ÎNCEPUTURILE: COLEGIUL IEZUIT DIN 1 5 7 9 - 1 5 8 I

IOAN-AUREL POP

După valul de universităţi medievale înte­meiate în Europa Apuseană şi Centrală în secolele al Xll-XIV-lea, un nou impuls pen­tru organizarea şi funcţionarea învăţămân­tului superior vine în epoca Renaşterii, a Reformei protestante, dar şi a Reformei catolice şi Contrareformei. Pentru spaţiul Europei Centrale, a doua jumătate a seco­lului al XVl-lea a fost hotărâtoare în acest sens. Imperiul Romano-German, Polonia şi Ungaria suferiseră transformări substan­ţiale, care aveau să-şi pună amprenta pe întreaga lor evoluţie ulterioară. Dintre teri­toriile Ungariei destrămate şi disputate de Otomani şi Habsburgi, partea de răsărit,

numită de-acum Principatul Transilvaniei (cu o întindere de circa 100.000 de km pătraţi), a avut pe moment soarta cea mai bună, păstrându-şi organizarea internă pro­prie, cu exercitarea puterii, ca şi anterior, de către cele trei stări devenite „naţiuni" (nobi­limea maghiară, saşii şi secuii). între 1541 şi 1570, s-a format treptat sistemul poli­tic şi religios al Principatului Transilvaniei, bazat pe cele trei „naţiuni" recunoscute şi patru „religii recepte" - calvină, luterană, unitariană şi catolică. Catolicismul era însă aproape anihilat pe măsură ce Reforma îna­inta, lipsit de toate proprietăţile, de lăcaşuri de cult, de ierarhie şi de organizare. Moartea

H A R T A T R A N S I L V A N I E I , J . S A M B U C C U S , V I E N A , 1 5 6 6

AIM - y y

STEPHANUS BÂTHORI. / 5 7 / . - /576.

P R I N C I P E L E Ş T E F A N B Â T H O R Y

principelui loan Sigismund (trecut, de-a lungul vieţii, prin patru confesiuni şi ajuns în final unitarian!) şi accederea la putere a catolicului Ştefan Bâthory, în 1571, promi­teau să reechilibreze, măcar parţial, lucru­rile. Impunerea confesiunilor protestante era însă mult mai puternică decât crezuseră unii dintre protagonişti, de aceea redresa­rea catolicismului era un proces foarte nesi­gur şi dificil (de exemplu, oraşul Cluj, la o populaţie de 7.500-8.000 de locuitori, mai avea, în ultima treime a secolului al XVl-lea, între 300 şi 500 de catolici). Calea de urmat era indicată în chip precis prin măsurile luate de Conciliul de la Trento (1545-1563), iar Sfântul Scaun a căutat să pună în prac­tică iniţiativele de combatere a Reformei, de refacere a catolicismului şi de înnoire a acestuia cu ajutorul puterii politice, a unor principi rămaşi fideli Romei. Raţionalizarea credinţei, afirmată puternic prin protestan­tism nu numai în domeniul interpretării şi comentării textelor sacre, a impus o aten­ţie specială pentru instruirea superioară şi

din partea Bisericii Catolice. Unul dintre instrumentele - probabil cel mai eficient -pentru îndeplinirea acestui deziderat a fost considerat Ordinul Iezuit, care, profitând de atmosfera mai favorabilă de sub princi­pii din familia Bâthory, de invitaţia expresă a lui Ştefan Bâthory, a organizat câteva mi­siuni şi în Transilvania.

Reorganizarea sistemului educativ în cadrul Bisericii Catolice, cu accent special pe instruirea biblică şi liturgică a clerului, a pornit la începutul secolului al XVl-lea, încă înainte de Reformă. A urmat apoi Conciliul de la Trento, cu rol fundamental în reaşe­zarea educaţiei pe noi baze. în cea de-a cin-cea sesiune a conciliului, din 17 iunie 1546, s-a formulat canonul al 11-lea, intitulat Super lectione et predicatione, care stabilea învăţarea Sfintei Scripturi şi a artelor libe­rale în catedrale, mănăstiri şi în orice altă formă de reuniune religioasă. La 15 iulie 1563, canonul al XVlIl-lea (Super reforma-tionem) al celei de-a douăzeci şi treia sesi­uni a aceluiaşi conciliu prevedea ca dioce-zele să fie dotate cu câte un seminar pen­tru pregătirea spirituală, pastorală şi inte­lectuală a clerului potrivit exigenţelor for­mării „păstorilor de suflete". în paralel, se iniţiau preocupări pentru instruirea laică, în special pentru făurirea unei noi elite, cu instruire solidă. Cu termenul de „colegiu" (Collegium) se făcea referire la şcolile supe­rioare pentru aspiranţii la preoţie, dar şi la

C O L L E G I U M R O M A N U M

Ib

şcolile superioare de educaţie pentru laici (numite şi seminaria laicorum, convicta). O etapă următoare în dezvoltarea acestor instituţii de învăţământ se înregistrează în epoca lui Carlo Borromeo, arhiepiscopul de Milano, promotor fervent al acestui sistem educativ, care presupunea folosirea învăţă­mântului şi culturii pentru înnoirea acţiu­nii pastorale în dioceze şi parohii, în socie­tate în general. încrederea acordată de pre­latul milanez părinţilor iezuiţi face ea, mai vechilor colegii germanic şi roman, să li se adauge noi şcoli înalte - colegii şi semina-rii - pentru formarea tinerilor, mai întâi în Italia: colegiul-convict Borromeo de la Pavia (1561), seminarul major al Sf. loan de la Milano (sub iezuiţi între 1563-1579), colegiul din Brera (1564), colegiul Sf. Maria de la Ascona (1585-1597), ca şi altele, la Vercelli, Verona, Brescia, Bergamo, Genova etc. Aceste colegii şi seminarii devin, în scurt timp, modele pentru întreaga Europă,

extinzându-se în Elveţia (Lucerna, Fribourg, Locarno), Bavaria, Polonia etc.

Ordinul iezuit avea, prin urmare, o reţea proprie de instituţii de educaţie, cu o strategie bine elaborată şi cu rezultate deja notabile. Cele mai importante astfel de instituţii erau colegiile majore, asemănă­toare şi echivalente ca grad universităţilor, în epoca efervescenţei şcolilor pomenite mai sus în vestul Europei, se înregistrează proiecte de acest fel şi în Transilvania. încă înainte de 1571, este atestată tentativa înfi­inţării unei şcoli catolice la Şimleu Silvaniei, pe domeniile familiei Bâthory. în 1571, anul alegerii sale ca principe, Ştefan Bâthory voia deja să creeze şcoala respectivă la Cluj, în vechea mănăstire franciscană fondată de Matia Corvinul, acum lipsită de fraţi, ldeea întemeierii unui colegiu iezuit la Cluj, în capitala Transilvaniei ori în vecinătate, era vie şi în 1578, fiind stimulată şi de efortu­rile şi realizările protestanţilor în politica

A B A Ţ I A ( F O S T Ă B E N E D I C T I N Ă ) D E LA C L U I - M Ä N Ä S T U R

lor şcolară. Clujul devenise de mai mult timp centrul dezbaterilor confesionale din principat, atât dintre protestanţi şi cato­lici, dar mai ales dintre curentele reformate. Disputele erau puternic întreţinute de soci-nieni, formaţi dintr-un grup de refugiaţi polonezi şi un mic număr de italieni, care au dat naştere unitarianismului (curentu­lui antitrinitar). Protestanţii, mai precis cal­vinii, au avut prima iniţiativă, în 1565, prin decizie dietală, de fondare a unui colegiu reformat la Cluj, cu profesori din Elveţia şi Franţa (între care Petrus Ramus), dar ten­tativa nu s-a putut materializa atunci. Au urmat apoi unitarienii, cu iniţiative şcolare notabile, tot la Cluj. în cadrul acestor fră­mântări confesionale, cu ecouri în dome­niul educaţiei tinerilor, catolicismul a pro­fitat de avantajele create prin intermediul

familiei regale şi princiare Bâthory. Astfel, la 20 decembrie 1579, se inaugurează oficial şcolile iezuite de la Cluj-Mănăştur, iar în 11 ianuarie 1580 se ţin primele cursuri de gra­matică, destinate celor două clase din ciclul inferior. Cu alte cuvinte, instruirea iezuită a început şi s-a derulat timp de un an la fosta mănăstire benedictină din Cluj-Mănăştur (fondată în secolul al Xll-lea). La 14 mai 1581, aceste şcoli se mută în Cluj, adică în oraşul propriu-zis, intra muros, unde aveau să-şi desfăşoare activitatea sub forma a două instituţii distincte, anume colegiul şi seminarul pentru preoţi. Baza lor mate­rială a fost asigurată de principele Ştefan Bâthory, care a donat iezuiţilor fosta aba-ţie din Cluj-Mănăştur şi satele Mănăştur (cu 160 de iobagi), Baciu (cu 93 de iobagi) şi Leghia (cu 77 de iobagi), toate în valoare de

cinci mii de taleri, plus un venit de 1.500 de taleri. Prin diploma de fondare a colegiului, emisă la Vilna (Vilnius), în 12 mai 1581, „pate­rii" mai obţin fosta mănăstire a franciscani­lor, de pe „Strada Lupilor" {Platea Luporum, strada Mihail Kogălniceanu de astăzi), „li­pită de zidul cetăţii, cu biserica, grădina, terenul, turnurile şi toate locurile din jur", care se aflaseră din vechime în posesia zişi­lor fraţi franciscani, precum casa din veci­nătate (cu tot ce ţinea de ea), în care locu­iseră mai demult surorile călugăriţe, „ca să se facă în ea şcoala", adică acel colegiu. Se mai donează apoi trei sate, anume Chinteni (cu 92 de iobagi), Tiburcz (cu 36 de iobagi) şi Băgara (41 de iobagi); în 1583, ei mai pri­mesc şi două iazuri, plus o mie de ducati de aur ungureşti pe an din censul catedratic saxon, destinaţi seminarului. Mănăstirea de pe „Strada Lupilor" era, de fapt, vechea mănăstire franciscană fondată de regele Matia Corvinul (1458-1490) la i486 (ter­minată abia în 1516), nu departe de Turnul Croitorilor, ajunsă între timp, după biruinţa Reformei, în ruină. Satele donate erau des­tul de mari pentru acel timp, numărând în total circa cinci sute de familii de ţărani, în majoritate absolută români. Beneficiind de această relativă prosperitate, colegiului i s-a adăugat curând şi seminarul, ambele înzes­trate cu o bibliotecă; acestea funcţionau pe baza unor regulamente clare în privinţa atribuţiilor profesorilor, materiilor preda­te, structurii cursurilor, susţinerii tinerilor la studii etc. După acerbe discuţii în con­tradictoriu, în 1580 a început restaurarea mănăstirii din Cluj şi s-au făcut planurile clădirilor adiacente: „Luminatul principe «Cristofor Bâthory» a trimis în a treia zi de Florii aici pe cancelarul său, împreună cu arhitectul italian, pentru clădirile şcolilor din oraş şi ca să amenajeze mănăstirea ca locuinţă pentru noi. Astfel, de comun acord, am ales locul potrivit «pentru aceasta» lângă mănăstire, unde mai înainte locuiseră călugăriţele şi unde vor fi clădite cinci şcoli,

împreună cu porticuri şi coloane de amân­două părţile. Spaţiul cuprins va fi destul de mare. Şi a treia parte va fi terminată în acelaşi fel la timpul potrivit. Pentru folosul nostru va fi transformat vechiul refectoriu al mănăstirii, împreună cu cămara şi bucă­tăria, iar la catul de sus «vor fi» patru mari cazane de încălzire {hypocausta et cubiculo) şi camere de dormit cu cel puţin douăzeci de paturi. Şi toată mănăstirea va fi acoperită din nou. Ieri a trimis principele doi cai care să aducă numai nisipul. Vor fi clădite toate

UHRISTOPHORUS BATHORI. 1576.-1581

P R I N C I P E L E C R I S T O F O R B Â T H O R Y

la fel, adică şcolile şi locuinţele fraţilor noş­tri, pentru ca să poată fi terminat totul cel mai repede posibil şi să ne putem muta la vară". Iezuiţii scriseseră la Roma că restau­rarea curţii interioare a mănăstirii, a incin­tei cu clădirile adiacente şi ridicarea noilor clădiri şcolare s-ar putea face cu suma de 8.000 de florini. Lucrările de restaurare şi de construcţie au mers mult mai încet decât se spera, din cauza lipsei acute a fondurilor,

i o

PAPA G R I G O R E A L X I I I - L E A

ostilităţii mediului citadin şi a factori­lor politici transilvani, în proporţie covâr­şitoare protestanţi. Arhitectul-şef şi direc­torul şantierului a fost „fratele" Massimo Milanesi, originar din Florenţa, familiari­zat cu arhitectura italiană a timpului desti­nată acestui tip de construcţii şi cu „modul iezuitic" de a construi clădirile colegiilor şi seminariilor. S-a păstrat şi numele unui meşter zidar, angajat pentru un timp la şan­tier, anume Gioan Petro.

Instituţia principală trebuia să devină un colegiu major (collegium maior), adică să fie practic echivalentă din toate punctele de vedere cu universităţile şi academiile euro­pene consacrate ale timpului. La deschide­rea oficială, din aprilie 1581, a participat şi principele Cristofor Bâthory (fratele celui­lalt principe, ajuns rege al Poloniei). în chip oficial, privilegiul din 12 mai 1581 conferea Colegiului din Cluj rang de academie. Actul acesta şi privilegiile aveau să fie confirmate şi întărite de papa Grigore al Xlll-lea, la 9 februarie 1582. în cadrul colegiului erau pre­văzute trei facultăţi (teologică, filosofică şi juridică), iar absolvenţii urmau să obţină de drept toate gradele sau titlurile consacrate,

anume baccalaureus, magister şi doctor, pre­cum se întâmpla la „academiile din Italia, Franţa, Spania şi Germania". în ciuda unui început mai timid, cu două clase de gra­matică (la Cluj-Mănăştur, între 1579-1581), care formau ciclul inferior, după mutarea în cetate, se mai adaugă o clasă umanis­tică şi una de retorică. Curriculum-u\ a fost complet în 1586, când s-au înfiinţat şi cla­sele de filosofie şi de istorie. Astfel, exista, în acord cu principiile umanismului, un ciclu inferior cu cinci trepte şi unul superior cu încă două trepte, de filosofie şi de teologie. Dintre profesorii chemaţi de Curia Romană şi de Ordin, unii aveau un prestigiu incon­testabil, după ce predaseră la colegii şi uni­versităţi din Roma, Viena, Cracovia sau Graz: Jacobus Wujek, Antonio Possevino, Luigi Odescalchi, lstvân Szânto (Stephanus Arator) şi alţii. Prin nivelul înalt al mate­riilor predate (gramatica, retorica, dialec­tica, greaca, filosofia, teologia, istoria etc.), s-a realizat nu doar întărirea catolicismului, dar mai ales un grad de erudiţie de tip euro­pean, o acţiune de fortificare civică în spiri­tul umanismului, care au determinat multe familii, inclusiv de confesiune protestantă sau chiar ortodoxă, să-şi trimită copiii la şcolile clujene. Se ştie despre un proiect prin care chiar Nicolae Pătraşcu, fiul şi moşte­nitorul principelui Ţării Româneşti, Mihai Viteazul, ar fi urmat să studieze la colegiul catolic clujean. Rigoarea şi calitatea ridicată a programului de instruire şi educaţie erau asigurate de cultivarea ideilor umaniste şi de profesiunea de credinţă tridentina, iar metodele de predare erau în acord cu Ratio atque Institutio Studiorum Societatis Jesu. în plus, aceste metode erau destul de laxe, recomandându-se atragerea „cu blândeţe" a tinerilor. Elevii (studenţii) nu erau siliţi la început să asiste zilnic la slujba religioasă, cei mai mulţi dintre ei „fiind născuţi şi cres­cuţi în erezie", adică provenind din mediul citadin clujean protestant. De aceea, inte­resul pentru colegiu s-a mărit rapid. Se

vede acest lucru şi din creşterea constantă a numărului de studenţi: în 1580 erau înscrişi cam 35 de cursanţi; în 1581 sunt 150-200 de tineri în cinci clase; în 1585 erau 230 de elevi în şase clase; în 1586 erau circa 350 de stu­dioşi. Un moment dificil în istoria colegiu­lui a fost anul 1586, din cauza gravei epide­mii de ciumă. Astfel, dacă în 1584 şcoala a avut 27 de absolvenţi şi 27 de profesori, în 1587 au predat abia 15 profesori şi au ter­minat cursurile doar 15 studenţi, fiindcă 81 dintre ei au murit în urma flagelului. Altminteri ar fi putut absolvi aproape o sută de tineri, ceea ce este impresionant, chiar în comparaţie cu situaţia celorlalte univer­sităţi europene. Pentru încurajarea părin­ţilor şi elevilor şi orientarea lor spre aceste şcoli, s-a decis înfiinţarea unui cămin-inter-nat, mai ales că mare parte a tinerilor pro­veneau din afara Clujului. în plus, se consi­dera că traiul şi studiul în internat îi fereau pe elevi de influenţa nefastă a „ereticilor" (= protestanţilor) care dominau mediul urban. Internatul, cu circa 150 de locuri, a fost ridicat în 1583, cu efortul material al lui Ştefan Bâthory (care era, din 1575, şi rege al Poloniei) şi al Sfântului Scaun; în plus, s-a întemeiat şi Conventul Preasfintei Treimi, care găzduia tineri din familii mai modeste sub aspect material. Cursanţii aveau ace­leaşi drepturi şi îndatoriri, indiferent de

I M A G I N E F A N T E Z I S T Ă A S E M I N A R U L U I

I E Z U I T D I N C L U J , X I L O G R A F I E

D E M A R C A N T O N I O C I A P P I

starea materială şi socială, de etnia şi de confesiunea proprie. Diriguitorii colegiului au ştiut să îmbine armonios exigenţele ordi­nii şi disciplinei catolice, care trebuiau res­pectate de alumni, cu învăţătura ştiinţifică generală şi cu dimensiunea ludica, capabile să asigure o instruire erudită viguroasă ori, altfel spus, „o minte sănătoasă în corp sănă­tos". Rectorii colegiului - mai ales Jacobus Wujek şi Ferdinandus Capecius - au fost preocupaţi mereu de o bună selecţie a can­didaţilor, de creşterea prestigiului şcolii şi de asigurarea unei emulaţii în rândul stu­denţilor şi al profesorilor. Calitatea înaltă a instrucţiei şi educaţiei a fost garantată şi remarcată şi de „vizitaţiile" (= inspecţiile) făcute de către Roma în anii 1582,1584,1585, 1586, prin care s-au corectat unele stângă­cii inerente începutului, s-au oprit ori dimi­nuat unele dispute interne din sânul misi­unii iezuite, s-a mărit numărul cărţilor de cult, s-a întărit disciplina etc.

Pe lângă colegiu, în 1583 exista la Cluj şi pomenitul seminar pentru preoţi, datorat zelului papei Grigore al XUI-lea şi regelui Ştefan Bâthory. Chiar primul preot iezuit sosit la Cluj în 1579, Jânos Leleszi, fost pro­fesor la Viena, constată starea dezastruoasă a credinţei catolice în Transilvania şi la Cluj („nu am găsit nicăieri, la nimeni, nici o slabă scânteie de religie catolică", scrie el cu amă­răciune) şi, mai ales, lipsa acută a preoţilor, în acest spirit, încă la 1575, iezuitul Istvân Szânto (1541-1612), într-un memoriu trimis prepozitului general al Ordinului şi intitu­lat De Transilvania in fide iuvanda, propu­nea crearea unui seminar pentru pregătirea preoţilor catolici la Cluj. Tot el a avut un rol de seamă în înfiinţarea Colegiului Ungar (Collegium Hungaricum) de la Roma (1579), unde a deţinut funcţia de confesor pentru maghiari. Având însă studenţi foarte puţini şi venituri băneşti precare, acest colegiu s-a unit, la nici un an de la fondare, cu insti­tuţia similară germană, devenind Collegium Germanicum-Hungaricum (1580). Colegiul

ungar din Cetatea Eternă a avut însă un rol minor în educarea tinerilor maghiari în comparaţie cu şcolile echivalente din Cluj: Collegium Hungaricum avea în 1579 doar 4 studenţi, iar după unirea cu Colegiul German nu a depăşit niciodată 2-3 studenţi pe an; astfel, între 1580 şi 1600, sunt înre­gistraţi în total 45 de etnici ungari (dintre care 6 din Transilvania), în timp ce la cole­giul clujean, numai într-un singur an, şi acela nefast (1587), absolveau 15 tineri şi ar fi fost probabil aproape 100, dacă, aşa cum s-a văzut, 81 dintre ei nu mureau de ciumă.

A N T O N I O P O S S E V I N O

De altminteri, acelaşi preot iezuit maghiar (Stephanus Arator alias Istvân Szânto) a mai avut o iniţiativă de politică şcolară importantă: între colegiile propu­se la Roma pentru diverse naţiuni, el ce­rea unul şi pentru Valachia inferior, quae Romandiola et Romaniola dicitur, ţară des­pre care spune că era vecină cu Transilvania, că se numea odinioară Dacia şi că locuitorii ei vorbeau „limba italică coruptă", pe care însă italienii o puteau înţelege. Este evident că Arator se referă la Ţara Românească şi la

locuitorii săi, pe care îi prezintă ca italiano-foni sau latinofoni, descendenţi de la Roma. Mult mai importantă este însă denumi­rea de Romaniola sau Romandiola, derivată clar din Romania, ceea ce atestă nu numai numele etnic al poporului român, provenit din latinescul Romanus, ci şi numele ţării, aşa cum era el folosit de români în epocă.

După alte iniţiative eşuate, pentru înfiinţarea seminarului destinat preoţilor şi pregătirea reînfiinţării episcopatului, a fost propus şi chemat Stanislaus Rescius, des­pre care nu se ştie să fi venit în Transilvania. Cel care a organizat efectiv seminarul a fost Antonio Possevino, marcat de lipsa clerului local şi de imposibilitatea îndeplinirii misi­unii prin translatori, cum procedau iezuiţii polonezi sau cei veniţi din Roma şi Viena. De aceea, Possevino a elaborat regulamen­tul de funcţionare şi s-a îngrijit, încă din 1582, de toate aspectele pedagogice şi admi­nistrative ale organizării şcolii. în Ratio seminarii pontificii et regii administrandi..., din 18 martie 1583, Possevino stabileşte re­gulile de funcţionare ale seminarului: tine­rii admişi trebuiau să aibă minim 15 ani; ei puteau proveni din toate categoriile sociale; urmau să fie verificaţi de către prefectul seminarului şi de către rectorul colegiului în privinţa cunoştinţelor şcolare, a capaci­tăţilor intelectuale, a conduitei; şcoala era gratuită, neplătindu-se cazarea, hrana, das­călii, spălarea veşmintelor (trebuiau aduse de-acasă doar hainele, cărţile şi lenjeria de pat); exmatricularea se putea face de către rectorul colegiului, în urma nerespectă-rii normelor şcolii, a unui comportament indecent, scandalos, a adoptării unor doc­trine neortodoxe (neconforme cu linia ofi­cială) sau în caz de boală gravă. Se vede că, în problemele importante de funcţionare şi conducere, seminarul era subordonat rec­torului colegiului, deşi avea organizare de sine stătătoare, cu un prefect, viceprefecţi, prefect al iezuiţilor şi personal auxiliar pro­priu. Seminarul a suferit şi el în mod major

P L A N U R I L E C L Ă D I R I I

S E M I N A R U L U I I E Z U I T D I N C L U J ,

M A S S I M O M I L A N E S I , 1 5 8 4

în 1586, când a pierit de ciumă întreg per­sonalul educativ, activitatea de pregătire a sacerdoţilor fiind reluată în 1587. Au venit la studii la Cluj şi tineri din afara Transilvaniei (mai ales din Uniunea polono-lituaniană), fără să se poată realiza un schimb activ de studenţi cu alte seminarii, cum preconizau Antonio Possevino şi Ştefan Bâthory. Pentru seminar s-a prevăzut o clădire nouă, în veci­nătatea vechii mănăstiri franciscane, zonă în care funcţiona şi colegiul. Pomenitul Massimo Milanesi nu a fost doar şeful lucră­rilor de restaurare şi reconstrucţie a cole­giului, adică a incintei mănăstirii {chiostro) şi a casei „în care locuiseră odinioară fecioa­rele călugăriţe", ci şi autorul proiectului de edificare a seminarului. Planurile şi antecal-culaţia pentru clădirea seminarului au fost făcute de Milanesi în 1584. Clădirea, cu trei niveluri (parter şi două etaje), trebuia să fie edificată în colţul de sud-est al zonei forti­ficate, nu departe de Bastionul Croitorilor,

lângă vechea mănăstire franciscană şi ar fi costat, după estimarea arhitectului, 8141 de florini. Din păcate, după câte se pare, deşi a fost probabil începută, clădirea destinată seminarului nu a fost terminată niciodată. De altminteri, Massimo Milanesi a căzut şi el victimă gravei epidemii din 1586.

Printre mărturiile valoroase despre prezenţa iezuiţilor în Transilvania şi des­pre şcolile create de ei, de o mare importan­ţă sunt scrierile menţionatului Antonio Possevino. El se numără printre cei circa 50 de autori italieni care s-au referit în secolul al XVl-lea la Ţările Române (sau la vechea Dacie) şi la locuitorii lor, în spirit umanist. Antonio Possevino (1533-1611) a fost secretar al „Companiei lui Isus", diplomat în slujba Sfântului Scaun, cu misiuni importante în Suedia, Polonia, Rusia, Transilvania etc. Avea în plan să ajungă şi în Ţara Ro­mânească şi Moldova, dar a fost împiedi­cat de teama în faţa otomanilor: la 11 iulie 1583, Possevino scria din Cracovia cardina­lului Galii despre intenţia sa de „penetrare molto più oltre della Moldavia et Valachia".

Acţiunea italianului în Transilvania venea într-un moment ceva mai favorabil pen­tru credinţa catolică, atunci când ţara, după vreo trei decenii de afirmare şi de impunere a Reformei, avea din nou în frunte prin­cipi catolici (din familia Bâthory), dornici să refacă puterea pierdută şi prestigiul biseri­cii romane.

Possevino a avut relaţii foarte bune cu Ştefan Bâthory, principe al Transilvaniei (1571-1583) şi rege al Poloniei (1575-1586), pentru care a mediat pacea cu ţarul rus Ivan al IV-lea şi cu împăratul habsburg. în Transilvania, el a stat un timp pentru a stimula Contrareforma şi Reforma cato­lică, chiar dacă preceptele Conciliului de la Trento (1545-1563) nu s-au putut aplica aici întocmai. Pentru întărirea catolicis­mului, a ajutat foarte mult la constitui­rea şi buna funcţionare a colegiului iezuit de rang universitar din Cluj. Profitând de

autoritatea suveranului catolic menţionat -Ştefan Bâthory - în Polonia şi Transilvania, Possevino a urmărit să contracareze poziţi­ile câştigate de Reformă şi să reînvie cato­licismul de odinioară. în acest scop, între altele, a dedicat papei Grigore al Xlll-lea o lucrare monografică în limba italiană despre Transilvania (1583-1584). Aici, autorul pro­cedează la o descriere geografică, istorică, etnică, politică şi religioasă a Transilvaniei, în care, deşi utilizează unele observaţii pro­prii şi date culese în mod direct sau prin martori, se inspiră copios din alte lucrări, cu precădere din mai vechea Chorographia Transilvaniae a lui Georg Reicherstorffer. Antonio Possevino nu a scris lucrarea Transilvania din raţiuni ştiinţifice, de pură cunoaştere a unei ţări îndepărtate, ci pen­tru a îndeplini o misiune încredinţată lui de biserică. De aceea, unele date, fapte şi ple­doarii din această lucrare trebuie luate cum grano salis, fiindcă se datorează avântului

„misionar" al demnitarului iezuit, dornic să refacă gloria de odinioară a bisericii sale. Pe de altă parte însă, foarte multe infor­maţii din această descriere sunt corecte şi utile. în afara aspectelor sociale şi politice, Antonio Possevino este sensibil la unele nuanţe etno-confesionale care arată un anumit stadiu de evoluţie al sentimentului naţional, dinspre lumea medievală spre cea modernă timpurie.

Misiunea principală a lui Possevino era restaurarea credinţei catolice, prin mai multe căi şi metode, inclusiv cu ajutorul şcolii, al educaţiei. El mărturiseşte că a gră­bit crearea şcolilor iezuite din Cluj şi ca o reacţie la ceea ce făcuseră „ereticii" în acest sens, mai ales Giorgio Blandrata şi Francise David. Este evocată „şcoala de la Cluj", cu profesori valoroşi, precum rectorul loan Sommer, originar din Germania, trecut prin Moldova şi pe la Bistriţa („priceput în literatura greacă"), Matia Glirius, adus din Polonia („învăţat în literatura ebra­ică"), lacob Paleologul („foarte învăţat în

literatura grecească"), criticaţi însă pentru „ereziile" lor. Possevino arată că, în drumul său de întoarcere de la Vilnius (unde tratase, în numele papei, reîntoarcerea la catolicism a Suediei), s-a întâlnit cu regele Poloniei, Ştefan Bâthory, pe care „1-a rugat să nu mai aştepte niciun prilej mai bun" şi să cre­eze şcolile iezuite din Cluj. lată cum rela­tează diplomatul iezuit momentul respec­tiv: „Astfel «regele» 1-a chemat la el pe Francise Sunieri, atunci provincial al colegi­ilor noastre din Polonia şi 1-a trimis împre­ună cu lacob Vangrovecius (Vangrovecius sau Vangrovitius este numele latinizat al lui Jacobus Wujek), rector al Colegiului din Vilnius, şi cu el au întemeiat (întru mărirea lui Dumnezeu) colegiul, căruia i-au atribuit pe veci mănăstirea din afara Clujului, cu şase sate din teritoriul aceluiaşi oraş, în care sunt cinci sute de familii. După aceea, au

J A C O B U S W U J E K , P R I M U L R E C T O R

A L C O L E G I U L U I I E Z U I T D I N C L U J

mai dobândit pe veci mănăstirea Sfântului Francise care stătuse goală câţiva ani şi aJLinsese o ruină, dar era totuşi mai potri­vită pentru a aduce roade, fiind înăuntrul oraşului". Trimisul papal mai spune că, pen­tru crearea Colegiului din Cluj, regele făgă­duise o sumă egală cu cea dată de Sfântul Scaun şi dă detalii despre amintitul fond perpetuu de o mie de ducati ungureşti pe an (din catedraticul oraşelor săseşti), despre faptul că el însuşi s-a dus la Cluj împreună cu un consilier al principelui, străduindu-se să găsească un loc potrivit şi „să pornească treaba". Adaugă însă că orăşenii erau „îndă­rătnici" şi nu voiau să cedeze locul, deşi era cerut cu chirie. Subliniază că, în ciuda gre­utăţilor, colegiul şi seminarul au fost create la Cluj, spre gloria lui Dumnezeu şi dezvoltă un plan amplu de câştigare sau recâştigare, pentru confesiunea catolică, a Transilvaniei, Ţării Româneşti, Moldovei şi Ungariei. Ca şi Stephanus Arator, cum s-a văzut, Possevino era preocupat de români, deopotrivă de cei transilvani şi de cei din Ţara Românească şi Moldova. El visa să se pună „primele teme­lii" de atragere la credinţa catolică a celor din Moldova şi Valahia, dar şi a celor din Banatul de Lugoj şi din „ţinutul Făgăraş, unde aproape toate satele aparţinătoare sunt româneşti". „Deocamdată - continuă demnitarul iezuit - ar fi un act de mare pre­vedere şi caritate dacă am sustrage pe câţiva tineri români de sub influenţa părinţilor lor, fie sub cuvântul de a-i da în slujbă, ceea ce ar putea face câţiva băieţi laici buni, ca să nu dea de bănuit, fie în alt fel. Aceştia ar fi tri­mişi apoi la Vilnius sau la alte seminarii, de unde ar veni în locul lor câţiva buni ruteni la seminarul din Transilvania. Acest lucru ar face ca nici aceştia să nu fie cu uşurinţă abătuţi de pe această cale de către popi, adică de preoţii din Rusia sau de rudele lor, nici românii de către preoţii lor sau de alte rude, după cum am scris numitului pro­vincial". Cu alte cuvinte, Possevino plănuia schimburi de tineri studioşi între şcolile

(seminariile) din Vilnius şi Cluj, iar în rân­dul celor destinaţi acestor schimburi erau incluşi şi românii sau mai ales românii.

Profesorii Seminarului din Cluj erau, în general, aceiaşi cu ai Colegiului. Sunt menţionate în surse numele rectorilor co­legiului, ale profesorilor, ale personalu­lui auxiliar, cu funcţiile deţinute, studiile şi etnia acestora. La 27 ianuarie 1580, rec­torul polon Jacobus Wujek arată, într-o dare de seamă către prepozitul general al Ordinului, că erau la Cluj 13 părinţi iezuiţi, în februarie 1580 ajungea la Cluj-Mănăştur grupul de iezuiţi condus de menţionatul Stephanus Arator. între cei veniţi era un predicator maghiar, Arator însuşi, şi unul german, Wolfgang Schrech, plus alţi doi preoţi maghiari. Szânto-Arator îi prezin­tă pe toţi, vechi sau noi, după funcţia de­ţinută, după atribuţii şi după etnie: Pater Aloysius (Luigi sau Ludovic Odescalchi), Pater Volfgangus (Schrech), Pater Mathias (Thomany), Pater Stephanus Arator (Szânto), Pater Valentinus (Lado), Pater Sylvanus (Erdösi) şi Pater Jacobus (Wujek), cu toţii profesori ai seminarului şi colegiu­lui. Este cunoscută antipatia - probabil şi cu o componentă etnică - lui Arator faţă de rectorul Wujek, pe care intenţionat îl pla­sează în enumerarea de mai sus la urmă. De altminteri, Arator a intrat în conflict des­chis cu iezuiţii provinciali poloni şi a criti­cat pe faţă „politica" rectorului Wujek: me­sele prea copioase şi rafinate; luxul excesiv din colegiu; transformarea şcolii în „han public pentru toţi polonezii"; amestecarea în refectoriu a laicilor cu clericii; lipsa de grijă spirituală faţă de şerbii din satele dă­ruite iezuiţilor etc. Componenta poloneză sau dinspre Polonia avea să crească însă în 1584, când vin la Cluj, din Polonia, 14 iezuiţi sub conducerea noului rector, Ferdinandus Capeccius (Ferrante Capeci), care 1-a înlocu­it pe Wujek. Din păcate, epidemia de ciumă a lovit crunt colegiul, care a pierdut o mare parte dintre profesori şi studenţi, inclusiv

pe rectorul Capeccius, alături de doi pro- Un rol important în viaţa colegiu-fesori de ştiinţe umane, lonas Kredick şi lui 1-a avut biblioteca, organizată în func-Ioannes Elbingus, unul de dialectică, retori- ţie de prevederile cuprinse în Ratio studi-că şi filosofie, Hieronymus Fanfonius, unul orum şi de regulamentele de inventariere, de filosofie şi istorie, Paulus Kiniskovicz etc. păstrare şi conservare a cărţilor existente Dintre vechii iezuiţi, rămăseseră doar şase: atunci. Dintre cele 12 puncte pentru organi-Matheus Strusius, Andreas Busau, loannes zarea colegiului, stabilite de Ştefan Bâthory Cracowinski, Valentin Lado, Simon Raz şi la Vilnius în 17 iulie 1579, două se refereau Simon Pultoviensis (Domoslawski). Lor li la cărţi şi la felul de procurare a acestora, s-au adăugat, pentru susţinerea colegiu- Primele cărţi au sosit la Cluj încă din 1579, lui, Emanuel Vega, profesor de controver- de la Cracovia, fiind destinate în princi-se religioase, prefect al novicilor, al aspecte- pal cultului. A doua tranşă a venit în 1580, lor spirituale şi al Congregaţiei Sf. Fecioare odată cu Stephanus Arator, care a adus din Maria; loannes Gonzales, profesor de fi- Polonia un număr de cărţi necesare dispu-losofie; Balthasar Geroki, profesor de şti- telor teologice şi care primise de la rege 130 inţe umane; Sebastianus Schadecus, pro- de taleri tocmai pentru cumpărarea de cărţi, fesor de sintaxă; Ludovicus Lucari, pro- Arator avea să fie organizatorul şi conducă-fesor de gramatică; Jacobus Mostowski, torul bibliotecii. O mare parte dintre căr-profesor de economie, greacă şi dialec- ţile bibliotecii colegiului clujean - circa tică; Gregorius Vascharelinus, Martinus 200 de cărţi vechi - au venit din interiorul Ostiensis, loannes Brzozoviensis, loannes Transilvaniei, odată cu înapoierea exempla-Pax şi Bartholomaeus Tembor. relor confiscate şi depuse la Alba-lulia de

R A T I O S T U D I O R U M

către reformaţi (lucrări de drept, scolastică, literatură etc.) şi care au trebuit restaurate şi conservate. Zestrea bibliotecii s-a îmbo­găţit cu ajutorul lui Antonio Possevino, care aducea, în martie 1583, din Polonia, nume­roase lucrări, plus o serie de subsidii din par­tea regelui Ştefan Bâthory şi a papei. în 1585, iezuiţii clujeni au primit vechea bibliotecă umanistă a episcopiei din Oradea (în valoare de 2000 de florini), împreună cu ţesăturile şi candelabrele rămase în urma distruge­rilor pricinuite de protestanţi. Arator era impresionat de vechimea şi valoarea unora dintre volume, după cum scrie în epistola adresată prepozitului general al Ordinului, Claudio Acquaviva, la 1587, pomenind nouă cărţi „scrise cu aur", dintre care doar una preţuia „600 de aurei". Rezumând, se poate spune că cea mai mare parte a cărţilor pro­veneau din donaţiile regelui Ştefan Bâthory, altele erau rezultatul subsidiilor şi daruri­lor papale, între care erau şi lucrări de expli­care şi promovare a noului calendar grego­rian. Lucrările, în acord cu catalogul păstrat,

C L A U D I O A C Q U A V I VA

erau de literatură, filosofie, matematică, astrologie, gramatică, retorică, lingvistică, greacă, latină, teologie şi teologie compa­rată. Cărţile catolice se refereau în esenţă la dogmă, disciplină, decretele tridentine etc. Biblioteca avea două secţiuni, una princi­pală, deschisă tuturor profesorilor, studen­ţilor şi celor ce voiau să împrumute cărţi, şi alta secundară, în care se aflau cărţile

„interzise", mai ales din literatura clasică latină păgână (Catulus, Propertius, Ovidius, Horatius, Plautus, Terentius), destinate lecturii unora dintre profesorii de filoso­fie şi teologie. Antonio Possevino a elabo­rat şi un regulament de folosire a cărţilor de către studenţi. Biblioteca a funcţionat cu mult folos până în 1586, când, din cauza ciumei, s-au închis, împreună cu ea, şi cole­giul, şi seminarul. Activitatea s-a reluat apoi, dar nu pentru mult timp, deoarece, cum se ştie, la 1588 iezuiţii aveau să fie expulzaţi din Principat. Aşa cum colegiul a fost una din­tre cele mai înalte şcoli din această regiune a continentului, şi biblioteca a devenit una

dintre cele mai importante din sud-estul Europei.

în cadrul colegiului, un rol semnifi­cativ l-au avut reprezentaţiile teatrale, con­siderate de iezuiţi un gen potrivit pentru dezvoltarea calităţilor spiritual-religioase ale studenţilor, pentru exersarea memo­riei, pentru îmbogăţirea cunoştinţelor de limba latină, pentru socializare şi întărirea moralului. Pe de altă parte, aceste manifes­tări, aflate în grija rectorului şi a profesori­lor de discipline umaniste, erau un prilej de atragere a publicului, spre a-1 convinge de valoarea intelectuală şi de deschiderea stu­denţilor şi profesorilor iezuiţi. Repertoriul era inspirat din piesele antice şi din temele extrase din Vechiul şi Noul Testament, iar spectacolele aveau loc mai ales la finele ani­lor şcolari, cu ocazia vizitelor unor perso­nalităţi sau cu prilejul unor sărbători şi procesiuni. O primă manifestare de acest fel este menţionată în decembrie 1579, la Cluj-Mănăştur, cu ocazia deschiderii şcoli­lor iezuite. O alta, cu mare ecou, a fost în primăvara anului 1581, cu ocazia deschiderii la Cluj a adunării comiţiale (sesiunii dietale). Dar reprezentaţii teatrale sunt menţionate mereu, în 1582, 1583, cu ocazia vizitei epis­copului de Cameniţa, în 1585, la redeschide­rea solemnă a şcolilor etc.

Colegiul şi seminarul s-au remarcat în viaţa cetăţii şi prin participarea la con­troversele şi dezbaterile religioase. Prima încercare de acest fel este pomenită la 24 aprilie 1581 şi a fost convocată de protes­tanţi, pe tema biblică a „cuvântului lui Dumnezeu". Tezele catolice au fost apărate de profesorul Ludovic Odescalchi, în pre­zenţa regelui şi principelui Ştefan Bâthory, de faţă cu un singur protestant (superinten-dentul calvin din Târgu-Mureş), fără parti­ciparea celor 50 de „miniştri eretici" care se anunţaseră. în mod normal, iezuiţii erau încurajaţi să ocolească disputele religioase cu protestanţii şi să servească credinţa mai ales prin educaţie şi activitate pastorală,

dar virulenţa atacurilor calvine, unitariene şi luterane a stârnit o reacţie pe măsură a iezuiţilor maghiari, mai ales a celor clujeni, cu educaţie superioară şi cu bogată experi­enţă didactică. O altă încercare de dezba­tere religioasă despre care există mărturii ar fi trebuit să aibă loc în noiembrie 1587, cu ocazia întrunirii adunării comiţiale (die­tei) la Cluj şi a vizitei la colegiu, la seminar şi la Congregaţia Sf. Fecioare Maria a prin­cipelui Sigismund Bâthory şi a unor mem­bri ai adunării ţării. Tema disputei cu uni­tarienii ar fi trebuit să fie sanctitatea lui lsus, dar guvernatorul Transilvaniei, Jânos Géczi, a oprit manifestarea, de teama unor incidente.

Moartea lui Ştefan Bâthory şi epide­mia de ciumă - ambele evenimente petre­cute în 1586 - au lovit crunt colegiul şi seminarul şi, în general, întreaga misiu­ne iezuită. Cum s-a văzut, 18 dintre cei 29 de membri ai misiunii au fost răpuşi de

P R I N C I P E L E S I G I S M U N D B Â T H O R Y

cumplita epidemie. în marasmul gene­ral, unii capi catolici au căzut în apostazie, iar protestanţii au profitat pentru a-i învi­nui pe catolici de flagelul abătut asupra Transilvaniei. în 1588, Antonio Possevino era rechemat în Italia şi, astfel, odată cu plecarea lui, dispărea un iniţiator al acţiu­nilor Reformei catolice din Transilvania şi un mare diplomat al cauzei catolice. Toate acestea au grăbit acuzele oficiale aduse iezuiţilor de Dieta de la Aiud, din octom­brie 1588, precum şi excluderea acestora din Principat, de către Dieta de la Mediaş, în acest fel, a încetat temporar şi activitatea colegiului clujean. La îndemnul papei Sixt al V-lea, principele Sigismund Bâthory i-a rechemat pe iezuiţi la 1591, ceea ce a deter­minat stările („naţiunile") Transilvaniei să anuleze articolele referitoare la catolici şi la iezuiţi. Astfel, prin strădania lui Alfonso Carrillo, înaltele şcoli ale Clujului au fost redeschise, în cadrul lor revenind şi unii dintre foştii profesori, cum a fost Jacobus Wujek, numit în fruntea seminarului până în 1597. Din păcate, nici această restaurare a activităţii de învăţământ superior catolic în Cluj nu a asigurat continuitatea cole­giului pentru viitor. Totuşi, un raport din 1601 atestă funcţionarea normală a cole­giului, cu cinci clase inferioare şi o clasă de filosofie, plus pe cea a seminarului, cu stu­denţii lui, dând şi numele a doi „fraţi" iezu­iţi, care se ocupau de instrucţie. Din păcate, în 1603, o revoltă violentă a citadinilor cla-udiopolitani protestanţi (unitarieni) contra Companiei lui lsus a condus la incendie­rea şi demolarea edificiilor şcolare, oprind activitatea Colegiului şi a Seminarului. La 1606, are loc expulzarea definitivă a iezui­ţilor dintr-o ţară care se pregătea să devină (pentru aproape un secol) de preponderen­ţă politică protestantă (mai precis calvină).

Colegiul din Cluj, înfiinţat la 1579-1581, cu seminarul adiacent (adăugat ulte­rior), a avut o existenţă scurtă la finele

secolului al XVl-lea, dar a creat un antece­dent notabil şi o emulaţie spirituală în viaţa Principatului, care nu s-a pierdut niciodată din memoria colectivă. El a dominat, sub aspect calitativ, toate instituţiile de învă­ţământ ale Transilvaniei protestante, fiind în fapt prima universitate din istoria Prin-cipatului, prima instituţie de învăţământ superior de pe teritoriul de astăzi al Româ­niei, organizată după principiile recunos­cute la nivel european. El a făcut parte din seria colegiilor iezuite majore, întemeiate în întreaga Europă a timpului, în contextul complex al Contrareformei şi al Reformei catolice. Pentru elita recunoscută a Tran­silvaniei, formată din unguri, saşi şi secui, mai ales pentru catolici, dar şi pentru pro­testanţi, colegiul a fost cea mai importantă instituţie de educaţie superioară. Şcoala a ajuns în scurt timp la un curriculum com­plet, cu toate materiile, clasele şi gradele specifice unui collegium maior, care trebuia şi urma să confere titlurile de baccalaureus, magister şi doctor şi să aibă, în final, cele

trei facultăţi consacrate - în forme speci­fice iezuite - anume de filosofie, teologie şi drept. Prin cele mai importante caracteris­tici ale sale - pregătirea profesorilor, calita­tea studenţilor, curriculum, structura biblio­tecii, numărul de înscrişi şi de absolvenţi etc.

- Colegiul şi Seminarul din Cluj au constituit o foarte serioasă instituţie superioară dedi­cată învăţăturii şi educaţiei, la nivelul celor echivalente din Italia, Franţa, Germania, Spania, Polonia sau Austria. Pentru Tran­silvania şi pentru Cluj, acest colegiu iezuit de rang universitar a rămas ca un exemplu de urmat şi, în ciuda discontinuităţii sale şi a anumitor discriminări vizibile în timpul Principatului calvin din secolul al XVll-lea, el a creat o tradiţie reluată spre anul 1700 şi în Secolul Luminilor. Prin realizări şi ide­aluri, prin „comunitatea magistrilor şi stu­denţilor" căreia i-a dat viaţă, Colegiul clu­jean fondat la 1579-1581 a rămas la originea universităţii moderne şi a celei contempo­rane actuale, de nivel european, numită cu mândrie Alma Mater Napocensis.