JTrăia odată, într-un sat, o familie de oameni săraci. Singurul lor copil, o

fetiţă cât un nod de mare, pe nume Jenica, trebuie să muncească din răsputeri

pentru a o ajuta pe biata sa mamă, când avea nevoie. Deşi nu putea vorbi, fiind

mută din naştere, a ajuns totuşi să aibă grijă de grădiniţa de flori a unei jupânese

înstărite. Pentru vrednicia şi bunătatea ei, fata jupânului, pe nume Janina, a

îndrăgit-o mult şi nu dorea să se joace decât cu ea. Chiar şi jucăriile le împărţea cu

ea, mai ales că părinţii Jenicăi nu aveau cu ce să-i cumpere nici măcar o jucărie.

Într-o zi, Janina a încercat să înalţe un zmeu. Tot alergând ea aşa nu a observat că

se apropie de malul lacului. Alerga, alerga, alerga şi….vai! Fetiţa a căzut în lac. A

început să strige din răsputeri după ajutor. A fost auzită doar de Jenica, biata de ea,

neputând anunţa pe nimeni, a rupt-o la fugă spre lac. A intrat în apă şi a început să

înoate spre Janina care luase deja câteva guri de apă. A prins-o de jachetă şi a

inceput să o tragă spre mal. Mai mult moartă decât vie, Janina a leşinat. Abia atunci

Jenica a fugit după ajutoare. La auzul acestei veşti, biata jupăniţă , mama fetei, a

început să se jelească şi a jurat că-i va îndeplini Jenicăi orice dorinţă , deoarece

salvase viaţa fetei sale dragi. Întrebată ce doreşte, Jenica a făcut un semn ciudat pe

pământ, care semăna cu un cârlig. Singura care şi-a dat seama a fost Janina, ştiind

că prietena sa îşi dorea o jucărie numai a ei.

De atunci, când cineva a vrut să scrie cuvântul “jucărie” a folosit ca primă

literă acel semn făcut de Jenica.

Şi aşa a apărut litera „J”...