Basmul cult

Povestea lui Harap-Albde Ion Creangă

Definiţia. Basmul este o creaţie epică în proză de dimensiuni reduse, construită pe schema opoziţională bine – rău, în care se relatează acţiuni de tip fabulos. Personajele au puteri miraculoase şi folosesc obiecte magice. Între personaje există în mod obligatoriu şi fiinţe imaginare. Are final fericit, pentru că binele învinge răul. Acţiunea este plasată în atemporalitate, iar spaţiul îmbină trăsăturile realului cu imaginarul. Basmul îşi are originea în literatura populară, unde figurează ca o creaţie anonimă, colectivă, orală. A fost descoperit de către romantici, care au tipărit primele culegeri de basme populare. După modelul acestora, autorii culţi au scris basme, adăugând elemente de originalitate la tiparul folcloric. Cei mai cunoscuţi autori de basm cult din literatura română sunt M.Eminescu, I.Creangă.

Ion Creangă este un scriitor din a doua jumătate a sec. al XIX-lea, din gruparea junimistă. Povestea lui Harap-Alb este un basm cult, cel mai cunoscut al autorului, prezentând toate trăsăturile definitorii ale speciei. Abordează tema tradiţională a confruntării dintre bine şi rău, concretizată prin povestea unui tânăr care parcurge un drum iniţiatic, formându-se ca împărat, aşa încât opera poate fi citită ca un mic Bildungsroman. Are o evidentă dimensiune educativă. Tema destinului este bine conturată prin faptul că Sfânta Duminică, deghizată în bătrâna cerşetoare, îi vorbeşte încă de la început mezinului despre un destin pe care trebuie să-l împlinească. Protagonistul nu crede în acest destin şi trebuie să i se amintească mereu acest lucru. Desfăşurarea acţiunii confirmă ideea destinului. Tema lumii pe dos este enunţată chiar de narator într-o secvenţă de proză rimată şi ritmată. Ion Creangă are viziunea acestei lumi prin inversarea statutului social: stăpânul ajunge slugă, iar sluga stăpân, tocmai pentru a se vedea mai bine esenţa lucrurilor. Pentru că basmul are final fericit, lumea nu poate rămâne „pe dos”, echilibrul ei fiind restabilit prin pedepsirea răului şi triumful binelui.

Povestea lui Harap-alb are o structură narativă complexă, criticii literari considerând că reuneşte două basme. Astfel, protagonistul parcurge două călătorii, iar numărul probelor – trei de regulă în basmul folcloric - se multiplică. Recunoaştem totuşi motivele cunoscute: împăratul fără urmaşi la tron; călătoria; probele; „întoarcerea la părinţi”(C. Noica); mezinul care inspiră neîncredere, dar se dovedeşte cel mai viteaz; interdicţia încălcată; impostorul. Incipitul are rolul de a-l introduce pe cititor în universul fabulos, cu ajutorul unei formule iniţiale rezultate prin stilizarea celei populare: „Amu cică era odată într-o ţară un craiu, care avea trei feciori.”. Fraza de început, cu tentă regională, plasează acţiunea în plan atemporal şi fabulos şi prezintă

personajele şi reperele spaţiale specifice: „crăiia” de unde va pleca protagonistul şi împărăţia unde trebuie să ajungă, aflată la cealaltă margine de lume, ţara lui Verde Împărat, fratele craiului. Vor fi dezvăluite pe rând numeroase spaţii specifice basmului: Ţara Spânilor, Grădina Ursului, Pădurea Cerbului, „Ostrovul Florilor”, locul unde se bat munţii în capete. Totuşi, impresia cititorului este că acţiunea se petrece într-un spaţiu real, chiar în Moldova natală a scriitorului. În călătoria sa, protagonistul întâlneşte câmpuri pe care ară plugurile, gârle pe care macină morile, copaci bătrâni cu scorburi în care se ascund veveriţele. La curtea împăratului Roşu, li se oferă peţitorilor „ialoviţe” fripte, „harabale” cu pâine, „buţi” cu vin, elemente care ţin de civilizaţia rurală.

Subiectul urmează momentele clasice, înfăţişând încercările prin care trece fiul de crai pentru a dobândi experienţa necesară unui împărat. Expoziţiunea este conţinută în incipit, care îl familiarizează pe cititor cu spaţiul, timpul, personajele şi relaţiile dintre acestea. Intriga este reprezentată de „cartea” pe care craiul o primeşte de la fratele său, carte prin care acesta îi cere să-l trimită pe cel mai vrednic dintre feciori spre a-l lăsa urmaş la tron. Fiul cel mic este cel ales de soartă să devină împărat. Trecând podul care semnifică despărţirea de copilărie, desprinderea de familie, mezinul încalcă sfatul tatălui şi se întovărăşeşte cu „omul spân”, care îl păcăleşte să intre într-o fântână, de unde iese cu o altă identitate, devenind sluga acestuia. Spânul îşi însuşeşte identitatea prinţului, dându-se drept nepotul lui Verde Împărat. Fiul de crai capătă şi un nume care va reflecta statutul nedrept de slugă: Harap-Alb. Se conturează acum conflictul basmului, cel dintre bine şi rău, construit în manieră originală de Ion Creangă. Binele este reprezentat de Harap-Alb şi toţi cei care îl ajută, în timp ce răul este întruchipat de „omul spân şi omul roş”. Aceştia sunt menţionaţi în secvenţa despărţirii fiului de tată, care îi fixează interdicţia de a se întovărăşi cu aceştia, sub motiv că sunt tare „şugubeţi”. Într-adevăr, Spânul este întruchiparea vicleniei, iar Împăratul Roşu, întruchiparea răutăţii, chiar a diavolului. Gerilă îl numeşte „ţapul cel roş” şi se ştie că, în concepţia poporului nostru, ţapul este reprezentarea diavolului. Totuşi, în basmul de faţă, cei doi nu au un rol cu desăvârşire negativ, ei având o importantă contribuţie la formarea lui Harap-Alb. Spânul este chiar conştient de acest rol, spunându-i fiului de crai că trebuie să-i dea ascultare până când va muri şi va învia. Face parte dintr-un complot, alături de crai, Sfânta Duminică şi cal. În desfăşurarea acţiunii, naratorul povesteşte cu haz şi ironie peripeţiile prin care trece Harap-Alb. Acesta ajunge la curtea lui Verde Împărat ca slugă a Spânului care se pretinde fiu de crai. Spânul îl umileşte, îl tratează cu asprime, îl supune unor probe grele. Este ajutat de cal şi de Sfânta Duminică pentru a aduce salăţile din Grădina Ursului şi pielea cerbului bătută cu pietre scumpe. Trimis apoi s-o aducă pe fata Împăratului Roşu pentru nepotul lui Verde împărat, Harap-Alb porneşte într-o nouă călătorie. Trece un al doilea pod, aşadar o altă etapă a iniţierii. Se întâlneşte pe drum cu furnicile, cu roiul de albine, apoi cu cei cinci uriaşi, personaje cu statut de fiinţe himerice în basm: Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă. Uriaşii îl ajută pe protagonist să parcurgă o nouă serie de probe la curtea Împăratului Roşu: înnoptarea în casa de aramă sub care arsese un foc de 24 de stânjeni; ospăţul; alegerea seminţelor de mac din

nisip; păzirea fetei împăratului; recunoaşterea fetei celei adevărate dintre două fete identice; competiţia dintre calul lui Harap-Alb şi turturica fetei pentru aducerea apei vii, a apei moarte şi a celor trei smicele de măr dulce. Se observă că protagonistul are de trecut un număr de nouă probe, un număr simbolic, semnificând încheierea unui ciclu existenţial. Acum iniţierea fiului de crai se sfârşeşte. Acesta s-a maturizat şi îşi poate urma unchiul la tron. Mai există însă şi o a zecea probă, supremă, cea a morţii şi învierii. Pe drumul de întoarcere către curtea lui Verde Împărat, Harap-Alb o îndrăgeşte pe fata frumoasă ca un „boboc de trandafir în luna lui mai” şi se gândeşte că n-ar voi să o ducă Spânului. Ajungând, Spânul se repede s-o îmbrăţişeze pe fată, dar aceasta îl demască pe impostor, dezvăluind tuturor adevărul. Spânul îi taie capul lui Harap-Alb (punctul culminant) şi este înviat de către fata lui Împăratului Roşu, împlinindu-se astfel jurământul făcut de mezinul craiului, cum că va da ascultare Spânului până când va muri şi va învia. Se demonstrează astfel şi faptul că, în planul fabulos, chiar şi opoziţia viaţă – moarte poate fi anulată. Deznodământul este reprezentat de încheierea acestei lecţii a umilinţei la care a fost supus tânărul. Harap-Alb moare ca slugă şi învie ca fiu de crai. Răufăcătorul este pedepsit: calul lui Harap-Alb îl ridică pe Spân în înaltul cerului, de unde îi dă drumul şi acesta se face mii de fărâme.

Finalul este clasic, nupţial. Protagonistul este răsplătit. Astfel, Harap-Alb şi fata împăratului Roşu îngenunchează în faţa lui Verde Împărat, primind de la acesta binecuvântarea pentru căsătorie şi, totodată, împărăţia. La nunta împărătească participă personajele obişnuite: crai, împăraţi şi ajutoarele lui Harap-Alb, respectiv, Crăiasa furnicilor, Crăiasa albinelor şi Crăiasa zânelor (Sfânta Duminică). Naratorul se pretinde participant la nunta din poveste în ipostaza de povestitor sărac, „fără bani în buzunar”. Rolul finalului este să-l readucă pe cititor în lumea reală şi să pună distanţă între aceasta şi lumea fabuloasă, unde totul este posibil. De aceea naratorul spune că la masa împărătească a mâncat şi a băut chiar şi sărăcimea, în timp ce, în realitate, numai cine are bani bea şi mănâncă, iar cine nu are se uită şi rabdă. Personajele basmului respectă în general tiparul clasic, prezentând însă şi o serie de trăsături originale. Protagonistul este construit de scriitor în manieră originală. Harap-Alb ilustrează tipul tânărului lipsit de experienţă, naiv, prezentat într-un proces de formare. Acesta nu este Făt-Frumos din basmul popular, ci este un antierou. Harap-Alb nu se luptă cu zmeii şi cu balaurii, nu săvârşeşte fapte de vitejie şi curaj. Este prezentat în incipit ca mezin al craiului, ruşinându-se atunci când craiul îşi mustră aspru feciorii care eşuaseră. Ca orice tânăr, se conduce după aparenţe, sub care nu identifică esenţa. Nu recunoaşte în bătrâna care îi cere milostenie o persoană cu puteri supranaturale, deşi aceasta vorbeşte despre destinul lui. Nu recunoaşte în calul cel slab calul năzdrăvan, deşi trecuse proba jăraticului. Nu recunoaşte acelaşi spân sub cele trei înfăţişări, crezând că i-au ieşit trei spâni în cale şi că a ajuns în Ţara Spânilor. Nu-şi dă seama că Spânul îi întinde o capcană atunci când îi sugerează să intre în fântână spre a se răcori. Aşadar, personajul este caracterizat indirect, prin atitudini şi

comportament. Naratorul îl caracterizează însă şi în mod direct, numindu-l „boboc în felul său la trebi de acestea”, atunci când intră în fântână. De altfel, naratorul îl pune în situaţii ridicole: când încalcă sfatul tatălui şi îl tocmeşte pe Spân ca slugă, îşi explică faptul că Spânul este spân prin asemănarea cu mama, punând în evidenţă naivitatea. Când, ameninţat cu moartea, îi dezvăluie acestuia cine este, de unde vine şi unde merge, naratorul îi scuză slăbiciunea, spunând că orice om ţine la viaţă mai mult decât la orice. De asemenea, îl prezintă ca fiind fricos: era galben de frică „de parcă îi luase pânza de pe obraz”. Este caracterizat şi de către alte personaje, de exemplu de către Sfânta Duminică. Atunci când tânărul se plânge Sfintei de asprimea Spânului, bătrâna îi adresează vorbe grele, spunând că e mai fricos decât o femeie, că este „slab de înger” şi că „stă ca o găină plouată”. Aşadar, Harap-Alb este un antierou. Totuşi, are şi calităţi. Este milostiv, dăruind bătrânei un bănuţ, cruţă viaţa furnicilor de pe pod trecând prin vad, face un stup pentru albine, fiind răsplătit pentru binele făcut. Îndură umilinţa întovărăşindu-se cu cei cinci uriaşi plebei, este credincios cuvântului dat Spânului. Criticii literari au demonstrat că se poate vorbi despre un complot pus la cale pentru formarea lui Harap-Alb, complot din care fac parte craiul, calul, Sfânta Duminică şi Spânul. La capătul unui lung şir de probe, protagonistul merită să devină împărat. Viziunea scriitorului asupra lumii fabuloase este una originală, în primul rând prin felul cum îşi construieşte personajele. Criticii literari au observat, de exemplu, că la Ion Creangă, împăraţii şi craii se poartă „fără etichetă, de parcă şi-ar fi uitat conştiinţa rangului”: craiul îşi dojeneşte feciorii precum un ţăran, într-un limbaj care abundă în proverbe şi zicători; împăratul Roşu interpretează prezenţa furnicilor care i-au năpădit aşternutul tot ca un ţăran, drept semn de ploaie. Cei cinci uriaşi, întruchipări ale forţelor dezlănţuite ale naturii (Gerilă), ale viciilor omeneşti (Flămânzilă, Setilă), ale dorinţei omului de a-şi depăşi limitele (Ochilă, Păsări-Lăţi-Lungilă), sunt cel mai original aspect din basm. În construcţia lor, autorul foloseşte caricaturalul şi grotescul, demonstrând un fin simţ pentru ceea ce este diform şi dizarmonic în lume. Gerilă este „o dihanie de om”, care are „nişte urechi clăpăuge şi nişte buzoaie groase şi dăbălăzate”. Când suflă, buza de deasupra i se răsfrânge peste „scăfârlia” capului, iar cea de jos îi acoperă pântecele. Uriaşii sunt, aşadar, diformi, dar ascund un psihic obişnuit, sunt simpatici şi sunt forţe ale binelui. Nu înspăimântă pe cititor, ci îl amuză. Sunt diferiţi de zmeii din basmele populare care sunt urâţi şi răi. Limbajul este de factură populară, marcat de oralitate. Naratorul povesteşte cu haz, cu ironie şi umor întâmplările fabuloase. Textul este plin de fraze capcană şi de „vorbe de duh”, de cuvinte savuroase. Naraţiunea, dominantă în basmul folcloric, este limitată în favoarea dialogului şi a descrierii. Scriitorul are predilecţia către scenele comice: cearta uriaşilor, urmărirea fetei Impăratului Roşu de către Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă.

Mezinul craiului şi Spânul sunt personaje implicate în conflictul basmului. Relaţiile dintre acestea sunt urmărite pe tot parcursul poveştii, din momentul întâlnirii în „Ţara spânilor”.

Harap-Alb este protagonistul basmului, mezinul unui crai, menit să urce pe tronul lui Verde Împărat. Trebuie să-şi demonstreze calităţile şi parcurge un drum iniţiatic, marcat de probe ce îl maturizează. Rolul cel mai important în această iniţiere îl are Spânul, care deţine statutul impostorului. Acesta îi fură identitatea, îl face pe prinţ sluga lui şi îl supune unor probe grele. Dă dovadă de multă asprime faţă de tânăr, îl umileşte. Episodul coborârii în fântâna cu scară surprinde viclenia omului spân şi lipsa de experienţă a mezinului, care nu se poate opune. Ameninţat cu moartea, tânărul dezvăluie necunoscutului cine este, de unde vine şi unde se duce, apoi acceptă statutul de slugă şi îi jură credinţă. Spânul îşi va dovedi noua identitate cu armele, banii şi cartea fiului de crai. Când îşi epuizează rolul în cadrul complotului formativ, Spânul îi taie lui Harap-Alb capul, acuzându-l că a încălcat jurământul. Episodul arată că se împlinesc astfel spusele impostorului: Harap-Alb trebuia să-l slujească până când va muri şi va învia. Protagonistul îşi reia statutul de nepot al lui Verde împărat, iar Spânul este pedepsit, aşa cum i se sugerase cititorului, de către cal: îi dă drumul din înaltul cerului şi acesta se face mii de fărâme. Perspectiva narativă este de tip obiectiv, externă, deoarece întâmplările sunt relatate la persoana a III-a de către un narator omniprezent şi omniscient, neimplicat în acţiune. Totuşi, observăm că naratorul iese în evidenţă de mai multe ori. Acesta îl orientează pe cititor în lumea basmului, asigură schimbarea planurilor narative: „Dar ia să vedem ce se mai petrece la masă după ducerea lui Harap-Alb”. Naratorul dă impresia că este angajat într-un dialog cu cititorul: „Mai bine vă spuneam că…”. De asemenea, are tendinţa de a comenta unele comportamente ale personajelor, de a-şi ironiza protagonistul. (!)În concluzie, Povestea lui Harap-Alb este cel mai cunoscut basm al lui Ion Creangă, o capodoperă a genului, care abordează teme clasice într-o viziune originală şi are ca protagonist un tânăr lipsit de experienţă. Acesta urmează un drum iniţiatic, marcat de probe care îl maturizează şi îi pun în evidenţă calităţile.