Bătălia de la Posada

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Bătălia de la Posada este numele unui conflict militar între Regatul Ungariei și Țara

Românească, petrecut în toamna anului 1330. Această bătălie a marcat emanciparea

Țării Românești de sub tutela coroanei maghiare.

Bătălia a fost menționată în mai multe cronici: cea pictată de la Viena (Chronicon pictum,

cca. 1360), cea a lui Thurocz (Chronica Hungarorum, cca. 1486), analele lui Jan Długosz

(Annales seu cronici incliti regni Poloniae, cca. 1455 - 1480) precum și alte lucrări ungare,

poloneze și germane de acest gen, toate din secolele XV-XVI, care reproduc în principiu

relatarea cronicii vieneze.

De asemenea, bătălia mai este pomenită și în actele ungare din secolul al XIV-lea, din

care istoricii au putut desprinde și alte detalii despre conflict.

În toate aceste izvoare nu este menționat niciodată cuvântul „posadă”, ce desemna inițial

un loc greu accesibil și apărat de elemente naturale sau artificiale. Transformarea lui în

toponim s-a produs la începutul secolului al XV-lea, în documente maghiare legate de

bătălia din 1395 între Vlad Uzurpatorul și Sigismund de Luxemburg. Astfel, două dintre

acestea (datate 1408 și 1438) vorbesc despre „munții ziși ai Posadei”, deși într-o relatare

Bătălia de la Posada (1330)

Lupta de la Posada în Cronica pictată de la Viena

Perioadă 9 - 12 noiembrie 1330

Loc Undeva în zona muntoasă dintre Țara Românească ș i Ungaria/Transilvania

Rezultat Victorie decisivă a forțelor române

Combatanți

Regatul Ungariei Țara Românească

Conducători

Carol Robert de Anjou

Basarab I

Efective

30.000 Până în 10.000Pierderi

30.000 Minime

modifică

Cuprins

1 Izvoare istorice

2 Desfășurarea evenimentelor

3 Consecințe

4 Localizarea în teren a bătăliei

4.1 În zona Mehadiei

4.2 În zona Țara Loviștei - Valea Oltului

4.3 În pasul Rucăr-Bran

4.4 Pe Valea Prahovei

5 Bibliografie

6 Legături externe

Izvoare istorice [modificare]

a lui Sigismund (1397) se spunea doar că bătălia se purtase „pe când urcam culmile

munților, zise în vorbirea obișnuită [locală] posada, prin niște strâmtori și poteci înguste,

strânse între tufișuri mari”. Denumirea de „Bătălia de la Posada” a fost introdusă și

încetățenită în istoriografia românească de către Nicolae Iorga, la începutul secolului XX.

Istoricul considera că bătălia din 1395 și cea din 1330 s-ar fi desfășurat în aceleași locuri,

anume „în cazanul de la Posada, pe drumul Câmpulungului”.

În 1324 Basarab I se afla sub suveranitatea lui Carol Robert de Anjou. Un an mai târziu,

domnitorul român cucerește Severinul, ceea ce a dus la răcirea relațiilor cu Regatul

Ungar. Mai mult decât atât, din 1327 Basarab refuză să mai plătească tributul de vasal.

Aceste lucruri l-au determinat pe regele ungar, la sfatul lui Dionisie (mai târziu ban de

Severin), să întreprindă o expediție de recucerire a teritoriului pierdut și de pedepsire a vasalului său.

În luna septembrie a anului 1330, Carol Robert de Anjou, regele Ungariei, cu o puternică armată,

pleacă din Timișoara să-l pedepsească pe fostul său vasal, Basarab I, cneaz al ținutului. Ocupă

Banatul de Severin și înaintează prin Oltenia, pustiită în prealabil de către Basarab, spre Curtea

de Argeș. Datorită acestei strategii de apărare, în rândurile armatei invadatoare se instalează

foametea încă de la intrarea în Țara Românească. Pe drum, Carol Robert primește o solie din

partea domnitorului român (ilustrată și într-una dintre cele trei miniaturi legate de acest subiect

ale cronicii pictate de la Viena), care îi aduce o propunere de pace.

Oferta de pace făcută de Basarab I este refuzată de către rege, deși i se promitea plata a 7.000

de mărci de argint ca despăgubire, cedarea cetății Severinului și trimiterea unui fiu la curtea

Desfășurarea evenimentelor [modificare]

Solul muntean aduce oferta de pace regelui

ungar

ungară ca garanție, "numai vă întoarceți în pace și vă feriți de primejdii, că de veți veni mai

încoace, nu veți scăpa de dânsele".

Carol Robert răspunde cu aroganță că Basarab este păstorul tuturor oilor sale și că îl va scoate

de barbă din vizuina lui. În cele din urmă, armata maghiară ajunge la Curtea de Argeș, pe care o

găsesc pustie și o incendiază.

Unele relatări ungurești dar și cronica lui Jan Długosz povestesc despre un armistițiu încheiat

între cele două părți beligerante, cu condiția ca românii să conducă armata invadatoare către Ungaria pe drumul cel mai scurt. Ghizii români puși

la dispoziția regelui de către Basarab i-ar fi condus apoi pe unguri într-un defileu unde acesta le pregătise o capcană. A. D. Xenopol se îndoia de

veridicitatea acestui pasaj, socotindu-l doar un pretext pentru a explica mai ușor înfrângerea rușinoasă a armatei regale.

Cert este că odată ajunși în acea vale îngustă și prăpăstioasă, ungurii sunt atacați și zdrobiți. Au existat două atacuri, conform documentelor.

Primul, dat în susul văii, a oprit înaintarea intrușilor, iar al doilea a însemnat distrugerea lor.

„Basarab a venit pe o cale cu toată oastea sa, și calea sucită și de amândouă părțile cu râpe foarte înalte, era închisă împrejur, și unde calea

Lectură Modificare IstoricArticol Discuție

Creare cont Autentificare

Pagina principală

Portaluri tematice

Cafenea

Articol aleatoriu

Schimbări recente

Proiectul săptămânii

Ajutor

Portalul comunității

Donații

Creare carte

Descarcă PDF

Versiune de tipărit

Ce trimite aici

Modificări corelate

Trimite fiș ier

Pagini speciale

Navigare în istoric

Informații despre pagină

Citează acest articol

Български

Česky

Deutsch

English

Español

Français

Galego

עברית

Magyar

Nederlands

Polski

Navigare

Participare

Tipărire/exportare

Trusa de unelte

În alte limbi

Demo Version - Winnovative Software Components

zisă era mai largă, acolo valahii în mai multe locuri o întăriseră cu șanțuri săpate împrejur. Iar regele și toți ai săi la așa ceva întru adevăr nu s-

au gândit. Mulțimea nenumărată a valahilor, sus pe râpi alergând din toate părțile, arunca săgeți asupra oastei ungurești care era în fundul căii

de drum, care însă nu ar fi trebuit numit drum, ci mai curând un fel de corabie strâmtă, unde, din pricina înghesuielii, cei mai sprinteni cai și

ostași cădeau în luptă, pentru că din pricina urcușului prăpăstios din cale nu se puteau sui contra valahilor, pe nici una din râpele de pe

amândouă laturile drumului; nici nu puteau merge înainte, nici nu aveau loc de fugă, fiind șanțurile săpate acolo, ci ostașii regelui erau cu totul

prinși, ca niște pești în vârșă sau în mreajă.”

—Cronica pictată de la Viena

După lupta de 4 zile, 9 - 12 noiembrie 1330, Carol Robert de Anjou a scăpat cu greu,

schimbând hainele sale cu ale unui oștean pentru a nu fi recunoscut. Se reîntoarce către patrie

tot prin Timișoara.

Printre victime, alături de numeroși nobili, s-au numărat și Toma, voievodul Ardealului, Andrei de

Alba, purtătorul sigiliului regal, precum și preotul personal al regelui. O parte a supraviețuitorilor

Fuga lui Carol Robert, tablou de Molnár József

(1855)

au fost luați în robie, însuși regele recunoscând, doi ani mai târziu, că în urma bătăliei „s-au tras

nu puține robii, cazne și primejdii pentru neamul unguresc”.

„Au căzut tineri și bătrâni, principi și nobili, fără nici o deosebire. Căci această tristă întâmplare a

ținut mult, de la ziua a șasea a săptămânii, până la ziua a doua a săptămânii viitoare, în cari zile

ostașii aleși așa se izbeau unii pe alții precum în leagăn se leagănă și se scutură pruncii, sau ca

niște trestii clătinate de vânt. S-a făcut aici mai cumplită ucidere, căci a căzut mulțimea de ostași,

principi și nobili, și numărul lor nu se poate socoti.”

—Cronica pictată de la Viena

Un document maghiar din 1351 menționează că în ajutorul românilor au venit și cete de tătari („păgânii vecini”). Unii istorici consideră această

mărturie ca fiind falsă, menită a spori numărul și puterea armatei lui Basarab și astfel să poată fi explicată mai ușor înfrângerea ungurilor.[formulare evazivă] Tot în sprijinul lui Basarab se pare că au venit și sibienii: Chronica antiqua, cea mai veche cronică săsească, menționează faptul că în timpul bătăliei sibienii s-au răsculat împotriva lui Carol Robert, intrând în colaborare cu Basarab I.

„Românii... puseră mâna pe o mare câtime de pradă, arme, vestminte scumpe, bani de aur și de argint și multe vase de preț”

—Cronica lui Johann de Thurocz

Prin această victorie, Basarab I a reușit să consolideze independența ținutului, să o întărească din punct de vedere statal, pentru ca mai apoi să-

i lărgească hotarele.

Dar ce a rămas în istorie este faptul că această victorie răsunătoare a însemnat practic nașterea unui nou stat feudal independent, Basarab I

asumând titlul de Mare Voievod.

Relațiile cu Regatul Ungariei s-au îmbunătățit abia după moartea lui Carol Robert (1342) și suirea pe tron a fiului său Ludovic I, în special după

1345. În 1354 Nicolae Alexandru a recunoscut suzeranitatea regelui maghiar.

Localizarea bătăliei nu a fost stabilită până astăzi cu certitudine, istoricii optând pentru locuri precum:

Valea Oltului, în Țara Loviștei la Titești, în zona Mehadiei (în Banatul de Severin), pe culoarul Rucăr-Bran

sau Valea Prahovei. O pondere mare în alegerea locației a constituit-o drumul întoarcerii, socotit prin

deducție logică ca fiind ori cel mai sigur (respectiv cel de la Turnu Severin), ori cel mai scurt (trecătorile

Carpaților către Sibiu sau Brașov). Nici în ipoteza existenței armistițiului nu se poate concluziona cu

siguranță că într-adevăr românii i-au dus pe inamici pe drumul cel mai scurt către Ungaria.

Izvoarele istorice oferă puține informații geografice cu privire la acest subiect. Cronica pictată de la Viena

menționează doar „o cale oarecare” (quondam via), între „locuri strâmte” (passus strictissimos),

stâncoase și neîmpădurite, iar cele două miniaturi ale bătăliei reproduc, în opinia lui Constantin

Rezachevici, doar niște modele bologneze, fără legătură cu realitatea geografică românească. În

neconcordanță cu această relatare, documentele emise de curtea maghiară, precum și cronica teutonă a

lui Petru de Duisburg, vorbesc despre o regiune păduroasă.

Primul care a enunțat această ipoteză, fără a-i aduce însă argumente, a fost P. Dragalina, în 1899.

Acesta considera că lupta s-a dat „în cheile Crainei, în strâmtorile dintre Orșova și Meedia [Mehadia]”.

Constantin Rezachevici menționează că „drumul sării”, pe care a intrat armata ungară, era legătura

obișnuită dintre Ungaria și Țara Românească, și prin urmare Carol Robert ar fi fost îndreptățit să aleagă

la întoarcere o cale pe care o știa cel mai bine, în detrimentul alteia necunoscute. În continuare oferă

câteva și câteva mărturii din documentele emise de cancelaria regelui Carol Robert de Anjou:

Pe 7 aprilie 1331 un document ungar menționează că bătălia s-a dat dincolo de „muntele românilor” (trans alpem Olachorum), regele însuși

amintind la 2 și 22 noiembrie 1332 că lupta avusese loc „la ieșirea noastră de acolo” (așadar chiar la hotarul dintre Ungaria și Țara

Românească).

Pe 26 noiembrie 1332 Carol Robert oferea o danie comitelui Pavel și fratelui său comitele Laurențiu — ambii participanți la bătălie — în care

Consecințe [modificare]

Localizarea în teren a bătăliei [modificare]

Lupta de la Posada în Cronica Pictată

de la Viena

În zona Mehadiei [modificare]

menționa că lupta s-a purtat „când am ajuns în niște ținuturi de margine ale regatului nostru, ce erau ținute pe nedrept în Țara Românească de

către Basarab schismaticul, fiul lui Thocomerius, spre marea noastră nesocotire și a sfintei coroane”. Singurul teritoriu de graniță al coroanei

maghiare aflat la acel moment sub stăpânirea lui Basarab era Banatul de Severin, pentru care domnitorul român depusese jurământ de

vasalitate la 1324. Plecând de la această concluzie, istoricul a identificat muntele românilor ca fiind Vlașcu Mic (1.739 m), iar zona bătăliei

undeva între Orșova și nordul Mehadiei.

Cel dintâi care a optat pentru această zonă a fost Aurelian Sacerdoțeanu, în 1934, urmat de către Ion Conea, un an mai târziu. Ambii s-au bazat

pe trei premise:

1. armata ungară se retrăgea pe ascuns, ca fugari

2. prin urmare au ales drumul cel mai scurt către hotar

În zona Țara Loviștei - Valea Oltului [modificare]

Demo Version - Winnovative Software Components

Ultima modificare efectuată la 18:33, 21 noiembrie 2012.

Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot exista și clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.

Politica de confidențialitate Despre Wikipedia Termeni Versiune mobilă

3. acest drum nu poate fi decât cel spre Transilvania, prin Țara Loviștei și mai apoi pe Valea Oltului.

Deoarece primul punct este fals, conform izvoarelor (Carol dorea să poarte bătălia mereu amânată de Basarab), celelalte cad de la sine. Un alt

motiv pentru retragerea pe cel mai scurt drum a fost considerat cel al înfometării armatei (lucru menționat chiar în Cronica pictată). Constantin

Rezachevici se îndoiește însă de acest lucru, deoarece oastea maghiară avea obiceiul să poarte provizii în campaniile sale și consideră motivul

drept pretext pentru a ascunde adevărarele cauze ale înfrângerii.

Constantin Rezachevici menționează în plus relațiile extrem de încordate între Carol Robert și sibieni. În 1324 avusese loc un conflict sângeros

între cele două părți, din cauza nesupunerii sibienilor. Până la moartea regelui maghiar relațiile dintre cele două părți au rămas la fel de reci. Mai

mult decât atât, cea mai veche cronică săsească (Chronica antiqua) menționează faptul că în timpul bătăliei din 1330 sibienii s-au răsculat

împotriva lui Carol Robert, în colaborare cu Basarab I. Aceste condiții socio-politice fac aproape imposibilă ipoteza retragerii către Sibiu.

Într-o diplomă din 11 noiembrie 1336 dată de rege vicecancelarului transilvănean Thatamer și fratelui său Bako, pentru meritele lor în campania

din 1330, este relatată primejdia de la acea dată a drumului de pe Valea Oltului:

„Când noi împreună cu întreaga putere a armatei noastre am cercetat Țara Românească, acesta [Bako], din porunca măritului bărbat Toma,

voievodul Transilvaniei, stăpânul său, s-a grăbit în urma noastră și a stăpânului său cu puțini oameni, în niște solii și treburi tainice, apărându-

se de dușmani și de primejdia morții prin iscusința sa isteață și mântuindu-se printr-un noroc și o întâmplare vrednică de mirare, ne-a ajuns

chiar sub cetatea Argeș, unde ne-am minunat, împreună cu toată oastea, de venirea sa neașteptată.”

În perspectivă, distanța dintre Argeș și Timișoara (de unde a plecat armata și unde s-a întors regele) este aproximativ aceeași, indiferent de ruta

aleasă, pe la Turnu Severin sau prin Sibiu.

Adeptul acestei locații a fost Nicolae Iorga. El considera că bătălia a fost purtată „în cazanul de la Posada, pe drumul Câmpulungului”.

Plasarea bătăliei pe Valea Prahovei este motivată în principal de trei argumente, în opinia

cercetătorului Florian-Nicu Smărăndescu.

În primul rând, consideră că presupusa participare a tătarilor la acest conflict ar fi trebuit să se

petreacă astfel încât lui Basarab să-i fie cât mai ușor să îi scoată din țara sa, o dată cu

încetarea ostilităților.

În al doilea rând, menționează relatarea călătorului Maciej Stryjkowski (1547 - 1582), venit de la

Constantinopol spre a merge în Polonia natală. Acesta a ales ruta Silistra - Călărași - Valea

Prahovei - Țara Bârsei - Pasul Oituz - Moldova. Mergând pe acest drum, a observat monumentul

În pasul Rucăr-Bran [modificare]

Pe Valea Prahovei [modificare]

Bătălia de la Posada în cronica lui Johann de

Thurocz

presupus a fi ridicat de Basarab I în cinstea victoriei sale: „Când Carolus, regele Ungariei a

pornit fără pricină război împotriva lui Basarab, domnul Munteniei, el a fost biruit prin șiretenie, de munteni și moldoveni, așa încât cu o mică

suită abia a scăpat regele de măcel, în Ungaria. Pe acel loc, unde a fost bătălia, muntenii au clădit o mănăstire și au ridicat trei stâlpi de piatră,

pe care eu însumi i-am văzut în anul 1575, venind din Turcia, dincolo de orașul Gherghița, la două zile de drum de Sibiu, oraș în Transilvania,

dincolo de munți”. Cercetătorul consideră că este vorba despre schitul numit în popor „Trei Lespezi”, aflat în Posada Prahovei și refăcut de către

Cantacuzini în 1661. De asemenea, locația corespunde și distanței de două zile călare față de Sibiu.

Nu în ultimul rând, într-o diplomă din 13 decembrie 1335, către Nicolae Radoslav, regele menționează cum, „cu ajutorul lui Dumnezeu, se potoli

ardoarea dușmanilor și se putu sparge latura dreaptă a zidului de dușmani și luând-o la picior prin spărtura făcută din bătălia venită fără veste...

aflarăm prilejul mântuirii și o luarăm spre casă”. Această direcție a deplasării regelui după scăpare a fost interpretată de către cercetător în

sensul alegerii Văii Prahovei ca rută de ieșire din Muntenia.

În final, Florian-Nicu Smărăndescu lansează și o ipoteză a interpretării figurilor de stil din relatarea Cronicii pictate. Astfel, este relatată prinderea

oștenilor „ca peștii în vârșă”, într-un defileu „ca o corabie strâmtă”, unde se izbeau unii de alții „cum se clatină trestiile în vânt”. Asemenea

descriere — consideră cercetătorul — ar corespunde unei văi cu un fir de apă, anume Râul Prahova, unde pe alocuri crește trestia.

Constantin Rezachevici, Lupta lui Basarab I cu Carol Robert în Banatul de Severin..., în „Magazin istoric”, nr. 4 (289) din aprilie 1991, pp. 51

- 54.

I. Mărculeț, Posada (9-12 noiembrie 1330) – moment de cumpănă și vitejie în istoria Țării Românesti, „România Mare”, nr. 905, anul XVIII,

2007.

Florin-Nicu Smărăndescu, ... sau pe Valea Prahovei?, în „Magazin istoric”, nr. 4 (289) din aprilie 1991, pp. 55 - 56.

Bătălia de la Posada

Categorii:

Bibliografie [modificare]

Legături externe [modificare]

Bătălii ale Țării Românești 1330

Demo Version - Winnovative Software Components