portofoliu istoriografie

79
MINISTERUL EDUCAȚIEI AL REPUBLICII MOLDOVA UNIVERSITATEA PEDAGOGICĂ DE STAT ION CREANGĂ FACULTATEA DE ISTORIE ȘI GEOGRAFIE PORTOFOLIU LA CURSUL ISTORIOGRAFIE Realizat-Plesca Eugenia, gr. 401

Upload: eugenia-plesca

Post on 13-Jan-2016

105 views

Category:

Documents


1 download

DESCRIPTION

PORTOFOLIU

TRANSCRIPT

Page 1: portofoliu istoriografie

MINISTERUL EDUCAȚIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA PEDAGOGICĂ DE STAT ION CREANGĂ

FACULTATEA DE ISTORIE ȘI GEOGRAFIE

PORTOFOLIU

LA CURSUL

ISTORIOGRAFIE

Realizat-Plesca Eugenia, gr. 401

Verificat- LISNIC ANGELA

2014

Page 2: portofoliu istoriografie

Ce este ISTORIOGRAFIA?

Istoriografia este știința auxiliară a istoriei care se ocupă cu studiul evoluției concepțiilor și cu studiul operelor istorice, totalitatea scrierilor periodice dintr-o anumită perioadă sau dintr-o anumită țară și totalitatea cercetărilor istorice privitoare la un anumit aspect. Istoriografia se poate referi așadar la două noțiuni diferite, dar complementare:în sens larg, se referă la metodologia și practica istoriei; și în sens restrâns, referindu-se la orice scriere despre și nu neapărat de istorie.

Concepția din urmă se completează cu cea dintâi prin faptul că analizează narațiunea, viziunea asupra lumii (ceea ce Lucien Febvre numea utilaj mental), argumentarea și metoda de prezentare a micro- și macro-cosmosului.

Savanții dezbat istoriografia pe subiecte-gen "Istoriografia catolicismului" sau "istoriografia islamului timpuriu" ori "Istoriografia chineză"- precum și alte abordări specifice de gen , cum ar fi istoria politică și istoria socială . Începând cu secolul al XIX-lea, odată cu ascensiunea istoriei academice , un corp de literatură istoriografică s-a dezvoltat . Cât de mult erau istoricii influențați de propriile grupuri de interes și devotați concepțiilor personale cu privire la țara lor natalǎ - este o chestiune mult dezbătută. Interesele de cercetare ale istoricilor s-au schimbat în timp, iar în ultimele decenii a avut loc o trecere de la studiul istoriei diplomatice, economice și politice tradiționale la noi abordări, în special la studii sociale și culturale.

Furay și Salevouris (1988) au definit istoriografia ca fiind modul de studiu al istoriei care a fost și este scrisă - istoria scrisului istoric ... Când studiem" istoriografia " nu înseamnă că studiem evenimentele din trecut în mod direct, dar facem interpretări ale acestor evenimente din lucrările istoricilor individuali.

• știința auxiliară a istoriei care se ocupă cu studiul evoluției concepțiilor și cu studiul operelor istorice;

• totalitatea scrierilor periodice dintr-o anumită perioadă sau dintr-o anumită țară;

• totalitatea cercetărilor istorice privitoare la un anumit aspect.

• Istoriografia se poate referi așadar la două noțiuni diferite, dar complementare:

• în sens larg, se referă la metodologia și practica istoriei;

• în sens restrâns, se referă la orice scriere despre și nu neapărat de istorie.

Page 3: portofoliu istoriografie

Seminarul I

Primele manifestări istoriografice în Orientul Antic

Idei de bază

- Este un teritoriu ce se întindea din Africa de Nord la Oceanul Pacific- Egiptenii au fost primii care au utilizat scrisul- Evenimentele nu sunt prezentate ca rezultat al activității oamenilor ci fiind o

intervenție a zeilor- Istoria este văzută ca o sinteză de dogme și credințe cu caracter temporal- Zeii apar realizatorii istoriei în scrierile babilonienilor și asirienilor.-

Consemnarea realității istorice la egipteni:

- Stela de la Palermo- Papirusul de la Torino- Poemul ”Bătălia de la QADES ȘI Stela regelui Piankhi”- Listele faraonilor- Călătoriile lui Uni-Amon-

Lista de izvoare ale Orientului Antic1. Inscripțiile lui Darius

Inscripția de la Behistun (sau Behistoun sau Bisistun) este o inscripție monumentală care descrie cuceririle lui Darius I în trei limbi: vechea persană, elamită, și akkadiană. Textul este gravat într-o faleză din muntele Behistun, în provincia Kermanshah din actualul Iran. Inscripția a fost descifrată de Henry Rawlinson începând din 1835. Este pentru scrierea cuneiformă ceea ce este Piatra din Rosetta pentru hieroglifele egiptene: documentul crucial în descifrarea acestui sistem de scriere.

Textul este o declarație a lui Darius al Persiei, scris de trei ori, în trei sisteme de scriere și limbi diferite: două limbi alăturate, vechea persană și elamita, iar akkadiana, dedesubt. Darius a domnit în Persia între anii 521 î.Hr. și 486 î.Hr.

Prin 515 î.Hr., Darius I își relatează într-o lungă povestire ascensiunea la tron în fața uzurpatorului Smerdis al Persiei, cât și războaiele victorioase care au urmat, precum și represiunile revoltelor. Textele au fost gravate pe o faleză în apropiere de orașul modern Bisutun / Bisotun, în munții Zagros din Iran, la intrarea în câmpia Kermanshah.

Inscripția, de aproximativ 15 metri înălțime și 25 de metri lățime, se găsește la 100 de metri deasupra drumului antic care lega capitalele Babilon din Babilonia

Page 4: portofoliu istoriografie

și Ecbatana din Imperiul Medic. Ea este extrem de greu accesibilă, muntele fiind defrișat pentru a face inscripția mai evidentă după gravare. Textul în persana veche conține 414 linii în cinci coloane; textul elamit cuprinde 593 de linii în opt coloane, iar textul akkadian are 112. Inscripția a fost ilustrată de un bazorelief care îi reprezintă pe Darius, doi servitori, în mărime naturală și zece personaje înalte de un metru, legate cu mâinile la spate, care reprezintă popoarele cucerite. Zeul Ahura Mazda plutește deasupra, binecuvântându-l pe rege. Un personaj pare să fi fost adăugat după celelalte, ca și, lucru destul de curios, barba lui Darius, care este un bloc de piatră independent, fixat cu știfturi și cu sârmă de fier.

2. Codul lui Hamurabbi

Desi inscaunat regele Babilonului la doar 25 de ani, Hammurabi cel Mare si-a lasat o amprenta puternica asupra istoriei Orientului Apropiat din vremurile secolului 18 i.Hr. Si-a extins rapid aria de influenta cucerind orasele-stat din apropiere, Isin, Uruk si Ur, apoi regatele asirian, akkad si sumerian pentru a controla intreaga Mesopotamie, regiunea fertila dintre fluviile Tigru si Eufrat, numita si “Leaganul civilizatiei omenirii”. A condus realizarea primelor lucrari de infrastructura la scara mare in agricultura in campiile din Mesopotamia, construirea de temple pentru strangerea populatiilor in jurul religiei si a sustinut dezvoltarea culturii in zona.

Dar dincolo de realizarile militare, politice si administrative Hammurabi a ramas in istorie pentru renumitul sau cod de legi, scris in jurul anului 1760 i.Hr. si care contine nu mai putin de 280 de articole de lege. Anterior mai fusesera realizate doua astfel de culegeri de legi, de catre regele sumerian Ur-Nammu (aprox 2050 i.Hr.) si regele Isinului Lipit-Ishtar (aprox 1860 i.Hr.) dar acestea erau mai putin cuprinzatoare si nu s-au pastrat de-a lungul timpului decat fragmente din ele.

Iata o parte din legile lui Hammurabi, inscriptionate pe o bucata de diorit (roca magmatica foarte dura) inalta de 2,25 metri. Blocul de piatra a fost descoperit in 1902 la Susa, pe teritoriul actual al Iranului. Actualmente este expus la Muzeul Luvru din Paris (vezi poze din Paris), replici ale lui aflandu-se la Muzeul Pergamon din Berlin si Muzeul de istorie naturala din New York.

Codul lui HammurabiDaca cineva acuza pe altcineva fara sa poata aduce vreo dovada acuzatiilor

sale, atunci acuzatorul va fi omorat. Daca cineva acuza pe altcineva si poate dovedi vina acestuia, el va fi rasplatit.

Page 5: portofoliu istoriografie

Daca un judecator ia o decizie intr-un caz dar apoi se dovedeste ca a gresit, judecatorul va plati de douasprezece ori cat a impus el acuzatului si nu va mai avea dreptul sa judece alte cazuri.

Daca cineva fura sclavul cuiva, va fi omorat. Daca cineva gaseste un sclav evadat si il inapoiaza stapanului sau, acesta va plati celui care ii aduce sclavul doi sekeli.

Daca un hot este descoperit in timp ce fura, va primi pedeapsa cu moartea.Daca cineva nu are grija de stavilarul sau barajul pe care il are in grija iar

stavilarul sau barajul cedeaza, atunci el va fi vandut iar banii astfel obtinuti vor acoperi pierderea recoltei din pricina inundarii culturilor. Daca cineva inunda culturile unui vecin, ii va plati acestuia pierderea.

Daca cineva are o datorie pe care nu o poate plati, atunci el se poate vinde pe sine sau un membru al familiei sale ca sa munceasca timp de trei ani pentru cel caruia ii este indatorat.

Daca o sotie are relatii cu un alt barbat decat sotul ei, atunci ori amandoi cei vinovati sunt legati si aruncati in apa, ori sotia este daruita regelui ca sclava.

Daca un barbat se foloseste de violenta pentru a supune sotia altui barbat sa se culce cu el, atunci el va fi omorat iar femeia va fi considerata fara de vina.

Daca un bărbat vrea sa se desparta de o femeie care a dat nastere copiilor sai, atunci o parte din pamantul si din banii șotului trebuie data șotiei. Atunci cand copiii cresc, ea se poate recasatori.

Daca un barbat vrea sa se desparta de femeia cu care nu a avut copii, atunci el ii va da inapoi zestrea si banii pe care i-a adus din casa tatalui ei.

Daca cineva loveste pe altcineva de rang mai inalt, va primi pedeapsa cu biciuirea in public de saizeci de ori. Daca cineva loveste pe altcineva de acelasi rang, va fi obligat sa ii plateasca acestuia o mina de aur.

Daca un barbat loveste o femeie insarcinata iar aceasta pierde sarcina, stunci el ii va plati femeii zece sekeli.

Daca un constructor ridica o casa si o construieste bine, proprietarul va plati doi sekeli pentru fiecare suprafata a casei. Daca insa nu reuseste si casa se prabuseste omorandu-l pe proprietar, atunci constructorul va fi primi pedeapsa cu moartea. Daca fiul proprietarului va fi muri la prabusirea casei, atunci fiul constructorului va fi ucis.

3. Piatra de la PalermoPietrei de la Palermo, unde avem de a face cu o succesiune a dinastiilor care ofera consemnari parcimonioase pentru trecut si o amploare narativa pentru epocile mai recente. Suntem evident in situatia de a constata o anume ambivalenta, consemnari a faptelor traite si timide reconstituiri a succesiunilor dinastiilor. Remarcam insa ca

Page 6: portofoliu istoriografie

fixarea in durata istorica a dinastiilor, relatarea unor fapte inregistrate de istoricul participant sunt dovezi ca un anume spirit istoric isi face loc. Chiar formula adoptata, prezent-viitor a contribuit la elaborarea unei viziuni istorice care are in vedere durata. Oricum istoria isi face loc, intr-un amestec de mituri si legende, impregnat de providentialism. Este clar ca istoricii greci au putut gasi in Egipt informatii pentru scrierea istoriei, iar Solon a putut constata un anume sentiment al istoricitatii.

4. Vechiul TestamentVechiul Testament este prima parte a Bibliei creștine. Conține cărțile Bibliei ebraice, deși într-o ordine diferită, la care anumite Biserici adaugă și alte cărți, cunoscute ca apocrife sau cărți deuterocanonice. În bibliile protestante, cărțile apocrife nefiind canonice pot fi adăugate într-o secțiune separată între Vechiul și Noul Testament, în timp ce în alte biblii (de exemplu, în cele catolice ori ortodoxe), există apocrife plasate între cărțile protocanonice. În funcție de conținutul canonic al Vechiului Testament, protestanții au 39 de cărți, pe când ortodocșii au 44 de cărți biblice.

5. Biblioteca din AlexandriaBiblioteca din Alexandria a fost cea mai renumită bibliotecă a antichității. Situată în Alexandria, adevărată metropolă a civilizației greco-romane din Egiptul antic, conținea peste 900.000 de pergamente. Întemeiat în jurul lui 332 î.Hr. de Alexandru cel Mare, orașul Alexandria s-a dezvoltat în continuare și în vremea lui Ptolemeu I. Acesta din urmă a construit, în 288 î.Hr., un muzeu (palat al muzelor), care găzduia o universitate, o academie și o bibliotecă. La început mărimea bibliotecii se ridica la 400.000 de volume (papirusuri), ca pe timpul lui Cezar să ajungă la 700.000. Sunt patru variante care încearcă să explice dispariția celei mai mari biblioteci a antichității:

a. războiul civil dintre Cezar și Pompei (48 î.Hr.)b. conflictele pentru putere dintre păgâni și creștini (250 - 350)c. decretul lui Teofilus din 391d. cucerirea arabă din jurul anului 650

Actualmente doar doua dintre ele au însă susținerea cercetătorilor. Distrugerea parțială a bibliotecii este atribuită perioadei din timpul războiului civil de la sfârșitul sec. III AD, iar o aripă a bibliotecii a fost distrusă de creștini în anul 391 AD, în urma edictului dat în acel an de către împăratul Theodosius prin care religiile păgâne erau scoase în afara legii.

Page 7: portofoliu istoriografie

Seminarul IIScrisul istoric în Grecia Antică

HesiodHesiod (greacă: Ἡσίοδος) (aprox. sec. al VIII-lea î.Hr., Beoția) a fost un poet

epic grec, considerat a fi, după Homer, cel mai vechi scriitor al Greciei. Este autorul poemului genealogic „Teogonia”, consacrat panteonului divinităților elene, folosind tiparul mitlui și noțiunea vârstelor. De asemenea, tot lui îi aparține și poemul didactic „Munci și zile”, opera pătrunsă de poezia sinceră a naturii, calendar pentru agricultori și navigație, cu prețioase indicații.

Viața și destinul literarHesiod era un agricultor, un poet-țăran, un om obișnuit cu viața aspră, pătruns

de o mare stimă față de muncă, dotat cu un desăvârșit simț al realului, care vedea viața și oamenii așa cum sunt; un om care nu-și face nicio iluzie asupra realității sociale, dar este convins de triumful final al cinstei, hărniciei și dreptății.

Hesiod este considerat, alături de Homer, părintele poeziei religioase, morale și didactice. În opera sa există referiri la propria biografie: tatăl poetului se stabilise la poalele muntelui Helicon, încercând să se îndeletnicească cu agricultura, în ciuda pământului arid. După moartea tatălui, pierde un proces cu fratele sau Perses, care era nemulțumit de partea primita ca moștenire. Răspunsul său la atacurile fratelui și la hotărârile judecătorilor corupți este poemul „Munci și zile”.

Hesiod deține un loc important în istoria universală a literaturii. Opera sa are o semnificație umanistă de alt ordin decât cel al operei lui Homer; poezia sa nu are strălucirea și dramatismul poeziei homerice, - în schimb are aprimea, simplitatea de expresie a vieții rustice, elogiind omul care luptă cu greutățile vieții obișnuite și munca grea, dar cu roade, a țăranului.[2]

OperaTeogonia (Naștere zeilor)Articol principal: Teogonia.Această lucrare este un poem-catalog, de factură filosofică, despre

genealogiile zeilor. În prolog, după invocarea și slăvirea muzelor, poetul enunță subiectul poemului pe care îl va compune sprijinit de acestea. În poem va cânta despre nașterea Cerului și a Pământului, despre zeii cei mai vechi și despre generațiile divine care au urmat.[3]

Munci și zileArticol principal: Munci și zile.Este primul poem didactic despre agricultura. Scopul operei era insuflarea

ideii de dreptate, Dreptatea, fiica lui Zeus, care trebuie să călăuzească viața, și cultivarea respectului față de munca grea a truditorilor pământului. Pe lângă sfaturile referitoare la agricultură și la negoț, pe lângă elogiul ritmului unei

Page 8: portofoliu istoriografie

existențe în concordanță cu natura, două mituri domină opera: mitul Pandorei, plăsmuită de Zeus ca pedeapsă pentru muritorii cărora Prometeu le dăruise focul furat de la zei, și mitul vârstelor. Dupa vârsta de aur din timpul lui Cronos, existența umana cunoscuse declinul prin vârsta de argint, vârsta de bronz, vârsta eroilor, ajungând, în contemporaneitate, la vârsta de fier, departe de fericirea inițială, de temperanță si de armonie.[3]

DescoperireMii de comedii, tragedii și poeme epice grecești și latine, până acum

necunoscute, vor fi disponibile ca urmare a analizei cu raze infraroșii a așa-numitelor Papirusuri de la Oxyrhynchus (Oxyrhynchus era o așezare antică aflată la circa 300 de kilometri sud de Alexandria). Printre altele, vor fi recuperate opere ale lui Sofocle, Euripide, Hesiod sau Lucian ori Evanghelii necunoscute. Câteva fragmente din lucrările celor patru autori menționați au fost deja descifrate.

HerodotHerodot din Halicarnas/Halikarnassos (greacă: Ήροδοτος, Herodotos, n. 484

î.Hr. - d. cca. 425 î.Hr.) a fost un istoric grec. Herodot este considerat părintele disciplinei istoriei, prin modul în care a tratate evenimentele pe care le-a consemnat în scrierile sale. Până la el evenimentele erau tratate în cronici sau epopei. Este cunoscut pentru scrierile sale despre conflictul greco-persan, precum și pentru descrierile oamenilor și locurilor vizitate.

S-a născut într-o familie aristocratică din orașul Halicarnas (în greacă Halikarnassos, azi Bodrum, Turcia). Obligat să-și părăsească patria din cauza luptelor civile în care este implicată familia lui, Herodot trăit o vreme în Samos, iar după căderea tiranului Lygdamis revine în orașul natal, călătorește mult și se stabilește la Atena. Aici se numără printre prietenii lui Sofocle și este un apropiat al cercului luiPericle.

OperaOpera sa, Istorii, este o capodoperă literară cu multe digresiuni și anedocte,

măiestrit inserate în istorisirile sale, scrisă în dialect ionic.În opera sa Historiai (Istorii), redactată în dialect ionic și împărțită în epoca

elenistică în 9 cărți, Herodot își propune programatic să abordeze prima mare confruntare dintre lumea orientală (Asia) și cea apuseană (Grecia), dintre despotismul oriental și democrația elenă, culminând cu războaiele medice.

Relatarea războaielor medice începe de fapt abia în cartea a șasea, consacrând cărțile anterioare expansionismului persan pe care îl consideră o cauză a conflictului, descriind popoarele supuse (lidieni,egipteni, traci) de Imperiul Marelui Rege.

Page 9: portofoliu istoriografie

Opera sa este alcătuită din 9 cărți, fiecare purtînd numele unei Muze, structurată astfel:

Cirus cel Mare-Cartea 1.Cambise al II-lea-Cartea 2 și o parte din Cartea 3.Darius I-Cărțile 4,5,6 și cealaltă parte din Cartea 3.Xerxes I-Cărțile 7,8,9.Herodot din Halicarnas considera că istoria și geografia sunt de nedespărțit,

spre exemplu Cartea a II-a o consacră Egiptului Antic descriind revărsările Nilului, ocupațiile oamenilor, dar și cucerirea acestui teritoriu de către Cambise al II-lea, împarat Ahemenid.

Herodot aprecia popoarele care se opuneau expansionismului persan, de pildă în 513 î.Hr.Imperiul Persan, sub conducerea lui Darius I, organizează o expediție împotriva sciților și a gețilorcare sunt înfrânți într-un final.

Mulțumită curajului lor, Herodot i-a introdus pe geți în istorie prin următoarea mențiune: „geții sunt cei mai bărbați și mai drepți dintre traci”.

Cucerirea orașului Sestos (478 î.Hr.) de către atenieni încheie opera lui Herodot.

Pater historiae, titlu pe care posteritatea i l-a acordat, este semnificativ pentru locul lui Herodot în evoluția științei istorice.

Citită și apreciată din antichitate, opera lui Herodot a dobândit noi validări în epoca modernă și importante descoperiri arheologice au confirmat veridicitatea multora din afirmațiile lui. În același timp, el și-a înscris numele ca unul din marii prozatori ai literaturii universale, înzestrat deopotrivă cu forță epică, capacitate de construcție dramatică și exprimare într-un stil viguros, puternic evocator.

Seminarul IIIEvoluția scrisului istoric în Roma antică

Începuturile istoriografiei romaneCele dintâi scrieri de conținut istoric au aparținut genului analistic. Acestea își

au originea in cronica pontificala in care erau notate fapte diverse care priveau timpul, oamenii, lucrurile, cele întâmplate fiind notate pe o planșa înălbita, tabula dealbata și făcute publice de pontife maximus la sfârșitul anului. In aceste însemnări se notau - după numele consulilor si a altor magistrați - evenimente politice, fapte interesând viața cotidiana care au fost cuprinse intr-o culegere ce a fost distrusa in urma unui incendiu. Ulterior a fost refăcuta si publicata ca Annales Maximi in 88 i.Ch.

Page 10: portofoliu istoriografie

Istoriografia romana arhaica începe o data cu Fabius Pictor (aprox. 254-m. după 201) prin opera al cărei titlu posibil a fost Faptele romanilor, în șapte sau opt cărți din care una privea întemeierea Romei. Lucrarea a fost scrisa in atmosfera creata de confruntarea cu Cartagina prin care Roma încerca o proprie interpretare a originilor legendare, cu alte cuvinte, intr-un moment in care cetatea era în căutarea unui spirit identitar. Fabius Pictor reprezintă începutul de fapt al analisticii latine in limba greaca. Adevăratul ctitor al istoriei romane a fost însa Lucius Cornelius Sisenna, autorul unei istorii in care se remarca aluzii la legendele interesând originea Romei.

Intr-o alta etapa istoriografia este ilustrata de Marcus Porcius Cato (234-149 i.Ch), Lucius Caelius Antipater, Sempronius Asellio. Cato este autorul unei scrieri in limba latina intitulata Origines, iar Lucius Caelius Antipater, autor al unei monografii dedicate celui de al doilea război punic, Bellum Punicum, in care s-a dorit un istoric imparțial care reproba modalitatea analistica stăruind la originea cetăților. Sempronius Asellio, influențat de Polybus si Cato, se diferențiază de analistica afirmând ca: "Aceasta (analistica) înseamnă a spune povesti copiilor, iar nu a scrie istorie".

Teoria istorica ciceronianaMarius Tullius Cicero (106 i.Ch. - 43 i.Ch.) a fost o personalitate

multilaterala, un adevărat om universal, nu a fost un istoric propriu-zis, ci un spirit care a reflectat asupra istoriei cunoaștere dând expresie unei teorii care a influențat gândirea istorica romana, cu toate ca nu si-a expus principiile la care a aderat intr-o lucrare de teorie istorica de sine stătătoare. În câteva din discursurile sale si in special in De oratore si De legibus el a exprimat o teorie istorica.

Potrivit dialogului ciceronian De oratore, istoriografia la Roma isi are începuturile in analistica. Noțiunea de anale la romani designa istoria trecutului, iar noțiunea de Historie istoria contemporana. Este adevărat însa ca in De invențiune se afirma ca Historia est gesta res ab etatis nostrae memoria remota. Deci, istoria vorbește de un fapt anterior generației celui care scrie; Cicero folosește, însa noțiunea ca una ce acoperă o situație generala-aceea de istorie care s-a impus. Marele orator al antichității examinând in celebrul discurs, in De oratore, rosturile istoriei este de acord ca nu este suficient numai sa povestești evenimentele, ci sa cauți cauzele, dar ca istoria nu poate sa-si atingă telurile decât prin retorica. In ultima analiza stilul îl distinge pe istoric de analist. El disociază între naratores rerum si exornatores rerum. Deci istoria este arta si trebuie comparata cu oratoria, scopul ei final fiind furnizarea de exemple pentru acțiunea politica ca ilustrări pentru discursuri. De aici si formula ciceroniana Historia magistra vitae si totodată opus oratorium maxime.

Page 11: portofoliu istoriografie

Evolutia istoriografiei latineIstoriografia latina a cunoscut prin opera lui Sallustius, care nu se plaseaza in

afara influentei preceptelor lui Cicero, o etapa majora a scrisului istoric latin. Perioada marcata de prezenta in campul istoriografiei a lui Caesar si Sallustius reprezinta fara indoiala, o evolutie semnificativa spre infaptuirile stralucite ale marii istoriografii ilustrata de Titus Livius, Tacitus, Suetonius.

In galeria de personalitati ce au marcat scrisul istoric printr-un gen integrabil notiunii de Historiae este Caius Iulius Caesar, scriitor prolific, autor de poeme, al unui tratat Despre analogie, dar care a ramas in opinia posteritatii prin De bello Gallico.Istoric, de fapt memorialist, s-a nascut in 13 iulie 101 i.Ch si a murit in 44 i.Ch. Si-a inceput cariera in randul popularilor, a parcurs o cariera senatoriala, integrandu-se in viata politica, participand la primul triumvirat, fiind cuceritorul Galiei, sfarsind ca dictator nazuind sa organizeze o monarhie de tip elenistic.

Opera lui Caesar care l-a facut nemuritor este De bello Gallico si De bello civilis. Se pare ca a redactat un ansamblu unic:Insemnari despre faptele lui Gaius Iulius Caesar. Memoriile lui sunt structurate in 10 carti, de fapt in noua, deoarece ultima a fost redactata de locotenentul sau Hirtius. In primele sapte carti trateaza razboiul galic, campaniile militare, miscarile de trupe, moravurile si mecanismele sociale ale diferitelor popoare.

Memoriile sunt o monografie istorica scrisa pe baza unei temeinice informatii, astfel ca acestea apartin genului istoric. Ele au fost publicate - scrie Hirtius - pentru ca niste evenimente atat de importante sa nu ramana necunoscute de istorici, dar sunt atat de apreciate de toti, incat se pare ca nu au oferit, ci mai curand rapit istoricilor orice putinta de a scrie. Credincios conceptiei profesate, el repudiaza retorica, incepand naratiunea ex abrupto, realizand o structura narativa in care se constata o anume filosofie politica. Ca mesaj, opera lui Caesar, intr-o maniera rationalista, echilibrata exalta misiunea Romei, aceea de a reconcilia popoarele socotind ca romanii ii fac pe barbari mai umani, mai civilizati. El apeleaza la notiunile decultus si humanitas. Se orienteaza prin ideile expuse impotriva oligarhiei senatoriale. Astfel, in Razboiul civil, in care se infatiseaza ca popular a staruit asupra ideii de salvgardare a "libertatii". Este de fapt un moderat ce se plasa intre oligarhia senatoriala si populari, profesand o mentalitate traditionala intemeiata pe fides si partial pe pietas. Prin De bello Gallicoformuleaza un program de transformare a Europei occidentale in folosul Romei.

Ca tehnica de redactare Caesar vorbeste la persoana a treia practicand o arta a deformarii istoriei, a disimularii printr-o naratiune justificativa. Caesar a fost un maestru al disimularii portretizandu-si personalitatea in raport de calitatile dusmanilor. Ca scriitura el practica concizia, limbajul clar, sintetic, aticist. El a pregatit arta marilor istorici romani.

Page 12: portofoliu istoriografie

Caius Suetonius TranquillusIn istoria istoriografiei latine Suetonius reprezinta o personalitate distincta

prin creatie si metoda istorica pe care a profesat-o. Considerat datorita simplitatii aparente a scrisului sau, consacrat vietii celor 12 cezari - un autor de a doua mana, el ramane in lumina unor exegeti ca Wolf Steidle si Eugen Cizek unul din istoricii de prim plan. Prin interpretarea celor doi savanti care au provocat o adevarata revolutie, autorul vietii celor 12 Cezari se dovedeste un istoric care a gasit subiectul potrivit unei tehnici compozitionale, care a apelat la analiza eidologica (prin care a relevat caracterele cezarilor).

Nascut in jurul anilor 70-76 d.Ch. si mort aprox. la 130 d.Ch., Suetonius apartine ordinului ecvestru, fapt ce se reflecta in conceptia lui politica. Cariera pe care a parcurs-o si responsabilitatile in ierarhia imperiala, conducator al biroului documentelor principelui, membru in Consiliul imperial, consilier al lui Hadrianus, i-au pus la indemana o vasta informatie. Fiind un om de mare cultura, autor al unei bogate opere, De viris illustribus care l-a familiarizat cu intreaga cultura latina, el a fost in masura sa redacteze opera lui majora Vitae duodecim Caesarum, in opt carti, in care cronologic trateaza viata imparatilor de la Iulius Cesar la Domitian. El a considerat ca sirul cezarilor incepe nu cu Augustus ci cu Cesar.

Apeland la o bogatie de izvoare, arhive, testamente, inscriptii la istoricii timpului, el a reusit o ampla si complexa fresca biografica fiind atent la o diversitate problematica, zugravind caractere, indreptandu-si interesul spre viata globala a cezarilor. S-a oprit la perioadele dinainte si din vremea domniei, astfel ca la el domina factorul eidologic, zugravirea caracterelor pe"rubrici", per species cum a remarcat Eugen Cizek intr-o stralucita exegeza: Structures et idéologie dans les Vies des douze Cesars de Suetone (1977).

Seminarul 4Constituirea istoriografiei patristice

Patristica reprezintă opera integrală și doctrinele primilor teologi ai creștinismului, numiți uzual Părinții Bisericii Creștine sau Doctori ai Bisericii care au militat și și-au scris cărțile între sec. II-IX.

Termenul «patristică» desemnează gândirea Părinților Bisericii, adică a câtorva dintre cei mai mari gânditori creștini. Pentru ca un scriitor bisericesc să poată fi numit Părinte al Bisericii, trebuie să întrunească patru caracteristici fundamentale:

ortodoxie doctrinală;sfințenia vieții;recunoașterea de către Biserică;

Page 13: portofoliu istoriografie

relativă vechime (aproximativ până la sfârșitul secolului III);Când lipsește această ultimă trăsătură, dar scriitorul este un reprezentant de

seamă al teologiei creștine, Biserica îi acordă titlul de Doctor al Bisericii. Se poate aminti că un Doctor al Bisericii nu este infailibil și că acolo unde se înșală, nu vorbește ca Doctor.

În sfârșit mai sunt și scriitorii ecleziastici, a căror autoritate doctrinală este mult mai mică și a căror ortodoxie poate să nu fie chiar ireproșabilă, dar care sunt martori vechi și importanți ai tradiției: Origene și Eusebiu din Cezareea se numără printre ei.

Caracteristica de bază a patristicii este fundamentarea sa pe credința creștină, adică asumarea ca adevăr, valabil și pentru filozofie, a conținutului Sfintei Scripturi.

Patristica este împărțită în două:Patristica greacă sau orientală – speculativă;Patristica latină sau occidentală – practică și apologetică;

Analiza a doua izvoare istoriceOrigene „Contra lui Celsus”

Introducere. În contextul istoric al conflictului ideologic între cultura antică şi creştinismul nou format, au apărut o serie de lucrări filosofice, valoroase pentru ambele domenii. Adepţii culturii antice au folosit toate informaţiile conţinute de ştiinţele, artele, cultura, filosofia şi literatura vremii. Unul dintre adversarii creştinismului a fost Celsus. Creştinismul a răspuns şi pe plan ideologic, prin faptul că a asimilat uşor o mare parte din cultura antică, fapt evident şi în discursul din Contra lui Celsus al lui Origen, unul dintre cei mai importanţi apologeţi. Contextul istoric în care au fost scrise cele două cărţi era unul anti-creştin, cele două scrieri reprezentând reacţia societăţii politeiste la creştinism şi respectiv apologetica fruntaşilor acestuia.

Identitatea lui Celsus. Nu sunt cunoscute foarte multe despre Celsus, singurele date provenind de la Origen şi din dedicaţia unei cărţi pe care o face Lucian din Samosata. Cel mai probabil, Celsus a trăit la Roma, în secolul al II-lea d. H., fie în timpul lui Nero, fie în timpul lui Adrian. Celsus este autorul Discursului adevărat şi a unor cărţi împotriva magiei. El deţinea o vastă cultură, asimilase cunoştinţe din toate domeniile gândirii. Nu s-a limitat doar la studiu, ci a practicat un fel de cercetare la faţa locului a templelor, a sanctuarelor şi a comunităţilor religioase, fiind vizibil îndrăgostit de cultura şi de civilizaţia Antichităţii. De aceea a văzut creştinismul ca pe un fenomen dăunător valorilor trecutului şi chiar Imperiului Roman.

Page 14: portofoliu istoriografie

Discursul adevărat. Discursul adevărat a fost scris de Celsus în jurul anului 180 d. Hr., în Roma sau în Alexandria. Textul cărţii este cunoscut doar prin intermediul fragmentelor citate de către Origen în Contra lui Celsus. Citarea este incompletă şi inexactă: fragmentele nu sunt integrale şi nici în ordinea textului original. Există şi idei ale lui Celsus pe care Origen le redă în vorbire indirectă, astfel că este imposibilă alcătuirea unui text critic plecând de la această singură sursă. Titlul cărţii (Alethes Logos) nu poate fi tradus în mod cuprinzător. Prin titlu, Celsus fie anunţă un pamflet la adresa noi religii, fie sugerează că aceasta este eronată şi că alta este cea veritabilă. Celsus anunţă prin titlu că intenţia sa este de a spune adevărul, de a-l spune creştinilor, despre creştini şi împotriva creştinilor. Structura cărţii se poate diviza din punct de vedere ideatic într-un atac împotriva creştinismului şi într-o expunere polemică, folosind valorile filosofiei laice. Postura lui Celsus de polemist, de savant şi de filosof, conferă textului trei nivele de lectură.

Filosofia lui Celsus. Problema clasică este dacă filosofia lui Celsus provine de la Platon sau de la Epicur. Origen şi Lucian din Samosata îl prezintă pe Celsus ca epicurian. Realitatea e mai nuanţată, fiind vorba fie de un Celsus epicurian disimulat, fie un epicurian trecut la platonism. Ca majoritatea contemporanilor săi, filosofia lui Celsus este una eclectică. Concepţiile lui Celsus: există un zeu suprem, imuabil, cauză a tuturor lucrurilor; universul este etern şi necesar; există o ordine universală; timpul este ciclic; neagă teocentrismul şi providenţa; fenomenele naturale se explică prin conceptul de hazard; acceptă dualitatea fiinţei umane; sufletul este nemuritor; crede într-o cunoaştere noetică imediată; virtutea îşi are scopul în ea însăşi; virtutea supremă este de natură intelectuală; răul e necesar în lume; evitarea durerii şi căutarea plăcerii; negarea întrupării lui Dumnezeu sau a Fiului lui Dumnezeu; promovarea unui cult religios al imaginii, eminamente exterior; existenţa unor agenţi intermediari între Dumnezeu şi om. Toate punctele specifice ale filosofiei lui Celsus se leagă de ideile lui Platon. Aşadar, Celsus este epicurian disimulat şi platonician în esenţă.

Origen. Origen, numit şi Adamantinus („omul de oţel”) pentru caracterul său nobil, s-a născut în 185 în Alexandria. Învăţătorul său în materie de teologie a fost Sfântul Clement Alexandrinul, iar neoplatonicul Ammonius Sacca i-a completat cunoştinţele filosofice. În 203 este numit în fruntea şcolii catehetice Didascaleion din Alexandria. Între anii 218 şi 230 scrie Hexaplele şi Octaplele, iar către 230, scrie opera să cea mai importantă: Peri-Archon. În urma anatemizării din 231, se stabileşte la Cezareea, unde deschide o şcoală teologică similară. În vremea persecuţiilor lui Deciu, se ascunde doi ani în casa nobilei Iuliana şi scrie două tratate: Despre rugăciune şi Îndemn la mucenicie. Se stinge din viaţă în cetatea feniciana Tyr, în anul 254, la vârsta de 69 de ani. Origen este cel mai prolific

Page 15: portofoliu istoriografie

scriitor pe care l-a avut antichitatea creştină, scrierile sale fiind grupate în următoarele categorii: biblice; exegetice; teologice; scrieri practice şi epistole.

Contra lui Celsus. Origen răspunde cărţii lui Celsus în anul 248, datorită rugăminţii părintelui său Ambrozie. Cartea cuprinde opt cărţi în limba greacă şi este o operă contra-argumentativă, dar conţine şi un vast expozeu al creştinismului. Direcţiile pe care s-a axat apologia au fost: critica şi apărarea iudaismului, apărarea Mântuitorului Hristos, apărarea Bisericii. Demonstraţia „adevărurilor creştinismului” este fără îndoială expunerea raţională a credinţei creştine. Origen nu uită însă exigenţele critice necesare interpretării unui text. Metoda lui e constantă: micşorarea importanţei sensului propriu al Scripturii, căutarea sensului simbolic, descoperirea adevăratului sens al poruncilor: cel spiritual.

Filosofia lui Origen. La baza teologiei lui Origen stau trei izvoare: Sfânta Tradiţie, Biblia şi Filosofia. El consideră că un criteriu de adevăr trebuie crezut şi acceptat numai dacă nu se deosebeşte cu absolut nimic de Tradiţia Bisericească şi Apostolică. În Scriptură, Origen găseşte două sensuri (literal şi spiritual sau mistic) care stau la baza alegorismului său. Concepţiile lui Origen din care deriva toate argumentele sale: Dumnezeu este treimic, bun, atotputernic, infinit, atoatecunoscător; materia este creată din nimic şi nu e eternă; pre-existenţa sufletului; Iisus este om şi Dumnezeu adevărat. Apologia sa a avut o influenţă reparatorie asupra creştinismului şi asupra adepţilor săi, a reuşit să răspândească noua credinţă, a iniţiat o nouă mişcare în Biserica creştină: origenismul.

Concluzii. Contra lui Celsus este cea mai importantă apologie a creştinismului incipient. Tratând subiecte precum originea universului şi a timpului, Discursul adevărat inaugurează polemica dintre religie şi ştiinţă. Opera polemică a lui Origen scoate la iveală un Celsus intelectual de anvergură, împotriva căruia a adus a adus propriile sale presupoziţii filosofice. Particularitatea scrierii sale este că, fiind ultima din seria neoplatonică, a contribuit la formarea filosofiei creştine prin sinteza critică a filosofiei antice.

Tertulian „Apologeticum”O adevărată operă, este Apologeticum, o apărare adresată guvernatorilor

provinciilor romane. Lucrarea are 50 de capitole şi se poate împărţi în trei diviziuni principale: prefaţă, cuprins şi epilog.

În prefaţă (cap. 1-6), el arată motivele care l-au determinat să scrie această apărare. „Creştinii - zice el - sunt condamnaţi fără nici o cercetare, numai la auzul numelui de „creştin". Adevărul - pe care el personificându-l îl face apărătorul creştinilor - nu are voie să rostească nici un cuvânt de apărare. Aşa stând lucrurile, trebuie cel puţin pe calea scrisului să ajungă adevărul la guvernatorii provinciilor

Page 16: portofoliu istoriografie

(cap. 1-3), apoi discută natura legilor pe baza cărora sunt condamnaţi creştinii (cap. 4-6).

În partea a doua, Tertulian combate toate acuzaţiile, împărţindu-le în două categorii: crime ascunse sau secrete şi crime pe faţă. În primul rând, creştinii erau învinuiţi de unele crime secrete (cap. 7-9), ce s-ar săvârşi odată cu tainele lor religioase. El arată că romanii cred aşa ceva, pentru că ei înşişi săvârşesc adevărate crime la misterele cultului lor. Apoi creştinii erau acuzaţi de unele crime religioase, de sacrilegii pentru că nu adorau zeii păgâni şi de crime contra împăratului pentru că nu sacrificau împăratului (cap. 10-38). Discutarea acestor crime săvârşite pe faţă constituie miezul apologiei.

De exemplu la învinuirea de ateism, el acceptă învinuirea şi spune că da, creştinii nu cred în zei. Dar arată că zeii nu sunt Dumnezeu. Creştinii îl servesc şi-L adoră pe adevăratul Dumnezeu, dar tocmai ei, păgânii, sunt cei ce îşi blestemă zeii, râd de ei în legende, îi scot la vânzare pe piaţă. Deci, lor li se potriveşte acuza aceasta.

Tertulian, omul cu o logică ascuţită, cu cunoştinţe juridice bogate, cu spirit înalt de dreptate faţă de fraţii săi de credinţă şi cu un adânc devotament faţă de Dumnezeul său, a luat cauza creştinilor în mâinile sale şi a întocmit pledoaria aceasta.

În cap. 39-45, el se ocupă de mesele comune ale creştinilor, numite agape; arată că nu creştinii sunt de vină pentru calamităţile ce se abat asupra imperiului şi precizează că ei iau parte la tot ce e bun cerut de societate.

În epilog, Tertulian dovedeşte că creştinismul nu este o filozofie, ci este urmarea unei revelaţii divine.

Apologia sa se deosebeşte de toate celelalte apologii prin documentaţia juridică şi politică. El discută acuzele aduse creştinilor de către păgâni şi apoi, printr-o întorsătură caracteristică spiritului său, răstoarnă aceste acuze peste capetele acuzatorilor, arătând că tocmai ei sunt cei vinovaţi. Iată câteva pasaje din ea de toată frumuseţea:

„Adevărul nu se roagă de nimic în sprijinul cauzei sale, ca unul care îşi cunoaşte menirea sa în lume. El ştie că îşi duce viaţa pe acest pământ ca un adevărat străin, că este ameninţat să-şi afle la fiecare pas duşmani printre străini şi că familia, locuinţa, speranţa, răsplata şi buna sa cinstire se află numai în cer. Aici pe pământ, nu cere decât un singur lucru: să nu fie condamnat mai înainte să fi fost cunoscut" (Apologeticum 1:3).

El condamnă uşurinţa judecătorilor, care fără să cerceteze cu de-amănuntul, fără să cunoască bine fondul, pronunţă osânde grave împotriva creştinilor. El zice: „Mărturie a necunoaşterii voastre, care în timp ce scuză nedreptatea, o osândeşte de fapt, stă în împrejurarea că toţi care mai înainte ne urau, pentru că nu cunoşteau

Page 17: portofoliu istoriografie

ce anume este acel lucru pe care îl urau, îndată ce încep a cunoaşte, încetează şi ura lor. Aceştia se fac creştini fără îndoială, în urma celor aflate şi încep a urî ceea ce ei făcuseră mai înainte şi a mărturisi de acum pe faţă tocmai ce urâseră, şi numărul acestora este pe atât de mare, pe cât ne este şi învinuirea" (1:6).

Cât de răspândit ajunsese creştinismul pe vremea lui Tertulian, se constată din cuvintele: „Se strigă împotriva noastră că cetatea este ca şi stăpânită de noi; că pe ogoare, în fortăreţe, pe insule, pretutindeni predomină creştinii; se întristează, ca de o mare nenorocire, că oricare ar fi sexul, vârsta, starea socială sau rangul, trec de partea acestui nume (de creştin). Sau într-un alt pasaj: „Suntem de ieri, şi totuşi am ajuns să umplem pământul şi toate ale voastre, oraşele, insulele, municipiile, consfătuirile voastre intime, tribunele, adunările poporului, palatul, senatul, forul; numai templele vi le-am lăsat" (1:7; 37:4).

Această răspândire ar fi trebuit să-i facă pe conducători să gândească puţin. El zice: „Şi cu toate acestea, nici chiar împrejurarea aceasta nu-i face să-şi îndrepte mintea spre existenţa unui oarecare bun ascuns. Nici gând să fie mai drepţi în bănuiala lor. Nu le place a cerceta mai de aproape. Le place a nu cunoaşte, pe când alţii se bucură că au cunoscut" (1:8).

La fel acceptarea cu bucurie a osândei ar trebui să le dea de gândit. „Cei răi, intenţionat caută să stea în umbră, se feresc de a ieşi la iveală, tremură când sunt învinuiţi, nu mărturisesc cu uşurinţă nici chiar atunci când sunt supuşi torturilor; fără îndoială, se întristează când sunt osândiţi. Dar de ce nu face creştinul la fel? Nimeni nu se ruşinează, nimănui nu-i pare rău, afară numai că n-a fost mai înainte creştin. Este pârât, se făleşte; este acuzat, nu se dă în lături; este cercetat, mărturiseşte de la sine cu voie bună; de este osândit, mulţumeşte. Ce fel de rău este acesta, care nu are nici una din caracteristicile fireşti ale răului: teama, ruşinea, prefăcătoria, căinţa, jeluirea? Ce fel de rău este acesta, când cel învinuit se bucură? Pentru el, învinuirea este ceva de dorit şi osânda este fericire curată. N-ai putea s-o numeşti nebunie, tu care ţi-ai pus în minte să n-o cunoşti?" (1:11-13).

Apoi ironizează anchetele lor şi folosirea torturilor pentru stoarcerea mărturisirilor de la creştini. „Zilnic suntem spionaţi, zilnic suntem trădaţi" (7:4). „Strigă omul în gura mare „Sunt creştin!" Ce este, el spune. Tu voieşti să auzi ce nu este. Voi, care sunteţi puşi să stoarceţi, prin chinuri, adevărul, de la creştini vă străduiţi să stoarceţi minciuna. „Asta sunt ce mă întrebi dacă sunt, zice creştinul. De ce mă chinuieşti în dispreţul legilor? Mărturisesc de bună voie şi totuşi mă chinuieşti; ce-ai face dacă aş tăgădui?" Desigur, altora care ar tăgădui nu le-aţi da aşa uşor crezare; pe noi, dacă ar fi să tăgăduim, ne-aţi crede îndată. Pe creştin îl socotiţi vinovat de toate nelegiuirile... şi pe el îl constrângeţi să tăgăduiască, ca să-l achitaţi de orice pedeapsă, de care n-aţi putea să-l achitaţi, dacă n-ar tăgădui. Aceasta înseamnă ca vă abateţi de la lege. Voiţi să tăgăduiască că este vinovat, ca

Page 18: portofoliu istoriografie

să-l declaraţi nevinovat, şi aceasta fără voia lui, fără vreo vină despre trecut" (2:13-16)

Despre neparticiparea creştinilor la plăcerile şi la distracţiile lor, Tertulian spune: „Cât despre spectacolele voastre, ne lipsim uşor de ele, la fel cum ne lipsim şi de originile lor, despre care ştim că au fost plănuite din superstiţie, cum nu luăm parte nici chiar la lucrurile din care îşi trag începutul. Nu aveţi nimic de zis cu privire la nebunia din circ, la imoralitatea din teatru, la cruzimile din arene, la deşertăciunea din localurile unde se exersează luptătorii înainte de lupte. Epicurienilor li s-a îngăduit să stabilească chiar o realitate a plăcerii, adică egalitatea sufletelor; în ce vă jignim dacă şi noi ne făurim alte plăceri? Dacă, la urma urmei nu ştim să ne desfătăm, este paguba noastră, dacă cumva este aşa, iar nu a voastră. Dar - ziceţi voi - ne lepădăm de ceea ce vouă vă place. Nici pe voi însă nu vă desfătează plăcerile noastre" (38:4, 5).

Faptul că creştinii erau învinuiţi de toate relele şi calamităţile ce se abăteau asupra imperiului roman, reiese din cuvintele: „Dacă Tibrul se revarsă peste malurile sale, dacă Nilul nu adapă ogoarele, dacă norii refuză să plouă, dacă pământul se cutremură, dacă bântuie foametea şi molima, întotdeauna strigătul este: „La lei cu creştinii!"

În ce priveşte statornicia creştinilor, Tertulian are cuvinte de toată frumuseţea. El spune: „Arşi cu vreascuri, legaţi la jumătatea unui stâlp, aceasta este înfăţişarea biruinţei noastre; aceasta este haina împodobită a victoriei noastre; pe un astfel de podium ne sărbătorim noi biruinţa" (50:3).

Iar despre zădărnicia şi rezultatul invers al prigoanei, el spune: „Puteţi să ne chinuiţi, să ne ţintuiţi pe cruce, să ne condamnaţi, să ne striviţi... toate vor fi de prisos. Dimpotrivă, va fi un îndemn în plus pentru credinţa noastră. Ne facem chiar mai numeroşi, ori de câte ori suntem seceraţi de martirajul vostru; sămânţa este chiar sângele creştinilor" (50:12-13).

Apologia lui Tertulian este o lucrare literară excelentă. Antitezele ei sunt măreţe: „Murim, dar învingem”. „Voi ne osândiţi, Dumnezeu ne dă mântuire”.

Seminarul 5Istoriografia medievala. Caracteristica generala. Istoriografia medievala

occidentala.Tabel comparativ al gândirii istorice antice si ale celei medievale

Gândirea istorică antică Gândirea istorică medievală

Istoria este scrisă la comandă. Gândirea și scrisul istoric este

Page 19: portofoliu istoriografie

Caracterizat de Barbaria antică. Scrierile predominante sunt:

listele faraonilor, Biblioteca din Alexandria, în general se scrie despre întemeierea statelor

Se caută raportul dintre politică și morală

preponderent religios, creștinismul medieval

Călugării scriu istoria Predomină simbolismul Predomină cronicile călugărilor Mod specific și subiect unic de

abordare

Seminarul VIIstoriografia medievală în Țările Române

Mini eseu Scrisul și gândirea medievală româneasca

”Istoria nu se repetă. Istoricii pur şi simplu se repetă unii pe alţii”. Pornind de la acest citat, enunțat de o persoană anonimă pot afirma că istoria își are propria sa istorie. Istoria scrisului istoric la români, adică istoriografia românească își are și ea istoria sa. Istoriografia românească se impune ca disciplină abia în ultimele două decenii. această disciplină urmăreşte cercetarea istoriei din perspectiva totalității producției istorice, în raport direct cu metoda, concepția şi expresia literară a unei opere. istoria istoriografiei româneşti este o ştiință auxiliară a istoriei, care se ocupă cu cercetarea evoluției concepțiilor , metodelor şi expresiei literare a operelor istorice. În Țările Române, principalele forme de cultură scrisă au fost: traducerea şi tipărirea de texte religioase, publicarea de cărţi populare, scrierea de cronici. Această ultimă activitate se întinde de la sfârşitul secolului al XV-lea până la începutul secolului al XIX-lea. Cronicarii transmițând idei fundamentale referitoare la etnogeneza românilor, romanitatea poporului, latinitatea și unitatea românilor. Cronicile fiind primele exerciții de exprimare in limba poporului.

Începuturile scrisului istoric au fost observate în secolele al XIV-XV, când au domnit Alexandru cel Bun și Ștefan cel Mare. Acest fenomen fiind cauzat de diferiți factori cum ar factorul politic, economic, organizarea administrativă, financiară și militară a țării, mai ales în timpul lui Ştefan cel Mare, când se înregistrează şi o înflorire a artei şi culturii .Analele, cronicile şi letopisețele, în care cronologicul îndeplineşte un rol fundamental, pledează pentru caracterul de “instrumentum regni” al istoriei în epocă.

Primul text istoriografic românesc este “Letopisețul de când s-a început, cu voia lui Dumnezeu, ara Moldovei”, autorul fiind necunoscut. la baza lui stând

Page 20: portofoliu istoriografie

ideea europeană a eroismului medieval, exemplificat prin faptele de arme ale lui Ştefan cel Mare. Acesta ar fi instrumentul prin care s-ar aplica, pe pământul Moldovei, voința lui Dumnezeu. În text se întâlnesc ecouri din lucrarea Sf. Augustin, “De civitate Dei”.

Una din cele mai importante cronici este triada scrisă cu grija de Macarie, Efimie și Azarie, din categoria cronicilor slavoneşti scrise ca urmare a prelucrării unor cronici analistice vechi. Scrisă de Macarie în perioada în care era egumen la mănăstirea Neamţu, la îndemnul lui Petru Rareş, este o urmare a cronicii putnene şi descrie Ţara Moldovei pe perioada dintre anii 1504-1551. Cronica are ca obiectiv continuarea istorisirilor din vechile cronici, prin prezentarea evenimentelor contemporane, aşa după cum spune însuşi Macarie: „pentru a duce mai departe şirul povestirii şi a-l aduce la domniile vremurilor noastre, nu ca să ne fălim cu umflături retorice, ci să împlinim domneştile porunci ale strălucitului şi pentru duşmanii săi înfricoşatului Petru voievod [...] pentru a nu lăsa ca faptele întâmplate în vremurile şi domniile trecute să fie acoperite de mormântul uitării, ci a le reda istoriei”.

Cronica începe cu anul 1504, anul în care moare Ştefan cel Mare. Urmează o expunere evenimenţială analistică până la începutul domniei lui Petru Rareş. Macarie aminteşte cu destul de multe amănunte împăcarea dintre domnitorul Bogdan şi Radu Vodă, mediatorul celor doi fiind sârbul Maxim, precum şi pătrunderea armată a lui Bogdan în Polonia şi replica domnitorului polonez. Accentul întregii cronici este pus pe domnia lui Petru Rareş, prezentarea acestui episod este realizată printr-un stil retoric, figuri poetice, pe un ton moralizator şi religios. Cronica continuă cu un discurs de elogiere adresat Mitropolitului Moldovei Teoctist, îndrumătorul lui Macarie, urmat de descrierea războiului condus de Petru Rareş cu secuii precum şi mai multe campanii din Ardeal, pentru sprijinirea craiului Ianăş şi cucerirea unor cetăţi.

Macarie continuă povestirea cu răzvrătirea boierilor împotriva lui Patru Rareş şi scrisoarea acestora adresată Porţii pentru a-l înlocui pe domnul moldovean. Petru Rareş este trădat de boieri şi se refugiază la mănăstirea Bistriţa, dar şi de aici în cele din urmă se vede nevoit să plece şi rătăceşte timp de 6 zile prin munţi. Trece graniţa şi ajunge în Ardeal, unde cere ajutorul craiului Ianăş. Acesta din urmă hotărăşte să-l omoare, iar Petru Rareş scapă ca urmare a unei scrisori prin care este chemat la Constantinopol. Aici împăratul îi redă domnia, iar Petru Rareş se reîntoarce ca domn al Moldovei. Finalul cronicii prezintă anul 1541, anul celei de-a doua înscăunări a lui Petru Rareş la Suceava.

La finele secolului al XVII-lea, apare ă “Letopisețul Cantacuzinesc. Istorie a unei vechi familii bizantine, redactata începând cu anul 1690, Istoria Tarii Rumânești de când au descălecat pravoslavnicii creștini, cunoscuta sub numele

Page 21: portofoliu istoriografie

prescurtat de Letopisețul Cantacuzinesc, acreditează ideea prezentei active a membrilor acesteia, pe parcursul mai multor generații, in procesul de formare si de consolidare a statelor feudale romanești. Cantacuzinii au negat drepturile boierimii indigene la a deține puterea, denunțându-i incultura, lipsa de maniere si de respect fata de codul onoarei cavalerești. Redactat in maniera scrierilor gotice, Letopisețul Cantacuzinesc ilustrează cu precădere conspirații politice, acțiuni de salvare a victimelor, spectacole terifiante ale pedepselor aplicate fără judecata. Pentru autorul acestei scrieri istoria își rezolva problemele cu ajutorul miracolelor.

O altă operă istoriografică românească este “Cronica Buzeştilor” alcătuită în limba română de către un apropiat al familiei Buzeşti şi inclus în “Letopisețul Cantacuzinesc”.Aceleiaşi epoci îi datorăm o narațiune, al cărui erou principal este Vlad Țepeş (1456- 1462), “Povestiri despre Dracula Voievod”. Istoriografia medievală punând bazele istoriografiei de mai târziu.

Seminarul 7Instituirea istoriografiei moderne. Istoriografia umanista,

reformată, contrareformată.UMANÍSM n. Concepție social-politică care afirmă dreptul ființei umane la

libertate, desăvârșire și dezvoltare multilaterală, proclamând ca principii etice supreme egalitatea și demnitatea umană. 2) (în epoca Renașterii) Mișcare progresistă social-culturală, care a proclamat eliberarea personalității umane de ideologia feudalismului. /humanisme, germ. Humanismus

Istoriografie umanista – totalitatea de opera istorice din perioada umanista.Istoriografie reformata - știința care se ocupa cu studiul operelor si

concepțiilor istorice din perioada Reformei.Istoriografie erudita – știința care cuprinde cunoștințele temeinice si vaste

dintr-o anumita epoca.

Seminarul 8Istoriografia renescent-umanistă română

Grigore UrecheGrigore Ureche (n. cca. 1590, d. 1647) a fost primul cronicar moldovean de seamă, a cărui operă a ajuns până la noi.

Născut pe la 1590 sau 1595, Grigore a fost fiul lui Nestor Ureche, boier instruit deținând funcții politice importante la sfârșitul veacului al XVI-lea, în repetate rânduri purtător de solii la Poarta Otomană, mare vornic al Țării de Jos pe vremea domniei lui Eremia Movilă.

Page 22: portofoliu istoriografie

Cronicarul de mai târziu a învățat carte la Lemberg, la Școala Frăției Ortodoxe, unde a studiat istoria, geografia, limbile clasice latina și greaca, retorica și poetica. Reîntors în țară, a participat la viața politică mai întâi ca logofăt, apoi spătar.

În vremea domniei lui Vasile Lupu, a fost unul dintre sfetnicii apropiați ai acestuia, mare spătar, iar din anul 1642, urmând calea părintelui său, a ajuns mare vornic al aceleiași Țări de Jos.

A murit în anul 1647 în satul Goești din ținutul Cârligăturii și a fost înmormântat într-o criptă de la mănăstirea Bistrița din Moldova.

OperaLetopisețul Țării Moldovei de când s-au descălecat țara și de cursul anilor și

de viața domnilor care scrie de la Dragoș până la Aron-vodă a fost scris spre sfârșitul vieții, (se crede că ar fi muncit la el între anii 1642-1647). Baza informativă a cronicii au constituit-o manualele slavone de curte, cronica Poloniei a lui Joachim Bielski și o cosmografie latină. Valoarea ei constă în integrarea faptelor istorice într-un sistem de gândire politică.

Cronicarul motivează scrierea acestui letopiseț din simplul pretext „ca sî nu se înece ... anii cei trecuți“ și să lase urmașilor amănunte despre cele ce au fost să se petreacă în anii de demult, dar și din grija ca aceștia să nu rămână „asemenea fiarelor și dobitoacelor celor mute și fără minte“. E de accentuat importanța pe care o acordă cronicarul istoriei în trezirea și creșterea conștiinței naționale a poporului, Letopisețul Țării Moldovei constituind începutul istoriografiei în limba română.

Versiunea originală a circulat într-un mediu foarte restrâns și s-a pierdut foarte de timpuriu, la baza tuturor copiilor ulterioare din a doua jumătate a sec. al XVII-lea și până astăzi stând versiunile interpolate ale lui Simion Dascălul. Alți copiști, ca Misail Călugărul și Axinte Uricariul au adăugat la rîndul lor unele pasaje. Majoritatea interpolărilor au fost identificate, unele chiar de Miron Costin. Astăzi se păstrează 22 de copii manuscrise, conținînd integral sau parțial cronica lui Ureche. Prima publicare a textului s-a făcut în 1852, de către Mihail Kogălniceanu.

Letopisețul prezintă istoria Moldovei de la al doilea descălecat (1359) pînă la à doua domnie à lui Aron-vodă. Grigore Ureche a consemnat în mod obiectiv evenimentele și întâmplările cele mai importante, ținând foarte mult să fie nu un „scriitoriu de cuvinte deșarte ce de dereptate“. Adversar al unei puteri domnești fără controlul boierimii, Ureche a scris cronica de pe poziția marii boierimi. A glorificat eroica luptă antiotomană a moldovenilor pentru neatârnarea țării și în special epoca lui Ștefan cel Mare. În politica externă, Grigore Ureche a promovat cu perseverență ideea polonofilă – izbăvirea Moldovei de turci numai în alianță cu Polonia.

Page 23: portofoliu istoriografie

Într-un capitol intitulat Pentru limba noastră moldovenească, remarcă influența altor limbi („așijderea și limba noastră din multe limbi este adunată și ne iaste amestecat graiul nostru cu al vecinilor de prin prejur”), afirmă descendența romană („de la Rîm ne tragem”) și face unele apropieri etimologice între cuvintele românești și cele latinești („…de la rîmleni, ce le zicem latini: pîne, ei zic panis; carne, ei zic caro; găina, ei zic galina; muiarea, mulier; fămeia, femina; părinte, pater; al nostru, noster și alte multe din limba lătinească, că de ne-am socoti pre amănuntu, toate cuvintele le-àm înțălege”. Ureche greșește originea doar a două cuvinte: femeie – familia, părinte – parentem). Cronicarul afirmă și originea comună a moldovenilor, muntenilor și ardelenilor.

A întîmpinat greutăți de exprimare pentru că nu a avut un model de cronică în limba română, de aceea frazele sunt mai greoaie, amestecînd sintaxa slavă cu cea orală românească.

N. Manolescu, în Istoria critică a literaturii române desprinde următoarele trăsături ale operei:

a) atitudinea critică față de izvoare: nu folosește știrile care „nu se tocmesc”;b) țel patriotic și educativ precis: demonstrează latinitatea limbii cu exemple

și vede necesitatea ca românii să aibă și o istorie a lor, cum au alte popoare;c) folosirea metaforei: cronicarii trebuie să fie „fierbinți” pentru trecut. Într-o

luptă, moldovenii au pierit „cît au înălbit poiana”;d) arta portretului: omul este privit sub o calitate sau un viciu esențial, care-i

subordonează faptele. Iliaș-vodă, fiul turcit al lui Petru Rareș, „pe dinafară să vedea pom înflorit, iar dinăuntru lac împuțit”.Ștefan cel Mare este impulsiv, dar viteaz.

Portretul lui Ștefan cel MareLui Ștefan îi sunt dedicate cele mai multe pagini din letopiseț, într-un joc de

lumini și umbre, căci cronicarul nu se sfiește să-l judece uneori (de exemplu îl consideră mai curând un războinic de dragul războiului decât un patriot). Celebru este finalul portretului, în care moartea voievodului este prezentată secvențial:

a) împrejurările morții lui Ștefan (anul, luna, ziua);b) portretul fizic, realizat printr-un eufemism („om nu mare de stat”) și cel

moral, alcătuit dintr-o enumerare de însușiri: impulsiv („mînois și degrabă a vărsa sînge nevinovat”), uneori nedrept cu boierii („deseori la ospețe omorîia fără giudeț”), dar bun gospodar („și lucrul său îl știa à-l acoperi”), neîntrecut strateg („la lucruri de războaie meșter”), știind să-și transforme chiar înfrîngerea în victorie („…că știindu-se căzut gios se rădica deasupra învingătorilor”);

c) sentimentele poporului la moartea lui Ștefan (jalea, intrarea în legendă à domnitorului);

d) participarea naturii la durerea generală;

Page 24: portofoliu istoriografie

e) o scurtă și precisă informare istoriografică.Cronica lui Ureche este prima scriere din literatura română care se depărtează

de stilul bisericesc. Arta scriitorului se valorifică îndeosebi în capacitatea de a creiona portrete.

Cronologie1591 - 1595 – Este perioada în care trebuie situată ivirea pe lume a lui

Grigore, fiul lui Nestor Ureche (ce aparținea unei familii atestate încă din vremea lui Ștefan cel Mare) și al Mitrofanei. Tatăl său vindea cai de rasă Curții domneștiși avea în arendă stărostia Rohatinului în Polonia. Pentru serviciile aduse Crăiei a dobândit indigenatul devenind, cum va fi și fiul său, nobil polon. A militat pentru politică filo-polonă și antiotomană.

1592 – Nestor Ureche este numit mare logofăt al Moldovei de Aron Vodă, la mazilirea domnului conducând treburile țării.

1611 – Se presupune că din acest an datează înscrierea lui Grigore „în școlile de arte liberale din țara coroanei Poloniei” (Miron Costin), mai precis la literatura latină, retorica, poetica și filosofia pe textele autorilor latini, la aceștia adăugându-se și clasicii greci. Ansamblul științelor laice era compus din trivium.

Tatăl său se intitulează „guvernator” al Moldovei. Era un om cult pentru vremea sa, purtând corespondență diplomatică în latină. Este și autorul unei lucrări hagiografice.

1612 – Ținând partea Movileștilor împotriva lui Ștefan Tomșa, Nestor Ureche se află în pribegie în Polonia, unde devine membru al asociației Frăția ortodoxă ucraineană de la Liow.

1613 – Nestor Ureche ajunge mare vornic al Țării de Jos, fiind o persoană cu mare autoritate. Este adevăratul conducător al Moldovei în vremea lui Al. Movilă.

1617 – Tatăl cronicarului moare și este înhumat la ctitoria sa, Mănăstirea Secu.

1628 – Întors în Moldova, Grigore, care moștenise cea mai mare parte a imensei averi a părintelui, este numit logofăt al treilea de către domnul Miron Barnovschi (al cărui cap avea să se rostogolească pe pietrele Constantinopolului cinci ani mai târziu), funcție încredințată doar oamenilor cu carte, fiindcă acest slujbaș trebuia să fie „scriitoriu bun, dvorbitoriu totdeauna lângă domnu, credincios la toate tainele domnului și cărți ori den țară, ori de la prieteni de unde ar veni, toate în mâna lui mărgu și cu învățătura domnului de la dânsul iese răspunsurile și pecetea țării în mâna lui”, cum ne informează Misail Călugărul.

1631 – Grigore Ureche devine spătar sub domnia lui Alexandru Iliaș, împotriva căruia va complota mai târziu, cum consemnează Miron Costin. Scapă de decapitare, punând la cale cu Vasile Lupu răscoala prin care Iliaș a fost alungat, iar Batiște Veveli, stefnicul, dat mulțimii care l-a sfâșiat.

Page 25: portofoliu istoriografie

1634 – Ajuns domn, Vasile Lupu îl păstrează în funcția de mare spătar. Devine om de încredere al acestuia, dându-i sfaturi în probleme de politică externă.

1642 – Este numit mare vornic al Țării de Jos, dregătorie pe care o deține până la sfârșitul vieții. Probabil acum își începe opera.

1647 – Cel dintâi cronicar moldovean trece în neființă; este înmormântat la mănăstirea Bistrița, lăsând posterității manuscrisul Letopisețul Țării Moldovei, de când s-au descălecat țara și de cursul anilor și de viața domnilor care scrie de la Dragoș vodă până la Aron vodă.

Seminarul 9Istoriografia iluministă europeană

Iluminismul numit și Epoca Luminilor sau Epoca Rațiunii este o mișcare ideologică și culturală, antifeudală, desfășurată în perioada pregătirii și înfăptuirii revoluțiilor din sec. XVII-XIX în țările Europei, ale Americii de Nord și ale Americii de Sud și având drept scop crearea unei societăți „raționale”, prin răspândirea culturii, a „luminilor” în mase (cf. Carp Maxim). Iluminismul este o replică la adresa barocului, în încercarea de a înlătura dogmele religioase și de a propaga luminarea maselor pe baza experienței proprii.

Caracteristici generaleIluminismul a pretins eliberarea ființei umane de sub tutela sa autoindusă.

"Tutela este incapacitatea ființei umane de a-și folosi abilitățile cognitive în lipsa instrucțiunilor de la o altă persoană. Această tutelă este auto-indusă atunci când cauza sa nu rezidă în absența rațiunii, ci în absența hotărârii și a curajului de a lua hotărâri fără instrucțiuni de la o altă persoană".Sapere aude! "Aveți curajul de a vă folosi propriul simț al rațiunii!" – acesta este motto-ul Iluminismului (Immanuel Kant).

Acesta este termenul aplicat curentului de gândire din Europa și America secolului al XVIII-lea. Evenimentele științifice și intelectuale din secolul al XVII-lea – descoperirile lui Isaac Newton, raționalismul lui René Descartes, scepticismul lui Pierre Bayle, panteismul lui Benedict de Spinoza și empirismul lui Francis Bacon și John Locke – au promovat credința în legile naturale și în ordinea universală, precum și încrederea în rațiunea ființei umane și în abilitățile inovatoare ale acesteia care au reușit să influențeze întreaga societate a secolului al XVIII-lea.

Au existat multe și diverse curente de gândire, însă numai o serie de idei pot fi caracterizate drept pătrunzătoare și dominante. O abordare rațională și științifică a aspectelor religioase (conform vechii teorii și divergențe pe tema adevărului dublu), a problemelor de ordin social, politic și economic a promovat o viziune seculară asupra lumii și o orientare generală către progres și perfecționare.

Page 26: portofoliu istoriografie

Principalii promotori ai acestor concepte au fost filosofii, care au popularizat și promulgat ideile noi pentru publicul larg. Acești "profeți" ai Iluminismului aveau o serie de atitudini de bază comune. Având o credință în rațiune care era de nezdruncinat, au căutat să descopere principii valabil universale care să guverneze umanitatea, natura și societatea, și să acționeze în baza acestora.

Au atacat în diverse feluri autoritatea de ordin religios și științific, dogmatismul, intoleranța, cenzura, precum și constrângerile economice și sociale. Considerau că statul este instrumentul adecvat și rațional al progresului. Raționalismul extrem și scepticismul epocii au condus în mod firesc la deism; aceleași calități au avut un rol important în determinarea reacției de mai târziu a romantismului. Reacționând la dogmatism, iluminismul a găsit un culoar favorabil într-o perioadă în care Biserica își pierduse autoritatea sa atotputernică de a impune ordinea socială cu aceeași fervoare și implicare precum în evul mediu și la începutul modernității. Conceptele filosofice din Franța mijlocului de secol al XVIII-lea au transformat perspectiva mecanicistă asupra universului într-o variantă revizuită radical a creștinătății, pe care au denumit-o deism.

Inspirându-se din descrierea newtoniană a universului ca fiind un imens ceas construit și pus în mișcare de către Creator, deiștii au promovat ideea conform căreia totul – mișcarea fizică, fiziologia ființei umane, politica, societatea, economia – își are propriul set de principii raționale stabilite de Dumnezeu, care ar putea fi înțelese de către ființele umane exclusiv prin intermediul rațiunii. Acest lucru însemna că lucrurile din lumea umană și din lumea fizică pot fi înțelese fără a aduce religia, misticismul sau divinitatea în ecuație. Deiștii nu erau atei; pur și simplu, afirmau că tot ceea ce se referea la universul fizic și la cel uman poate fi înțeles independent de aspectele sau explicațiile de ordin religios. Pentru un cadru istoric corect al secolului al XVIII-lea în Europa, cu privire la relația dintre autoritatea politică și religioasă și clasa superioară, trebuie să menționăm că, în Franța, Voltaire și aliații săi s-au străduit să impună valorile libertății și toleranței într-o cultură în care fortărețele gemene ale monarhiei și Bisericii constituiau opusul a tot ceea ce reprezentau aceste valori. Voltaire și-a dedicat o mare parte din timp atacului împotriva elementelor fundamentale ale religiei creștine: inspirația din Biblie, încarnarea lui Dumnezeu în Iisus Hristos, damnarea necredincioșilor. Kant a situat punctul forte al Iluminismului în principal în chestiunile ce țin de religie, întrucât conducătorii săi, așa cum a spus, "nu au nici un interes să joace rolul gardianului cu privire la arte și științe și, întrucât incompetența de ordin religios nu este numai cea mai dăunătoare, ci și cea mai degradantă din toate".

"Enciclopedia" lui Denis Diderot reprezintă chintesența spiritului Iluminismului, sau al Epocii Rațiunii, după cum i s-a mai spus. Având centrul la Paris, mișcarea a dobândit un caracter internațional prin faptul că s-a răspândit în

Page 27: portofoliu istoriografie

saloane cosmopolite. Cei mai reprezentativi promotori ai Iluminismului s-au aflat în Franța: baronul de Montesquieu, Voltaire și contele de Buffon, baronul Turgot și alți fiziocrați, Jean-Jacques Rousseau, care a avut o influență foarte mare asupra romantismului.

În Anglia, cafenelele și presa în curs de înflorire au stimulat critica politică și socială, precum comentariile urbane ale lui Joseph Addison și Sir Richard Steele. Jonathan Swift și Alexander Pope au fost satiriști conservatori cu o mare influență. Teoriile lansate de Locke cu privire la învățarea prin percepția senzorială au fost dezvoltate în continuare de către David Hume.

În Germania, universitățile au devenit centre ale Iluminismului (Aufklärung). G. E. Lessing a lansat o religie naturală a moralității, iar Johann Herder a elaborat o filosofie a naționalismului cultural care se baza pe înrudirea culturală, de sânge și de limbă. Importanța primordială a individului, decurgând din incapacitatea omului de a-și folosi abilitățile cognitive în lipsa instrucțiunilor unei alte persoane, a format baza eticii lui Immanuel Kant. Printre reprezentanții italieni ai epocii, se numără Cesare Beccaria și Giambattista Vico. Țarul Petru I al Rusiei a anticipat curentul, iar împăratul Iosif al II-lea a fost prototipul despotului iluminat. Alții de acest gen au fost Frederic al II-lea al Prusiei, Ecaterina a II-a a Rusiei și Carol al III-lea al Spaniei. Promotorii Iluminismului au fost adesea considerați răspunzători de Revoluția franceză. Cu siguranță, epoca Iluminismului poate fi văzută drept o linie majoră de demarcație pentru apariția lumii moderne.

Caracteristici literareCurent ideologic și cultural: promovarea raționalismului, caracter laic,

antireligios, anticlerical, combaterea fanatismului și a dogmelor, răspândirea culturii în popor, literatura preocupată de problemele sociale și morale;

Teme și motive: «monarhul luminat», «contractul social», emanciparea poporului prin cultură; Genuri și specii: liric, epic (povestire, nuvelă, roman), dramatic (tragedie, comedie);

Opere reprezentative:Pierre Beaumarchais - Bărbierul din Sevilia (1775);Daniel Defoe - Robinson Crusoe (1719);Henry Fielding - Tom Jones (1749);Carlo Goldoni – Gondolierul (1753);Louis de Montesquieu – Scrisori Persane (1721);Jean-Jacques Rousseau – Noua Eloiză (1761);Jonathan Swift – Călătoriile lui Gulliver (1726);François Voltaire - Candid (1759).

Page 28: portofoliu istoriografie

Seminarul 10Istoriografia preiluministă și iluministă română

Gheorghe ȘincaiGheorghe Șincai (n. 28 februarie 1754, Râciu de Câmpie, azi Șincai, județul Mureș - d.2 noiembrie 1816) a fost un istoric, filolog, traducător și scriitor român, reprezentant al Școlii Ardelene.

BiografieGheorghe Șincai s-a născut la 28 februarie 1754, la Râciu de Câmpie, azi

Șincai, în actualul județ Mureș. Familia Șincai se trăgea din satul Făgărășean Șinca Veche, din județul Brașov.

A studiat în limba maghiară în Colegiul Reformat din Târgu Mureș, apoi la Cluj, Bistrița, Blaj, Viena și la Colegiul Urban Pontifical „De Propaganda Fide” de la Roma, în ultimele două orașe împreună cu Samuil Micu, nepotul episcopului Inocențiu Micu-Klein. Ca director al învățământului greco-catolic din Transilvania a adus o contribuție fundamentală în acțiunea de răspândire a culturii în mediul rural. A elaborat alături de Samuil Micu prima gramatică tipărită a limbii române: Elementa linguae daco-romanae sive valachicae (Viena, 1780).

S-a dovedit un poliglot, însușindu-și temeinic: greaca, latina, maghiara, germana, italiana și franceza. Informația și cultura i-au permis ocuparea funcției de bibliotecar al Colegiului de Propaganda Fide din Roma, având permisiunea de a cerceta orice fel de documente. În Italia, precum și în Ungaria și la Viena, pe atunci capitala Sfântului Imperiu Roman, a cercetat bibliotecile, copiind și transcriind cu exactitate orice referire la istoria românilor.

A depus o muncă asiduă de luminare a maselor, dedicându-se carierei didactice și contribuind la întemeierea unui număr impresionant de școli confesionale greco-catolice (în număr de peste 300). În anul 1784 a fost numit director general al școlilor românești unite din întreaga Transilvanie.

În scopuri didactice, a tradus și a elaborat manualele fundamentale: Abecedarul, Gramatica, Aritmetica și Catehismul, adaptând sau creând terminologia necesară înțelegerii acestora de către elevi.

În 1811 a publicat lucrarea istorică, scrisă sub forma analelor, intitulată amplu: Hronica românilor și a mai multor neamuri în cât au fost ele amestecate cu românii, cât lucrurile, întâmplările și faptele unora față de ale altora nu se pot scrie pre înțeles, din mai multe mii de autori, în cursul a treizeci și patru de ani culese.

Gheorghe Șincai s-a stins din viață la 2 noiembrie 1816.

Page 29: portofoliu istoriografie

Petru MaiorPetru Maior (n. circa 1756, Târgu Mureș — d. 14 februarie 1821, Budapesta)

a fost un istoric, filolog și scriitor român transilvănean, protopop greco-catolic de Reghin, reprezentant de frunte al Școlii Ardelene.

BiografieA fost fiul protopopului român unit Gheorghe Maior, originar din

Diciosânmartin (azi Târnăveni). Și-a efectuat studiile primare la Căpușu de Câmpie, unde se stabilise tatăl său, devenitprotopop de Iclod (Mureș). După studii la Colegiul Reformat din Târgu Mureș (1769-1772) și la Blaj (1771-1774) a urmat studiul filosofiei și teologiei la Colegiul „De Propaganda Fide”din Roma (1774-1779), apoi a făcut studii de drept la Universitatea din Viena (1779-1780).

Devine profesor de logică, metafizică și dreptul firii la gimnaziul din Blaj (între 1780 - 1785), preot în Reghin-sat și protopop al Gurghiului (între 1785 - 1809), „crăiesc revizor” (revizor crăiesc) și corector al cărților românești care se tipăreau la Buda (1809 - 1821).

A fost un important militant pentru drepturile românilor din Transilvania, participând – alături de alți reprezentanți ai Școlii Ardelene - la redactarea celebrei declarații de emancipare a românilor transilvăneni, Supplex Libellus Valachorum.

În lucrarea Procanon a exprimat unele poziții anticuriale, pe fondul conflictului său cu episcopul Ioan Bob. Aceste poziții au fost prezentate în mod diacronic în timpul perioadei comuniste ca fiind îndreptate împotriva dogmei primatului papal, deși această dogmă a fost adoptată de-abia în anul 1870.

A publicat o serie de lucrări teologice, istorice, filologice, predici; a tradus și prelucrat lucrări cu caracter economic. În lucrările sale istorice, a combătut istoricii străini Franz Josef Sulzer, Josef Karl Eder, Johann Christian von Engel și Jernej (Bartholomäus) Kopitar, care contestau romanitatea și continuitatea românilor pe teritoriul fostei Dacii.

OperaLucrări teologice

Procanon ce cuprinde în sine cele ce sânt de lipsă spre înțelesul cel deplin și desăvârșit al canoanelor și a toată tocmeala bisericească spre folosul mai de seamă a românilor, (1783, rămas în manuscript, a fost prima dată publicat de Constantin Erbiceanu la București, în 1894, apoi de preot profesor Grigorie Marcu, la Sibiu, în 1948, (XXIV + 154 p.);

Protopapadichia, ediție îngrijită și studiu introductiv de Ioan Chindriș, Cluj-Napoca, 1997.

Protopapadichia, adecă puterea, drepturile sau privileghioanele protopopilor celor românești din Ardeal (1795, rămasă în manuscris, publicată fragmentar de preotul Grigorie Silași în foaia "Sionul Românesc", Viena, (1865 - 1866);

Page 30: portofoliu istoriografie

Propovedanii la îngropăciunea oamenilor morți, Buda, 1809, 5 f + 304 p. (cu 40 predici și 11 "iertăciuni"; reeditată de Elie Dăianu, Cluj, 1906);

Didahii, adecă învățături pentru creșterea fiilor, la îngropăciunea pruncilor morți, Buda, 1809, 3 f + 139 p. (cu 15 cuvântări);

Prediche sau învățături la toate duminicile și sărbătorile anului, 3 volume, Buda, 1810 - 1811, 237 + 296 + 92 p. (cu 63 predici, reeditată de Elie Dăianu, în 2 volume, Cluj, 1906);

Istoria Bisericii românilor atât a cestor dincoace, precum și a celor dincolo de Dunăre, Buda, 1813, 4 f + 392 p.

Petru Maior, Istoria bisericii românilor,ediție îngrijită și studiu introductiv de Ioan Chindriș, I, București, 1995.

Lucrări istorico-filologiceIstoria pentru începutul românilor în Dacia, Buda, 1812, 348 p. În același

volum se găsesc și lucrările: Disertație pentru începutul limbii românești și Disertație pentru literatura cea vechie a românilor. Ediția a II-a îngrijită de Iordachi Mălinescu și Damaschin Bojincă, Buda, 1834; ediția a III-a, Budapesta-Gherla, 1883. Ediție critică și studiu asupra limbii de Florea Fugariu, 2 vol., București, 1970, 279 + 293 p.;

Răspunsul la cârtirea carea s-au dat asupra persoanei lui Petru Maior, autorul Istoriei celei pentru începutul românilor în Dachia, Buda, 1814 (republicată de G. Bogdan-Duică, Cluj, 1923);

Animadversiones in Recesionem Historiae De origine Valachorum în Dacia, Pesta, 1815;

Ortografia româna și latino-valahica una cum „clavi qua penetralia originationis vocum reserantur”, Buda, 1819, cu anexa: Dialog pentru începutul limbii române întră nepot și unchiu, Buda, 1819 (ultimele două reeditate în Lesicon românesc-latinesc-unguresc-nemțesc..., cunoscut și sub numele de Lexiconul de la Buda, 1825, p. 1 - 102, la redactarea și revizuirea căreia a lucrat și Petru Maior).

Petru Maior, Scrieri, ediție îngrijită de Florea Fugariu, prefață de Maria Protase, București, 1976 (cuprinde: Procanonul, Propovedanii, Didahii, Istoria pentru începutul românilor în Dachia, Istoria Bisericii românilor, Disputații,Ortografia română, Dialog);

Petru Maior, Scrisori și documente inedite, ediție îngrijită de Nicolae Albu, București, 1968, XXII + 169 p.

Petru Maior, Scripta minora: ars literaria, animadversiones, epistolarium, ultimae, ediție îngrijită de Ioan Chindriș, București, 1995.

Page 31: portofoliu istoriografie

Seminarul 11Istoriografia romantică europeană și americană

Poster Gândirea istoriografică romantică

1. Curentul romantic reprezintă un moment distinct in scrisul istoric universal prin noua concepție pe care o profesează, prin metodele practicate si ideile politice incorporate.2. a devenit o revoluție intelectuala care si-a lăsat amprenta asupra civilizației europene si dincolo de hotarele continentului, marcând interpretarea istorica prin reacția vis-a-vis de raționalism.3. A însemnat o afirmare a calităților umane, a valorilor emotive si estetice pe care raționalismul le-a neglijat. Revocând judecățile de valoare ale predecesorilor, romantismul a dat expresie unei noi filosofii a istoriei.4. Cadrul de manifestare al romantismului a fost Restaurația care prin dezbaterile ce le prilejuiește imprima istoriei un caracter militant. In condițiile unui climat nefavorabil afirmării libere a ideilor, controversele se transfera in trecut care devine o sursa pentru argumente în înfruntările dintre legitimiști si liberali.5. Reprezentanți: Johann Gustav Droysen (1808- 1884), Friedrich Wilhelm Schelling 1775 – 1854.

Johann Gustav Droysen (1808- 1884)Între reprezentanţii şcolii prusace de istorie s-a remarcat Johann Gustav Droysen (1808- 1884), intelectual convins că viitorul Germaniei este legat de Prusia. Şi-a bazat lucrarea intitulată: “Istoria politicii prusace” pe documente de arhivă. Ideea principală a concepţiei sale istorice este cea potrivit căreia ştiinţa istoriei este rezultatul percepţiei empirice, al experienței şi investigaţiei. Istoria cuprinde stagiile succesive ale mişcării în lumea morală, „cunoaşterea istoriei este istoria însăşi”, afirma el, istoria îşi are adevărul în forţele morale.

Friedrich Wilhelm Schelling 1775 - 1854Friedrich Wilhelm Joseph von Schelling s-a născut la 27 ianuarie 1775, Leonberg, Württemberg si a decedat la 20 august 1854, Bad Ragaz, Elveția a fost un filozof german, în prima perioadă a activității sale unul din reprezentanții de seamă ai idealismului german, mai târziu tot mai mult influențat de romantismul în plină dezvoltare. Lucrări : Prima schiță pentru un sistem al filozofiei naturii“; "Sistemul idealismului transcendental“; "Filozofia artei" ;"Filozofia revelației“;"Cercetări asupra esenței libertății omului“

Page 32: portofoliu istoriografie

Ideii lansate - A elaborat de filosofie a identitarii, concepție impregnata de panteism in care Dumnezeu se confunda cu forțele si legile universului. El definește existenta omului ca o forma de prezentare a conștiinței de sine in absolut, esența umana din potriva ca activitate creativa libera.

Seminarul 12Istoriografia preromantică și pașoptistă

Agenda personalităților istoriograficeFlorian Aaron

Florian Aaron (n. 1805 - d. 1887) a fost un istoric, profesor și publicist român, născut în satul Rod, județul Sibiu, propagator în Muntenia al ideilor Școlii Ardelene. Studii gimnaziale le face la Blaj și cele universitare la Budapesta. Solicitat de Dinicu Golescu, începe să predea din 1830 la școala acestuia din Golești. A fost profesor la Școala Centrală din Craiova, iar în perioada 1832-1847 a predat limba latină la Colegiul Sfântul Sava, unde l-a avut ca elev pe Nicolae Bălcescu. A fost profesor și la Universitatea din București.

A fost membru al Societății Filantropice, participant la Revoluțiile de la 1848 din Țara Românească și Transilvania, profesor, din nou, la Colegiul Național Sf. Sava în 1857 și Universitatea București, 1864.

A colaborat la Foaie pentru minte, inimă și literatură, Telegraful român și a întemeiat, în 1837 împreună cu Georg Hill, primul cotidian românesc, România. A fost printre primii care a subliniat necesitatea cunoașterii istoriei naționale, în lucrarea sa Idee repede de istoria Prințipatului Țării Românești, 3 volume.

În anul 1838 era Orator într-o lojă masonică bucureșteană, iar după 3 ani, Venerabil.

OpereF. Aaron, Idee repede de istoria Prințipatului Țării Românești, București,

Vliad, 1835 -1838;F. Aaron, Mihaiu Bravulu,: biografia și caracteristica lui, trase din istoria

Țării Românești, București, Tipografia Colegiului Național, 1858;F. Aaron (traducător), Patriarșii sau Pământul Canaan: Istorie în tabloane trasă

din Sfânta Scriptură, București, Colegiului Sfântul Sava, 1846;

Alexandru Papiu-IlarianAlexandru Papiu-Ilarian (n. 27 septembrie 1827, Bezded, Comitatul Solnocul

Interior - d. 23 octombrie 1877, Sibiu) a fost un jurist, istoric, lingvist, ministru

Page 33: portofoliu istoriografie

român din Transilvania, unul din principalii organizatori ai revoluției de la 1848, membru titular al Academiei Române din anul 1868.

Originea și studiileTatăl, preotul greco-catolic Ioan Pop, era originar din Budiu de Câmpie (azi

Papiu Ilarian, județul Mureș), însă la data nașterii lui Alexandru activa ca preot în Sălaj. În actele vremii, numele de familie al lui Alexandru este Maruzian, pe când al celor trei surori, mai tinere, este Pop, ceea ce înseamnă că era doar fiu vitreg al preotului Ioan Pop din Bezded. Amănuntul este important, pentru că acest „tată vitreg” își va sacrifica viața în Revoluția de la 1848-1849, fiind unul dintre propagatorii fervenți ai ideilor naționale profesate de viitorul ideolog, om de cultură și savant, Al. Papiu Ilarian. Ulterior, preotul Ioan Pop a primit parohia greco-catolică Budiu de Câmpie, astfel încât întreaga familie s-a stabilit în această comună, în apropiere de Târgu Mureș.

Studiile primare le-a efectuat la Budiu, iar din toamna anului 1832 a urmat cursurile Colegiului Reformat din Târgu Mureș. În anul școlar 1843 - 1844 a învățat la liceul din Blaj, unde l-a avut ca profesor, printre alții, pe Simion Bărnuțiu. Ulterior, s-a mutat la liceul piariștilor din Cluj, pe care l-a absolvit în anul 1847 fiind promovat absolvent al „cursurilor de drepturi”. La Liceul Academic Piarist din Cluj și-a luat supranumele latinizant de Ilarian, traducerea numelui Bucur i. e. Hilarius, al unui strămoș dinspre tatăl Ioan Pop, după o modă a nenumăraților studenți români de la liceul cu profil de facultate din capitala Transilvaniei (de exemplu Iosif Hodoș Castorianul sau Zaheu Hodoș Polucianul, de la Castor și Polux).

Activitatea politicăAlexandru Papiu-Ilarian a fost unul dintre organizatorii și conducătorii

Revoluției Române de la 1848 din Transilvania. A participat la Adunarea Națională de la Blaj din 18/30 aprilie 1848 și la cea din mai 1848.

Între iulie și august 1848 a fost comisar de propagandă în județul Dâmbovița. După o scurtă perioadă în care a deținut funcția de inspector al școlilor din cercul Blaj, a plecat la Viena. Până în1852 a urmat cursurile juridice la Universitatea din Viena. Între 1852 și 1854 și-a continuat studiile la Universitatea din Padova. În data de 10 ianuarie 1854 a obținut titlul de doctor în drept. Între1855 și 1858 a ocupat o catedră la Facultatea Juridică din Iași, unde predă dreptul uman, dreptul penal și inaugurează cursul de "Statistică generală a Europei".

Între 1858 și 1860 Papiu este institutor al copiilor moșierului Panaiot Balș, pe care îi însoțește la studii în Berlin. După o scurtă perioadă când a fost jurisconsult al Moldovei, Papiu devine membru al Eforiei Școlilor din București. În 1862 el va fi numit procuror de secție la Curtea de Casație din București.

Page 34: portofoliu istoriografie

Papiu-Ilarian a fost primul român transilvănean care a intrat într-un guvern de la București: între octombrie 1863 și ianuarie 1864 a fost ministru de justiție în guvernul Kogălniceanu, legându-și numele de o reformă importantă (secularizarea averilor mănăstirești).

Papiu-Ilarian a fost primul președinte al societății "Transilvania" pe care a condus-o între 1867 și 1874. În anul 1868 (alături de Mihail Kogălniceanu și George Sion) Papiu a devenit membru al Academiei Române, fiind primul academician care a rostit un discurs de recepție. Discursul, rostit în ședința Academiei din 14 septembrie 1869, se intitula Viața și ideile lui Gheorghe Șincai din Șinca.

Membru al Baroului de avocați din București, Papiu-Ilarian a pledat în numeroase procese. Dintre acestea, răsunător în epocă a fost cel din 1873, când Papiu-Ilarian a susținut cauza lucrătorilor bivolari din Giurgiu.

A fost înmormântat în cimitirul Bisericii dintre Brazi din Sibiu. Monumentul funerar a fost realizat în anul 1880 de sculptorul Carol Cauner și este alcătuit dintr-un bust din marmură albă reprezentându-l pe defunct, bust așezat pe o coloană canelată înaltă de 1,25 m.

OperăAcuzații din Ploiești înaintea Curții cu Jurați, Românul, XIV, 1870, 10

octombrie, p. 890.Adresele din Mureș Oșorhei, Foaie pentru minte, inmă și literatură, XI, 1848,

nr. 13, p. 99-101.Alte trei scrisori ale lui Papiu Ilarian către Ioaniciu Olariu, Neamul românesc

literar, II, 1910, nr. 25, p. 398-400.Apa trece, pietrele rămân, Românul, XV, 1871, 19 decembrie, p. 1101.Apendice la Independența constituțională a Transilvaniei, Românul, V, 1861,

nr.225, p. 714-715; nr. 228-229, p. 722-723; nr. 230, p. 727; nr. 231, p. 730-732.Apendice la Independența constituțională a Transilvaniei, Tribuna română,

Iași, III, 1861, nr. 139-142 (extras din Românul).Apendice la Independența constituțională a Transilvaniei, Revista Carpaților,

II, 1861, septembrie, p. 257-314.Avram Iancu și Adunarea de la Dumineca Tomei și cea din 3/15 mai 1848,

Românul, XVI, 1872, p. 797-798; 806; 809-810; 814; 818; 825-826; 830-831.Carte cătră Sânta Adunare a Diocesei Române Unite din Transilvania, ce este

a se ținea la Blaș la 18/30 septembrie 1850, de la tinerimea studioasă în Viena, Viena, 1850.

Către amicii mei din Transilvania, Concordia, III, 1863, nr. 45-192.Către amicii Societății "Transilvania", Românul, XI, 1867, 9-10 noiembrie, p.

959.

Page 35: portofoliu istoriografie

Către cetățenii bivolari și toți giurgiuvenii!, Românul, XVII, 1873, 26-27 martie, p. 480-481.

Către giurgiuveni, Românul, XIV, 1870, 5 iunie, p. 477-478.Cauza bivolarilor din Giurgiu înaintea Curții Juraților din Turnu Măgurele,

București, 1873.Istoria românilor din Dacia Superioară, I-II, Viena, 1851-1852; vol.III, editat

după manuscris inedit de Ștefan Pascu, cu o introducere și note, Sibiu, 1943.Tezaur de monumente istorice pentru România I-III, 1862-1864.-Memorandum despre raporturile românilor cu nemții, cu slavii și cu ungurii-Independența constituțională a Transilvaniei.

Seminarul 13Pozitivismul istoric

Constituirea istoriografiei ca disciplină nouă

În concepţia filosofilor analitici, „pozitivul” este definit ca ansamblul „faptelor” care cuprind în parte „întâmplări” şi „evenimente”, în parte ordonări structurate de durată, adică „instituţii” şi „stări”.

Cercetarea istorică pozitivistă este orientată şi se reglează în funcţie de ceea ce este „dat” respectiv faptul istoric „pur”. Cunoaşterea istorică este posibilă în măsură în care este reflectare fidelă, purificată de orice factor subiectiv, a faptelor trecute.

Istoria nu este „ suma faptelor” sau „evenimentelor” unui timp care sunt ca atare de descris sau explicat conform legilor de desfăşurare; ea este mai curând cunoştinţa despre eveniment şi cele petrecute ştiute astfel sau, <<să se arate cum s-au petrecut în realitate>>

Orientarea pozitivistă se întemeiază pe următoarele premize:1. Se presupune mai întâi că nu există nici un fel de interdependenţă între

subiectul cunoscător (istoricul) şi obiectul cunoaşterii.2.Se presupune apoi o relaţie cognitivă conform modelului mecanicist potrivit

căruia obiectul cunoaşterii acţionează asupra aparatului perceptiv al subiectului, care este considerat ca un element pasiv, contemplativ-receptiv. Produsul acestui proces - cunoaştere, cunoştinţa - trebuie să fie reflectarea obiectului cunoscut.

3. Se presupune, în final, ca istoricul, ca subiect cunoscător este capabil de imparţialitate nu numai în sens curent, adică capabil să depăşească emoţii, fobii, sau predilecţii atunci când are de prezentat evenimente istorice, ci să dea la o parte şui să depăşească orice condiţionare socială din perceperea sa asupra acestor evenimente.

Page 36: portofoliu istoriografie

Teza-program a şcolii pozitiviste a fost formulată de istoricul german Leopold von Ranke (1795-1886) în anii treizeci ai secolului trecut.

Epoca în care Ranke îşi formula programul de istoriografie pozitivista era marcată de o revoltă generală împotriva filosofiei speculative. Din acest punct de vedere, istoriografia pozitivistă a constituit un progres ştiinţific considerabil şi a condus la o veritabilă revoluţie în acest domeniu al ştiinţei, în ceea ce priveşte tehnicile de cercetare, de adunare a datelor şi de utilizare a lor.

Pozitivism social şi pozitivism evolutivPozitivismul ca „filosofie analitica” a istoriei îşi are sorgintea în orientarea cu

acelaşi nume în cadrul filozofiei anglo-saxone. Termenul de „pozitivism” a fost folosit pentru prima oara de Henri, contele de

Saint-Simon pentru a indica metoda ştiinţifica şi legătura ei la filosofie. Adoptat în cele din urmă de Auguste Comte, acesta devine un puternic curent filozofic ce a influenţat diferite domenii ale ştiinţei, începând cu secolul al XVIII-lea.

Sursele filozofice principale ale pozitivismului sunt lucrările lui Francis Bacon, ale empiriştilor englezi, dar şi cele ale filosofilor iluminişti; iar climatul cultural ce a determinat apariţia lui a fost revoluţia industrială din secolul al XVIII-lea şi marele val de optimism care a dat naştere primelor succese industriei tehnologice. Pozitivismul a creat din acest climat un program filosofic, şi anume, un proiect universal pentru viaţa umană.

Se disting două forme principale ale pozitivismului, şi anume:- pozitivismul social cu un caracter predominant practic- pozitivismul evolutiv, cu un caracter teoretic.Ambele forme urmăresc ideea de progres, unde pozitivismul social deduce

progresul considerând societatea şi istoria, iar pozitivismul evolutiv se bazează pe domeniile ştiinţelor exacte, fizica si biologia.

Comte şi John Stuart Mill sunt principalii reprezentanţi ai pozitivismului social, iar Herbert Spencer al pozitivismului evolutiv. Metafizica materialista şi cea idealista sunt adesea asociate cu pozitivismul evolutiv.

Pozitivismul social a apărut mai întâi in Franţa prin lucrările lui Saint- Simon şi alţi scriitori socialişti precum Charles Fourier, iar in Anglia prin lucrările utilitarilor James Mill şi Jeremy Benham. Pozitivismul social a căutat să promoveze cu ajutorul metodelor si rezultatelor ştiinţifice o organizare socială mai exactă. Potrivit lui Saint-Simon, oamenii trăiesc într-o epocă critică deoarece progresele ştiinţifice, distrugând doctrinele teologice şi metafizice, au eliminat organizarea socială a Evului Mediu. Se cerea o nouă epocă, în care filozofia pozitiva sa fie bază pentru noi sisteme politice, religioase şi etice. Cu ajutorul acesteia societatea îşi recâştiga unitatea şi organizarea bazându-se pe o nouă putere

Page 37: portofoliu istoriografie

spirituală – cea a oamenilor de ştiinţă – şi o putere temporală – cea a industriaşilor.

Pozitivismul evolutiv împărţea credinţa în progres a pozitivismului social intr-o manieră diferită. Pozitivismul evolutiv nu se bazează pe societate sau istorie, dar pe natură, domeniul fizicii şi a biologiei. Premergătoarele acestui curent au fost lucrările geologului Charles Lyell şi doctrina evoluţiei biologice. Lyell, în opera sa „Principiile geologiei” (1833) a demonstrat că starea actuala a pământului nu este rezultatul seriilor de cataclisme , cum argumenta Cuvier, ci mai degrabă a acţiunii lente, imperceptibile ale aceloraşi cauze care se petrec înaintea ochilor noştri. Teoria evoluţinistă a triumfat în 1859 odată cu publicarea „Originea speciilor” a lui Darwin care a adus pentru prima oara dovezi concrete despre evoluţia biologică, formulând teoria într-o manieră riguroasă.

Pozitivismul evolutiv a lăsat drept moştenire folosofiei contemporane ideea unei evoluţii progresive necesară, continuă şi universală.

Pozitivismul marchează abordările metodologice de mari dimensiuni utilizate în evaluarea programelor de dezvoltare socio-economică.

Curentul pozitivist porneşte de la premisa că este posibilă obţinerea cunoaşterii obiective prin observaţie. Astfel, diferite persoane, aplicând acelaşi tip de instrumente de observare, ar trebui să obţină rezultate identice, rezultate care, atunci când sunt analizate folosindu-se aceleaşi tehnici obiective ar trebui să conducă la aceleaşi descoperiri, fără a avea importanţă persoana care a aplicat respectivele tehnici.

Curentul pozitivist avea ca obiectiv descoperirea principiilor şi a regulilor (asemănătoare celor existente în ştiinţele naturii). Explicaţia se bazează pe agregarea elementelor individuale şi a comportamentelor şi interacţiunilor dintre acestea. Aceasta constituie de altfel şi baza reducţionismului, unde întregul este înţeles prin analizarea părţilor componente, cât şi a metodelor bazate pe chestionare şi a modelelor econometrice utilizate în evaluare. În cel mai bun caz, aceste metode pot oferi dovezi cuantifiabile privind relaţiile dintre resursele alocate unor intervenţii şi rezultatele obţinute în urma acestor intervenţii. Limitările curentului pozitivist în contextul evaluării dezvoltării socio-economice sunt evidenţiate de dificultăţile presupuse de modul de cuantificare al multora dintre rezultatele care prezintă interes, de complexitatea interacţiunilor dintre intervenţii şi alţi factori, precum şi de absenţa unor informaţii suficiente legate de măsurile care pot fi aplicate în mod eficient în anumite situaţii.

Limitările unei forme “pure” de pozitivism sunt astăzi bine cunoscute. Între acestea putem include: dificultăţile presupuse de observarea “realităţii”, întrucât tot ceea ce poate fi observat este în general incomplet şi de aceea necesită o interpretare bazată pe anumite contexte şi teorii; imposibilitatea de a evita efectele

Page 38: portofoliu istoriografie

de “instrument”, întrucât tot ceea ce poate fi observat este întotdeauna intermediat, simplificat sau chiar distorsionat de instrumentele şi tehnicile utilizate în colectarea datelor; dificultatea inerentă oricăror tipuri de comunităţi umane de a găsi principii şi “legi” care să nu difere în funcţie de contextul local; probleme de complexitate, unde fenomenele înseşi suferă modificări pe măsură ce interacţionează – adesea în moduri imposibil de prevăzut; şi totodată aprecierile subiective, curpinzând judecăţi de valoare ale persoanelor care îşi construiesc o realitate proprie – importante în special în numeroase contexte de dezvoltare socială în cadrul cărora probleme precum excluziunea socială reprezintă nu numai o problemă ce merită a fi analizată, dar şi o realitate incontestabilă.

Aceste limitări ale curentului pozitivist au condus la apariţia a numeroase şcoli post-pozitiviste. Cea mai radicală dintre aceste şcoli, care respinge aproape în totalitate ideile pozitiviste este “constructivismul”, care neagă posibilitatea existenţei unei cunoaşteri obiective. Realismul, pe de altă parte, pune accent pe înţelegerea diferitelor contexte şi pe teoriile şi principiile care dau naştere la diferite explicaţii şi interpretări.

Seminarul 14Istoriografia post pașoptistă /Istoriografia pozitivist critică română

Tabel comparativIluminismul Pozitivismul

istoriografia Luminilor a incercat sa stabileasca legi care sa fundamenteze periodizarea istoriei sau sa explice, potrivit unei determinatii terestre, mersul istoriei.

a fost o reacție fata de doctrina închistata, absolutist-ecleziastica si promova principiul dominant al rațiunii umane căutând sa înlăture raciile sociale din calea răspândirii cunoștințelor științifice, din calea culturii, identificata cu lumina.

având drept scop crearea unei societăți „raționale”, prin răspândirea culturii, a „luminilor” în mase (cf. Carp Maxim). Iluminismul este o replică la adresa barocului, în încercarea de

este un curent filozofic al cărui teză principală este că singura cunoaștere autentică este cea științifică,iar aceasta nu poate veni decât de la afirmarea pozitivă a teoriilor prin aplicarea strictă a metodei științifice.

A promova cu ajutorul metodelor și rezultatelor științifice o organizare socială mai exactă.

Avea ca obiectiv să îmbine elementele istorice în baza metodologiei pozitiviste a statului englez și a societății.

Caută să descrie detaliat faptele istorice

Publica documente de predare a istoriei

Reprezentarea faptului istoric pur O reflectare fidelă a trecutului

Page 39: portofoliu istoriografie

a înlătura dogmele religioase și de a propaga luminarea maselor pe baza experienței proprii.

Iluminismul a pretins eliberarea ființei umane de sub tutela sa autoindusă.

Iluminismul reprezintă manifestarea ideologică a burgheziei în ascensiune. Ideea fundamentală a acestui curent cultura este aceea că prin ,,luminare’’, prin cultură și știință, individul ajunge la o percepție rațională a universului, chiar la dominarea lui.

Obținerea cunoașterii obiective prin metoda observației.

Descoperirea principiilor și regulilor

Seminarul 15Marxismul și polemicile teoretice asupra marxismului

Seminarul 16Istoria secolului XX: crize și revoluții în cunoașterea istoriei

Lista cauzalității:

Seminarul 17Istoriografia basarabeană

din secolul al XIX-lea și prima jumătate a sec. XX.

GH. GOREMeritul lui Gh. Gore constă în faptul că a popularizat studiile în cauză... V. Alecsandri Românii şi poesia lor A. Odobescu Răsunete ale Pindului în Carpaţi, C. Negruzzi Cântece populare a Moldovei... Printre acestea era şi balada Mioriţa, pe care Gore primul o traduce în limba rusă...

Vasile CiocanuViteaz este acela care biruie pe leu. Viteaz este acela care supune lumea, (dar) mai viteaz este acela care se învinge pe sine.

Herder

Page 40: portofoliu istoriografie

Istoria presei din Basarabia secolului al XIX-lea ţine nu numai de editarea unor ziare şi reviste, ci, în primul rând, de o serie de personalităţi care au dus povara grea a publicaţiilor de expresie rusă, dar nutrind veşnica speranţă că numai printr-o muncă sisifică de democratizare a societăţii vor ajunge şi la tipărirea periodicelor în limba maternă.

Sunt cunoscute mai multe încercări de a deschide ziare în limba băştinaşilor sau cu tiraje în limbile rusă şi română. Cercetătorul literar Efim Levit, care a sondat această temă, dă nişte informaţii foarte importante în studiul Primele încercări de editare a unui periodic în Basarabia (Limba şi literatura moldovenească, nr.4, 1975; p.8—12) şi în cartea sa File vechi necunoscute... (Chişinău, 1981). Ne-am oprit la articolul O figură luminoasă: Achim Popov (p.163—178) din cartea pomenită mai sus:

"...E cunoscut în general faptul că Popov a încercat să scoată o gazetă în limba moldovenească. Dar nu s-a ştiut, parese, că tentativa aceasta, cum rezultă dintr-un document, a fost întreprinsă de dânsul de două ori: prima dată prin 1845, iar a doua oară în toamna anului 1847. Acelaşi document, o relaţie a Consiliului regional al Basarabiei de la 27 ianuarie 1948, atestă că instanţa susnumită considera "posibil de a permite editarea pomenitei gazete cu condiţia ca să fie inserate în ea ştirile oficiale locale până la apariţia în regiune a buletinului gubernial".

Ziarul n-a mai ajuns însă să fie tipărit".Aceeaşi idee temerară reţine atenţia lui Gh.Bezviconi în lucrarea lui

Alexandru Boldur Basarabia Românească, fapt remarcat într-o microrecenzie tipărită în Viaţa Basarabiei (nr.9 —10, 1943, p.96):

"Desigur, întregul studiu constituie o bază solidă pentru istoriografia noastră, dar găsim şi câteva pagini de o însemnătate deosebită. Cercetând arhiva general-guvernatorilor din Odessa, autorul ne lămureşte cine a fost misteriosul "Ion Ciorescu" — autorul unor memorii despre situaţia locală în decada a VI-a a secolului al XlX-lea: era Ioan Dabija, consilier de stat, decedat la 1891 la Chişinău. Acesta încearcă să publice la Chişinău o revistă românească, a cărei colaboratori ar fi fost, dacă reuşea să apară: C.Stamati, Al.Cotruţă, Al.Hajdeu, Filaret Scriban ş.a. De asemenea, găsim un vast material despre Constantin Cristi şi alţi fruntaşi, care intenţionau să înfiinţeze la Chişinău o tipografie românească şi să scoată şi ei o revistă".

Gheorghe Gore face parte din cohorta de basarabeni, care a avut drept ideal renaşterea vechii Moldove, readucerea vieţii spirituale româneşti pe plaiurile basarabene. Unii au murit fără să aibă măcar la bătrâneţe mângâierea că speranţa lor a fost nu numai un licăr topit în întunericul ţarist. El însă, înainte de moarte, în 1909, a avut parte de un noroc deosebit — i-a fost dat să ţină în mână ziarele:Basarabia, Moldovanul, Viaţa Basarabiei, Luminătorul, care se tipăreau în

Page 41: portofoliu istoriografie

limba maternă. În aceste pagini, publicate de o nouă generaţie de tineri inimoşi, erau şi modestele lui roade. Încercarea de a fa-miliariza cititorul basarabean cu creaţiile scriitorilor de peste Prut, fie şi prin intermediul limbii ruse, era un act de curaj. Articolele despre D.Cantemir, Gh.Şincai, AL.Donici, V.Alecsandri demonstrau nu numai existenţa unei literaturi naţionale viguroase, ele erau o dovadă a continuităţii spiritualităţii româneşti. Într-un fel, el îndemna pe intelectualii basarabeni să fie mai atenţi la mişcarea culturală din regat. Buletinul gubernial, care insera paginile literare, istorice, sociale şi investigaţiile folcloristice, tipărea unele citate din poezii fără traducere şi atunci cititorii savurau, să zicem, poezia lui Alecsandri în original. De aici şi ferma mea convingere, că, deşi multe din studiile publicate sunt, pur şi simlu, traduceri şi adaptări din scrierile autorilor de peste Prut, rămân incontestabile râvna şi curajul de a dovedi un adevăr.

Cercetătorul Vasile Ciocanu, în cartea File de istorie literară (Chişinău, 1989), a făcut o riguroasă selecţie şi a cernut tot ce era scris de alţii şi tipărit în paginile Buletinului... sub nume-le lui Gh.Gore. Această secţiune a bibliografiei lui poate fi socotită ca un fragment exploatat până la capăt. Şi totuşi, dincolo de el descoperim drama unui om aruncat de soartă în apele adânci şi tulburi ale istoriei vitrege . Familia lui, înregistrată de genealogi ca existentă din secolul al XVI-lea, este originară din Basarabia, din ţinutul Tigheciului. Tatăl lui Gheorghe Gore, Spiridon, a fost căsătorit în Moldova şi era proprietarul moşiei Duşmana din jud. Iaşi. Aici s-a născut viitorul publicist. Pe când avea 13 ani, familia s-a mutat cu traiul la Ghindeşti, jud.Soroca. De aici a plecat să-şi facă studiile la Chişinău, apoi la Moscova. Începând cu 1861 a fost cinovnic (funcţionar) la cancelaria guvernatorului Basarabiei timp de cinci ani, iar de la 7 martie 1866 a devenit redactorul părţii neoficiale a Buletinului gubernial basarabean. Plecând din redacţie, a activat că notar public până la sfârşitul vieţii.

Este o mare asemănare între vieţile lui Gh. Gore şi Alexandru Hâjdeu. Basarabeni de origine, trecuţi prin şcolile ruseşti, ambii îşi investesc toate speranţele în fii: unul în Bogdan Petriceicu Hasdeu, renumitul scriitor şi om de cultură, altul în Pavel Gore, unul dintre cei mai interesanţi genealogişti şi istorici, membru al Academiei Române. Nimeni nu poate tăgădui faptul că activitatea lui Pavel Gore a fost fundamentată şi orientată de tatăl acestuia.

Fire modestă, atunci când este rugat să-şi aştearnă pe hârtie memoriile despre "Almamater — gimnaziul nr. 1 din Chişinău, Gh.Gore găseşte că e mai potrivit să povestească, în primul rând, despre colegii săi. Dar în scurta şi sincera pomenire a meritelor colegilor, publicistul basarabean ne propune, indirect, şi un foarte interesant autoportret, care a fost tipărit în volumul preotului N.V. Laşcov, protoiereu şi profe-sor de religie la prestigiosul gimnaziu.

Page 42: portofoliu istoriografie

Cartea Kişiniovskaia oblastnaia, vposledstvii gubernskaia, nâne pervaia ghimnazia (Istoriko-statisticeskii ocerk za 75-letie ee suşcestvovania (1833, 12 senteabrea — 12 senteabrea, 1908 g.g.) este o istorie ce conţine multă statistică, dar şi multă informaţie lirică despre profesori şi elevi. Impresionează îndeosebi memoriile absolvenţilor de odinioară, nobili cu titluri şi funcţii de răspundere în stat îşi amintesc cu plăcere de anii de şcoală. Gh.Gore nu e o excepţie:

"Am onoare să expun aici scurtele date biografice despre mine şi camarazii mei din promoţia anului 1856.

1) Aristov Vladimir Antonovici, a absolvit Universitatea din Moscova în 1862, consilier secret, membru al judecătoriei de circumscripţie Tula, tovarăşul preşedintelui judecătoriilor din circumsripţiile Simferopol şi Odesa, tovarăşul procurorului şi procuror al Curţii de juraţi din Odesa, a decedat la Varşovia, fiind senator şi preşedinte superior în Curtea de juraţi a Varşoviei.

2) Bogdanov Gheorghii Mihailovici a absolvit Liceul Richelieu în 1859, consilier de stat, şi-a făcut serviciul în cancelaria guvernatorului general din Novorossia şi Basarabia, la Ministerul Fondului Funciar şi al Averilor Statului, funcţionai de cl.4, în prezent a demisionat şi locuieşte la Odesa.

3) Gonata Ştefan Constantinovici, a ieşit din cursul 3 al Liceului Richelieu , a fost asesor de pace în sectorul 1 al judeţului Chişinău, judecător de pace de onoare în judeţul Chişinău şi membru al Academiei Române, a murit la 16 septembrie 1896, la moşia sa din Zberoaia.

4) Veriga Victor, a absolvit Institutul Agricol din Gorâgoreţk din gubernia Moghiliov.

5) Gore Gheorghe Stepanovici, consilier de stat, în 1856 a absolvit gimnaziul din Chişinău cu dreptul de funcţionar de cl. XIV, în 1861 a absolvit Universitatea din Moscova, Facultatea de Drept, licenţiat în drept, a fost funcţionar în cancelaria guvernatorului general al Novorusiei şi Basarabiei, redactor la ziarul Bessarabskie oblastnâe vedomosti, membru al judecătoriei penale regionale basarabene, mediator de pace în sectorul 2 al judecătoriei Chişinăului în timpul stabilirii ţăranilor în regiune, judecător de pace, de sector la Orhei, unde în 1869, la 20 decembrie, a introdus judecătoria de tip nou, reformată, judecător de pace de onoare, avocat din mai 1878 până în ianuarie 1904, notar în Chişinău şi, concomitent, traducător al judecătoriei din Chişinău, membru al Adunării nobilimii basarabene, de câteva ori a fost ales chiar mareşal al nobilimii din judeţul Chişinău, în prezent, după demisie, locuieşte la Chişinău.

6) Donici Nicolai Andreevici, a absolvit Liceul Richelieu şi Univesitatea din Sankt Petersburg, a fost mediator de pace în judeţul Orhei, judecător de pace de onoare şi mareşal al nobilimii în judeţele Chişinău şi Orhei, s-a împuşcat în 1878...

Page 43: portofoliu istoriografie

7) Stamati Mihail Constan-tinovici, a absolvit Universitatea din Kiev, n-a fost angajat în serviciu şi toată viaţa s-a judecat pentru moşia din judeţul Hotinului, a murit în spitalul din Chişinău în luna aprilie 1907...

15) Exarh Alexandru, a absolvit Liceul Richelieu, n-a fost angajat în serviciu şi s-a ocupat de treburile administrării moşiei sale din judeţul Ismail, a murit acum câţiva ani.''

Am pus alături numele lui Gh.Gore şi ale colegilor săi din renumitele familii basarabene ca să putem citi mai uşor contextul generaţiei care a contribuit mult la formarea sa intelectuală, dar mai ales la cimentarea principiilor naţionale.

Din faptul că nici unul dintre înzestraţii lui colegi n-a făcut o carieră fulminantă, conchidem fără echivoc că nici calea vieţii lui Gh. Gore n-a fost o simplă ascensiune. Urcarea pe treptele ierarhiei de stat nu s-a produs uşor, iar speranţele sale şi toate ambiţiile unei cariere strălucite s-a străduit, după cum am mai spus, să le investească în fiul său Pavel.

Seminarul 18Știința istorică în perioada interbelică.

Școli domenii de cercetare.

Lista școlilor istorice:Școala Analelor de Istorie(Annales d’histoire économique et sociale) este probabil unul din cele mai

importante curente ale istoriografiei moderne Europene.Fernand Braudel este moştenitorului Lucien Febvre unul din întemeietorii

Scolii Analelor. Braudel a ştiut cel mai bine să fructifice patrimoniul intelectual şi instituţional al Annales, dându-le o dimensiune internaţională. Astăzi Școala Analelor funcţionează în întreaga lume cu centre de cercetare ce îi poartă numele ca omagiu adus strălucitului istoric şi metodelor de lucru propuse la şcoala pe care a reprezentat-o. Fernand Braudel devine prin lucrarea sa “

Civilisation matérielle, économie et capitalisme(XV-XVIII siècles)” probabil unul din cei mai importanți istorici ai societății europene si proceselor care au dus la formarea forțelor antagoniste ce ne guvernează contemporaneitatea. In acest lucrare monumentala, autorul abordează problema progresului civilizaţiilor, descriind la scară europeană şi apoi mondială lenta ascensiune a capitalismului, începând cu “structurile cotidianului”, apoi cu “ jocurile schimbului” şi în fine cu “timpul lumii în prima jumătate a sec XX școala Analelor produce o adevărata revoluție științifica a discursului istoric, fixează, definitivează diferența dintre istoria științifica /problema – istoria povestire-a aceasta diferența nu este una de

Page 44: portofoliu istoriografie

substanța la prima vedere, ci se petrece la nivelul discursului, în ceea ce privește zona cuvintelor, a folosirii cuvintelor, în zona limbajului; conținutul istoriei știința promovata de școala Analelor determina o a doua închidere sau restrângere a istoriei povestire, într-un al doilea grad de istorie în istorie : gradul stiintific al istoriei-a istoria știința în cazul Analelor e o istorie în istorie , astfel încât la nivelul discursului istoric se observa gradualitate concentrica în 3 nivele: istoria realitate istoria povestire istoria știința - la nivelul scolii Analelor, la impulsul sociologilor si economiștilor, se produce o restrângere a istoriei prin înlăturarea celor 3 idoli ai Vechii Istorii: istoria politica, cronologia, indivizii-a de la o istorie a evenimentelor si cronologiilor, textul istoric se restrânge, se produce așadar o calmare scrisului istoric prin trecerea de la istoria povestire la istoria problema-a 1888, filosoful Emile Rourdeau echivala scrisul istoric cu marea, cu valurile sale ridate, cărora li se opune calmul adâncurilor; valurile = evenimentele, indivizii, faptele; calmul adâncurilor = istoria non-evenimentiala,istoria problema, constantele, duratele, impasibilul – civilizația, mentalitățile, modelele si curentele cultural-istorice- întâmplarea, aleatorul, nondeterminarea sunt caracteristice cuvintelor si formelor din istoria povestire; la nivelul istoriei problema avem însa un discurs mai teoretic, concluziv, problematizat – în care cuvintele se îndepărtează de realitatea trecutului, ele formând un limbaj specific cunoașterii din istorie, un așa numit metalimbaj-a în viziunea scolii Analelor, istoria ca domeniu al cunoașterii e în fapt o dimensiune diacronica a explicației fenomenelor sociale reziduale; istoria promovata la demnitatea științifica de școala Analelor e în fond o istorie dispăruta în marea știința a socialului fenomenele sociale reziduale sunt acele fenomene care au avut un impact, au avut o consecința; sunt fenomene sociale ce au marcat o evoluție, au articulat drumul istoriei; sunt izbitoare, în sensul ca au rămas în istorie; istoria nu le-a putut acoperi - istoria devine o știința sociala !!!!- școala Analelor a avut fobia evenimențialului si religia duratei lungi , aceasta tendința era văzuta în cele 2 teze ale lui L. Febvre si Fernand Braudel.

Școala de la Cluj – reprezentanți fiind A. Daicoviciu, A. LapedatuȘcoala din Chișinău – reprezentanți A. Boldur, P. Cazacu, I. Halippa.

Seminarul 19Modernizarea bazei teoretico-metodologice

a istoriografiei occidentale în secolul al XX-lea

Seminarul 20Istoriografia sovietică : principii conceptuale, realizări și crize științifice.

Page 45: portofoliu istoriografie

Pagină reflexivă Raportul dintre politic și istoric în secolul XX.Istoria din cele mai vechi timpuri a avut aș putea spune că nenorocul să fie

influențată de curente de gândire, politică statale sau de fenomene care sau întâmplat în societate. Istoria în perioada antica este scrisă la comanda, în perioada medie este predominant influențată de religie, nu uităm însă nici de politic care a influențat direct cursul istoriei. Istoria este strâns legată de politică deoarece încă din antichitate oamenii politici din fruntea statului au scris istoria astfel influențând direct cursul ei ulterior. Cunoaștem evenimentele istorice prin prisma participării directe a oamenilor politici la ea, și abia în epoca modernă apare o nouă vedere a istoriei și din punct de vedere social. Nu neg faptul că istoria socială nu a existat anterior însă doar atunci a apărut posibilitatea de a studia în masa și apar astfel diferite idei asupra istorie.

În secolul XIX continuă să domine spiritul istoriilor generale cum au fost: L' Histoire generale a lui Lavisse-Rambaud, The Cambridge Modern History, Istoria statelor europene sub redacția lui Karl Lamprecht la care se asociază Istoria generala sub redacția lui Gustav Glotz. Adiacent apar mari sinteze de istorie naționala ce reflecta particularitățile diferitelor state sau națiuni in istoriile generale. Se constata un progres in scrierea istoriei, apariția unor noi domenii de investigare. Perioada care se deschide in istoriografie după primul război mondial prezintă evident o continuitate cu etapa precedenta, dar si discontinuități. Pe de o parte se continua tentativele anterioare în domeniul istoriei generale.

În epoca postbelica se continua influenta lui Henri Berr prin scrierile sale teoretice, orientate împotriva istorismului german. Istorismul cultivat pretutindeni, în diferite istoriografii, a determinat paralel o reflexie filosofica antipozitivistă prin Raymond Aron în Introducere în filosofia istoriei care însă articulează o meditație critica asupra filosofiilor istoriei, inclusiv asupra filosofiei marxiste. În general istoricii europeni și din afara continentului rămân credincioși tradiției istoriste, formulei lui Ranke, fiind in căutarea istoriei așa cum a fost, arătându-se puțin dispuși sa părăsească postulatele istoriste.

Mutații importante totuși se releva încă de la începutul deceniului trei când Henri Pirenne, la Congresul mondial de istorie de la Bruxelles afirma necesitatea comparatismului sau rolul ipotezei in istorie ce au deschis noi perspective cercetării istorice. Perioada interbelica se face remarcata prin istoriografiile naționale ce conferă un suport marilor sinteze de istorie universala care intr-o maniera evenimențiala, cu accentul pe politic si instituțional, adâncesc cunoașterea istoriei antichității, a Evului Mediu si a perioadei moderne.

Cercetarea istorica se orientează însă spre istoria sociala si economica, cazul lui Henri Hauser, iar in aceeași perioada istoriografia marxista face progrese în

Page 46: portofoliu istoriografie

Uniunea Sovietica prin accentuarea proceselor sociale, a condițiilor materiale, a rolului maselor si a structurii de clasa a societății. Materialismul istoric ca filosofie a istoriei a devenit însă, prin concepția marxista, unifactorială, o direcție dogmatica care a stânjenit progresul cercetărilor, deformând in spiritul leninist realitatea. Spre deosebire de istoricii Internaționalei a II-a care au accentuat determinații plurifactoriale, politizarea istoriei după Revoluția din octombrie a devenit o dogma, iar istoria un instrument al politicii. In schimb, Antonio Gramsci in Italia a avansat idei novatoare in articole in care a criticat determinismul economic sovietic. In Materialismul istoric, A. Gramsci formulează o seama de teze antidogmatice care l-au diferențiat de istoriografia sovietica.

Spre exemplu după ce a anexat Crimeea, URSS-ul se îndreptățește ca acest teritoriu a aparținut istoric ei... aici observam o acțiune politica, îndreptățită prin istorie, Nu uităm de falsurile și de influențele marxist leniniste asupra manualelor sovietice de istorie și deferentele fată de manualele europene. Politică și Istorie : Montesquieu, Rousseau, Marx scrisă de Louis Althusser, unde vedem direct influențele politicului in istorie. Unde ni se descrie cum ar trebui ca Rousseau lui Montesquieu să suporte creanțele standardul de radicalism, se invalidează - Montesquieu pentru ignorarea masele cu totul în încercarea sa de a se proteja împotriva despotismului; Autorul ne spune că este un pic previzibil, cu Marx. Care este exact în secțiunea finală de Politică și Istorie, în care Althusser, luând înțelegere lui Marx a Hegel ca punctul de plecare, ajunge la concluzia că, mai degrabă decât Montesquieu, a fost Marx care a fondat-o adevărată știință a istoriei. Astfel istoria nici o dată nu va scăpa de influențele politice deoarece istoria mereu a descris dezvoltarea societății în care politicul apoi societatea subt în frunte.