiul meu…-Tată, mă descurc, nu-ţi fă probleme, râse uşor  Norişor, simţind că tatăl ar putea fi de acord.Norul cel mare ridică din sprâcene şi răspunse:-Dar până spre seară te întorci, promiţi?

- Sigur că mă-ntorc, tată,  promise ferm puiul de nor. Tatăl ştia că-şi va ţine promisiunea…Acolo sus, în lumea norilor o vorbă rostită are valoare de lege.

3

Cum primi aprobarea, Norişor îşi umflă aripoarele , îşi creionă în minte direcţia şi porni în ceretare. Trecură doar câteva minute şi zări sub el satul.

-În sfârşit, şopti  Norişor. Şi pentru prima oare înţelesese cât de mult şi-a dorit să zboare peste case şi peste curţi, să atingă cu vârfurile degetelor crengile înalte, să coboare uşor şi să simtă cât de cât dulcele miros al florilor….Simţise mai de mult aroma lor adusă în înaltul cerului de către unchiul său, vântul., iar acum…da, da , acum….acum le vedea de aproapre…

-Ce viaţă frumoasă este aici, pe pamant, murmură fascinat Norişor…şi coborâ periculos de mult.

(Brusc) Ham-Ham!, Ham-Ham! Răsună din stânga sa. Se sperie şi era cât pe ce să se prăbuşească. Privi uimit fiinţa ce făcea încontinuu Ham+ Ham!- Nu te speria,  veni o voce din spate. Este cătţlul meu,  Norocel. A venit sa te salute. Aşa face el când vede ceva nouDin nou Ham Ham (vesel).Prevăzător, Norişor se ridica uşor , rapid făcu un cerc şi înca unul +deasupra curţii. Vocea a fost prietenoasă, îşi spuse.Copilul întinse palmele spre el.-Un pui de om… un pui de om, se bucura  de-a binelea Norişor.- Ce cauti aici, ai pierdut ceva? întrebă uimit copilul, nevenindu-i să creadă că stă de vorbă cu un nor.- O, nu. Am venit să vă cunosc. De acolo, din înaltul cerului nu ştiam cât de frumoasă este viaţa.aici.

-Copilul şi-ar fi dorit să atingă norisorul alb si pufos. Norşor simţi dorinta sa. Îşi deschise aripioarele şi făcu prin aer două tumbe…aşa…ca să se prezinte pe toate părţile..

Copilul ridică palmele spre cer,  rugând parcă norul să i se apropie de palme.Norişor se opri. Nu ştia cum să interpreteze gestul, dar simţi bucuria copilului…şi chemarea şi gingăşia sufetului acestuia. Şi în adâncul fiinţei sale, recunoscu în copil ceva din el însuşi. Îşi flutură de doua – trei ori aripile şi i   se aseză copilului între palme.

Pui de om şi pui de nor deveniră una…Două inimi curate se uniseră.. Şi cerul cunoscu pamântul iar pământul se redescoperi în cer.

Din acele clipe s-a născut o mare prietenie între cei doi. Copilul   l-a  condus pe Norişor prin gospodarie şi i-a prezentat toate animalele. Apoi i-a arătat gradina şi i-a povestit norului ce importantă este apa pentru pământ şi pentru animale.

Stând de vorbă, cei doi prieteni, nici nu au simtit cum s-a lăsat seara…dar crengile pomilor, unduindu-se în răsuflarea vântului, au vestit trecerea timpului.

Şi-au luat rapid la revedere, promiţându-şi unul altuia că se vor ajuta ori de cate ori celalat va avea nevoie.

Dragii mei, şi anii au trecut…puiul de om a crescut şi a ajuns la casa lui. Dar şi puiul de nor a ajuns stăpân peste înaltul cerului.  Cei doi au ramas într-adevar prieteni pentru ca de fiecare data cand era secetă, norul nostru venea în ajutorul pământului şi aducea ploaia atât de necesară.

Satele din jur au aflat despre prietenia dintre cei doi. Si de cate ori ploua prea tare de ieşeau rîurile dintre maluri, îl chemau repede pe omul nostru. Şi la rugămintea acestuia ploaia se oprea şi norii se împrăştiau.

Şi de fiecare dată, prietenul norilor le spunea oamenilor:

- Învăţaţi să fiţi prieteni cu natura. Dăruţi-i iubire şi ajutati-o de cîte ori are nevoie.  Ascultaţi-i inima. Ea bate pentru fiecare dintre voi. Natura înseamnă florile, şi animalele, şi pomii, şi apa şi cerul. Si dacă ridicaţi privirile spre înalt, veţi vedea acolo norii, prietenii nostri. De acolo, de sus ,ei ne simt inima. Ei  se întristeză  sau  se bucura pentru noi, ei  ne stiu gândurile şi ne citesc direct în suflet. Şi dacă văd că le suntem prieteni, ne vor ajuta de câte ori le vom cere ajutorul.

Şi omul nostru zâmbi….din înalt, Norisor, acum stăpanul norilor, îl saluta cu iubire. Prin cei doi, cerul  şi pamântul erau una.

Bucuria, respectul şi iubirea uneşte. Ele sunt cele care dau viaţă prieteniei. Şi timpul este nemuritor în faţa prieteniei. Face-ţi-vă prieteni. Prin ei viaţa vă va fi mult mai frumoasă.

4

Fetiţa şi cântecul mării

"Irina, scoica si marea" - Ilustratie de Andrei Chirea

Era odată o fetiţă, Irina se numea, care avea cam 6 – 7 anisori. Cine o privea, nu putea să nu se îndragostească de ea. Părul de culoarea nisipului şi ochii albaştrii şi adânci ca marea, te făceau să întorci capul după ea în dorinţa de a o mai vedea o dată.

Irinei îi plăcea să colinde pe malul mării, aduna scoici şi pietricele oferite de mare celor ce o iubeau.

De câte ori fetiţa păşea cu paşii mici pe nisipul cald, grijile copilei erau parcă duse undeva departe – departe… pentru că uneori chiar avea de ce să se îngrijoreze.

Mama sa plecase la Dumnezeu de aproape 4 ani, iar de ea şi de frăţiorul ei avea grijă acum tatal ei… Irinei îi plăcea să-l ajute la tot felul de treburi, şi asta din dorinţa sufletului ei de a sta cât mai mult cu tatăl ei.

Numai că-n această seară. fetiţa stătea pe malul mării şi plângea. Se ascunsese departe de privirile oamenilor şi numai ea, marea, putea să o vadă cum plânge.

“Oare ce este cu ea”, se întrebă primul val de mare care-i atinsese vârfurile degetelor. Şi-ar fi dorit să o cuprindă cu totul în braţele sale ca să o aline… “nu plange”,  spunea valul în timp ce se retrăgea, “nu plân-ge”.

Fetiţa privi cu ochi goi retragerea sa.

“Ce păcat, ce păcat”, rosti în sinea sa valul şi duse departe, departe, în inima mării gândurile fetiţei … “ce păcat… ce păcat”.

Curios, un al doilea val scaldă degetuţele fetiţei, încercând cu gingăşie să o stropească cât mai tare…Dar un primi nici el răspuns… Aceiaşi ochi goi îi priveau retragerea…

“Ce este cu tine, strigau valurile mării de departe… şi se zbăteau fără un răspuns din partea fetiţei.. cum să o ajuti când nu ştii ce este cu ea… cum?

Câţiva peştisori, mai curajosi, riscând aproape, au venit către ea…”de ce plângi, regină  a sufletului nostru, ce este, te doare ceva?”Fetiţa puse mâna în dreptul inimii fără să răspundă.Şi, val după val venea şi pleca, fără să afle ce se întampla cu fetiţa.Atunci, unui val mai bătrân îi veni o idee. Să arunce în braţele acesteia o scoică pentru că el ştia că fetiţei îi plac foarte mult…

Şi valul se retrase spre larg ca să prinda putere, chemă la el o scoică tare înţeleaptă şi, luând-o pe coama sa, zbură cu toate dorurile sale spre fetiţă… aruncând în poala acesteia scoica.

Fetiţa o simţi rece şi umedă şi parcă pentru prima dată în seara aceea deveni prezentă la ceea ce se întâmpla în preajama ei.Ochii scoicii  sorbeau fiecare mişcare a fetiţei…şi, deodată, o lacrimă fierbinte o atinse…

“Copila nisipului, pentru că aşa o dezmierda scoica de cate ori o zărea pe micuţă pe plajă, dacă nu-mi spui ce-i cu tine să ştii că plec şi nu mă mai întorc la tine”…

Prea părea  hotărată vocea aşa că fetiţa răspunse:“Tata e bolnav… n-am bani de doctor, de mâncare” …mărturisi dintr-o răsuflare micuţa.

5

“Aşa deci… cum am bănuit şi noi… dar aveam nevoie de o confirmare ….Uite, strigă scoica… eu am venit aici cu misiune…  nu mă poţi lăsa aşa, să-mi periclitez viaţa şi tu să nu mă ajuti… nu-i aşa că mă ajuţi”, aproape că ţipă scoica.“Da… sigur”, încuviinţă  fară să gândească fetiţa.“Uite cum facem, spuse ceva mai calm scoica şi se deschise fără greutate în două… uite, pune aici între braţele mele toate greutăţile tale, toate neputinţele şi grijile care nu te lasă să dormi”…spuse acum rugător scoica.

Fetiţa o ridică cu duioşie în dreptul ochilor, şi lăsă să picure o lacrimă mare…

“O perlă umană… gândi scoica… dar ce tare mă arde”…Şi-n perla umană erau toate grijile şi  fricile micuţei.

Scoica o stânse cu drag la inima sa…”ce fierbinte este, ce pura…” Îşi dorea să plece cât mai departe cu ea în larg şi să lase acolo toate grijile şi fricile fetiţei… “aşa va scăpa de ele”… îşi spuse…apoi îşi dădu seama ca nu este aşa… că durerea fetiţei va rămâne în sufletul său chiar dacă lacrimile ei sunt duse undeva departe…departe…foarte departe.

Scoica strânse mai tare perla umana… să nu se risipească, suspină ea uşor… simţea că poartă în însăşi fiinţa ei grijile şi suferinţele fetiţei, şi iubirea acesteia pt tatăl ei şi lume… Avu o mica tresarire, ceva din ea îi şoptea că dacă ar sfărâma perluţa umana, suferinţa fetiţei va trece… să nu o risipesc răspunse ea, ar fi mult prea uşor, ea ştia din propria-i experinţa că a face bine este de multe ori un lucru greu .. tare greu.

“Of, ce grea e lumea oamenilor, să plângi că nu ai bani… ce-nseamna bani, un lucru de nimic”… gândi scoica, ea care nu suferise niciodată din cauza lor…

Deodată scoica se auzi strigată. E mesagerului marelui înţelept… recunoscu sunetul scoica.

Privi din nou fetita ce plângea. Îşi dorea să-i poată uşura suferinţa… “Câte perle umane risipite”… aşa gândea ea, scoica, care ştia prea bine valoare enormă a fiecariei perle din adâncurile mării…  Şi Marea nu cerea nimic pentru ceea ce dăruia…

Scoica se aruncă pe primul val care venise să o ia. Plecă departe în larg…şi, acolo,  înţelepţii mării au studiat cu puterea sufletului lor perla umană. Au simţit nevoile fetiţei şi au decis:

“A fost o hotărâre destul de greu de luat”, a spus unul dintre înţelepţi. “Cineva a propus să-i dăruim fetiţei o perlă reala. Acolo, în lumea fetiţei perlele se vând foarte scump… apoi am gândit că oamenii o pot păcăli la bani sau chiar i-o pot fura…Aşa că împreună cu regele mării am hotarat să-i facem fetiţei un dar pe care nimeni de pe pământ să nu i-l poată lua… un dar pe care încă nimeni din toată lumea asta mare încă nu l-a primit…şi nimeni nici măcar nu a visat că el ar putea exista”… si, cu voce solemna, decretă:

“ ÎI dăruim fetiţei Irina cântecul marii, rosti puternic înţeleptul, darul de a cânta ca marea. În felul acesta ea se va putea întreţine de-a pururi şi va bucura multe inimi curate… la fel de curate ca a ei”. Apoi cu toiagul lovii puternic adancul marii.  Imediat, toate vietăţile din mare au fost prezente. Bătrânul înţelept a rostit cu putere decizia lor şi a rugat pe fiecare vietate să dăruiasca fetiţei cateva din sunetele lor.

Apoi un val uriaş a plecat spre ţărm. Era încărcat cu toate darurile mării. A lovit din plin pieptul fetiţei… înghesuind acolo, în inima ei, toate acele daruri atât de minunate,  Sunetele mării.

Fetiţa s-a dat un pas înapoi… ceea ce trăia depăsea orice închipuire.

Alergă 3 – 4 pasi pe mal şi, deodată, începu să cânte… puterea din sufletul ei se cerea dăruită… Şi fetiţa a cântat cu toată forta iubirii ei, către mare. În cântecul ei se auzeau pescăruşii şi delfinii şi valurile mării…şi multe alte suntete minunate… Şi cîntecul ei se ducea departe în larg ca un semn de recunostinţă. Din adâncuri, bătrânii înţelepţi zâmbeau fericiţi… au luat o decizie bună.

Tocmai atunci pe lângă ţărm a trecut un vas de croazieră. Oamenii de pe vas au auzit cântecul, au găsit-o pe fetiţă şi au rugat-o să le cânte. Irina cânta din nou cu toata forţa iubirii mării. Cine o asculta, nu se mai sătura…

Anii au trecut… Irina merge acum în toată lumea ducând prin vocea sa cântecul mării. Oameni din multe colţuri ale lumii, care nu au văzut niciodată marea, o ascultă cu mare plăcere.

6

Si uite aşa Irina, tatăl şi frăţiorul trăiesc fericiţi împreună.

De câte ori poate, Irina vine la malul mării şi cânta împreună cu marea… Si cântecul este dus departe în lume… departe şi-n adâncuri…şi-n sufletul oamenilor.

Si dacă uneori, trecînd pe lânga mare auzi un cântec incredibil de frumos ce seamană cu cel al marii, nu te mai mira. Este precis Irina ce cânta împreună cu marea. O auzi?

Si dacă o auzi, hai, cântă şi tu cu ea… aşa-i că este minunat? Şi nu fii suparat de nu poţi imita sunetele mării… pentru că dacă iubesti marea, ea precis, precis va cânta în inima ta.

Magicianul Oache

"Oache și Mihăiță" - Ilustratie de Andrei Chirea

Mihaita este un băieţel ce a venit în vacanţă la bunici. Se simţea întotdeauna fericit aici unde nu mai avea grija unui program zilnic foarte strict şi nici a unui spaţiu limitat. Putea să zburde oriunde şi oricat îşi dorea; bunicii îl înţelegeau şi nu se supărau pe el . Era liber, în sfârşit liber!

Iubea natura şi făcea lungi şi dese plimbări în împrejurimi: prin pădurice, pe dealul înalt din spatele casei, dar cel mai mult îi plăcea să-şi petreacă cea mai mare parte a timpului pe malul lacului, lacul din marginea pădurii.

Aici Mihaita a descoperit o lume plină de magie. Şi uite-l acum pe Mihaita cum s-a oprit pe marginea lacului. Privea marginile acestuia şi ceva verde sidefiu îi atrăsese atenţia. Era mătasea broaştei. Simţea în ea ceva diafan şi  enigmatic.

Brusc se auzi:„oac!” Apoi din nou: „oac oac!”  Doar e împaratia broaştelor, îşi spuse. O împăratie ce se întinde cât vezi cu ochii… gândi mai departe copilul. Din nou se auzi

„oac oac!”. Ceva din el îi spuse că sunetul acela pe el îl cheamă…oac oac se auzi din nou ca o dezmierdare… oac oac. Se ridică uşor în picioare şi se lăsă dus de sufletul său catre locul de unde venea sunetul. Oac oac se repetă din nou… oac oac… mai aproape.. …şi mai aproape…oac oac…şi se trezi faţă în faţă cu o broscuţă ce în lumina înserarii părea ca este stropită cu cristale verzi  aurii sidefii. Broscuţa parcă îl invită   să ia loc lângă el. Apoi aceasta se avântă spe înalt sărind de parcă ar fi dorit să limiteze un spaţiu doar de ea ştiut.

Mihaita întinse mâna şi o prinse în palmă. O atingere atât de gingaşă …Broscuţa se ridica poznaş pe varful lăbuţelor ca să poată privi direct  în ochii copilului…”ce ochi minunaţi” şopti în gând broscuţa… şi dintr-o dată  Mihaita simţi că-i este prieten…Aşeză broscuţa pe o buturugă şi se întinse alături.- Cine esti, o întreba dintr-o dată Mihaita?- Sunt paznicul lacului…Copilul izbucni în râs:.- Aşa paznic mic pt un lac atât de mare….O sa-ti spun… Oache! Şi apăsă usor creştelul broscuţei.

Oac oac nu se simţi descurajat, din contră…:”la varsta lui lucrurile se măsoară in dimensiuni fizice”, gândi broscuţa.- Cum îl păzeşti… ai un motoraş cu  care te învârţi de colo colo? râse de-a binelea Mihaita.

Oac oac clipi amuzat…- Şi dacă „motoraşul”  îmi este în suflet şi ştie tot ce mişca  în lacul acesta?- Aş spune că eşti magician… rosti cu uimire Mihaita.-Şi dacă aş fi?Copilul privi adânc în ochi micuţa vietate ce vorbea atât de serios….şi îi veni o idee.- Dacă eşti magician, atunci aş vrea ca la noapte, razele de lună să-mi deschidă fereastra şi să-mi lase pe pervaz… apoi privind luciul lacului …să-mi lase mătase între geamuri…

7

Din departare se auzi vocea bunicii ce-l chema la masă. Se ridica şi o lua la fugă….fluturând cu mâna un semn de salut.Dimineaţa următoare se anunţa cu noi chemări pentru Mihaita. Se trezi şi şi-ar fi dorit să lâncezească mai mult în pat, dar uşa se deschise şi bunica intră în cameră:- Ai dormit cu geamul deschis, îl dojeni usor.- L-am închis.. precis l-am închis,  spuse cu fermitate copilul.Bunica se îndreptă spre fereastră. Acolo scoase un sunet de uimire:- Mătasea broastei!…Ai luat-o din lac şi ai pus-o aici…

Lui Mihaita nu-i venea a crede…Se repezi spre fereastră…şi, ce  să vezi?!…o mantie lungă-lungă, verde sidefie, se aşternea maiestuasă peste pervaz. ” E magician! Cu adevarat e magician!” striga în sufletul său copilul.

Şi-ar fi dorit să fugă spre lac, dar ştia că doar seara Oache putea să stea de vorbă cu el. Aşa că îşi petrecu aproape toată ziua îmbrăcându-se şi privindu-se în oglindă, admirându-se cu mantia lungă-lungă verde sidefie.La ora potrivită zbură spre malul lacului.Oac-oac îl aştepta Parcă ştia că vin, gândi Mihaita.Sigur că ştiam… îi răspunse în gând broscuţa.Mihaita se  aşeză.  Inima-i bătea dintr-o dată cu putere…Ii venea sa strige întrebarea care toata ziua îi umpluse sufletul: cum a reusit „trucul” cu mătasea?Oache zâmbi simplu: pt că sunt magician.- De unde-ţi iei puterea?- De la lună… stele… aer…pămant şi bine înţeles de la apă!

Mihaita se simţea împlinit. De când dorea el să cunoască un magician…un adevărat magician.

Din acea seară a început o frumoasă şi trainică prietenie între cei doi: copilul Mihaita  şi broscuţa Oache. Secrete  neştiute de nimeni, băiatul  le afla de la micuţa Oac-oac.

Într-una din seri însa Mihaita nu a mai aparut la întalnirea de pe malul lacului. În zadar striga broscuţa, băiatul nu venea.……………………………………………………………..

Nu ştia unde locuia copilul…aşa că nu avea unde să-l caute..dar pt Mihaita ar fi riscat orice. Aşa că întrebă un fir de iarbă, din apropiere, ea îl cunostea pe copil, îi văzuse de multe ori discutând şi mai ales râzând. Căci de fiecare dată când cei doi erau împreuna, Oache ştia cum să-l farmece pe copil…. „Magicianul” era în stare să depăşescă în măiestrie cel mai mare magician al lumii…

Firul de iarbă  a întrebat mai departe alte fire de iarbă, şi întrebarea s-a dus din fir de iarbă în fir de iarbă, până când a auzit întrebarea o furnică.

Acesta strigă scurt şi răspicat:-  Eu il cunosc!… chiar f bine îl cunosc. Şi cum să nu-l cunoască când tocmai Mihaita a fost cel care i-a salvat muşuroiul de la distugere. Le-a arătat în departare o casă mare:  acolo locuieste Mihaita…dar acum este bolnav.- Cum aşa, ce s-a întamplat? strigară în cor firele de iarbă?- Nu stiu exact ce s-a intâmplat, dar e la pat, l-a văzut chiar de dimineaţă sora mea, se bucură că poate fi utilă micuţa furnicuţă.

Şi pt că firele de iarba au rugat-o să meargă la Mihaita să-i transmită gândurile lui Oac-Oac, funicuţa lăsă totul baltă şi o lua la picior spre conac, pt ca a-ţi ajuta prietenul la nevoie este o treba foarte importantă, gândi ea.

Era moartă de obosealâ cand a păşit pe sus poarta conacului. Unde este oare, în ce cameră, se întrebă când văzu curtea mare şi casa în trei laturi.Tocmai când îşi pierduse speranţa, pe deausupra sa trece o vrăbiuţă.- Ce cauti, strigă aceasta?- Îl caut pe Mihaita, ştii unde este?- Tocmai am ieşit din camera sa … mă rugase o păpădie să îl caut…- Mă poti duce la el?- Vrabiuţa o măsură de sus până jos. Aşa leşinată cum era, nu ar fi putut străbate coridoare lungi.Urcă pe spatele meu…şi ţine-te bine. Eu te duc.

8

Şi uite cum vrabiuţa îşi ia zborul cu furnicuţa pe spate. Furnicuţei i se zbarea inima mai mai să-i sară din piept..închise ochii şi îşi spuse: cred ca sunt prima furnică din lume ce zboară…se încurajă ea. Vrabiuţa se opri pe marginea unui pervaz. Furnicuţa deschise ochii şi-l văzu pe copil în pat. Rugă vrăbiuţa să o pună pe marginea pernuţei copilului. Zis şi făcut. Dar de-abea făcu furnicuţa câţiva paşi, că uşa  se deschise cu putere şi o asistentă medicală intră în cameră. Tocmai atunci, vântul, ce văzuse şi ştia totul a intrat pe fereastră şi a aruncat un colţ de cearceaf peste furnică.

- Am scapat, suspina furnica…oftă cu putere…prea trecuse prin multe în ultimul timp.

Auzi cum uşa se închide şi…tiptil – tiptil ieşi la lumină. Ce bucurie pe inima sa cand l-a văzut de aproape de Mihaita…şi nu se vedea a fi grav bolnav. Cu uşurinţă bucuriei se urcă pe bărbia copilului încercând să-l trezească. Acesta, simţindu-se gâdilat, deschise ochii. Nu o recunoscu de prima data, dar când aceasta începu sa strige ceva din care se înţelegeau cuvintele Oac-Oac, copilul înţelese.

- Te-a  trimis Oache, se bucură nespus copilul şi încercă să se dea jos din pat…dar temperatura mare il „ţinea” bine in pat

Închise ochii şi şi-l imagină pe prietenul lui aşteptându-l pe marginea lacului… ce poate fi mai frumos, îşi spuse… Îţi multumesc că ai venit, rosti cu recunoştinţă Mihaita. Spune-i „Magicianului” să faca ceva vrăji ca să mă fac bine mai repede. Să nu se sperie, nu am nimic grav, doar că am racit putin cam tare…

Furnicuţa se strecura înapoi pe uşă cu atenţie  Ieşi cît putu de repede şi din pragul uşii mulţumi vântului pt ajutor si-l rugă să-l mai spijine în dorinţa sa de a ajunge cat mai repede la Oac Oac . Cum auzi dorinta sa, vântul se umflă usor, luă pe coama sa furnica şi  o duse direct pe maul lacului.

Magicianul Oache, afland starea lui Mihaita, se puse pe treabă. Doar era în misiunea sa să-l ajute pe copil.

Aşa că ridică braţele spre cerul înserării. Chemă razele lunii deasupra sa. Apoi rupse  o bucăţică de rază şi a răsucit-o în miezul mătasei. Rosti cuvinte magice şi dacă erai atent puteai vedea cum steluţe aurii se ridică deasupra încercuind ca un nor diafan mătasea. Apoi broscuta invocă cântecul iubirii. Stelele cerului deveniseră dintr-o dată mai luminoase iar aerul se înmiresmă  brusc. Parcă toată forţa sufletului său se adunase în dorinţa sa de a-l ajuta pe copil. Şi uite că minunea se petrecu : „Magicianul”  Oache prepară doar de el ştiut cum leacul de care Mihaita avea nevoie. Erau nişte sfere sidefii, gingaşe şi transparente ca balonaşele cu care ne place să ne jucăm.

Cu forţa gîndului, chemă cel mai rapid greier din întregul ţinut. Uite-l, a şi apărut! E atât de puternic… se vede că a făcut multă mişcare la viaţa sa!.

Cu mişcări sigure, Magicianul Oache prinse de gâtul acestuia, ca o salbă de perluţe medicamentul pt Mihaita.  ÎI şopti la ureche tot ceea ce avea de făcut .

Greierul se scutură de 2-3 ori, de parcă şi-ar fi adunat în vene întraga forţă şi se aruncă în salturi uriase spre casa copilului.

Nici nu ai numărat până la 100 că a şi ajuns la picioarele patului. Se concentră puţin şi dintr-un singur salt se şi trezi lîngă copil. Acesta dormea profund…şi avea faţa transpirată de la temperatură.

Greierul desfacu cu grijă salba de leacuri. Le aseza aşa cum i-a şoptit Magicianul, şi cu grijă trase din buzunarul de la piept o mică baghetă. Era parte din bagheta razelor de luna pe care o făurise cu atât de multă iubire Broscuţa.

Cu ochii întredeschişi, de parcă ar fi rostit cuvinte doar de el ştiute, atinse cu aceasta fiecare balonaş. Si ce să vă spun! Nu am cuvinte să vă descriu mireasma acestora şi dansul aerului în jurul lui Mihaita. Privind, simţeai, ştiai că leacul făcut de Oac Oac nu poate fi decât magic.

Copilul deschise uşor ochii. Recunoscu camera şi tocmai văzu cum prin aerul din jurul pieptului sclipeau steluţe aurii. Îl cuprinse o stare de bine şi de bucurie…- Asa, e bine…e foarte bine… auzi ca un cântec vocea lui Oac Oac în urechile sale… e bine… e foarte bine…Dimineaţa îl găsi pe Mihaita complet refăcut. Bunica tocmai chemase un doctor. Doar nepoţelul avusese temperatură aşa mare!Doctorul ii zambi complice lui Mihaita:- De, asa sunt bunicuţele, mai exagereaza uneori, aşa, de grijă prea mare.

9

Copilul ii raspunse cu o strângere de mână. El ştia prea bine că vindecarea i se datora Magicianului Oache. Dar cum să spuna, cine să-l creadă?

Ceru voie să plece la lac. Ce bucurie pe întraga natură. Ce minune! şopteau frunzele pomilor… Câtă dăruire , strigau firişoarele de iarbă…pt că întraga nutura ştia ce se întâmplase.

Să vă mai spunem despre bucuria revederii dintre Mihaita şi Oache?  Sunt sigur că o ştiţi şi voi. Voi ştiti prea bine că natura face parte din viaţa noastră. Ea este cea care ne alină şi de cele mai multe ori ne vindecă. Da, da…vă aud că ştiţi…şi că sunteţi prieten cu ea….

Ancu ț a şi îngerii cuvintelor

“Ancuta citind” – Ilustratie de Andrei Chirea

Ancuţa este o fetiţă în clasa a doua  dar  până la această vârstă ea a citit deja multe povesti. Şi ştiti de ce? Pentru că-i plăceau foarte, foarte mult.Stiţi de la câti ani citeste Ancuta?Ei bine, de la nici patru anişori.Pare incredibil, nu-i aşa? Dar cum a reuşit ea să înveţe să citească fără ca măcar să cunoască literele, ştiţi?Probabil că nu dar nu-i nimic, veniţi mai aproape de mine şi am să vă spun… mai întâi o să ne întoarcem puţin în timp…Încă de la mai puţin de trei ani, Ancuţa se bucura privind ore în şir pozele din cărţile cu poveşti. Nu obosea niciodată să răsfoiască paginile viu colorate şi nu exista seară în care fetiţa să nu adoarmă cu cartea ei preferată în braţe.În acea perioada, bunicul, tatăl mamei Ancuţei, s-a mutat pentru o vreme la ele. Şi cum mama venea târziu de la servici, bunicul s-a hotărât să-i citească fetiţei în fiecare seară poveşti. În felul acesta, fetiţa adormea liniştită, visând poveştile citite de bunicul ei atât de drag.

Cum alegea bunicul povestile din fiecare seara?Ei bine, Ancuţa privea cu atenţie pozele şi desenele minunat colorate şi le alegea pe acelea care-i făceau sufletul să tresalte.

În orele când stătea singură în casă, micuţa Ancuţa alegea câte o poză colorată dintr-o cărticică, o studia cu atenţie apoi îşi plimba degetuţele în subsolul ei, acolo unde, în cateva cuvinte, autorul descria ideea pozei respective. Ea aşa îl vedea pe bunicul citind, trecând cu degetul peste fiecare cuvânt şi era convinsă, dar foarte convinsă că va veni o zi în care şi ea va citi la fel ca bunicul, mai ales că într-o seară acesta i-a răspuns la o intrebare nerostită :

-       Fiecare cuvânt, iubita mea, are câte un înger. Mai mare sau mai mic,  mai colorat si mai luminos în funcţie de ceea ce descrie. Şi dacă eşti foarte, foarte atentă, spuse aproape în şoaptă bunicul, poţi auzi melodia fiecărui cuvânt…Da, da, fiecare cuvant canta. Dar ca să înveţi să citeşti în felul acesta, îţi trebuie mare, mare răbdare şi multă, da, da… multă recunostinta.-       Recunostinta, pentru ce,  bunicule?-       Cum pentru ce? Pentru  grija ce ne-o poarta fiecaruia si iubirea daruita  tuturor prin adancul inteles al fiecarui cuvant ce aduna inalta invatatura  a vietii intregi. Ca să-i întâmpini cu respect şi în acelaşi timp ca sa  poti să le ceri şi ajutorul. Şi trebuie să o faci cu sufletul deschis…-       Ajutorul, pentru ce, bunicule ?-       Fetita mea, crezi că sensul fiecărui cuvânt se lasă dezvăluit aşa, oricum, oricui? Fiecare cuvânt este o mare minune şi numai celui care ştie să-l preţuiască cu adevărat, acesta îşi va dezvălui înţelesul…Cuvintele sunt vii… trăiesc…da, da…ele trăiesc cu  adevărat!-       Aşa, ca o floare sau ca un… pisic?-       Cuvintele sunt creaţie divină şi au puteri nebănuite…şopti adanc si rar  bunicul.-       Şi îngerii cuvintelor, ei când apar? si nerăbdarea se simţea în toată fiinţa fetiţei.-       Atunci când doreşti cu adevărat să înţelegi sensul celor scrise. Atunci când vrei să dăruieşti  mai departe ceea ce ai

10

învăţat… să se bucure la fel ca tine şi ceilalti…-       Dar toata lumea care citeşte îi vede?-       Aşa ar fi trebuit să se întample, rosti cu amărăciune bunicul… Oamenii însă au uitat importanţa cuvintelor. Au uitat că ele pot vindeca, pot construi dar pot şi distruge…şopti mai mult pentru sine bunicul.

Din ziua urmatoare, nu exista zi în care Ancuţa să nu se joace cu cuvintele. Deschidea cartea la o poveste ascultata nu de mult , îşi plimba degetuţele peste cuvinte aşteptând cu mare nerăbdare întalnirea cu îngeraşii.

Noaptea visa cum se întâlnea cu personajele poveştilor, cum aceştia o luau de mânuţe şi îi prezentau îngeraşul fiecărui cuvânt.

Zilele treceau ca o fluturare de aripă. Ancuţa învăţa seară de seară altă poveste  iar bunicul descoperi cu mare bucurie dorinţa fetiţei de a se apropia cât mai mult de cuvinte şi mulţumea Bunului Dumnezeu pentru minunea de nepoată pe care o are.

Intr-o după-amiaza, plimbându-şi din nou degetele peste cuvintele unei  poveşti, Ancuta a simţit dintr-o dată  furnicaturi:

-       Au, strigă uşor speriată . Apoi i se păru că aude o muzica veselă. Închise ochii si apropie mana … Trăi din nou aceeaşi stare. Îşi retrase mânuţa de pe carte şi totul încetă.  Întinse apoi din nou, cu oarecare teama un singur deget şi mângâie cu acesta un rând la întâmplare de pe o pagină oarecare. Şi de data aceasta simţi furnicaturi şi auzi o muzica dulce… apoi auzi ceva ce semăna cu un lătrat şi un  râs de copil…

-       Patrocle? se intrebă uluită Ancuţa. Răsfoi fila următoare şi acolo ce văzu:  era într-adevar o poza cu Patrocle şi Lizuca, celebrele personaje…Strânse cartea cu iubire în braţe şi mulţumi îngeraşilor cuvintelor….iar timpul, timpul parcă se oprise, primind în zborul său starea aceea de visare, în care îngeri şi copilă erau una…

De atunci, Ancuţa se bucura  în felul acesta de poveşti. Nu reuşea întotdeauna să descifreze sensul fiecărui cuvânt dar toate celelalte  îi dăruiau impreuna o stare minunata. Simţea cuvintele vibrând, le vedea culorile diafane, cu fel de fel de luminozităti imposibil de descris iar muzica divină pe care o auzea în sufletul ei era o incantare a fiecarei zile.

Într-o seară, Ancuţa, stând la masă în bucătărie şi cu o carte de poveşti pe picioare, îi spuse mamei:-       Mama, stii, cuvintele cânta…-       Cum cântă, întrebă mama văzându-şi de treburile ei mai departe.-       Da, mama… fiecare cuvânt are o melodie a sa…-       ME-LO-DI-E ?! silabisi mama mirata.-       Si culoare…-       CU-LOA-RE ! silabisi mama din nou, de data aceasta întorcându-se cu ochii plini de uimire spre Ancuţa.

Respirâd adânc, mama întrebă:-       Astea le-ai învăţat la grădiniţă?-       Nu mama, bunicul m-a învăţat, răspunse cu seriozitate fetiţa.-       Cum adică bunicul, rosti ridicand  uşor din sprancene  femeia?-       Mama, nu te supăra, rosti cu iubire fetita…L-am văzut de mult cum citeşte cu degetul şi cum ciuleşte urechile când rosteşte anumite cuvinte pe care le citeşte…-       Citeşte cu degetul…repetă cu un ton uşor amuzat, mama.-       Uite cum face… şi fetiţa deschise cărticica cu poveşti şi-şi plimbă degetul  arătător peste un rând…

Mama pufni în râs.-  Iubito, bunicul nu citeşte cu degetul.  El nu vede bine şi tocmai de aceea, urmăreşte cuvintele cu degetul, ca să nu sară cumva un rând .-       Nu , mamă, insistă fetiţa, el citeşte cu degetul…-       Ancuţa…-       Dar mamă…chiar aşa citeşte…-       Nu inteleg…Ce te face să crezi asta?-       Am făcut şi eu la fel şi am reuşit să citesc ca el…

“Vorbeşte ca cineva care ştie exact ce spune”  îşi spuse mama în gând. Îi venea greu să o creadă dar tonul fetiţei prea fusese ferm. Dintr-o dată, îi veni o idée.

11

Tocmai cumpărase o noua carte cu poveşti dar fără poze. O aduse şi deschise cartea la întâmplare. O privi amuzată pe fetiţă şi-i spuse:-       Poftim, uite aici şi arătă cu degetul pasajul ales la întâmplare fără să-l citească .

Ancuţa luă cartea în braţe câteva secunde apoi se aplecă asupra paginii alese de mamă. O privi în întregime de parcă şi-ar fi dorit să-i soarbă tot înţelesul apoi atinse cu degetul arătător ca o mângâiere plină de iubire – asa cum facea şi bunicul – primul cuvânt, apoi al doilea şi tot aşa, fără să se grăbească, până termină pasajul. Apoi o luă de la capăt, ca să fie sigură de înţeles, dar de data aceasta mai repede. Închise ochii şi zâmbi:-   Mami, de cât timp mi-ai promis un căţeluş …

Mama lua cartea şi citi paragraful ales chiar de ea: “ Dar cel mai mult se bucura micuţa Irina de puiul de doberman pe care–l primise nu de mult.  Bucuria de a dansa cu el …”

Mama îşi privi copila cu uimire :-    Şi ce făcea fetiţa din poveste ?-    Cum, nu ai înţeles ce scrie, mamă? Sau te-a uimit faptul că dansa cu un câine? râse de data aceasta fetiţa.

Mama îşi  scutură capul de parcă ar fi dorit  să-şi aranjeze gândurile.-    Dar cum, cum reuşeşti tu să citeşti când nici măcar nu cunoşti literele?-    Dar e foarte simplu, mami. Bunicul  mi-a spus că fiecare cuvânt are un înger al său. Eu i-am rugat zi de zi să mă ajute să-i înţeleg şi uite, acum îi văd, îi aud pe fiecare în parte. Fetiţa se întristă brusc. Dar sunt şi poveşti, mamă, care-mi dau dureri de cap…. Pentru că au culori închise şi muzica lor mi se sparge în suflet, dar  cele pe care mi le alege bunicul sunt atât de luminoase… iar muzica lor se aseamană de multe ori cu cea pe care o ascultam înainte să vin la tine… e vorba de lumea îngerilor, mamă…

Femeia se aşeză pe un colţ de scaun. Se  simţea depăşită. Dar fetiţa ei era tot ce iubea mai mult şi trebuia să o înţeleagă. Doar era datoria ei… Iar bunicul… pentru  mamă  el reprezenta cel mai minunat tată din lume…

Tot ce a putut mama întelege atunci, la acel moment, a fost că va trebui să-i selecţioneze cu atenţie poveştile Ancuţei.-    Acum o pot face, îsi spuse mama în gând dar când va merge la scoală, cum va fi?

Fetiţa strânse mâna mamei la pieptul ei micuţ.“  Nu-ţi face griji, mamă, rosteau ochii micuţei, cât timp bunicul este cu noi, totul va fi bine. Iar el nu este singurul care are grijă de noi, mamă”.

Acum să ne întoarcem în prezent…tot la Ancuţa, dar să încercăm să o vedem ca pe o o fetiţă   peste care timpul a curs cu înţeles peste înţeles.

Să o privim cu atenţie şi să acceptăm că fiecare cuvânt îşi are rostul său, îngerul său. Să pătrundem împreună cu ea în   miezul cuvintelor… să trăim forţa , bucuria şi împlinirea  pe care ne-o dăruieşte fiecare…pentru că înconjurati de ele nu suntem niciodată singuri.

Şi dacă am înţeles că fiecare cuvânt îşi are puterea sa, să facem în aşa fel ca şi prin cuvintele noastre lumea sa fie mai bună, mai frumoasă, mai miloasă, mai rabdatoare… Şi cu timpul, ai să simţi pe pielea ta cum ele lucrează…Şi tot peste timp, dacă vei ştii să fii stapânul cuvintelor tale, sa le pretuiesti valoarea de creatie, ai să-i vezi si pe ei…ei… îngerii  cuvintelor…

12