Universitatea Tehnică a Moldovei

Facultatea Calculatoare,Informatică şi Microelectronică

CATEDRA ŞTIINŢE SOCIOUMANE

P o l i t o l o g i e

Ciclu de prelegeri pentru învăţământul cu frecvenţă redusă

Chişinău

2007

2

CZU 32.001(075.8)

P 75

Introducere

La hotarele anilor 80-90 ai secolului trecut planurile de studii

ale instituţiilor superioare de învăţământ din Republica Moldova au

suferit schimbări radicale. În cadrul deideologizării societăţii

postsovietice pregătirea umanitară a viitorilor specialişti s-a

modificat, incluzând noi discipline, printre care şi Politologia –

disciplină relativ nouă pentru fostul spaţiu sovietic-socialist. Noua

disciplină are o pondere vădită în maturizarea personalităţii, fiind

chemată să formeze cultura politică de înaltă probă şi să cimenteze

poziţia civică a tinerilor cetăţeni.

Prezentul curs este elaborat de către un colectiv de profesori

ai catedrei Ştiinţe socio-umane de la Universitatea Tehnică a

Moldovei, care îndeplinesc sarcina didactică la această disciplină, şi

reflectă modesta experienţă de predare acumulată în acest răstimp. El

este adresat în primul rând studenţilor ce-şi fac studiile cu frecvenţă

redusă la UTM, dar poate fi de real folos şi altor categorii de

persoane cointeresate.

Cursul include cele mai generale teme ale disciplinei.

Colectivul de autori: Ion Vangheli, dr. conf. univ. (temele 4, 8, 9, 10,

12, 14), Manole Cartofeanu, dr. conf. univ. (temele 2, 3 ), Sergiu

Tihun, dr. conf. ( temele 6, 8, 12), Mihai Guzgan, dr., conf. univ.

(tema 15), Ana Danielean, lector superior univ. (tema 10), Veronica

Roşca, lector univ. ( temele 1, 5), Veronica Buzu, lector asistent

(temele 6, 7), Vitalie Maftei, lector univ. (temele 11,13).

Coordonator şi redactor principal – Ion Vangheli, dr. conf. univ.

Colectivul de autori:dr.conf.Ion Vangheli,dr.conf. Manole

Cartofeanu ş.a

Tehnologie computerizată:Alexei Vangheli,Viorel Leancă

Politologie: Ciclu de prelegeri pentru învăţ.cu

frecvenţă redusă /Univ. Teh. a Moldovei. Catedra

Ştiinţe Socioumane ; col. de aut. : Ion Vangheli,

Manole Cartofeanu, Sergiu Tihun, … , coord. , red. :

Ion Vangheli. - Ch.: UTM, 2007. -205 p. Bibliogr. p. 203 - 204 ISBN 978 - 9975 - 45 - 044 -7 500 ex.

32.001(075.8) P 75

3

Probabil că nu vom greşi dacă vomâ spune, că nu este om

matur cât de cât cărturar, care să nu spună ceva sau să nu se pronunţe

despre politică, să constate nişte nereguli în activitatea organelor de

administraţie publică, să se revolte privind adoptarea unor decizii sau

legi de către guvernanţi, ori să accepte, chiar să laude, pe unele

persoane publice pentru activitatea pe care o desfăşoară în interesele

comunităţii. Cu siguranţă printre aceştia se pot regăsi şi cei, care

după absolvirea liceului, se încumetă să urmeze o facultate. Câte

ceva din ale politicii ei ştiu, au o oarecare imagine toţi din

disciplinele ciclului umanitar, mai ales din istorie, pe care le-au

studiat în instituţiile şcolare. În şcoala superioară aceste cunoştinţe se

vor îmbogăţi şi aprofunda prin studierea disciplinei „Politologia”

despre care un gânditor rus al epocii luminilor Iurii Krijanici zicea că

acestea ar fi extrem de indicate regilor, împăraţilor şi consilierilor

lor. El aprecia politica drept înţelepciune regală, cea mai distinsă

dintre toate ştiinţele lumeşti, regină a tuturor ştiinţelor. Este o

expresie plastică, şi în mare măsură dreaptă. Deşi, în zilele noastre

mai există şi funcţionează monarhii, aceştia, adică monarhii

domnesc, fiind asistaţi de instituţii democratice, dar practic nu

guvernează.

Observaţia lui Krijanici rămâne actuală, pentru că astăzi

„regii” şi „împăraţii” sunt cei din rândurile cetăţenilor de rând şi care

sunt aleşi de electorat. La guvernare pot accede toţi, care au

aptitudini alese, adică de înaltă probă, şi în corespundere cu legislaţia

în vigoare din diferite state. Iar cei care completează şi vor completa

rândurile guvernanţilor de diferite nivele trebuie să aibă o pregătire

intelectuală bună, iar, printre altele, să cunoască bine şi ştiinţa

politică.

Politologia astăzi se impune ca o componentă fundamentală a

ştiinţelor socio-umane, iar cunoaşterea ei este binevenită nu numai

politicienilor, ci oricărui cetăţean.

Universul politic în diversele lui forme şi aspecte de

manifestare va fi în centrul atenţiei în cadrul ciclului de prelegeri

care urmează.

4

Tema 1. Obiectul Politologiei

Planul:

1. Politica ca obiect de studiu

2. Apariţia, afirmarea şi dezvoltarea ştiinţei politice

3. Legităţile generale, categoriile şi funcţiile politologiei. Politologia

în sistemul ştiinţelor politice

1. Politica ca obiect de studiu

Evoluţia societăţii contemporane a determinat politica să

dobândească o importanţă tot mai mare. Complexitatea dezvoltării

sociale, care are la bază progresul societăţii contemporane a dus la

extinderea şi ramificarea politicii, la pătrunderea ei în zone care

altădată erau apanajul indivizilor sau al unor comunităţi restrânse. S-

ar putea spune că orice problemă care priveşte soarta unui individ

poate să aibă caracter politic. În momentul de faţă s-a accentuat

politizarea unor mase mari de oameni, atât prin dezvoltarea fără

precedent a procesului de afirmare naţională, cât şi prin creşterea

generală a nivelului de informare şi cultură. În consecinţă, politica a

încetat de mult să mai fie apanajul politicienilor de carieră. Niciodată

termenul de politică nu a fost atât de solicitat ca în zilele noastre.

Precizarea obiectului unei ştiinţe în general şi în mod

deosebit al unei ştiinţe sociale, cum este cazul politologiei, este o

problema extrem de dificilă, complexă şi care presupune un

permanent proces de definire şi redefinire. Dificultatea acestui

proces decurge din complexitatea şi dinamica vieţii politice

contemporane, din marea explozie informaţională, precum şi din

apariţia a numeroase ştiinţe de studiu a societăţii, în special a celor

de graniţă cu politicul.

Stabilirea obiectului de studiu al ştiinţei politice impune

precizarea unor elemente preliminare cum ar fi: domeniul său

distinct de studiu; noţiunile, categoriile, conceptele, procesele şi

legităţile specifice cu care aceasta operează; funcţiile îndeplinite în

domeniul cunoaşterii, a interdisciplinarităţii şi mai ales în practica

socială; locul pe care respectiva ştiinţa îl ocupa in sistemul ştiinţelor

sociale şi politice; utilitatea şi eficienţa sa socială.

Ca obiect de studiu al politologiei este considerată politica ca

subsistem al sistemului social global.

5

În legătură cu aceasta se pune întrebarea: care sunt

modalităţile de abordare a politicii? Doar politica o putem urmări ca

mod de organizare şi conducere a comunităţilor umane globale, ca

acţiune politică manifestată în relaţiile între clase şi categorii sociale,

între acestea şi instituţiile politice, relaţii care se manifestă în

acţiunile pentru obţinerea puterii politice. O faţetă sub care se

prezintă politica îl constituie şi programele politice, care cuprind

strategii, metode, mijloace pentru realizarea intereselor subiecţilor

acţiunii politice. Un deosebit interes îl prezintă şi cultura politică

care reprezintă un ansamblu de orientări prin care membrii unei

societăţi se raportează la viaţa politică a societăţii. Forma

caracteristică sub care se manifestă politica după părerea unor

politologi este aceea a raportului dintre guvernanţi şi guvernaţi,

dintre conducători şi conduşi.

Politica reprezintă acel domeniu al vieţii sociale în care se

desfăşoară viaţa conştientă a oamenilor, de regulă în mod organizat,

pentru promovarea anumitor interese care se manifestă sub o

multitudine de forme, precum: interese individuale, generale, de

grup social, naţionale, internaţionale, interese economice, spirituale,

politice. Servirea şi promovarea diversităţii de interese, atunci când

se realizează în mod conştient, prin activităţi organizate şi

programate se constituie în domeniul politic.

În consecinţă, politologia poate fi definită ca disciplina care

studiază, analizează şi descrie sistemul politic, fenomenele politice,

comportamentul politic, surprinzând legile care guvernează

dezvoltarea politică a societăţii. Prin urmare, domeniul de studiu al

politologiei îl constituie realitatea politică, jalonată de elementele

sistemului politic. Ea studiază politicul ca sistem, urmărind aspectele

sale raţionale, instituţionale, acţionale, social-psihologice, culturale.

Desemnând trăsăturile generale ale vieţii politice, fenomenele,

procesele care caracterizează viaţa politică, ştiinţa politică devine

deosebit de utilă pentru înţelegerea mecanismelor de conducere a

societăţii.

Unii cercetători sunt de părerea că politologia este o ştiinţă a

statului, aducând în discuţie în acest sens etimologia cuvântului

politic, derivat din cuvântul grecesc „polis”, adică oraş-stat, sau cum

mai spun alţii cetate-stat. Însă, deşi statul este elementul central al

6

politicului, cercetarea nu trebuie să se limiteze numai la studiul

activităţii statului, ceea ce ar îngusta evident obiectul politologiei.

Sunt răspândite de asemenea şi teorii politice după care

obiectul politologiei ar fi puterea politică, ceea ce nu poate fi ignorat

sau exclus din obiectul ei. În rândul acestor cercetători îl menţionăm

pe Max Weber care observa drept obiect al politicului puterea sau

repartiţia puterii fie între state, fie între diverse grupuri din interiorul

aceluiaşi stat. În cadrul acestei concepţii încadrăm şi pe alţi

politologi: R. Aron, G. Burdeau, M. Duverger. Pentru G. Burdeau

puterea politică reprezintă factorul în jurul căruia se concertează

viaţa politică.

Putem menţiona o definiţie deosebit de cuprinzătoare a

obiectului ştiinţei politice, conform căreia aceasta se referă la :

organizaţiile puterii politice, descrierea şi analiza celor mai

importante forme de dominaţie politică, descrierea şi analiza celor

mai importante asociaţii politice din interiorul statului, partidelor,

prezentarea rolului pe care îl joacă ideile politice în fundamentarea şi

dezvoltarea organismelor puterii politice, împărţirea şi dobândirea

puterii în stat, legătura puterii politice cu autorităţile sociale, raportul

dintre state în context mondial.

Evident că nici politologia nu este în măsura să epuizeze

întreaga cercetare a politicului, dar ea este singura care o face de la

nivel de ansamblu, de sinteză şi din acest punct de vedere este unica

ştiinţă din cadrul ştiinţelor politice capabilă prin studiul ei, să

acopere întreaga sferă de cercetare a politicului.

2. Apariţia, afirmarea şi dezvoltarea ştiinţei politice.

Politologia, ca ştiinţă şi obiect de studiu, a apărut şi s-a

dezvoltat pe măsura evidenţierii tot mai pregnante a politicului în

viaţa socială şi a dezvoltării celorlalte ştiinţe despre societate. Aceste

împrejurări au făcut ca politologia să nu apară de la început ca o

ştiinţă distinctă în raport cu alte ştiinţe sociale, şi în mod deosebit, cu

alte ştiinţe politice. De aceea, o perioadă îndelungată de timp,

politologia se regăseşte sub denumirea de ştiinţa politicii sau ca părţi

ale altor ştiinţe. Există şi situaţii în care obiectul său de studiu se

confundă cu alte ştiinţe politice.

Apariţia „ştiinţei şi teoriei politice” o datorăm, în primul

rând, filosofilor greci Platon şi discipolului său, Aristotel, care în

7

preocuparea sa pentru „guvernământul perfect”, a întemeiat o nouă

disciplină socială, concepută ca o scentia regală în rândul ştiinţelor

ce vizează societatea, analizând politica din perspectiva cerinţelor

generale ale polisului, în care individul trebuie să se integreze ca

cetăţean. Politica devine activitatea care îi leagă pe oameni, îi

organizează şi îi conduce, de aceea omul este pentru Aristotel „zoon

politikon”. Iar scopul cel mai înalt aparţine politicii, ştiinţa „cea mai

stăpânitoare şi conducătoare în cel mai înalt înţeles”. Politica este

cea mai înaltă dintre toate ştiinţele (Aristotel, Politica, cartea a III-a).

Aristotel contribuie la inaugurarea unui studiu pozitiv al politicii, la

introducerea fenomenelor politice în sfera cercetării ştiinţifice.

Momente importante ale apariţiei şi dezvoltării politologiei

se leagă de diferite trepte de progres social precum perioada

antichităţii, cu diferitele sale centre, caracterizată prin apariţia

elementelor constitutive ale gândirii politice; perioada feudală, fiind

caracterizată prin dominaţia fenomenului religios asupra celui

politic; perioada Renaşterii, de care se leagă punerea bazelor

politologiei ca ştiinţă politică modernă, anume prin reprezentantul

său de vază Nicollo Machiavelli cu lucrarea „Principele” (1513);

epoca modernă, în care se lărgeşte sfera de cuprindere a

cunoştinţelor politice; perioada contemporană, când politologia

cunoaşte o larga dezvoltare şi se conturează clar ştiinţa politică ca

ştiinţă politică distinctă.

Considerându-i, şi pe bună dreptate – pe Platon, Aristotel,

Cicero, Toma D’Aquino, Nicollo Machiavelli, Jean Bodin etc. drept

întemeietorii ştiinţei politice, care au întreprins primele demersuri

serioase şi au realizat primii paşi considerabili în direcţia respectivă,

prin acestea nu vom conchide totuşi că aceştia au creat şi ştiinţa

autonomă, distinctă – Politologia - în sensul în care o concepem

astăzi. Odată cu extinderea şi creşterea rolului şi importanţei

domeniului politic, cu diferenţierea ştiinţelor care studiază acest

domeniu sub aspectele sale generale şi particulare, cu dezvoltarea

legată de elaborarea unor noi principii şi metode de cercetare -

anume în aceste circumstanţe politologia va deveni ştiinţă distinctă.

Disocierea politologiei, individualizarea ei ca ştiinţă de sine

stătătoare a început abia la mijlocul secolului al XIX-lea, odată cu

creşterea considerabilă a rolului şi locului politicului în domeniul

8

cunoaşterii teoretice şi a practicii sociale. Acest proces de

emancipare a ştiinţei politice s-a desfăşurat în doua etape:

a) prima etapă s-a desfăşurat la mijlocul secolului al XIX-lea

şi a vizat în principal, desprinderea politologiei împreuna cu

sociologia de celelalte ştiinţe socio-umane;

b) cea de a doua etapa s-a consumat către sfârşitul secolului

al XIX-lea şi a constat în separarea ştiinţei politice de sociologie,

fenomen asociat şi cu apariţia noului său sens şi conţinut de ştiinţă a

studierii politicului şi tot ce ţine de acesta.

Un rol important în afirmarea studiului sistematic al politicii

a revenit înfiinţării unor şcoli superioare de ştiinţe politice într-o

serie de ţări occidentale (Franţa, Italia, Marea Britanie, S.U.A.,

Spania), urmărind obiectivul pregătirii specialiştilor pentru aparatul

de stat şi administraţie. Astfel, în 1857, în cadrul Colegiului din

Columbia (S.U.A.) a fost înfiinţată prima catedră de istorie şi ştiinţe

politice, având drept scop cercetarea proceselor politice din

societatea americană. În anul 1871 se înfiinţează Şcoala liberă de

ştiinţe politice de la Paris (actualul Institut de Studii Politice al

Universităţii din Paris). În Italia, după modelul francez, în anul 1875

s-au pus bazele Şcolii de Ştiinţe Sociale „Cesare Alfieri” din

Florenţa, iar în 1880 îşi începe activitatea Şcoala de Ştiinţe Politice

din Colorado (S.U.A.). Pentru Marea Britanie este specific procesul

de înfiinţare a Şcolii de economie şi ştiinţe politice din Londra în

anul 1895, fiind secondat de înfiinţarea primei catedre de ştiinţe

politice în cadrul Universităţii din Londra în anul 1912, acesta

reprezentând, în general, modul în care, către finele secolului al

XIX-lea, ştiinţa politică şi-a consacrat apariţia în calitate de ştiinţă

autonomă. În perioada interbelică şi îndeosebi postbelică, studierea

politologiei în SUA, în Europa apuseană şi nordică, Canada şi

Japonia s-a generalizat, atât ca ştiinţă cât şi ca obiect de învăţământ.

Discuţiile şi controversele în jurul noţiunii de „ştiinţa

politică” şi a obiectului ei de studiu au continuat, fiind determinate şi

influenţate de particularităţile naţionale ale dezvoltării gândirii

politice. În anul 1954 s-a produs un eveniment marcant în evoluţia

ştiinţei politice, considerându-se că vest-germanul Eugen Fischer

Baling a propus termenul „politologie”, ca denumire pentru ştiinţa

politică. Termenul a căpătat adeziunea lui Gert von Eynern în

9

articolul „Politologie”, publicat în 1954, însă se pretinde că în acelaşi

an, termenul ar fi fost lansat şi în Franţa de Andre Therive.

În ceea ce priveşte specificul constituirii ştiinţei politice în

Republica Moldova, se cere de evidenţiat că „descătuşarea

politologiei” s-a produs în contextul şi sub incidenţa „liberalizării”

anilor 90. La sfârşitul anului 1989, este adoptată decizia Comisiei

superioare de Atestare a U.R.S.S. de a introduce politologia în

grupul ştiinţelor sociale, având un rol benefic în constituirea

disciplinei politologice. Astfel, au fost fondate primele catedre de

politologie şi în Republica Moldova în contextul unei acute

necesităţi de formare a unei autentice culturi politice participative, a

mentalităţilor şi comportamentelor democratice. Astăzi în condiţiile

refacerii vieţii şi sistemului politic democratic, a necesităţii formării

şi pregătirii cetăţenilor, a racordării învăţământului din Republica

Moldova la cel european şi universal, studiul ştiinţei politice a

devenit o necesitate.

3. Legităţile generale, categoriile de bază şi funcţiile

politologiei. Politologia în sistemul ştiinţelor politice

Pentru explicaţia ştiinţifică a politologiei se impune

precizarea unor elemente preliminare cum ar fi: noţiunile,

categoriile, conceptele, procesele şi legităţile specifice cu care

aceasta operează; funcţiile îndeplinite în domeniul cunoaşterii, a

interdisciplinarităţii şi mai ales în practica socială; locul pe care

respectiva ştiinţa îl ocupă în sistemul ştiinţelor sociale şi politice;

utilitatea şi eficienţa sa socială. Legile pe care le studiază politologia

se manifestă ca tendinţe deoarece acţionează prin intermediul

oamenilor, deci al unor factori subiectivi, ceea ce implică precauţie,

prudenţă, elasticitate, relativitate în stabilirea şi definirea lor.

Pornind de la premisa că o lege reprezintă ceea ce este esenţial,

comun şi se repetă cu necesitate în cadrul fenomenelor din domeniul

respectiv, putem considera că politologia studiază legile domeniului

politic, care ar putea fi prezentate sub forma unor principii generale,

cum ar fi :

- organizarea unui sistem politic bine articulat şi structurat în

relaţii, instituţii şi concepţii, prin intermediul căruia societatea îşi

asigură funcţionalitatea şi progresul. Este un fapt stabilit de realitatea

istorică că fără un sistem politic societatea nu ar putea funcţiona;

10

- organizarea şi conducerea democratică a societăţii;

Experienţa istorică demonstrează că, de regulă, numai în

condiţiile unei organizări şi conduceri democratice sunt posibile

progresul social stabil, bunăstarea şi prosperitatea cetăţenilor, cu

toate că «nimeni nu pretinde că democraţia este perfectă sau

autoînţeleaptă; mai mult decât atât: democraţia este cea mai rea

formă de guvernare, dar toate celelalte s-au dovedit a fi mult mai

rele »(Winston Churchill);

- armonizarea intereselor tuturor cetăţenilor, grupurilor şi

categoriilor sociale. Promovarea progresului istoric nu se poate

realiza decât în condiţiile satisfacerii intereselor tuturor, atât a celor

generale, cât şi a celor de grup sau individuale;

- unitatea organică între libertate şi responsabilitate constituie

un principiu de bază, deoarece progresul social nu poate fi asigurat

decât prin manifestarea libertăţii în mod responsabil de către toţi

membrii societăţii, indiferent de poziţia lor pe scara ierarhiei sociale;

- unitatea organică între organizarea şi conducerea

democratică a societăţii şi bunăstarea şi prosperitatea tuturor

cetăţenilor. Organizarea şi conducerea democratică este probată în

primul rând de capacitatea sa de a asigura bunăstarea şi prosperitatea

cetăţenilor, la rândul lor, bunăstarea şi prosperitatea nu-şi pot găsi

rezolvarea favorabilă decât în condiţiile unui cadru de organizare

democratică. [Călin Vîlsan]

Formulând asemenea principii trebuie să avem permanent în

vedere că acestea nu sunt singurele şi este important modul în care

factorii politici le cunosc şi ţin cont de cerinţele acestora în

activitatea lor.

Având în vedere conţinutul, importanţa şi sfera sa de

cuprindere, politologia reprezintă o ştiinţă de maximă generalizare a

domeniului politic, care se ocupă de studierea legilor şi

modalităţilor concrete în care acestea se manifestă, în funcţie de

condiţiile istorice ale dezvoltării sistemului politic, categoriile de

bază studiate de politologie sunt şi ele de maximă generalizare.

Categoriile politologiei sunt mai cuprinzătoare decât categoriile

ştiinţelor sociale speciale, angajate în cercetare unor sfere sociale ale

instituţiilor politice, proceselor şi fenomenelor politice. Politologia

operează cu categorii ce includ noţiunile: viaţă politică, sistem

politic, putere politică, stat, democraţie, doctrine politice, partide şi

11

mişcări politice, regim politic, cultură politică, societate civilă, relaţii

politice internaţionale etc. Ca şi legităţile politologiei, categoriile de

bază au un caracter obiectiv, impuse de progresul istoric şi aflate

într-o relaţie de cauzalitate şi interdependenţă.

Ca teorie generală a politicului, politologia exercită în cadrul

societăţilor, în special a celor democratice o serie de funcţii. Prin

aceste funcţii, ea îşi exprimă, manifestă, rolul, utilitatea şi eficienţa

socială. Amploarea acestor funcţii, utilitatea lor nu sunt aceleaşi în

toate societăţile şi sistemele sociale, ci ele sunt, în mare măsură

determinate de o serie de factori, cum ar fi natura regimului social şi

a forţelor social-politice aflate la putere; nivelul dezvoltării vieţii

materiale şi spirituale; gradul dezvoltării vieţii politice şi în special a

democratismului; sarcinile, obiectivele politice urmărite şi realizate.

În esenţă, politologia exercită următoarele funcţii:

Funcţia cognitivă. Politologia realizează o funcţie de

cunoaştere şi interpretare a realităţii politice. Această cunoaştere este

obiectivă, nepartinica şi nepartizană, lipsită de poziţie şi încărcătură

ideologică.

Funcţia normativ-aplicativă. Cunoscând realitatea politică şi

prevăzându-i sensurile potenţiale ale evoluţiei, politologia

antrenează implicit un sistem de valori în numele căreia face

prognoza, exprimând capacitatea sa de a ierarhiza faptele politice şi

tendinţele domeniului politic. Prin această funcţie se exprimă căile,

mijloacele privind organizarea şi conducerea politică cât mai

eficientă a societăţii.

Funcţia axiologică. Cunoaşterea realizată de politologie se

materializează în elaborarea unor teorii, concepţii, doctrine şi

programe politice, într-un cuvânt în crearea unor valori politice ce

vor crea şi fundamenta cultura politică. Politologia nu numai că se

întemeiază pe valori, ci ea însăşi creează valori politice, cum ar fi

libertatea, democraţia, cultură politică participativă etc., fiind

îndreptăţită să emită judecăţi de valoare, recomandări pentru

ameliorarea guvernământului.

Funcţia prospectivă materializează funcţiile explicative şi

cognitive ale ştiinţei politice, previziunea nefiind un scop în sine, ci

un fundament pentru orientarea eficientă a activităţii practice. Scopul

predicţiei reprezintă elaborarea unor decizii raţionale, eliminarea pe

cât posibil a subiectivităţii şi aleatorului în practica politică. Singură

12

sau împreună cu alte ştiinţe sociale sau politice de ramura,

politologia poate prefigura modelele şi alternativele de dezvoltare

sociale şi le pune la dispoziţia societăţii.

Funcţia praxiologică. Politologia nu este numai o ştiinţă

teoretica, abstractă ci ea este dublata de o importanta dimensiune

practică. Prin rezultatele şi concluziile la care ajunge, ea este în

măsură să ofere soluţii pertinente pentru îmbunătăţirea şi

perfecţionarea sistemului politic. Totodată politologia oferă modele

alternative de dezvoltare social-politică fie pentru reformarea

sistemului existent sau chiar pentru transformarea radicală a

acestuia. Această funcţie reprezintă dimensiunea practică a ştiinţei

politice, definind-o drept ştiinţa despre acţiunea eficientă a politicii,

a deciziilor politice. Chiar dacă nu va oferi «reţete » infailibile,

ştiinţa politică va stabili în schimb cadrul general, liniile majore ale

acţiunii politice.

Funcţia educativ-civică şi patriotică. Prin valorile politice

create şi puse în circulaţie, politologia contribuie în mare măsură la

formarea şi dezvoltarea unei educaţii civice patriotice şi politice, a

conştiinţei de sine a individului şi a societăţii vizează implicarea

responsabilă a fiecărui cetăţean în activitatea politică în cadrul căreia

să primeze spiritul civic, patriotic, democratic, respectarea valorilor

general-umane.

Fiind o ştiinţa a studiului politicului, care nu poate fi înţeles

decât în cadrul sociumului, adică al societăţii, politologia face parte

atât din cadrul ştiinţelor sociale, cat si a celor politice. Ea se afla în

relaţii de comunitate, dar şi de identitate, particularitate cu ştiinţele

sociale: istoria, filosofia, economia, politologia. Relaţia, raportul de

comunitate dintre politologie şi ştiinţele sociale decurge din faptul ca

toate au ca obiect de studiu societatea. Particularitatea,

individualitatea dintre politologie şi ştiinţele sociale vine de la

domeniul distinct de studiu al societăţii, specific fiecărei ştiinţe în

parte. Între politologie şi ştiinţele sociale istoriceşte s-au constituit şi

se dezvoltă relaţii de interacţiune, interdependenţă, de

complementaritate reciprocă. Cunoştinţele, datele, informaţiile

acestor ştiinţe sociale sunt folosite de politologie în studiul

politicului. La rândul lor şi aceste ştiinţe se pot folosi de datele şi

cunoştinţele oferite de politologie, contribuind astfel la o analiza

detaliată şi profundă a societăţii.

13

Un al doilea plan al relaţiilor, raporturilor este cel dintre

politologie şi ştiinţele politice de ramura: filosofia politică,

sociologia politică, antropologia politică, doctrina politică, ştiinţa

puterii, ştiinţa partidelor, etc. Acest raport impune atât precizarea

elementelor de comunitate între politologie şi ştiinţele politice de

ramura, dar îndeosebi şi mult mai important, a celor de distincţie, de

individualitate.

Politologia este singura ştiinţa politică care studiază politicul

în ansamblul său, pe când celelalte ştiinţe politice cercetează doar

unele segmente, părţi ale acestuia. În studiul său, politologia

porneşte de la condiţiile generale ale societăţii, rezultatele cercetării

sale fiind un bun al întregii societăţi, ele regăsindu-se în cadrul

spiritualităţii politice generale ale societăţii; în ideologiile,

programele, strategiile unor partide, forţe social politice. Nefiind

legată de un anumit emitent politic, sau neaflându-se în serviciul

acestuia, politologia realizează o cunoaştere obiectivă, cât mai

apropiată de realitatea social-politică.

Concluzionând putem aprecia că relaţiile de interdependenţă,

interdisciplinaritate şi complementaritate se menţin şi se amplifica

între politologie şi ştiinţele politice de ramura. Astăzi ca urmare a

creşterii rolului politicului în societate se amplifică şi consolidează

statutul sistemic şi plurivalent al politologiei, ea impunându-se tot

mai mult ca o ştiinţa fundamentala cu rol coordonator în studiul

politicului şi al ştiinţelor politice.

După cum aţi putut observa şi după cum vă veţi convinge în

continuare politologia, prin obiectul şi funcţiile sale, legăturile cu

alte ştiinţe din ciclul umanitar, interacţionează cu sfera valorilor

socio-umane fundamentale: autoritate, obligaţiuni, libertate,

egalitate, echitate, dreptate, democraţie, pace civică, consens,

pluralism, responsabilitate ş.a., ceea ce îi conferă un prestigiu şi o

autoritate deosebită în sistemul ştiinţelor umanitare contemporane.

Întrucât tineretul este viitorul oricărei societăţi, iar acest

viitor în mare măsură este determinat de eficienţa şi calitatea

guvernării, el este chemat să se implice în viaţa matură cât mai bine

instruit şi pregătit, inclusiv în aspect politologic, mai întâi de toate ca

alegător, iar în perspectivă ca potenţială persoană publică.

14

Tema 2. Politica în viaţa socială

În prelegerea de început a fost precăutată în mod succint

biografia politologiei, obiectul ei de studiu, noţiunile de bază şi

legităţile ei, funcţiile ei sociale, legăturile politologiei cu alte ştiinţe

socio-umane. Din descifrarea termenului politologie rezultă că

aceasta este ştiinţa despre politică. Despre semnificaţiile principale

ale politicii în viaţa societăţii va fi vorba în prelegerea dată, a doua la

număr în cadrul disciplinei date.

Planul:

1. Sfera politică în contextul sferelor fundamentale ale vieţii sociale.

2. Esenţa, structura, legătura şi interdependenţa sferei politice cu

celelalte sfere.

1. Sfera politică în contextul sferelor fundamentale ale

vieţii sociale.

Noţiunea de politică este una din cele mai vechi. Cuvântul

respectiv derivă din limba greacă de la "politike" având la bază

termenul "polis"(oraş-stat, cetate-stat) şi derivatele de la acestea -

"politeea" (constituţie), "polites"(cetăţean), "politikos"(om de stat).

În îmbinarea lor aceşti termeni alcătuiau cuvântul politike, adică

semnificaţia de guvernare statală, orânduire de stat, organizaţia

societăţii dirijată de o anumită putere, în primul rând de cea de stat.

După cum se ştie politica este un fenomen social istoric, ea

apare treptat, la о anumita etapa istorica de dezvoltare, ca urmare a

procesului de diferenţiere socială. Pe parcurs de secole politica a

suportat mari transformări de la simplu la compus, de la ocazional,

sporadic la constant, însoţitor permanent şi absolut necesar al

dezvoltării societăţii. În antichitate şi în evul mediu ea era perceputa

la general fără a fi separată de alte fenomene sociale. Mai mult ca

atât, se afirma că politica are un caracter universal si cuprinde toate

sferele de activitate. La Aristotel, considerat părintele ştiinţei

politice, viaţa socială în toate dimensiunile ei nu depăşea limitele

vieţii politice şi era pusă întru totul în serviciile statului. Chiar şi

omul, in viziunea gânditorului, se impune drept fiinţă politică.

Astăzi, când conţinutul general şi aspectele particulare ale

politicii se deosebesc radical de cele iniţiale ale primelor epoci

istorice, o astfel de interpretare nu este suficienta. Daca Aristotel in

opera sa „Politica” о numea „ceea ce se referea la stat", apoi astăzi

15

ea este numita „artă a posibilului”, „artă a guvernării”, studiu despre

„cine, ce, când si cum obţine" puterea de stat. Prin urmare ea are cele

mai diverse aspecte, înţelesuri, poate fi identificată cu luarea si

implementarea unor decizii, distribuirea valorilor in societate, cu

stabilirea unor ţeluri colective, cu cârmuirea socială, aspiraţia spre

putere si lupta pentru obţinerea ei, cu articularea intereselor

grupurilor si indivizilor, cu activităţile si procesul de exercitare a

influentei etc.

Societatea umană reprezintă un fenomen complex specific

alcătuit din mai multe elemente componente, unităţi şi sfere

interdependente, şi concomitent în mare măsură autonome, de

sinestătătoare: sfera economică, socială, politică şi spirituală:

-sfera economică reprezintă şi asigură funcţionarea

infrastructurii materiale a societăţii;

- sfera socială caracterizează condiţiile de existenţă a omului,

cuprinde totalitatea comunităţilor sociale şi relaţiile între ele,

determinate de un şir de factori de ordin socio-cultural şi de

civilizaţie;

- sfera spirituală include instruirea, educaţia, ştiinţa, artele,

religia, producerea permanentă ideilor, cunoştinţelor, valorilor

artistice etc.;

- sfera politică a societăţii, despre care se va vorbi şi în

întrebarea a doua a prelegerii date, cuprinde o multitudine din cele

mai diverse fenomene, lucruri, evenimente şi procese nemijlocit

legate de puterea politică: instituţii politice, organizaţii, interese,

relaţii, norme, idei, programe etc. Ea are menirea de a asigura

infrastructura organizaţiei politico-statale şi a intereselor întregii

societăţi.

În acelaşi timp sfera politică este strâns legată cu celelalte

sfere ale societăţii, depinde de ele, "absorbind" din ele materie

iniţială.

Rolul politicii este determinat de universalitatea ei, de

caracterul ei atotcuprinzător şi general, de capacitatea ei de a

influenţa practic toate nivelurile vieţii sociale începând cu cele

statale şi terminând cu problemele personalităţii.

Una din trăsăturile vieţii politice o mai constituie şi faptul că

ea are un caracter de „impulsionare” a celorlalte domenii

existenţiale. Deşi nucleul de bază a politicii îl constituie organizarea

16

politică a vieţii societăţii, in acelaşi timp, în dependenţă de un şir de

cauze, unele probleme şi fenomene ale societăţii pot căpăta caracter

politic, dacă ele nimeresc în centrul intereselor obşteşti. În principiu

orice fenomen social poate „căpăta” ori „pierde” semnificaţia

politică, rezonanţa politică în dependenţă de măsura şi nivelul

asocierii lui cu puterea. Orice fenomen politic al societăţii este în

acelaşi timp şi social, dar nu orice fenomen social este sau devine şi

politic.

Prin politică se are în vedere totul ce se referă la fenomenele,

instituţiile şi relaţiile de partea cărora se găseşte puterea şi autoritatea

necesară unei societăţi pentru a păstra ordinea şi a rezolva un şir de

sarcini de importanţă generală. Cunoscutul jurist german K.Shmitt

atrăgea atenţie asupra faptului, că politica apare, se formează mai

întâi de toate acolo, unde sporeşte nivelul concentrării intereselor,

acţiunilor, eforturilor grupurilor de oameni şi organizaţii şi de

asemenea acolo, unde se adâncesc antagonismele între oameni şi

organizaţiile ce exprimă interesele lor.

Fiind un fenomen multilateral şi multiaspectual politica

conform sferelor vieţii sociale se divizează în: politică economică,

socială, ştiinţifică, naţională, ecologică, militară, etc.; conform

direcţiilor de bază - politică internă şi externă; conform priorităţilor -

politică de neutralitate, uşilor deschise, de conciliere naţională, de

compromis; conform conţinutului şi caracterului - politică

progresistă ori reacţionară, politică ştiinţific fundamenta şi politică

voluntaristă etc.

Politica este strâns legată cu alte sfere - economică, socială,

culturală, de drept, confesională, devenind un factor mondial,

atotplanetar. Astăzi nimeni nu poate evita influenţa politică,

pasiunile politice şi valorile ei se rostogolesc până în cele mai

îndepărtate colţuri ale fiecărei ţări şi lumii în întregime.

Politica are foarte multe trăsături, manifestări, forme de

exprimare. Este bogată şi multilaterală componenţa subiecţilor

politici. Politica este schimbătoare, mobilă, dinamică şi

atotpătrunzătoare şi cuprinzătoare. De aici şi greutatea şi riscul de a-i

găsi o definiţie ştiinţifică unică. Însă în forma cea mai generală

politica poate fi definită ca activitatea umană, care exprimă formele

de interacţiune între comunităţile sociale, clase, naţiuni, popoare,

partide, state, cetăţeni şi uniunile lor cu privire la puterea politică în

17

scopul îmbunătăţirii condiţiilor lor de viaţă, asigurarea ordinei

publice şi mondiale.

Reflectând un diapazon larg de interese materiale şi

spirituale, la nivel de societate şi personalitate, de instituţii şi

organizaţii, de diverse grupuri sociale politica nu numai după formă,

dar şi după conţinut, are un caracter multidimensional,

contradictoriu. Ea are însuşiri obiective şi subiective, impunându-se

ca voinţă şi ca idee, ca proiect şi ca realitate practică, ca sistem şi ca

proces.

Anume complexitatea şi multiplitatea factorului politic este

una din cauzele principale care provoacă diverse probleme,

divergenţe de opinii la interpretarea lui. Dacă secole la rând analiza

politicii se făcea în funcţie de studiul monarhiilor, republicilor, al

diferitor forme ale structurilor de stat, apoi la etapa contemporană,

când imaginea generală cât şi aspectele particulare ale politicii se

deosebesc radical de cele iniţiale, adică ale primelor epoci istorice,

astfel de interpretări ale ei nu mai satisfac, se dovedesc a fi

insuficiente, deşi pot într-o oarecare măsură servi ca punct de plecare

al noilor interpretări sau investigaţii ştiinţifice.

2. Esenţa, structura, legătura şi interdependenţa sferei

politice cu alte sfere.

Deşi nivelul teoretic de studiere a politicii la etapa

contemporană este destul de avansat, bogăţia sa de conţinut si

diversitatea ei de forme a dat naştere multor discuţii şi opinii, in

special vis-a-vi de specific si de esenţă, de trăsăturile ei definitorii.

Multitudinea de poziţii controversate in definirea politicii poate fi

clasificata in câteva grupe:

I. Interpretarea comunicativa, specificul căreia constă în

aceea că politica este văzută ca reprezentând totalitatea relaţiilor,

contactelor, interacţiunilor între diferite subiecte sociale - stat si

cetăţeni, între clase, grupe, naţiuni, partide, indivizi, între state cu

privire la putere. În aceasta interpretare se ciocnesc si coexistă

divergent doua tendinţe. Prima, politica începe şi funcţionează acolo

unde apar şi se manifestă relaţiile de conflict între diferite comunităţi

sociale si politice în legătură cu acceptarea anumitor tipuri de valori

şi bunuri de importanţă socială. În cazul dat cei ce deţin puterea îşi

18

asigura controlul asupra societăţii, asupra dobândirii şi distribuirii

valorilor si bunurilor materiale.

Autorii conflictului social (R.Dahrendorf,L.Coser,P.Sorochin

s.a.) văd în el factorul de baza al politicii. Ea este menită să creeze о

structura stabila, care ar asigura reglementarea paşnică a conflictelor,

prevenind totodată anchilozarea sistemelor social şi politic,

deschizând calea inovaţiilor. Aceasta e posibil numai in societatea

pluralista, unde forţele social-politice, inclusiv şi cele de opoziţie

sunt dispuse la dialog si colaborare.

Ceea de-a doua tendinţă chiar de la bun început interpretează

politica drept relaţii de înţelegere, consens, drept încercări de a

conduce şi de a asigura ordinea si pacea in societate, de a asigura

balanţa de interese a tuturor.

Adepţii marxismului de asemenea susţin ideea conflictului, însă

după părerea lor, el inevitabil duce la lupta de clasa, absolutizând in

felul acesta însăşi ideea si practica acestuia.

In aşa fel, specificul si esenţa politicii, pot fi concepute prin

studiul mecanismelor si mijloacelor sistemului de comunicaţie

politica, care intr-o forma sau alta întruchipează în sine atât relaţii de

conflict, cât si cele ale consensului.

II. Interpretarea funcţională insistă asupra faptului că politica

are о pondere sociala evidentă, reflectând posibilităţile membrilor

societăţii de a îndeplini cele mai diverse roluri şi funcţii, fără de care

e de neconceput starea oricărui sistem politic. Nu întîmplător Platon

numea politica arta de a trăi împreună, de a îmbina caracterele,

moravurile şi viaţa oamenilor.

Multiplitatea rolurilor şi funcţiilor sociale ale politicii poate fi

generalizată evidenţiind două direcţii. Prima direcţie contribuie la

unirea indivizilor in scopul realizării unor ţeluri etice raţionale si

creative. Exemple avem diferite: la obţinerea si sporirea bunăstării

generale (Aristotel), la exprimarea intereselor comune (Hobbes), la

realizarea gândirii raţionale (Hegel), la realizarea voinţei comune

(Rousseau), la menţinerea integrităţii societăţii şi stabilirea

echilibrului de forte (Debre), la repartizarea valorilor in societate

(Laswell) etc. Cea de-a doua direcţie apreciază politica drept mijloc

de dominare a unora asupra altora (Marx, Engels, Lenin). Vom

observa că nu numai Lenin vedea sensul politicii în dictatura unei

clase asupra altei clase, dar si unii autori contemporani cum ar fi

19

K.Shmiddt, spre exemplu, consideră că specificul politicii poate fi

înţeles prin dihotomiile „prieten – duşman”, „ai noştri - ai lor”.

III. Interpretarea directiva, priveşte politica prin prisma

factorului de putere, a menţinerii şi realizării puterii. În centrul

acestei abordări se află noţiunile de „conducere”, „administrare”,

„dominare”, „autoritate”, „subordonare”, „executare”, „ierarhie”,

adică totul ce caracterizează puterea, în primul rând capacitatea şi

posibilitatea unora de a elabora decizii obligatorii pentru ceilalţi,

adică raporturile guvernanţi şi guvernaţi şi, conducători şi supuşi.

Unul din fondatorii ştiinţei politice contemporane M.Weber

sublinia, că politica are о semnificaţie extrem de largă şi cuprinde

toate felurile de activitate privitor la asigurarea unei conduceri de

sinestătător. In acest sens se poate spune despre politica valutara a

băncilor, politica sindicatelor în timpul grevei, politica şcolară etc. În

acest sens politica este îndreptată la mobilizarea tuturor forţelor sau

distanţarea lor, la înrteţinerea conflictelor sau căutarea consensului.

Însă cu toate ca puterea joacă un rol deosebit in definirea

politicii, totuşi influenta ei nu trebuie absolutizată. Politica este mult

mai amplă decât puterea, multe din aspectele politicii nu au caracter

de putere, iar procesele actuale ale democratizării contribuie tot mai

mult la conceperea politicii ca acţiuni îndreptate la emancipare, la о

anumita limitare a puterii prin tendinţe de paritate în relaţii de

antrenare larga a maselor in procesul politic.

IV. Interpretarea teleologică abordează politica prin scopurile

pe care le urmăreşte şi cum trebuie ea să fie. Însă realizarea

scopurilor politice este posibilă numai în baza anumitor legi, norme,

programe individuale sau colective. Anume caracterul normativ al

politicii, efectele ei pozitive sau negative şi constituie politica

propriu zisă. Ea concentrează în sine susţinerea orânduirii şi a

modului de viaţă existent din partea unora şi nemulţumirea din

partea altora. De aceea ea şi se sprijină pe anumite norme, decizii,

direcţionate la consolidarea şi transformarea permanentă a relaţiilor

în societate, la atingerea scopurilor politice. Însuşi procesul de

elaborare a normelor şi deciziilor politice este contradictoriu,

deoarece în orice politică sunt şi elemente de risc, există probleme şi

căi de rezolvare puţin sau chiar necunoscute, fapt ce dă politicii un

caracter dinamic dar totodată şi nestabil.

20

Din cele relatate putem face următoarea concluzie:

interpretările menţionate ale politicii – comunicativă, funcţională,

directivă şi teleologică – deşi la prima vedere par a fi diferite, în

realitate se află într-o strânsă legătură şi se completează reciproc.

Cea directivă şi teleologică îşi găsesc întruchiparea în cea

funcţională, deoarece dispoziţiile, deciziile, normele formează numai

o parte din totalitatea de funcţii politice. La rândul său,

funcţionalitatea politică este determinată de procesul de comunicare,

se realizează în cadrul lui, ceea ce înseamnă că abordarea

comunicativă a politicii o include în sine pe cea funcţională, iar prin

aceasta din urmă şi pe cele directivă şi teleologică.

Politica ca fenomen social îşi are structura sa care include

următoarele elemente de bază:

l. Sistemul instituţiilor şi organizaţiilor politice (statul cu

organele sale - legislative, executive si judiciare, - partidele,

mişcările politice şi alte formaţiuni), ca centre de organizare şi

realizare a puterii politice.

2. Activitatea politica şi comportamentul politic.

Relaţiile politice. Obiectul, ce se impune drept suport principal al

relaţiilor politice este puterea politica si valorile politice.

Repartizarea şi impunerea acestora asigură relaţiilor un caracter de

dominaţie şi supunere, de conflict sau de consens, de violenţă sau

nonviolenţă, determina locul şi rolul comunităţilor în viaţa politică.

Aceste relaţii caracterizează interdependenţa între clase, grupuri,

pături, partide, între acestea şi instituţiile puterii, între elită şi

electorat, elită şi contraelită, lideri şi grupe de susţinere sau de

presiune, între comunităţi sociale, etnice, demografice, teritoriale etc.

4. 1nteresele politice Locul si rolul acestora in structura

politicii rezulta din specificul lor ca sfera relativ autonoma in care se

formează baza motivaţională a participării sau dimpotrivă a

înstrăinării politice. Analiza intereselor politice permite de a constata

interesele specifice ale diferitor comunităţi (grupe, pături), de a

concepe şi de a prognoza tendinţele, orientările conduitei lor politice

şi, ca urmare, de a elabora procedee de activitate a guvernelor,

partidelor etc.

5. Conştiinţa şi cultura politică (nivelul spiritual al structurii

politice) ce reflectă totalitatea ideilor, cunoştinţelor raţionale şi

senzoriale, teoretice şi empirice, valorice şi normative, conştientizate

21

şi subconştiente, materializate în atitudinea subiectelor sociale faţă

de putere şi alte fenomene politice.

Aceste elemente structurale - instituţii, organizaţii, activităţi,

relaţii, interese, valori, norme, reguli coexistă în forme ideale şi

materiale, interacţionează permanent şi se completează reciproc, fapt

ce-i asigură politicii un caracter integru şi îi permite să îndeplinească

anumite funcţii.

Importanţa şi rolul politicii ca fenomen social este determinat

de funcţiile pe care aceasta le îndeplineşte. Numărul diferă de la

autor la autor. Se poate de spus: cu cât mai numeroase sunt aceste

funcţii cu atât mai slab dezvoltată, subdezvoltată este şi aceasta

societate si implicit, sfera ei politica, dat fiind faptul, ca о societate

civila matura presupune un sistem de relaţii şi interacţiuni umane

bine articulate, echilibrate în toate sferele vieţii, care se descurcă

singură, neaşteptând dispoziţii, ordonanţe etc. politice.

În societăţile contemporane politica îndeplineşte un şir de funcţii

printre care:

l. Funcţia de asigurare a unităţii şi stabilităţii societăţii;

2. Funcţia mobilizării şi organizării activităţii generale;

3. Funcţia de conducere si reglare;

4. Funcţia de raţionalizare a întregii vieţi sociale, şi în primul

rând a celei politice;

5. Funcţia de socializare politică;

6. Funcţia umanitară.

Politica ca sferă de activitate umană depinde de caracterul şi

de gradul interacţiunii sale cu alte sfere ale vieţii sociale. Ea este

influenţată într-o măsură sau alta de potenţialul economic, social si

cultural-spiritual. La rândul său politica ca fenomen social complex

şi contradictoriu se impune coordonând şi organizând acest potenţial.

Însă locul şi rolul politicii în raport cu alte sfere au fost şi rămân să

fie abordate de către savanţi în mod diferit. Unii din ei spre exemplu

G. Mosca considera politica un domeniu principal al activităţii

umane, pe când alţii dimpotrivă, apreciau politica drept „sferă

secundară, dependentă întru totul de economie (Marx), de drept

(Hobbes), de morală (Aristotel), de religie (poziţia mai multor

teologi)”. O altă grupă de autori consideră politica, în cel mai bun

caz, ca о sferă autonomă, egală cu celelalte sfere sociale.

22

Corelaţia între politică şi alte sfere ale vieţii sociale, rolul ei

în acest sistem de relaţii poate fi apreciat la justa valoare numai

ţinând cont de condiţiile concret istorice, gradul de maturizare a

factorului politic, caracterul transformărilor sociale, a disproporţiilor

între diferite sfere etc. În dependenţă de aceşti factori şi laolaltă cu ei

şi de alte criterii, relaţiile, interdependenţa şi interacţiunea politicii

cu economia, cultura, dreptul, ideologia ş.a. au un caracter dublu -

de cauză-efect şi funcţional.

Legătura cauză - efect reflectă interdependenţa completă a

tuturor sferelor, influenţele şi condiţionările lor. În acest sens cauza

din sfera politică este polivalentă şi poate condiţiona diverse efecte

în sferele nepolitice, la fel ca şi efectul politic este în mare parte о

consecinţă a cauzelor multiple de ordin economic, social sau cultural

etc.

Legătura cauză - efect se manifestă cu toată claritatea în

relaţiile dintre politică şi economie. Dialectica acestor relaţii,

cunoscută prin formula „bază-suprastructură” are diverse forme de

exprimare: de politica economică in general sau de politică

financiară, industrială, agrară, investiţională, impozitară etc., iar în

particular de coordonare şi reglementare a economiei de către stat,

de negare şi încălcare din partea acestuia a legităţilor economice ş.a.

Pe măsura intensificării relaţiilor „politică-economie”, politica

capătă tot mai mult expresie economica, dar şi economia, la rundul

său, este pătrunsă tot mai mult de semnificaţia politică. Uneori

primatul bazei economice fata de suprastructura politica este evident.

De exemplu, în societăţile cu economie slab dezvoltată devin tot mai

puternice tendinţele autoritarismului, centralizării puterii, şi

dimpotrivă în societăţile cu economia înalt dezvoltată există condiţii

reale de afirmare şi amplificare a pluralismului politic şi ideologic,

de dominare a democraţiei în toate sferele vieţii.

Starea vieţii politice nu trebuie limitată numai la condiţionare

de ordin economic, cum afirmă doctrina marxistă. Politica manifestă

capacităţi de reglare a sociumului, inclusiv a vieţii economice, care

depind în mare măsură de relaţiile ei cu ideologia, de schimbările ce

se produc în conştiinţa politica, in scopurile idelogice şi dispoziţiile

normative.

Ca si in cazul cu economia, politica se află intr-o legătură

directă, nemijlocită cu ideologia. Dacă economia este baza materiala

23

a politicii, atunci ideologia se impune drept suport teoretic al ei.

Anume ideologia constituie argumentarea teoretică a esenţei

politicii, cursului ei strategic şi practic. Politica reală se realizează

numai în ciocnirea de idei între diferite comunităţi politice-partide,

mişcări instituţii etc. În raporturile „politică-ideologie” politica se

manifestă ca mijloc de educare ideologică a maselor. Forţele ce

menţin puterea politică domină şi ideologic, dispun de mijloace, de

cadre speciale, capabile să elaboreze ideile, teoriile, concepţiile.

Aceste forţe creează instituţiile ideologice, organizează munca de

propagare a ideologiilor, controlează sistemul de instruire şi educare

a generaţiei tinere.

Politica de asemenea este strâns legată şi de cultură, morală,

dat fiind faptul că anume cultura cu valenţele sale determină în cele

din urmă gradul, sau altfel spus calitatea activităţii politice. În

domeniul culturii se creează şi se afirmă sistemul de valori materiale

şi spirituale ale societăţii, se reflectă orientările şi scopurile activităţii

diferitor actori politici. Cultura contribuie la socializarea si educarea

individului, diferitor grupuri sociale, la adaptarea lor în relaţiile

politice prin intermediul instituţiilor de învăţământ şi culturale.

Cultura contribuie la crearea unor modele de funcţionare a

instituţiilor politice, la elaborarea si afirmarea etaloanelor politice, a

comportamentului politic. La rândul său, scopurile politicii capătă

întruchipare concretă în efectul cultural, în căile şi caracterul de

dezvoltare a culturii, în activitatea de creare şi asimilare a valorilor

culturale,de creare a condiţiilor si posibilităţilor reale de socializare

culturală.

Cât priveşte corelaţia şi interacţiunea fenomenelor „politică-

morală", aceasta este о problemă pe cât de interesantă pe atât de

dificilă şi provoacă deseori divergenţe de opinii. Istoria dezvoltării

gândirii politice şi etice permite a evidenţia trei poziţii principale:

a) supunerea completă а politicii normelor morale;

b) negarea completa a legăturii între politică si morală, de

aici si amoralitatea completă a politicii;

c) încercarea de a păstra autenticitatea politicii şi moralei prin

întreţinerea unei interacţiuni intense, încordate între ele.

Obţinerea şi păstrarea integrităţii societăţii poate fi numai

rezultatul unei politici raţionale bazate pe ştiinţă şi adevăr, pe unitate

între cuvânt şi faptă, pe relaţii echilibrate, reciproc avantajoase.

24

Din cele relatate mai sus deducem următoarele concluzii:

1) Politica este un fenomen istorico-social, a apărut la o

anumită etapă a dezvoltării societăţii umane şi se impune drept o

dimensiune indispensabilă a experienţei societale, factor inevitabil al

convieţuirii sociale.

2) Pe parcurs de secole şi milenii ea a suportat mari

transformări de ordin cantitativ şi calitativ devenind în epoca

modernă un domeniu autonom de activitate umană.

3) Reflectând un diapazon larg de interese ale subiecţilor

sociali politica, atât după formă cât şi după conţinut, a căpătat un

caracter multidimensional, având însuşiri obiective cât şi subiective,

impunându-se ca voinţă şi ca idee, ca proiect şi ca realitate practică,

ca sistem şi ca proces.

4) Complexitatea şi multidimensionalitatea politicii este una

din cauzele principale care provoacă diverse probleme, un adevărat

pluralism de opinii privitor la perceperea şi interpretarea ei.

5) În zilele noastre ca niciodată politica a ajuns să fie un

fenomen absorbant în care se intercalează fapte şi valori de diferite

nuanţe - economice şi culturale, ştiinţifico-tehnice, sociale, în

întregul lor diapazon (familiale, etno-naţionale etc), de jurisprudenţă

şi morală ş.a.

6) Criza globală actuală prin care trece omenirea este însoţită

şi de criza valorilor politice. Şi dacă în lumea antică, mai ales în

Grecia, exista convingerea, că din forma politică se plăzmuia o lume

nouă, o siguranţă, o speranţă, astăzi situaţia e cu totul alta, mai de

grabă există o neîncredere, o disperare. Şi pentru ca situaţia să se

schimbe e necesară o restaurare imediată şi reală a valorilor politice.

25

Tema 3. Puterea politică

În prima prelegere a fost vorba, printre altele, despre

categoriile şi noţiunile de bază ale politologiei. Una din categoriile

centrale şi fundamentale ale ştiinţei politice este puterea politică,

care se manifestă în viaţa socială alături de un şir de alte forme de

putere. Această categorie este cea mai des utilizată în politologie,

pentru că practic este imposibil de caracterizat un fenomen social ca

fiind politic, dacă el nu are nici o legătură cu puterea politică.

Oricine face politică vizează puterea: ori vrea s-o cucerească, dacă

nu o are, ori s-o păstreze şi s-o consolideze, dacă dispune de ea, ori

s-o influenţeze cât mai pe lungă durată..., fără a-şi da seama, că cine

şi cum n-ar poseda-o, de ea totuna nu se va sătura pentru toată viaţa.

Cu ajutorul puterii se impun şi se realizează interese, avantaje,

privilegii. De aceea este absolut corectă observaţia lui Duverger că

puterea constituie o tentaţie permanentă; ea este corupătoare pentru

că permite celor ce o deţin să-şi satisfacă pasiunile în detrimentul

celor guvernaţi, că este un mijloc eficace de a reuşi, căci în societate

mereu nu se găsesc în cantităţi suficiente bunuri, avantaje, privilegii

care să ajungă tuturor. Cel dominat critică puterea, iar cel ce o deţine

nu oboseşte să insiste asupra meritelor proprii în organizarea şi

conducerea societăţii în numele binelui general şi al progresului...

Deja prin cele menţoinate aţi înţeles specificul temei date, iar

în continuare vom desfăşura mai detaliat acest subiect.

Planul:

1. Esenţa puterii politice, specificul ei şi varietatea abordărilor în

ştiinţa politică.

2. Structura, resursele şi tipologia puterii politice.

3. Dominaţia politică şi legitimitatea politică; funcţiile puterii

politice.

1. Esenţa puterii politice, specificul ei şi varietatea

abordărilor în ştiinţa politică

Baza politicii o constituie puterea. Noţiunea „putere” provine

de la verbul potera, care în traducere înseamnă a putea, a fi capabil,

de la care în limba latină au derivat substantivele potenţia şi potestas.

Primul desemna capacitatea unui om sau a unui grup de oameni de a-

l influenţa, obliga pe altul, pe când potestas avea un înţeles mai mult

26

social şi politic, însemnând aptitudinile celor ce comunicau şi

acţionau împreună.

Noţiunea de putere ca şi noţiunea de putere politică are mai

multe înterpretări şi semnificaţii, atât la nivelul conştiinţei cotidiene

cât şi la nivelul teoretic. Aşa, de exemplu în dicţionarul explicativ al

limbii române (pag. 875) puterea este definită ca capacitate, însuşire,

posibilitate fizică, morală, intelectuală de a acţiona, de a realiza ceva,

de a influenţa soarta, comportamentul oamenilor cu ajutorul

mijloacelor – autoritate, impunere, violenţă.

În literatura ştiinţifică ea are de asemenea mai multe

abordări. De exemplu, sociologii pun accentul pe sfera socială,

politologii se referă la puterea politică, pe când psihologii

menţionează puterea de voinţă a omului.

În literatura de specialitate se întâlnesc mai multe definiţii ale

puterii. Fiecare din ele pun accentul, într-un fel sau altul, pe diferite

forme de manifestare a puterii, acestea fiind determinate de modul

de abordare şi analiză a fenomenului în cauză.

Puterea e multilaterală: ea se prezintă în diverse faţete, şi în

fiecare dintre ele se descoperă una dintre laturile ei. Tocmai de aceea

în elucidarea naturii puterii şi cauzelor sau motivelor provenienţei ei

în ştiinţa politică există câteva abordări. Fiecare dintre ele centrează

atenţia pe una din laturile acestui fenomen complex.

1. Definiţiile teleologice (din punct de vedere a scopului)

caracterizează puterea ca posibilitatea subiectului de a-şi atinge

scopul urmărit. „Puterea poate fi definită ca realizarea scopului

urmărit” – scria B. Russel. Această definiţie caracterizează puterea

nu numai din poziţia relaţiilor dintre oameni, dar şi a influenţei

reciproce a individului şi lumii înconjurătoare, subliniindu-se puterea

omului asupra naturii.

2. Interpretarea sistemică a puterii, care decurge din teza că

ea nu este rezultatul relaţiilor individuale, ci a sistemului social.

Conform acestei teorii, puterea este posibilitatea sistemului de a

asigura executarea obligaţiilor asumate cu ajutorul elementelor sale,

îndreptate spre asigurarea scopurilor colective. T. Parsons, autorul

acestei concepţii, priveşte puterea ca relaţie dintre subiecţii inegali în

drepturi, a căror conduită este determinată de rolul lor (de exemplu,

guvernanţii şi guvernaţii). In cazul dat puterea apare ca posibilitatea

subiectului da a acţiona conform statutului său şi a funcţiilor sale în

27

sistemul social. Această interpretare decurge din teoria generală a

mişcării sau acţiunii, care priveşte societatea ca un sistem unitar bine

structurat în cadrul căruia fiecare element îndeplineşte anumite

funcţii pentru a-i asigura buna funcţionare în întregime. Unii

reprezentanţi ai acestei teorii privesc puterea ca mijloc al comunicări

sociale, care permite soluţionarea conflictelor de grup şi asigură

integritatea societăţii.

3. Interpretările structural-funcţionale ale puterii o

caracterizează ca posibilitatea autoorganizării comunităţii umane,

bazată pe împărţirea raţională a funcţiilor de conducere şi executive.

Puterea apare în calitate de mecanism universal al integrării,

coordonării şi sistematizării acţiunii reciproce a oamenilor care-şi

realizează propriile interese. Existenţa puterii este determinată de o

necesitate obiectivă, deoarece, cum am menţionat mai sus,

posibilităţile şi interesele indivizilor care alcătuiesc societatea

variază, şi în lipsa ei, adică a puterii, societatea nu ar fi avut

posibilitatea să existe şi să se dezvolte din cauza conflictelor interne.

Puterea este specificul statutelor sociale, a rolurilor care permit de a

controla sursele, mijloacele de influenţă. Puterea e legată de ocupaţia

celor cu funcţii de răspundere, care permit influenţarea oamenilor cu

ajutorul sancţiunilor pozitive şi/sau negative prin intermediul

achitării sau încriminării. Puterea este posibilitatea de a influenţa în

ultimă instanţă destinele, conduita şi activitatea oamenilor prin

intermediul constângerilor juridice, a autorităţii şi voinţei.

4. Interpretarea behavioristă priveşte puterea ca un anumit fel

de conduită, prin care unii comandă, iar alţii se supun. Puterea este

identificată cu forţa celui ce o posedă fiindu-i recunoscut dreptul de

a conduce oamenii. Natura puterii este lămurită, determinată de

particularităţile biologice ale individului-purtător al puterii. Şi după

cum unui îi este dat să conducă, după părerea acestor autori, tot aşa

şi celuilalt îi este dat să se supună şi este gata să facă acest lucru.

Behavioriştii privesc procesul politic ca o ciocnire a tendinţelor

individuale de putere în care obţine puterea cel mai tare.

5. Una din cele mai răspândite, am spune dominantă în

politologie, este definiţia puterii, formulată de Max Weber „puterea

este orice posibilitate de a-ţi impune voinţa personală în cadrul unui

sistem al relaţiilor sociale, chiar şi în condiţiile opunerii unei părţi,

indiferent pe ce este întemeiată o aşa posibilitate”.

28

Diversitatea definiţiilor puterii poate fi redusă la două

orientări. Reprezentanţii primei consideră că puterea este o însuşire,

o calitate a personalităţii, pe care având-o ea poate conduce cu alţii.

Adepţii celei de-a doua orientări definesc puterea ca o relaţie de

interdependenţă dintre subiectul şi obiectul puterii. Majoritatea

definiţiilor cunoscute reies din faptul că puterea este începutul

organizatoric, reglementator şi de control al politicii. Puterea şi

politica sunt într-o interacţiune permanentă. În conformitate cu mai

multe definiţii puterea este o relaţie volitivă, bilaterală, asimetrică

dintre un subiect şi un obiect, în care subiectul prin intermediul unei

diversităţi de mijloace controlează obiectul.

Constituind la rând cu puterea economică, culturală,

administrativă, individuală, divină etc., o formă de putere, anume a

puterii sociale, puterea politică îşi are specificul său deosebindu-se

de alte forme ale puterii prin câteva trăsături distinctive, precum:

1. se manifestă la nivelul cel mai general al societăţii,

asigurând organizarea şi conducerea ei la nivel global, dar având un

caracter teritorial, spaţiu delimitat;

2. prin forţa de care dispune, ea deţine capacitatea de a

coordona celelalte forme ale puterii, pe care le slujeşte în scopul

asigurării concentrării acestora spre o conducere unitară cu caracter

suveran;

3. se exercită, de regulă, pe baza unei legislaţii asigurate de

Constituţie şi alte legi.

Aşadar, puterea politică asigură organizarea societăţii în

ansamblul său, constituie elementul integrator, veriga principală de

legătură a tuturor structurilor sociale.

Forţa şi capacitatea puterii de a-şi îndeplini rolul său pe

deplin depinde de structura şi funcţionarea ei. Ea este compusă din

următoarele elemente:

Izvoarele puterii: autoritatea, forţa, prestigiul, legea, bogăţia,

cunoştinţele, charisma, taina, interesele, etc.;

Subiecţii puterii: statul cu instituţiile sale, elitele şi liderii

politici, partidele politice;

Obiectele puterii: individul, grupul social, masele, clasele,

naţiunile, societatea, etc.;

Funcţiile puterii: dominaţia, conducerea, reglarea, controlul,

cârmuirea, coordonarea, organizarea, mobilizarea;

29

Resursele puterii: constrângerea, violenţa, convingerea,

stimularea, dreptul, tradiţiile, teama, miturile, etc.

Subiectul şi obiectul puterii sunt purtătorii, agenţii ei

principali. Subiectul (actorul) puterii reprezintă elementul activ care

coordonează procesul puterii. În calitate de subiect al puterii poate fi

personalitatea, organizaţiile, comunitatea oamenilor (poporaţia) sau

chiar comunitatea mondială. Subiectul puterii politice cunoaşte mai

multe niveluri. Primul nivel îl ocupă indivizii şi grupurile sociale. Al

doilea nivel – organizaţiile politice (statul şi instituţiile lui, partidele

politice). Subiect al puterii la nivel superior sunt organizaţiile care

întreţin relaţii de putere: elitele şi liderii politici.

În calitate de obiecte ale puterii sunt individul, grupul social

sau etnic, poporul, etc. Puterea tot timpul este o relaţie dintre două

sau mai multe părţi, de cele mai multe ori, bilaterală, asimetrică,

bazată pe voinţa conducătorului, dar şi pe interacţiunea dintre

subiectul şi obiectul ei.

Ea nu este posibilă fără supunerea obiectului. Dacă o astfel

de supunere nu există, apoi nu este nici putere. Frontierele relaţiilor

dintre subiectul şi obiectul puterii se răspândesc până la împotrivirea

consecventă, până la lupta definitivă care nu exclude chiar lichidarea

fizică (dar în aceste condiţii puterea lipseşte) a uneea din părţi. Însă

puterii îi este cunoscută în cele mai dese cazuri supunerea benevolă a

obiectului, din care reiese o relaţie normală între subiect şi obiect.

Supunerea este un fenomen normal la fel ca şi conducerea.

Motivaţia supunerii este complicată. Ea poate fi motivată de

frică, de anumite interacţiuni şi posibilitatea subiectului de a pedepsi

obiectul; de o deprindere veche de a fi supus; de cointeresarea în

respectarea şi realizarea tuturor deciziilor subiectului; de

convingerea în necesitatea supunerii; ea mai poate fi bazată pe

autoritatea conducătorului sau poate fi întemeiată pe identitatea

subiectului şi obiectului puterii.

Una din cauzele principale ale supunerii unor oameni altora

se consideră distribuirea inegală a resurselor puterii. În sens larg,

resursele puterii, reprezintă „tot” ce poate fi utilizat de un grup de

oameni în procesul influenţării altui grup (R. Dahl). În sens îngust,

resursele puterii includ mijloacele care asigură influenţa subiectului

asupra obiectului. Cel mai des întâlnite sunt: stimularea, pedepsirea,

convingerea.

30

Există mai multe clasificări ale mijloacelor puterii. În

conformitate cu una din ele, mijloacele se clasifică în economice,

sociale, juridice, politice, informaţionale, culturale şi de coerciţie,

adică de constrângere (inclusiv violente).

Pe parcursul dezvoltării societăţii şi însăşi a structurii puterii,

resursele de asemenea au suferit modificări. Odată cu apariţia

proprietăţii private şi împărţirea societăţii în clase principalele surse

ale puterii au devenit bogăţia şi forţa. La această etapă istorică

puterea era identificată cu domnia, însă mai târziu, în societatea

industrială, principală resursă a puterii devine organizaţia. Pe când în

condiţiile societăţii postindustriale pe primul loc e situată informaţia.

Alături de alte-resurse, care în genere nu dispar şi nu-şi pierd

valoarea, informaţia devine cea mai importantă sursă a puterii nu

numai în plan naţional ci şi internaţional. Nu zădarnic astăzi se

spune: cine stăpâneşte informaţia, stăpâneşte lumea. Este o maximă

incontestabilă confirmată de foarte mulţi specialişti aparţinând

diferitor domenii.

Există mai multe criterii de clasificare a surselor puterii. Unul

din cele mai timpurii şi răspândit este criteriul antropologic.

Confucius, de-o vorbă, considera resurse importante ale puterii

conducătorului exemplul personal, precum şi conformarea acestuia

principiilor morale, dreptăţii, principiilor umanistice etc.

N.Machiavelli, ceva mai târziu evidenţiază alte două motive

principale ale comportamentului uman: dragostea şi frica. Omul care

impune frica,- scrie gânditorul, - e capabil să conducă tot atât de

efectiv ca şi cel care este iubit. Pe lângă frică şi dragoste,

Machiavelli considera resurse ale puterii pasiunile omului şi viciile

lui. Iar clasificările care au apărut şi mai târziu, la fel bazate pe

principiul antropologic, au adăugat la frică, ca sursă a puterii,

convingerea şi interesul. Şi dacă convingerea poate fi folosită în

calitate de izvor al puterii atât în societatea democratică cât şi în cea

totalitară, apoi sursa interesului constituie baza relaţiilor de putere,

mai ales în condiţiile societăţii pluralismului democratic, unde

politica ia naştere ca obiect de vânzare-cumpărare, adică

promisiunea în schimbul votului. Una din tipologiile contemporane,

care include diferite criterii luate împreună în diferite combinaţii, a

fost elaborată de sociologul american A. Toffler . După părerea

autorului, în societatea contemporană se atestă, sau se urmăreşte o

31

anumită „amestecare a puterii”, deoarece în cadrul ei au avut loc

modificări importante în însuşi sistemul de surse ale puterii. De-a

lungul secolelor puterea miza pe trei resurse: forţă, bogăţie,

cunoştinţe, toate acestea interacţionând permanent şi reciproc. În

dependenţă de resursele ce stau la baza ei s-au conturat trei tipuri de

putere: puterea, bazată pe forţă reprezintă, după autor, cel mai de jos,

adică inferior, tip de putere şi acest tip practic s-a compromis,

necătând la aceea că a fost folosită pe larg, atât în trecut cât şi în

prezent; puterea politică de calitate medie, sau de tip intermediar, e

legată de bogăţie; puterea de ce-a mai înaltă probă sau calitate, de cel

mai înnalt tip este cea bazată pe cunoştinţe, care în prezent devin cea

mai scumpă dintre resursele puterii.

Specificul diferitor elemente ale puterii (subiect, obiect,

resurse) poate fi folosit în calitate de bază a tipologizării ei. Cea mai

clară şi productivă clasificare a puterii politice în societate, reieşind

din resursele pe care ea se bazează, este cea după care deosebim

puterea economică, puterea socială, cea informaţională, culturală şi

de constrângere.

Puterea economică reprezintă controlul asupra resurselor

economice, posedarea diferitor bunuri materiale. În perioade relativ

liniştite ale dezvoltării societăţii, puterea economică domină celelalte

tipuri de putere, deoarece „controlul economic” este controlul asupra

mijloacelor de atingere a scopurilor societăţii.

Puterea economică e strâns legată de cea socială, care asigură

împărţirea poziţiilor pe scara socială – statutelor, funcţiilor,

privilegiilor. Statele contemporane dezvoltate posedă o mare putere

socială şi cu ajutorul ei pot influenţa diferite pături sociale, câştigând

susţinerea lor, pe când cele subdezvoltate sau în dezvoltare au doar

numai de pierdut în acest sens.

Puterea cultural-informaţională este în primul rând, puterea

asupra oamenilor cu ajutorul cunoştinţelor ştiinţifice, informaţiei şi

mijloacelor de răspândire a lor. Mai mult ca atât, puterea morală,

religioasă şi alte tipuri de putere sunt legate de supunerea în baza

autorităţii.

Puterea de constrângere se sprijină pe resursele de forţă şi

înseamnă controlul oamenilor cu ajutorul aplicării sau ameninţării

aplicării forţei fizice. Puterea de constrângere nu trebuie confundată

cu cea politică. Forţa de constrângere poate fi aplicată şi în afara

32

sferei politice sau pentru atingerea scopurilor nepolitice. Puterea

politica ca una din principalele manifestări ale puterii e caracterizată

de aptitudinea reală, dreptul şi posibilitatea subiectului politic

(individ, grup) de a-si realiza voinţa prin politică şi acte normative.

Puterea politică există şi funcţionează în diverse forme: de

stat, de partid, locală, internaţională etc. Cea mai de bază,

fundamentală şi mai dezvoltată este puterea de stat, care formează

nucleul puterii politice.

Puterea de stat este o formă a puterii politice întemeiată pe un

aparat specific al impunerii, fiind înzestrat cu dreptul unic de a

adopta legi şi de a aproba diverse acte normative, ce se impun

tuturor membrilor societăţii. Spre deosebire de puterea politică,

puterea de stat deţine monopolul asupra aplicării forţei, constrângerii

(armata, poliţia, judecata, procuratura etc.), aceasta însă nu înseamnă

utilizarea lor obligatorie în atingerea cărorva scopuri politice.

Puterea politică funcţionează fără un sistem al impunerii, nu se

întemeiază pe institutul dreptului, ci prin intermediul organizaţiei,

normelor recunoscute de ea, care nu au caracter juridic. Puterea

politică se întemeiază pe principii şi norme ce reprezintă valori

generale şi ideologice. Diverse forme ale puterii interacţionează între

ele, iar în rezultatul procesului cumulativ se intensifică însăşi

puterea. Contopirea mai multor forme de putere - economică,

socială, informaţională, cultural-spirituală în una, cea politică se

observă în statele totalitare. În statele democratice acestea sunt

separate. De exemplu, în economie, sunt organizate diferite centre de

influenţă care concurează liber între ele în problema influenţei

asupra pieţei de desfacere. În politică are loc divizarea puterii între

stat, partide şi grupurile de interese, de asemenea sunt separate

puterea legislativă, executivă şi judecătorească.

Puterea politicii se răsfrânge asupra întregii vieţi sociale. Ea

se prezintă ca sistemul a trei tipuri de relaţii: relaţii social-politice,

care cuprind relaţiile claselor şi păturilor sociale şi a organizaţiilor cu

puterea politică; relaţii politico-conducătoare, care reglează

raporturile economice, sociale, spirituale dintre subiecţii politici şi

organizaţiile sociale; relaţii politico-ideologice care influenţează

permanent şi total conştiinţa de masă.

33

3. Dominaţia politică şi legitimitatea puterii, funcţiile

puterii politice

Dat fiind faptul, că puterea este conceptul fundamental al

ştiinţelor sociale, este firesc ca pe parcursul secolelor în jurul ei să

fie expuse, iar astăzi să existe şi coexiste o sumedenie de poziţii,

aprecieri, atitudini destul de diferite despre ea. Şi dacă Ş.

Montesqueu avertiza că „cei care au deţinut o funcţie un timp mai

îndelungat, tind să abuzeze de ea”, iar N.Machiavelli, mult mai

înainte sugera ideea că abuzul de putere în anumite circumstanţe

poate fi acceptat, adică justificat, la vârful piramidei politice, atunci

Hume ne oferă una dintre primele versiuni clare, care tinde să

aprecieze şi să studieze politica fără echivoc, în mod pozitiv. După

Hume puterea este mai degrabă forţa de facto a dreptului, pentru că

acapararea puterii conduce la instituirea autorităţii şi înrădăcinarea

credinţei.

Termenul de „legitimitate” a apărut la începutul sec. XIX în

Franţa şi însemna iniţial puterea instituită legal. Această legitimitate

reflectă convingerea oamenilor în faptul că puterea instalată are

dreptul să conducă societatea şi deciziile ei sunt obligatorii pentru

toţi, şi deci, necesită a fi executate fără careva dezbateri sau îndoieli.

Istoria însă înregistrează două tipuri de manifestare a legitimităţii:

divină şi civilă. Cea divină a luat naştere încă în antichitate, când

puterea monarhului era considerată divină. Această situaţie s-a

păstrat şi în evul mediu şi, chiar mai târziu, într-o formă mai slab

pronunţată, în perioada monarhiilor constituţionale. Legitimitatea

civilă a puterii politice poate fi considerată forma superioară de

legitimitate, având la bază acordul şi voinţa cetăţenilor cu privire la

exercitarea puterii. Legitimitatea civilă a puterii se realizează prin

alegeri libere cu caracter universal, direct şi secret, prin

referendumuri, diferite sondaje etc.

Legimitatea puterii politice se realizează la diverse niveluri:

la nivel ideologic puterea este recunoscută ca valoare prin prezenţa

sa însăşi, ori în calitate de forţă ce realizează valorile caracteristice

societăţii date;

la nivel de personalitate legimitatea puterii se realizează ca o

acceptare de către cetăţeni a acţiunilor persoanei sau grupei sociale,

care deţin puterea;

34

la nivel de structură legimitatea puterii se realizează ca o acceptare

de către cetăţeni şi grupurile sociale a normelor şi legilor politice,

care au fost înaintate sau impuse de către puterea politică.

Orice putere se străduieşte de a fi legitimă, adică recunoscută

şi acceptată de societate. În acest scop pot fi utilizate cele mai

diverse mijloace: sprijinul pe tradiţiile şi mentalitatea existentă în

societate; asigurarea ordinii necesare în societate, ce constituie

conomitent un scop şi sarcină a puterii politice, o condiţie de bază a

progresului social; modificarea bazei legislative şi adaptarea ei la

cerinţele transformărilor preconizate de societate şi la condiţiile

dictate de etapa curentă a progresului social.

Pentru a asimila mai bine noţiunea de „legimitate”, trebuie de

subliniat că există mai multe modalităţi şi mecanisme prin care

puterea politică se impune ca legitimă.

În legătură cu aceasta considerăm necesar a ne pronunţa

asupra noţiunii „dominaţie politică”. Ea poate fi percepută ca

supunere relativă sau absolută a unui subiect, unei clase sau a unui

grup social altui subiect individual, personificat sau colectiv.

Dominaţia apare atunci când se instituţionalizează puterea, când

relaţiile ei devin stabile, când în societate se afirmă unele poziţii, pe

care ocupându-le, poţi decide, ordona, permite sau interzice. De

exemplu, puterea politică, cu ajutorul forţelor armate poate să se

afirme înaintea dominaţiei, adică până la instituţionalizarea puterii,

însă după cum a demonstrat nu o dată istoria, în aşa cazuri ea nu se

va menţine timp îndelungat, cu atât mai mult că ea nu este legitimă.

Vestitul sociolog şi politolog german Max Weber ne-a lăsat

ca moştenire o tipologie ideală, putem spune clasică, a dominaţiei

politice bazate pe legitimitate, pe încredere în validitatea autorităţilor

şi actelor lor. Analizând în mod dialectic problema ordinii politice

atât la nivelul guvernanţilor care distribuie comenzile, cât şi la

nivelul guvernanţilor care le acceptă, Max Weber distinge trei tipuri

de legitimitate politică:

1) legitimitate politică tradiţională - formă de dominaţie

politică bazată pe încrederea în caracterul divin, sacru al tradiţiilor,

care dictează, sau stabilesc, regulile vieţii publice. Autoritatea cu

care este investit şeful statului poate varia în dependenţă de esenţa

puterii pe care o concentrează în mâinile sale şi de capacităţile sale,

35

dar în fiecare din aceste cazuri titularul puterii chiar relativ

mediocru, este considerat moştenitorul unei tradiţii sacre;

2) legitimitate raţional-legală, sau raţional-juridică, care este

o formă de dominaţie politică bazată pe încrederea membrilor

societăţii, cetăţenilor în legalitatea şi raţionalitatea titlurilor şi

deciziilor elaborate de autorităţile politice centrale. Legitimitatea

raţional-legală îşi găseşte expresia cea mai vie în statul modern şi

mai ales în administraţia de tip raţional-birocratic pe care se bazează

pentru a-şi realiza obiectivele;

3) legitimitatea charismatică, care desemnează o formă de

dominaţie politică fondată pe încrederea oamenilor, cetăţenilor, dacă

nu a tuturora, apoi a unei părţi însemnate din ei, în capacităţile ieşite

din comun, supranaturale ale conducătorilor, guvernanţilor. Aceştea,

după credinţa şi convingerile lor sunt dotaţi cu „charismă” - adică cu

capacităţi fără egal, dumnezăieşti. Regimul charismatic şi eroul se

distinge printr-o solicitare permanentă de adepţi, susţinători şi o

teatralizare nevrotică a scenei politice. Practica dictaturilor

cunoscute - comuniste şi fasciste prin idolii lor (Lenin, Stalin,

Mussolini, Hitler) a demonstrat cu toată claritatea acest lucru.

Aceste tipuri de legitimitate practic nu există în stare pură în

realitate. Care din tipurile de legitimitate nu l-am lua, el conţine în

sine într-o doză mai mare sau mai mică anumite elemente

împrumutate din celelalte, apropiindu-se de modelul modern,

raţional legal.

Pentru îndeplinirea rolului său, independent de forma de

manifestare, Puterea politică trebuie să facă faţă mai multor funcţii:

- elaborarea liniilor directoare şi a deciziilor, în conformitate

cu care trebuie să acţioneze;

- găsirea celor mai adecvate forme de organizare a grupurilor

sociale şi a societăţii în întregime pentru a acţiona în conformitate cu

direcţiile schiţate;

- constrângerea prin diferite mijloace pentru a-i determina pe

oameni să acţionate în conformitate cu directivele adoptate, ori de

reprimare a celor ce se împotrivesc;

- controlul şi supravegherea după modul şi felul în care se

transpun în viaţă deciziile politice, linia politică trasată, dacă ele sunt

respectate, iar, măsurile ce se impun, sunt în conformitate cu legea;

- păstrarea integrităţii şi unităţii societăţii.

36

Generalizând ultima întrebare a prelegerii date vom

menţiona, că puterea politică are meniea de a asigura ordinea şi

stabilitatea socială, pacea civică, bunăstarea cetăţenilor, de a veghea

ca procesul social global să se desfăşoare în conformitate cu normele

şi legile democratice. Dat fiind faptul, că mai devreme sau mai târziu

orice putere tinde spre abuzuri, problemă principală şi mereu actuală

a politicii nu este cine trebuie să conducă, ci cum poate fi limitată

puterea politică pentru a preveni abuzurile.

La finalul acestei prelegeri se impun următoarele concluzii:

1). Puterea este proprie oricărei societăţi, fiind o proprietate a

relaţiilor sociale, rezultat al conflictelor şi tensiunilor cu care se

confruntă societatea umană, necesitând găsirea unor metode şi forme

de rezolvare a lor.

2). Totodată puterii i se mai adaogă şi o necesitate externă,

dat fiind faptul, că societatea are nevoie de a se proteja de pericolele

externe, reale sau potenţiale.

3). Puterea se instituţionalizează în cele mai diverse domenii,

de aici şi o diversitate de expresii, care o identifică: putere politică,

legislativă, economică, judecătorească etc..

4). Puterea politică constituie capacitatea de a-i obliga pe

actorii unui sistem social dat să-şi îndeplinească obligaţiunile pe care

le impun obiectivele colective.

5). Dacă puterea înseamnă posibilitatea de a face să triumfe

propria voinţă, oricare ar fi mijloacele folosite în acest scop, apoi

dominaţia presupune din partea celor ce se supun nu numai

disciplină, ci şi o anumită voinţă de a se supune, oricare ar fi

motivaţia ei.

6). Legitimitatea puterii este caracteristică unei instituţii de a

fi constituită conform legii sau accepţiuni sociale (alegeri). Max

Weber distinge trei tipuri de legitimitate: tradiţională, raţional-legală

şi charismatică.

37

Tema 4. Sistemul politic

Printre noţiunile împrumutate de ştiinţa despre politică de la

alte ştiinţe este cea de „sistem” prin care în genere se subînţelege 1)

un ansamblu de elemente materiale sau ideale interdependente şi

constituind un întreg organizat, care stabileşte ordinea într-un anumit

domeniu, care determină şi reglementează funcţionarea unei

activităţi practice în conformitate cu scopul urmărit; 2) totalitatea

elementelor şi relaţiilor pe baza cărora este constituit un sistem; 3)

un ansamblu ordonat, care apare ca rezultat al unei clasificări. Aceste

semnificaţii ale cuvântului sistem vor avea o importanţă principială

metodologică în tratarea acestei teme a cursului.

Puterea politică se înfăptuieşte printr-o adevărată reţea

instituţională, care include un ansamblu întreg de elemente,

reprezentând o varietate de sistem, un subsistem al sistemului social

global, alături de cel economic, social în sensul îngust al cuvântului

şi cultural. Înţelegerea sistemică a politicii va fi în centrul atenţiei

prelegerii care urmează.

Planul:

1. Esenţa, structura şi funcţiile sistemului politic.

2. Tipologia sistemelor politice.

3. Constituirea sistemului politic al Republicii Moldova.

1. Esenţa, structura şi funcţiile sistemului politic

Politologia studiază sistemul politic ca pe un fenomen

integru, care prin existenţa sa determină toate sferele de bază ale

activităţii umane. El reflectă diversitatea de interese a grupurilor,

păturilor, claselor, etniilor din care este compusă societatea. Prin el

are loc ciocnirea, confruntarea şi articularea (coordonarea) voinţei

diferitor subiecte, forţe sociale, se elaborează decizii cu autoritate, în

stare să reglementeze întregul proces social, să orienteze activitatea

tuturor actorilor vieţii sociale.

Definiţia conceptului de sistem politic a parvenit relativ

târziu, în literatura de specialitate din perioada postbelică operându-

se mai mult cu noţiunea organizare (sau organizaţie) politică a

societăţii. Nu rareori noţiunea dată se identifică cu sistemul social

global. Deşi această întrebare a politologiei nu poate fi calificată ca o

pată albă, adică un segment încă neexplorat până la sfârşit din

domeniul investigativ al politologiei, nu există o concepţie unică,

38

unanim acceptată vizând sistemul politic. Sistemul politic este în

mod diferit interpretat de diferiţi cercetători. Putem observa că

definiţia lui se efectuează a) prin structură; b) prin funcţii; c) prin

îmbinarea (combinarea) acestora, evidenţiindu-se anumite laturi

majore, sau mai importante din punctul de vedere al autorilor,

existenţiale ale lui. Vom menţiona unele din aceste abordări,

considerând, că cunoaşterea lor creează o imagine mai completă

despre acest fenomen. Spre exemplu C. Vîlsan, susţinându-i pe mai

mulţi politologi menţionează, că pentru definirea conceptului de

sistem politic trebuie avute în vedere atât perspectiva structurală cât

şi cea funcţională. Din perspectiva structurală sistemul politic

reprezintă un subsistem parţial al sistemului social global, fiind

alcătuit din relaţiile politice, instituţiile politice, concepţiile politice,

formele şi mijloacele activităţii politice cu normele şi valorile lor

politice corespunzătoare. Aici se fac absente interesele politice, care,

credem, sunt generatorul funcţional al acestuia (sistemului politic).

Din perspectiva funcţională sistemul politic este văzut ca cel ce

asigură organizarea şi conducerea societăţii în ansamblu.

Sistemul politic are modul său de organizare, compoziţia sa

internă, caracterizată prin natura şi însuşirile elementelor

componente, prin legăturile şi interacţiunile lor reciproce.

Referindu-ne la esenţa structurală a sistemului politic vom

mai trece în revista câteva păreri (abordări). Astfel elemente

structurale ale lui sunt considerate:

- puterea, relaţiile, normele şi principiile, conştiinţa şi cultura

politice;

- puterea, interesele, politica şi cultura politică (P. Şaran);

- liderismul, organele puterii, reglementarea, fiindu-se

specificat că element central al sistemului este puterea politică;

- instituţiile politice, instituţiile parţial politice (ex.

sindicatele, organizaţiile cooperatiste, de tineret etc.), instituţiile

nonpolitice (ex. organizaţiile benevole sportive, de caritate,

confesiunile religioase etc.);

- statul, asociaţiile şi organizaţiile sociale cu caracter politic

pronunţat, formaţiunile politice specifice (grupuri de interese,

grupuri de presiune), organizaţiile sociale, instituţiile ideologice.

Din aceste viziuni rezultă că sistemul politic reprezintă un

ansamblu ramificat de diverse instituţii politice, comunităţi social-

39

politice, forme de interacţiuni şi interrelaţii dintre ele, prin care se

realizează puterea politică.

O anumită completare şi detaliere - explicaţie a structurii

sistemului politic este şi cea conform căreia elemente ale lui sunt:

subsistemul instituţional, subsistemul normativ (sau de reglare),

subsistemul ideologic, subsistemul comunicativ, subsistemul

cultural.

Subsistemul instituţional încorporează totalitatea de instituţii

(organizaţii, formaţiuni care sunt legate cu funcţionarea puterii

politice). Din acestea fac parte organele statale (legislative,

executive, judecătoreşti), infrastructura politică, multimedia (presa,

radioul, televiziunea), biserica (aceasta din urmă nu este inclusă în

sistemul politic de unii savanţi politologi).

Subsistemul normativ sau de reglare, care include normele

politice, principiile şi tradiţiile morale, care determină şi

reglementează viaţa politică. Acestea sunt normele de drept fixate în

Legea fundamentală şi alte acte juridice normative, normele statutare

ale organizaţiilor obşteşti, obiceiurile şi tradiţiile, scrise şi nescrise,

dar recunoscute şi respectate de societate, principiile şi normele

etico-morale.

Subsistemul ideologic conţine şi reflectă totalitatea de idei,

concepte şi reprezentări sentimente şi afecţiuni politice, extrem de

diverse după conţinut ale tuturor subiectelor participanţi în viaţa

politică. Ele pot fi atât la nivelul empiric al psihologiei politice,

conştiinţei cotidiene cât şi la nivel teoretic, de ideologie sau ştiinţă

politică, ele pot fi atât individuale, cât şi colective - de grup, de clasă

ş.a. Ele se manifestă în închipuiri, percepţii, idei, concepţii, teorii,

principii, lozinci, idealuri, sentimente, superstiţii, tradiţii, opinii,

păreri etc.

Subsistemul comunicativ însumează totalitatea de relaţii şi

forme de interacţiune dintre diverse unităţi sociale - grupuri, clase,

naţiuni, indivizi, care vizează participarea lor politică - în instituirea,

organizarea, realizarea şi dezvoltarea instituţiilor politice, în legătură

cu elaborarea şi transpunerea în viaţă a politicii. Aici pot fi văzute

două modalităţi de bază de manifestare a acestor relaţii: a) relaţiile

politice orientate spre întărirea şi consolidarea orânduirii politice

existente; b) relaţii politice, care contestă această orânduire şi care

40

exprimă interesele forţelor sociale moderat opoziţioniste sau

revoluţionare.

Subsistemul cultural încorporează acea totalitate de modele

tipice de comportament politic manifestate în stereotipuri

înrădăcinate de închipuiri şi reprezentări politice, orientări valorice

ale subiectelor vieţii sociale, care asigură viabilitatea şi stabilitatea

sistemului politic. Acest subsistem este indicele unităţii şi coeziunii

societăţii în ansamblu, a diferitor grupuri din care este compusă

societatea, trăiniciei bazei sociale a puterii politice, a elitei

guvernante, sau din contra - discordiei, atomizării, dispersării

acesteia şi respectiv a şubrezeniei acestei baze. După gradul de

dezvoltare sau maturitate a subsistemului cultural se poate prezice

reacţia populaţiei la deciziile politice adoptate de guvernanţi, se

poate aprecia dacă procesul de reproducere a vieţii politice, a

sistemului politic se desfăşoară normal, sănătos şi succesiv în baza

continuităţii, sau retrăieşte clipe sau timpuri grele, de criză.

Se cer menţionate şi alte elaborări extrem de valoroase ce ţin

de elucidarea întrebării despre esenţa sistemului politic, din rândul

cărora fac parte următoarele. Unul din primii cercetători ai

politicului ca sistem D. Easton desprinde în sistemul politic

mecanismul de transformare a impulsurilor sociale ce vin din

societate în activităţi şi decizii politice. Alt autor, J. W. Lapierre

constată în sistemul politic ansamblul proceselor de decizie care

primesc totalitatea unei societăţi globale. La baza definirii sistemului

politic cercetătorul francez M. Duverger pune specificul organelor

puterii de stat şi modalitatea de înfăptuire a guvernării. Specificitatea

sistemului politic este văzută de către G. Bouthoul conform gradului

de libertate a cetăţenilor. O. Şabrov defineşte sistemul politic drept

totalitatea de instituţii sociale unite prin relaţii, care au dat naştere

puterii politice aranjându-le într-un anumit sistem. Printre alte

rezultate investigative vizând sistemul politic constatăm definirea lui

ca ansamblu al relaţiilor, instituţiilor, concepţiilor politice şi a

raporturilor dintre ele; identificarea sistemului politic cu regimul

politic; aprecierea lui ca un mecanism de autogestiune socială în

cadrul cărora instituţiile politice sunt piesele centrale.

Din cele constatate putem conchide, că sistemul politic

reprezintă totalitatea instituţiilor, organizaţiilor, relaţiilor, ideilor şi

normelor ghidate de interesele politice şi care asigură reglementarea

41

politică a vieţii societăţii - reglementare realizată prin intermediul

puterii de stat. Din această definiţie rezultă, că:

a) sistemul politic se impune ca un ansamblu (organism)

complex, alcătuit din diverse fenomene politice;

b) sistemul politic nu administrează nemijlocit cu societatea,

nu o dirijează în mod direct, ci exercită asupra ei o influenţă general

orientativă;

c) nucleu al sistemului politic, ca de altfel şi a sferei politice,

este statul, puterea de stat - aşa cum în sistemul economic nucleu

este proprietatea, iar în sistemul cultural - cultura în înţelesul propriu

(îngust) al cuvântului.

Sistemului politic îi sunt proprii mai multe caracteristici

(trăsături) din rândul cărora evidenţiem următoarele: 1) unitatea şi

integritatea sistemului politic; 2) punctul central al sistemului politic

îl constituie mecanismul realizării puterii de stat - care nu se reduce

doar la activitatea statului şi instituţiilor lui, ci presupune includerea

în procesul politic şi a altor actori - organizaţii, mişcări, instituţii

sociale, care susţin statul şi participă împreună cu el la realizarea

puterii; 3) sistemul politic are drept condiţie primordială a existenţei

şi funcţionării normale îmbinarea dialectică a stabilităţii şi

dinamismului. În cazul când acest lucru se dereglează, apar

contradicţiile şi crizele, care, nefiind văzute, analizate şi depăşite, se

pot revărsa în acţiuni de protest, chiar revoluţii, în stare să lichideze

sistemul dat, înlocuindu-l cu altul, mai corespunzător exigenţelor

mediului social, adică cerinţelor populaţiei; 4) sistemului politic îi

revine rolul suprem, joacă un atare rol în raport cu toate celelalte

subsisteme ale sistemului social global. Deciziile, instrucţiunile,

dispoziţiile lui, cursul politic elaborat de el sunt obligatorii pentru

toţi şi fiecare; 5) sistemul politic funcţionează într-o măsură mai

mare decât dezvoltarea şi funcţionarea celorlalte ca fiind determinat

de mediul social în ansamblu şi, în particular, de conţinutul şi

caracterul dezvoltării sistemului economic; 6) sistemul politic

dispune de capacitatea de a se autoregla, autoînnoi, autoreproduce

datorită receptivităţii lui la cele ce se petrec în mediul social

înconjurător. Autoizolarea de acest mediu poate costa scump

sistemul. Posibilităţile forţelor politice de a conduce cu sistemul

politic sunt limitate de gradul de maturitate a societăţii (chiar

reformele progresiste pot fi respinse, dacă societatea încă

42

„dormitează”), de nivelul de dezvoltare a ştiinţei politice, de

cunoaşterea legităţilor obiective ale dezvoltării sistemului politic al

societăţii; 7) spre deosebire de alte sisteme sociale - cel politic - într-

o măsură mai mare este formalizat: funcţionarea lui este

reglementată de norme politice şi juridice speciale.

Funcţiile sistemului politic desenează acele capacităţi pe care

trebuie să le aibă sistemul politic ca funcţionalitate.

Există diferite interpretări a funcţiilor sistemului politic.

Diferiţi autori pun accentul pe unele din ele, lăsându-le în umbră pe

altele. Le vom numi pe cele mai fundamentale şi evidenţiate de mai

mulţi autori:

- definirea scopurilor, sarcinilor, căilor de dezvoltare a

societăţii (strategică);

- organizarea activităţii actorilor sociali (societăţii) în vederea

îndeplinirii scopurilor şi sarcinilor propuse, (organizaţională -

organizatorică);

- de distribuire a bunurilor materiale şi spirituale,

(distributivă);

- de articulare (armonizare) a intereselor statului şi unităţilor

sociale, (integrativă - receptivă);

- de elaborare a regulilor şi legilor, care ghidează

comportamentul oamenilor şi grupurilor sociale în societate,

(normativă);

- asigurarea securităţii interne şi externe şi stabilităţii

orânduirii politice, (funcţia de veghe) - integrativă;

- formarea conştiinţei politice, atragerea membrilor societăţii

în viaţa politică (în participarea şi activitatea politică), (socializării

politice);

- controlul îndeplinirii legilor, normelor, combaterea

(prevenirea) încălcărilor acestora, (de control, coercitivă);

- de a exploata resursele materiale şi umane din mediul

naţional şi internaţional în atingerea obiectivelor propuse,

(extractivă);

- simbolică - mobilizatoare.

43

2. Tipologia sistemelor politice

O întrebare extrem de importantă şi interesantă este cea care

priveşte clasificarea (tipologizarea) sistemelor politice. În literatura

de specialitate sunt înaintate diferite criterii de atare tipologizare,

fiecare dintre acestea îşi aduc contribuţia proprie la cunoaşterea

acestui fenomen complicat. Varietatea sistemelor politice

contemporane este condiţionată de mai mulţi factori printre care:

tradiţiile istorice; baza socială a sistemului; nivelul dezvoltării

economice; tipul formaţiunii social-economice şi regimului politic;

coraportul şi caracterul instituţiilor şi valorilor politice, nivelu l

raţionalităţii valorilor şi normelor politice şi în genere a relaţiilor

politice; statutul omului în sistem şi nivelul participării politice a

cetăţenilor; nivelul maturităţii societăţii civile; condiţiile geopolitice

ş.a. Predominarea unora sau altora din aceşti factori determină

particularităţile acestor sisteme şi originalitatea lor.

Una din primele clasificări a fost efectuată după criteriul

raporturilor sistemului politic cu mediul social exterior înconjurător,-

conform căruia sistemele politice se împărţeau în închise (proprii

ţărilor sistemului socialist URSS, Bulgaria, Ungaria, Cehoslovacia

ş.a. din perioada socialistă) şi deschise - proprii ţărilor Occidentului

capitalist.

Politologul francez J. Blondelle deosebeşte sistemele politice

după conţinutul şi formele de guvernare, distigând următoarele 5

tipuri: 1) democraţii liberale; 2) democraţii comuniste (radical-

autoritare); 3) democraţii tradiţionale; 4) democraţii populiste şi 5)

democraţii autoritar-conservatoare.

După criteriul formaţional este raţional de a vorbi despre sisteme

politice sclavagiste, feudale, capitaliste, comuniste, fiecare din

acestea avându-şi specificul lor.

După natura şi izvoarele puterii politice se disting sisteme

politice autocratice şi democratice.

După atitudinea faţă de mediul social sistemele politice se

împart în a) conservatoare; b) reformatoare; c) progresive; d)

reacţionare.

După caracterul şi orientarea (direcţia) procesului politic

distingem a) sisteme politice administrative (de comandă); b)

sisteme politice competitive şi c) sisteme politice consensuale.

44

Reieşind din tipul regimului politic sistemele politice se divizează în

a) democratice; b) autoritare şi c) totalitare.

Există şi alte tipologizări, care în mare măsură se

intersectează cu cele enumerate.

Spre exemplu savanţii D. Berg, H. Mayer, G. Ştammen (nemţi)

disting nouă tipuri de sisteme politice, cel mai performant fiind

ultimul, al 9-lea - sistemul politic parlamentar-democratic, care se

caracterizează prin existenţa pluripartitismului dezvoltat, concurenţa

cinstită a partidelor la alegeri în luptă pentru putere, stabilitate

trainică, de durată şi care nu duce lipsă de lideri, nu are neapărată

nevoie de lideri carismatici.

La etapa contemporană este răspândită şi într-un fel

dominantă clasificarea sistemelor politice propusă de politologul

american G. Almond, care pune la baza clasificării tipul culturii

politice şi distribuirea rolurilor politice între participanţii procesului

politic. El deosebeşte trei tipuri de sisteme politice.

1. Sistemul politic anglo-american este identificat după

următoarele trăsături:

cultura politică plurivalorică, bazată pe calcule raţionale, pe

acorduri, înţelegeri, articulări de interese şi experimentare;

diferenţierea clară a instituţiilor politice şi a funcţiilor lor, o

birocratizare raţională clar exprimată şi pronunţată;

separaţia puterilor şi influenţei;

un înalt grad de stabilitate, datorat eficienţei guvernării şi nivelului

înalt de trai al cetăţenilor.

2. Sistemul politic contiental-european (Ex. Franţa,

Germania, Italia) are în calitate de trăsături următoarele:

împletirea (îmbinarea) ciudată a propriei lor culturi arhaice cu

elemente ale culturii politice anglo-americane; altfel spus acestui

sistem politic îi este proprie o cultură politică eclectică;

dezvoltarea neuniformă.

3. Sistemul politic totalitar are în calitate de particularităţi

următoarele trăsături:

o cultură politică dubioasă şi contradictorie, în aparenţa orientată

către om, valoarea lui, adică pseudoumanistă, deoarece valorile

acestei culturi le sunt impuse cetăţenilor prin constrângere; absenţa

asociaţiilor benevole ale cetăţenilor, totul şi toate sunt regizate;

societatea este dominată de puterea politică hipercentralizată;

45

aparatul de stat, partidele, structurile de forţă - armata, serviciile

secrete etc. sunt construite după tehnologii autoritare, prin

constrângerea puterii, adică contrar principiului benevol.

Această tipologizare întâmpină unele observaţii din partea

unor politologi, mai ales din fostul spaţiu socialist: nu se ţine cont de

structura social-clasială, caracterul diferenţierii sociale a membrilor

societăţii, condiţionată de nivelul dezvoltării modului de producere

(D-Zeorchin) ş.a. Se propune o clasificare într-un fel neutră (dar de

loc nouă, pentru că era răspândită încă până la destrămarea

comunismului. Astfel se disting trei tipuri de sisteme politice -

arhaice (primitive), tradiţionale şi contemporane. O astfel de

clasificare a sistemelor politice era răspândită în Occident prin anii

70 ai secolului trecut. Sistemele politice în această variantă se

împart în: 1) tradiţionale (preindustriale); 2) industriale; 3)

postindustriale,- accentul în acest caz punându-se pe nivelul

dezvoltării social-economice (tehnologice), însă nu sunt ignoraţi şi

alţi factori - politici, sociali, culturali.

Sistemele politice tradiţionale sunt: diverse ca regim politic şi

forme de guvernare; se caracterizează printr-un înalt nivel de

inechitate socială; lor le este proprie slaba diferenţiere a instituţiilor

şi valorilor politice; inseparabilitatea puterii, concentrarea ei în

mâinile unui singur subiect (monarh, dictator, huntă sau oligarhie);

majoritatea populaţiei este înstrăinată de conducerea cu treburile

statului, practic este absentă în viaţa şi procesul politic.

Sistemul politic al ţărilor industriale se caracterizează: printr-

o anumită democraţie a instituţiilor statului şi a societăţii civile;

caracterul clasial al structurilor şi instituţiilor politice; dominarea

anumitor valori ideologice; afirmarea democraţiei de diferite niveluri

şi feluri; avansarea (creşterea, sporirea) instituţionalităţii; caracterul

raţional-birocratic al conducerii statale.

Sistemul politic al ţărilor postindustriale: este mai degrabă în

stadie incipientă, adică, de formare, constituire; se caracterizează

prin convergenţa valorilor neoliberale şi socialiste; are o bază socială

destul de largă, vastă - aceasta fiind societatea bunăstării totale; are o

structură socială multidimensională cu linii complicate şi

întortocheate de intersecţie şi democratică, întrucât ea izvorăşte, sau

are drept bază autodeterminarea în toate aspectele a omului; rolul de

mediator al statului în raport cu structurile societăţii civile;

46

democraţia ca valoare general-umană, care structurează şi determină

activitatea oamenilor şi care este produs al propriei lor alegeri,

condiţie a propriei lor realizări; raporturile de dominaţie sunt limitate

la influenţa reciprocă, la interinfluenţă şi colaborare a subiecţilor şi

obiectelor puterii politice.

Sistemul politic al ţărilor aflate în perioada de tranziţie,

probabil, este cel mai complicat, întrucât el trebuie, este obligat să ia

lecţii din mers şi să se alinieze la cele mai avansate şi moderne

modele, păstrându-şi entitatea sa - lucru care este extrem de

complicat şi de lungă durată.

3. Constituirea sistemului politic al Republicii Moldova

Presupune valorificarea propriei experienţe (istorice,

tradiţionale, inclusiv celei socialiste) şi a practicii altor state, mai

ales, din rândul celor dezvoltate vizând construirea unui sistem

politic eficient şi viabil; crearea, restructurarea, perfecţionarea

tuturor componentelor lui, începând cu conştientizarea intereselor

politice ale cetăţenilor, în primul rând al populaţiei băştinaşe,

fructificarea acestor interese prin intermediul instituţiilor politice şi

relaţiilor politice atât din interiorul cât şi din exteriorul ei;

determinarea unei structuri organizaţionale cât mai bune, raţionale şi

funcţionale atât ca formă cât şi conţinut ş.a.m.d. şi terminând cu

formarea unei culturi politice alese, înalte, participative a cetăţenilor

ei. Este vorba de determinarea clară a statalităţii, a structurii ei

teritorial-administrative, formei de guvernământ, regimului politic, a

cursului general de politică internă şi externă, a obiectivelor

(scopurilor, sarcinilor), căilor şi mijloacelor de atingere a lor; de

realizare consecventă a reformelor structurale multidimensionale,

chintesenţă a cărora trebuie să fie edificarea unei veritabile

economii de piaţă şi o democratizare profundă şi reală; de elaborare

şi perfecţionare a legislaţiei conform exigenţelor europene;

descătuşarea iniţiativei politice a cetăţenilor, realizarea în faptă a

drepturilor şi libertăţilor lor; maturizarea partidelor politice şi a

asociaţiilor, a organizaţiilor societăţii civile; dezrădăcinarea acelor

fenomene şi tendinţe negative care ţin de trecutul socialist (activism

social regizat, produs după metode administrative de comandă);

depăşirea pericolului ohlocraţiei, când mulţimile, nu de fiecare dată

bine instruite şi conştiente, recurg la tehnologii nici pe departe

47

civilizate pentru a soluţiona unele sau altele din cele mai actuale şi

stringente probleme.

Am putea spune în concluzie de asemenea că o mare

importanţă pentru derularea cu succes a proceselor de democratizare

o are maturitatea societăţii civile în R. Moldova. Totodată, cu cât

mai mult va avansa cultura politică a cetăţenilor, cu atât mai de

curând vor apărea condiţiile cele mai favorabile de constituire a unui

sistem politic sănătos, democratic. Cu cât societatea civilă îşi va

cunoaşte şi conştentiza mai bine interesele sale, inclusiv cele

politice, va fi în stare să le prezinte oficialităţilor - instituţiilor puterii

- pentru a fi satisfăcute, cu atât mai devreme R. Moldova îşi va găsi

calea şi direcţia cea dreaptă de dezvoltare, îşi va găsi locul în familia

ţărilor Europei unite.

Din cele relatate în această prelegere facem următoarele

concluzii.

În politologie conceptul de sistem politic se utilizează pentru

a aborda problematica politică ca ceva autonom şi a analiza viaţa

politică ca un ansamblu, ale cărui componente se leagă între ele

formând un tot unitar.

Diversitatea abordării sistemice a Politicului cât şi a

criteriilor de tipologizare a sitemelor politice vorbesc convingător

despre complexitatea fenomenului dat. În principiu aceste abordări

teoretice nu se contrazic şi nu se exclud absolut, nu sunt antagoniste,

ci se intersectează, se completează una pe alta şi se interpătrund,

contribuind la o mai vastă şi profundă înţelegere a realităţii politice

în ansamblu şi a fenomenului dat în particular.

Constituirea unui sistem politic cât mai lucrativ şi eficient

este o sarcină dintre cele mai complicate pentru ţările care urmează

tranziţia de la sistemul politic de tip autoritar-socialist la cel

democratic.

48

Tema 5. Statul

Societatea politică şi societatea civilă constituie categorii

de bază ale politologiei, fac parte din limbajul ei inedit, având o

importanţă mare pentru înţelegerea problemelor organizării şi

conducerii democratice a societăţii, în special, şi funcţionării ei, în

general. Raportul dintre societatea politică şi societatea civilă

exprimă, în mare măsură, gradul de democratizare a societăţii şi

responsabilitatea cetăţenilor.

Statul reprezintă principala instituţie a sistemului politic,

deoarece, prin intermediul instituţiilor lui se realizează organizarea şi

conducerea societăţii. Datorită acestui fapt problematica statului

reprezintă o importantă pondere în aria de investigare a fenomenului

şi procesului politic.

Planul

1. Esenţa şi geneza statului. Trăsăturile şi funcţiile statului

2. Tipuri/forme de stat

3. Rolul statului în societatea contemporană. Statul de drept.

4. Raporturile dintre Societatea politică şi Societatea civilă.

1. Esenţa şi geneza statului

Vom observa pentru început, că statul în general reprezintă o

noţiune abstractă, nu este ceva palpabil, dar rămâne, în acelaşi timp,

o realitate cotidiană. Statul este forma superioară de organizare

politico-juridică a societăţii, reprezentând şi principala instituţie a

sistemului politic, deoarece anume prin intermediul lui se realizează

elementele esenţiale ale organizării şi conducerii societăţii. Datorită

acestui fapt, problematica statului ocupă o importantă pondere în aria

de investigaţie a fenomenului politic.

Problema definirii statului constituie o preocupare încă din

antichitate şi care continuă şi în prezent. Noţiunea de stat provine de

la latinescul „statius”, care iniţial desemna o „stare de repaus”.

Romanii mai foloseau şi termenul „civitas”, semnificând „cetate”,

„stat”, precum şi „res publica” aproximativ cu acelaşi înţeles.

„Polisul” grecesc desemna noţiunea „cetate-stat”. Expresia „statio”

apare pentru prima dată în lucrarea lui N. Machiavelli „Il Principe”,

în strânsă legătură cu făurirea unităţii statale. Abia în sec. al XVII-

lea această idee este pe larg admisă, termenul începând să pătrundă

în toate limbile.

49

Diversitatea de păreri privind conceptul de stat se explică

prin: nivelul de cunoaştere propriu momentului istoric dat,

împrejurărilor istorice în care s-a gândit, diversitatea de criterii de la

care s-a plecat etc. În ceea ce priveşte noţiunea propriu-zisă de stat,

nu se poate afirma că există o definiţie unică şi completă.

În sens restrâns, de formă superioară de organizare a

societăţii, statul apare ca un ansamblu de organizaţii publice care

asigură guvernarea şi reprezintă un sistem al acestor organizaţii, prin

intermediul cărora este dirijată societatea.

Dintr-un punct de vedere mai larg, statul este o structură

(entitate) politică , ce se constituie istoric, dintr-un teritoriu situat

între anumite frontiere, dintr-o populaţie (naţiune) şi o putere publică

politică exclusivă (autoritate suverană). De cei mai mulţi analişti

statul este considerat drept acea formă de organizare, instituţie prin

care se exercită puterea politică în limitele unui anumit teritoriu de

cître un grup de oameni organizaţi care îşi impun voinţ şi interesele

asupra societăţii.

De aici, noţiunea de stat are două semnificaţii:

- comunitate de oameni, reprezentată şi organizată de

organele puterii, care se manifestă pe un anumit teritoriu. În acest

sens statul este echivalent cu „ţara” şi cu poporul organizat din punct

de vedere politic. În conformitate cu aceasta utilizăm astfel de

termeni ca: stat român, rus, american etc. ţinând cont de societatea

respectivă, termenul de stat aici fiind echivalentul latinescului

„civitas”.

- organizare politică, un sistem de instituţii, care dispun de

puterea supremă pe un anumit teritoriu şi care dispune de un aparat

coercitiv, fiind echivalentul latinescului „res publica”. Ambele

semnificaţii pot fi admise simultan, fiind complementare.

Statul, ca principala instituţie politică, a apărut pe o anumită

treaptă a evoluţiei istorice, răspunzând nevoilor de dezvoltare şi

progres ale societăţii. În general, apariţia statului este legată cu

perioada de trecere de la organizarea gentilică spre orânduirea

sclavagistă (aproximativ mileniile 5- 4 î.e.n.). Necesitatea apariţiei

statului este legată de nevoia unor comunităţi umane evoluate de a-şi

asigura funcţionalitatea printr-o organizare politică.

Dintre teoriile care s-au formulat în legătură cu geneza şi

conţinutul statului şi care au o largă circulaţie, menţionăm

50

următoarele: teocratică, conform căreia statul apare ca o creaţie

divină, respectul şi supunerea faţă de aceasta fiind apreciate ca o

îndatorire religioasă. Astfel de teorii se întâlnesc în perioada antică,

în feudalism, când se consideră că monarhul este reprezentantul lui

Dumnezeu pe pământ, el primeşte şi exercită puterea de la

Dumnezeu, iar pentru faptele şi actele sale nu este răspunzător decât

în faţa divinităţii; patriarhală, care susţine că statul ar fi luat naştere

direct din familie, iar puterea monarhului din puterea părinteasca a

lui Dumnezeu. Elemente ale unei asemenea teorii întâlnim la

Aristotel, dar şi la unii politologi contemporani ca Robert Filmer,

care în lucrarea sa Patriarhul (1953) considera că monarhul, ca

moştenitor, al lui Adam, este creat de Dumnezeu, ar deţine puterea

de la acesta şi deci implicit ea ar avea un caracter, o natura divina;

contractuală, potrivit căreia statul a apărut pe baza unei înţelegeri

între putere şi cetăţeni, ca o necesitate naturală, teorie susţinută din

antichitate, dar dezvoltată în epoca luminilor, în mod deosebit de Ch.

Montesquieu şi J.J. Rousseau; teoria violenţei a încercat să explice

apariţia statului ca o simpla necesitate naturală a oamenilor de a

curma violenţa din societate, de a stabili ordinea între oameni, clase

şi grupuri sociale. Thomas Hobbes considera că statul nu rezultă

dintr-o înclinaţie a omului spre viaţa socială, ci, dimpotrivă, din

necesitatea temperării agresivităţii lui naturale; teoria organicistă,

este o analogie mecanicistă între organismul uman şi cel social, unde

statul este sinonim cu organismul uman şi este format din mai multe

părţi între care există o legătură indestructibilă; teoria rasistă este o

variantă a teoriei violenţei, în care o rasă trebuie să domine pe altă

rasă; conform teoriei psihologice, statul este rezultatul unor factori

biologici, psihologici, cum ar fi voinţa, dorinţa de a trăi împreuna,

existenţa aceloraşi obiceiuri, factorii psihici, elemente ce au impus

şi închegat statul; juridică, potrivit căreia raporturile dintre oameni

nu pot exista decât pe baza unor reglementări juridice.

Majoritatea acestor teorii conţin un anumit adevăr, dar suferă

prin unilateralitatea lor, dată atât de contextul istoric al elaborării, cât

şi de mobilurile ideologice.

Cât priveşte natura şi esenţa statului politologia înregistrează

un labirint de teorii. Ea dispune de un număr impunător de definiţii

ale acestuia, corespunzătoare anumitor concepţii: „Statul este o

instituţie care revendică monopolul violenţei fizice legitime în cadrul

51

unui teritoriu determinat” (Max Weber); „Unde începe statul, se

termină libertatea” (Lenin); „Statul este absolutul în faţa căruia

indivizii şi formaţiunile statale nu sunt decât relativul” (Mussolini).

Toate definiţiile atestate şi cunoscute conţin o anumită doză de

adevăr, dar suferă de unilateralitate, neglijându-se faptul că statul

reprezintă un fenomen organizatoric important al societăţii şi

îndeplineşte o funcţie socială constructivă.

O întrebare fundamentală în analiza statului este: cum asigură

statul conducerea politică a societăţii? Condiţiile juridice şi politice

de existenţă a statului constituie un element indispensabil al vieţii

sociale. Putem vorbi de prezenţa unui stat la reuniunea a trei

elemente obligatorii: teritoriul, populaţia şi puterea politică

exclusivă, adică suveranitatea. Dacă primele două sunt de natură

materială (presupuneri necesare de fapt), al treilea element este de

natură formală şi în virtutea acestui fapt, devine cel mai important.

Teritoriul este dimensiunea materială a statului. Acesta nu

este doar o noţiune geografică, ci are şi nuanţa de concept politic şi

juridic ce determină limitele extinderii puterii publice şi permite

situarea statului în spaţiu, localizându-l şi delimitând-l de alte state.

Acest spaţiu geografic îşi are coordonatele sale terestre, acvatice,

adică solul, subsolul şi coloana aeriană de deasupra lui. În lipsa

acestui element o comunitate socială, oricât de numeroasă ar fi, nu ar

putea constitui un stat. Teritoriul oricărui stat este circumscris în

anumite limite spaţiale numite „frontiere”. Trasările frontierelor între

state sunt însoţite uneori de contestări care deseori trec în incidente

aflate la baza conflictelor interstatale, fie locale sau chiar mondiale.

Principalele caracteristici ale teritoriului ca trăsătură

importantă a statului sunt: inalienabilitatea – imposibilitatea

modificării frontierelor de stat, cu excepţia micilor rectificări de

frontieră, şi indivizibilitatea – imposibilitatea recunoaşterii în folosul

altui stat a unor atribuţii de putere pe o porţiune a teritoriului

statului. În acest context putem menţiona faptul că în Constituţia

Republicii Moldova, art.3, al. 1, se stipulează că „teritoriul

Republicii Moldova este inalienabil” şi că „frontierele ţării sunt

consfinţite prin lege organică”. Evenimentele din Transnistria ne

conving de necesitatea includerii în Constituţie a unor prevederi mai

categorice, cu privire la interzicerea unor activităţi care ar afecta

principiul unităţii statului şi a indivizibilităţii teritoriului său. Solul

52

planetei aparţine statelor care sunt separate prin aşa-numitele

„dureroase cicatrice ale istoriei”.

Populaţia constituie dimensiunea demografică, psihologică şi

spirituală a statului . Existenţa unui stat fără populaţie este de

neconceput. Statul reprezintă o societate umană organizată, stabilită

în interiorul unor frontiere permanente. Comunitatea indivizilor care

se află pe teritoriul strict marcat al statului şi asupra căreia se

exercită puterea de stat este o categorie complexă. În unele cazuri

comunitatea formează o naţiune, naţiunea fiind identificată cu

populaţia. Aceasta are loc în cazul statelor naţionale (Franţa,

Germania, Italia, Spania etc.) Există însă şi cazuri când una şi

aceeaşi naţiune este încadrată în mai multe state. Existenţa mai

multor naţiuni pe teritoriul aceluiaşi stat duce la formarea statelor

multinaţionale.

Naţiunea nu trebuie confundată cu naţionalitatea sau cu

poporul. Naţionalitatea exprimă apartenenţa indivizilor la o anumită

naţiune, în timp ce poporul desemnează masa indivizilor indiferent

de naţionalitatea lor, constituită ca suport demografic al statului.

Fundamentul oricărui stat rezidă în unitatea poporului. De aceea

art.10 al Constituţiei Republicii Moldova prevede că „statul are ca

fundament unitatea poporului RM”, mai mult ca atât, „statul

recunoaşte şi garantează dreptul tuturor cetăţenilor la păstrarea,

dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice

şi religioase”.

Suveranitatea reprezintă autoritatea supremă cu care este

înzestrat statul şi, în calitate de putere supremă a statului, implică

competenţa exclusivă a acestuia asupra teritoriului naţional şi

independenţa sa faţă de orice altă putere pe plan extern. Prin urmare,

suveranitatea are două aspecte:

- intern, care constă în supremaţia exclusivă a puterii statului asupra

teritoriului şi asupra populaţiei respective. Suveranitatea internă se

referă la organizarea formală a autorităţii politice în cadrul statului şi

abilitatea autoritãţilor publice de a exercita un control eficient

înãuntrul graniţelor sale.

- extern, ce presupune independenţa statului în raport cu alte state,

neatârnarea sa faţă de orice putere din exterior. Pe plan extern,

suveranitatea trebuie să se manifeste astfel, încât statului să nu-i fie

impuse limite ale suveranităţii însăşi dar totodată să nu fie lezate

53

principiile suveranităţii altor state. Statul este liber să adere sau nu la

organizaţii sau acte care i-ar impune anumite obligaţii.

Trăsături ale suveranităţii se consideră:

- exclusivitatea, care se manifestă prin faptul că teritoriul

unui stat poate fi supus doar unei singure suveranităţi depline;

- originalitatea şi caracterul plenar, ce se exprimă prin aceea

că suveranitatea aparţine statului şi nu-i poate fi atribuită din afară.

Caracterul plenar se datorează faptului că principiile ei se răsfrâng

asupra tuturor domeniilor de activitate din stat: politic, economic,

cultural, social etc. ;

- indivizibilitatea, prin care se înţelege că ea nu poate fi

fragmentată, atributele ei nu pot aparţine concomitent mai multor

titulari;

- inalienabilitatea, în sensul imposibilităţii de a o abandona,

ceda sau împrumuta altor state sau organisme internaţionale.

În cadrul aceleiaşi întrebări se cer evidenţiate trăsăturile şi

funcţiile statului.

Pe lângă condiţiile juridice fundamentale de existenţă a

statului (teritoriul, populaţia, suveranitatea), se pot desprinde şi alte

trăsături specifice ale statului:

Aparatul administrativ. Mecanismul de realizare a puterii de

stat se materializează prin aparatul de stat (numit şi sistemul

organelor de stat), care constituie un important element al statului.

Acestuia îi revine sarcina de a exercita, practic, întregul complex de

funcţii interne şi externe proprii statului. El îşi concentrează

eforturile asupra organizării nemijlocite a activităţii de conducere a

treburilor statului, asigurării bunei funcţionări a tuturor sferelor,

ramurilor şi complexelor din economia naţională ce revine statului.

Sub acest aspect, statul are trei componente bine conturate şi strict

organizate: puterea legislativă, puterea executivă şi puterea

judecătorească, toate acestea fiind organizate atât la nivel central, cât

şi la nivel local, fiind constituit în diferite instituţii (parlament,

guvern, organele judecătoreşti, organele procuraturii, armată, poliţie

etc.).

Constituţionalitatea. Aceasta înseamnă că anume acest

document - Constituţia - stabileşte „legile după care se fac legile”.

Ea poate fi apreciată ca documentul care creează sau cel puţin

asigură existenţa statului însuşi. Constituţiile, prin ele însele într-un

54

stat de drept, sunt sau pot fi un obstacol în calea arbitrariului, dacă

ele exprimă voinţa generală, iar respectul faţă de ele devine o

„religie” a fiecăruia. Ordinea politică constituţională nu înseamnă

guvernare după bunul plac al oamenilor, ci guvernare prin legi.

Controlul (monopolul) asupra mijloacelor violente. Acest

fapt înseamnă ca statul este singura instituţie din societate care are

dreptul de a folosi forţa, care controlează şi coordonează

legitimitatea folosirii forţei. Însă statul nu are dreptul de a folosi

forţa pentru a-şi menţine autoritatea, pentru aceasta el trebuie să facă

uz de lege. În lumea modernă un stat nu mai poate folosi forţa şi

mijloacele violente de intimidare împotriva propriei populaţii

invocând suveranitatea.

Impozitarea. În această ordine de idei statul reprezintă o

instituţie specializată, care asigură funcţionalitatea socială prin

contribuţii sociale ale cetăţenilor, prin impozite, oferind în schimb

bunuri publice.

Aşadar, prin trăsăturile sale, prin modul său de organizare,

prin scopul său pentru care a apărut, statul reprezintă principala

instituţie politică.

Fiind principala instituţie politică a societăţii, statului îi

revine un loc important în societate. Funcţiile statului sunt definite

ca direcţii fundamentale de activitate ale lui, în care se manifestă

esenţa sa. Există mai multe criterii de clasificare a funcţiilor statului:

după sfera de activitate; după durata de acţiune; după importanţa

sociala etc.

În dependenţă de sfera de activitate deosebim funcţii interne

şi externe. În conţinutul funcţiilor interne ale statului îşi găsesc

expresia politica internă, activitatea statului pentru soluţionarea

sarcinilor interne ale vieţii societăţii şi statului. De această sferă ţin

funcţiile: de organizare şi conducere a societăţii; funcţia social-

economică; de apărare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale

omului; funcţia cultural-educativă.

În cadrul funcţiilor interne ale statului un loc aparte îi revine

funcţiei legislative, o funcţie politico-juridică, chemată să fixeze

normele obligatorii de viaţă comună. Funcţia executivă

caracterizează activitatea concretă a statului în urmărirea scopurilor

speciale. Activitatea executivă se desfăşoară în diferite direcţii care

corespund diverselor scopuri sociale. Funcţia judecătorească are

55

sarcina de a verifica dreptul în cazurile apariţiei unor litigii în

societate. Funcţia social-economică se manifestă diferenţiat de la stat

la stat, de la o etapă de dezvoltare la alta etc. Intervenţia statului în

economie are drept scop reglementarea activităţii economice şi

administrarea proprietăţii publice ce-i aparţine, dar şi protejarea

intereselor naţionale în activitatea economică, financiară etc. Funcţia

cultural-educativă caracterizează atitudinea statului faţă de

potenţialul său uman, intelectual şi spiritual.

Funcţiile externe ale statului vizează activitatea statului în

relaţiile cu alte state, realizându-se prin dezvoltarea relaţiilor de

colaborare cu alte state, promovarea şi apărarea păcii şi securităţii

mondiale, dar şi apărarea ţării în plan extern.

După durata de acţiune funcţiile statului se clasifică în funcţii

constante şi temporare. La primele se referă funcţiile ce

caracterizează statul la toate etapele de existenţă şi conducere a

societăţii. Funcţiile temporare implică o scurtă durată de timp, fiind

condiţionate de sarcinile specifice ale statului la diferite etape de

funcţionare, de exemplu, în caz de calamnităţi naturale, situaţii de

război etc.

Funcţiile statului trebuie să se manifeste într-o armonioasă

îmbinare, ele au menirea să contribuie la realizarea scopului

fundamental pe care îl are statul, să asigure drepturile şi interesele,

demnitatea cetăţenilor care îl formează.

1. Tipuri de stat/forme de stat

Elucidarea tipului şi formei de stat constituie, de asemenea, o

problemă de bază a teoriei statului, cât şi a politologiei în general, ea

explicând, pe de o parte, esenţa statului într-o anumită perioadă, iar

pe de altă parte, forma lui concretă de manifestare. Primele

investigaţii asupra formelor de stat au fost realizate încă de către

Platon şi Aristotel, Polibiu, Cicero. Ei deosebeau statele în

dependenţă de numărul conducătorilor şi scopul guvernării. Astfel,

Aristotel deosebeşte în baza acestor criterii 6 forme de guvernare:

monarhia, tirania, aristocraţia, oligarhia, politeia, democraţia.

Pentru a înţelege pe deplin statul ca instituţie politică, trebuie

studiată şi cunoscută problema formelor de stat. Esenţa statului,

adică tipul de stat respectiv, se manifestă sub mai multe forme în

raport de condiţiile concrete ale epocii şi ţării respective. Forma de

stat reprezintă o categorie complexă ce determină modul de

56

organizare, conţinutul puterii, structura internă şi externă a acestei

puteri. Forma de stat se caracterizează prin trei elemente, având o

corelaţie diferită între ele: forma de guvernământ, forma structurii de

stat şi regimul politic.

Regimul politic reprezintă pentru mulţi politologi un element

al formei de stat, pentru alţii, un element al sistemului politic. Având

în vedere că statul reprezintă instituţia centrală a sistemului politic,

este indubitabil faptul că regimul politic este legat, în primul rând, de

stat, constituind un element al formei de stat, şi anume elementul

hotărâtor, pentru că el exprimă un raport între organele de stat şi

cetăţeni. Dacă organele de stat se constituie prin consultarea

cetăţenilor, ca expresie a voinţei acestora, avem de-a face cu un

regim politic democratic. Şi invers, dacă organele de stat se

constituie fără consimţământul cetăţenilor, ignorând voinţa acestora,

regimul politic de acest gen este unul de factură dictatorială. De

aceea, în analizele politologice, când se urmăreşte elucidarea esenţei

statului, se vorbeşte despre regimul politic.

Forma de guvernământ caracterizează modalitatea de formare

şi organizare a puterii supreme de stat, structura şi coraportul dintre

organele supreme ale puterii de stat, la fel ca şi corelaţia dintre

cetăţeni şi guvernanţi. În genere, alegerea unei forme de

guvernământ este o alegere politică. Odată aleasă, această formă se

va baza pe un raţionament juridic de natură constituţională. În

dependenţă de criteriul amenajării puterilor în stat şi a surselor de

formare, statele se împart în monarhii şi republici.

Monarhia reprezintă acea formă de guvernământ în care

formal sau real deţinătorul puterii de stat este o singură persoană (de

la grecescul „monas”, ce caracterizează puterea unei singure

persoane). Monarhul, având diferite denumiri – rege, ţar, sultan,

faraon, emir, domnitor, împărat etc. – de regulă, deţine puterea pe

viaţă şi o transmite ereditar, în conformitate cu anumite norme

stabilite scrise sau orale, sau în baza voinţei suveranului. Monarhiile

apar în statul sclavagist, iar în Evul Mediu devine formă dominantă

de guvernare. Monarhia, ca formă de guvernământ, este cunoscută

din cele mai vechi timpuri, cunoscând în evoluţia sa mai multe

forme, în dependenţă de gradul concentrării puterii în mâinile

suveranului: monarhie absolută, monarhie parlamentară dualistă,

limitată, monarhie constituţională.

57

Monarhia absolută se caracterizează prin puterea

discreţionară a şefului statului în persoana monarhului care, pe lângă

faptul că este unicul legislator, dirijează cu administrarea publică şi

este instanţa judiciară supremă. Fiind prima şi cea mai veche formă

de guvernământ, monarhia absolută a fost specifică până la

Revoluţia Franceză. La etapa contemporană monarhia absolută a

devenit o raritate, drept exemplu servind monarhia din Arabia

Saudită, Oman, Quatar. Pe lângă alte atribuţii nelimitate, monarhii

acestor state sunt şi conducători religioşi.

Monarhia limitată, numită şi constituţională, se

caracterizează printr-o limitare a puterii absolute a monarhului prin

dispoziţii normative din Constituţia statului respectiv. Monarhia

limitată este divizată, la rândul său, în monarhie dualistă şi monarhie

limitată. Monarhia dualistă este o formă iniţială a monarhiei

limitate (constituţionale), în cadrul căreia puterea de stat se

realizează conform principiului separării puterii, mai ales a puterilor

legislative şi executive. Astfel, puterea legislativă aparţine

parlamentului, iar puterea executivă este încredinţată monarhului,

care o exercită nemijlocit sau cu concursul unui guvern numit de el.

Guvernul din cadrul monarhiei dualiste se subordonează monarhului,

miniştrii fiind consideraţi funcţionari ai acestuia. În acest mod,

guvernul nu poartă responsabilitate politică în faţa parlamentului,

miniştrii purtând răspundere politică numai faţă de monarh. Cea de-a

treia ramură a puterii de stat la fel aparţine monarhului. În cadrul

monarhiei dualiste separarea puterilor în stat poartă, de obicei, un

caracter limitat şi chiar formal. Astăzi această formă monarhică de

guvernământ, caracteristică prin rolul decisiv al monarhului în viaţa

politico-statală, mai poate fi întâlnită în Maroc, Iordania, Nepal,

Kuweit, Bahrain etc.

Monarhia parlamentară este o formă a monarhiei limitate

(constituţionale), cu o divizare expresă a puterilor în stat, ceea ce

asigură primatul legislativului asupra executivului, monarhul având

mai mult un rol şi caracter simbolic, exercitând, de regulă, atribuţii

de ordin protocolar, având funcţii ceremoniale, funcţia de

socializare. Se spune că în cadrul acestei forme de monarhie limitată

monarhul „domneşte, dar nu guvernează”, deoarece atribuţiile

monarhului sunt limitate până la zero. Astfel, dreptul său de veto

asupra legilor adoptate de către parlament sau nu este aplicat în

58

genere, sau este aplicat atunci când o cere guvernul. O trăsătură

importantă a monarhiei parlamentare o constituie formarea

guvernului în baza majorităţii parlamentare, situaţie soldată cu

răspunderea politică a guvernului faţă de parlament pentru întreaga

sa activitate, desfăşurată pe plan intern sau extern. Monarhul nu

întreprinde nici o acţiune în mod independent, iar actele emise de el

intră în vigoare numai după ce se contrasemnează de către şeful

guvernului sau ministrul de resort, deoarece monarhul este

„inviolabil şi scutit de răspundere”, el reprezentând un aliaj între

compromis şi tradiţie. Monarhia parlamentară contemporană este

forma de guvernământ acceptată în Belgia, Norvegia, Damenarca,

Marea Britanie, Olanda, Spania, Japonia etc. Monarhia parlamentară

nu reprezintă o instituţie politică cu pondere şi nu determină, de

regulă, structura sistemului politic.

Republica (din latină „res publica” – lucruri publice)

reprezintă forma de guvernământ în cadrul căreia autorităţile publice

centrale (şef de stat, parlament) sunt alese de către cetăţenii statului

respectiv prin vot universal, egal, secret şi liber exprimat în mod

direct sau indirect. Practica organizării statelor lumii cunoaşte

republica parlamentară şi republica prezidenţială, cât şi o formă

intermediară, hibridă, numită republica mixtă (semiparlamentară sau

semiprezidenţială). Principala deosebire între aceste tipuri de

republici constă în specificul responsabilităţii politice a guvernelor în

faţa parlamentului sau a şefului statului, ce reiese din corelaţiile

împuternicirilor şi atribuţiilor preşedintelui, parlamentului şi

guvernului.

Republica parlamentară este fundamentată pe concepţia

separării puterii de stat şi presupune autonomia funcţională a

legislativului, executivului şi justiţiei. Trăsătura acestei forme de

guvernământ o reprezintă responsabilitatea politică a guvernului în

faţa parlamentului, care poate dizolva guvernul prin „punerea în

minoritate” sau prin „vot de neîncredere”. Poziţia parlamentului în

cadrul mecanismului de stat este superioară, având ca atribuţii

fundamentale adoptarea bugetului de stat, ratificarea tratatelor

internaţionale, elaborarea strategiilor fundamentale ale politicii

interne şi externe a statului etc. Spre deosebire de republica

prezidenţială, în republica parlamentară executivul are o structură

bicefală prin disocierea sa în funcţia de şef de stat şi guvern.

59

Participarea şefului statului la formarea guvernului poartă un

caracter nominal. Şeful statului este ales, de regulă, pe cale

parlamentară, adică de parlament sau o comisie parlamentară.

Atribuţiile şefului statului sunt exercitate, de regulă, de către guvern

prin intermediul şefului guvernului, care reprezintă persoana

numărul unu în stat, după atribuţii, care contrasemnează actele

şefului statului. Parlamentul poate demite guvernul (Italia,

Germania) prin vot de neîncredere, iar în calitate de contrabalanţă

guvernul poate cere, prin intermediul şefului statului, dizolvarea

parlamentului şi fixarea noilor alegeri. Republica parlamentară, ca

forma actuală de guvernământ se întâlneşte în Germania, Austria,

Islanda, Estonia, Turcia, Ungaria, Cehia, Slovenia, India, Italia,

Republica Moldova etc.

Republica prezidenţială reprezintă forma de guvernământ

instituită pentru prima dată în SUA, având ca model monarhia

dualistă. Din punct de vedere doctrinar este fundamentată pe ideea

separării puterii de stat, concomitent fiind prevăzute şi contrabalanţe

ce asigură colaborarea funcţională efectivă a acestor puteri. Ambele

puteri, legislativă şi executivă, îşi primesc mandatul de la popor, iar

legitimitatea lor devine echivalentă. Principala trăsătură o reprezintă

separaţia rigidă a puterilor şi un grad sporit de autonomie, deoarece

parlamentul nu poate acorda vot de neîncredere guvernului, iar

preşedintele nu poate dizolva parlamentul, ceea ce reflectă

imposibilitatea înlăturării pe cale constituţională a unei puteri de

către alta. Acest model de republică consolidează viguros funcţia

şefului statului, având ca trăsătură formală absenţa funcţiei de prim-

ministru, iar membrii guvernului purtând răspundere personală în

faţa preşedintelui, ce îi numeşte în funcţie şi, respectiv, îi poate

destitui individual din funcţie. Miniştrii realizează politica executivă

a preşedintelui. Procedura de impeachment – destituirea din funcţie

a membrilor guvernului şi a judecătorilor, cât şi a preşedintelui –

poate fi aplicată de către parlament numai în cazurile în care

persoanele nominalizate au comis acţiuni ilicite grave. Graţie acestor

condiţii, republica prezidenţială este semnificativă prin stabilitatea

guvernamentală, însă poate avea tentă autoritară, dacă puterea reală

este concentrată în instituţia prezidenţială. Actualmente modelul

prezidenţial clasic este realizat în SUA, fiind întâlnit şi în America

60

Latină (Argentina, Mexic), Africa de Nord, Asia, însă nu este

răspândit în Europa de Vest.

Republica mixtă reprezintă forma de guvernământ care

înglobează caracteristici specifice atât republicii prezidenţiale, cât şi

republicii parlamentare. Experienţa istorică a arătat că formele

clasice de guvernare nu întotdeauna asigură o funcţionare coerentă,

întâlnind crize de gestionare, ceea ce reduce din eficienţa ei. În

republica parlamentară apar conflicte între fracţiunile parlamentare,

ceea ce duce la instabilitate guvernamentală, frecvente demiteri, iar

republica prezidenţială poate lua forme autoritare. Spre deosebire de

ele republica mixtă reprezintă juxtapunerea dintre avantajele

republicii parlamentare şi prezidenţiale, în dependenţă de diferitele

combinări ce apar republica mixtă înclină a fi semiparlamentară

(Finlanda) sau semiprezidenţială (Franţa). Modelul clasic al

republicii mixte îl reprezintă a V-a Republică Franceză, propus de

Ch. de Gaulle în 1958. Caracteristica de bază a republicii mixte este

dubla responsabilitate a guvernului în faţa preşedintelui şi în faţa

parlamentului. Preşedintele este ales de către popor, iar guvernul este

numit de către preşedinte cu votul de încredere oferit de către

parlament. Şeful guvernului este primul-ministru, ceea ce reprezintă

o trăsătură a republicii parlamentare. Preşedintele însă nu dispune de

iniţiativă legislativă, acest drept fiind exercitat de către prim-

ministru, care este responsabil de activitatea guvernului. Parlamentul

deţine controlul asupra guvernului prin aprobarea bugetului anual şi

prin acordarea votului de neîncredere.

Forma de guvernământ reiese din specificul dezvoltării

istorice, depinde de tradiţiile istorice încetăţenite, de modul de

funcţionare a instituţiilor publice, însă toate sunt chemate să menţină

ordinea cerută în societate, să armonizeze interesele cetăţenilor şi să

soluţioneze conflictele sociale şi politice.

Structura de stat reprezintă forma de organizare naţional-teritorială a

statului, precum şi relaţiile reciproce dintre organele puterii centrale

şi cele regionale, fiind în strânsă dependenţă de condiţiile formării

acestui stat, gradul de comunitate teritorială, dar şi tradiţiile istorice,

condiţiile geografice. Alegerea corectă a structurii teritoriale a

statului duce la consolidarea statului sau dispariţia lui. În dependenţă

de gradul de concentrare a funcţiilor statului, din punct de vedere

61

teritorial, statele se clasifică în state unitare şi state federale, la ele

aliniindu-se şi confederaţia, ca o uniune de state.

Statul unitar este caracterizat de organizare unică, politic

omogenă, care constă din formaţiuni administrativ teritoriale ce nu

au statalitate proprie. Statul se consideră a fi unitar dacă reprezintă o

singură formaţiune statală, un regim constituţional unic, un singur

rând de autorităţi legislative, executive şi judecătoreşti la nivel

central, puterea fiind difuzată de la centru. În el funcţionează sisteme

unice de legiferare, un sistem juridic unic, un singur regim

constituţional, stabilit printr-o singură Lege Supremă – Constituţia,

un sistem valutar unic, dar şi cetăţenie unică. Astfel, statul unitar

apare ca un centru politic care nu este determinat sau influenţat de

întinderea teritoriului, de numărul cetăţenilor, de forma de

guvernământ sau regimul politic. În acelaşi timp, caracterul unitar al

statului nu face imposibilă şi nici nu împiedică organizarea

teritoriului, sub aspect administrativ, în unităţi administrativ-

teritoriale, conduse potrivit principiilor autonomiei locale şi a

descentralizării serviciilor publice.

În dependenţă de gradul de centralizare sau descentralizare a

funcţiilor statului în teritoriu, statele unitare se clasifică în state

unitare centralizate (Marea Britanie, Suedia, Danemarca) şi state

unitare descentralizate (Franţa, Spania, Italia). Statele unitare

centralizate se caracterizează prin următoarele: organele puterii

locale constituie o continuare specifică a organelor puterii centrale;

organele puterile locale au împuterniciri limitate în activitatea lor

independentă, ele realizând deciziile organelor centrale. În statele

unitare descentralizate comunităţile autonome şi provinciile dispun

de o largă autonomie, ele soluţionând independent chestiunile vizând

domeniul gospodăriei comunale, învăţământului, ordinii publice.

Însă asupra politicii promovate de guvern ele exercită o influenţă

limitată. Nu există reprezentanţi ai guvernului numiţi în teritoriu,

însă în cele relativ descentralizate pe lângă consiliul ales de

populaţie, organul conducerii locale, se află un funcţionar numit de

centru, cu competenţe generale (comisar, prefect), fiind tutela

administrativă.

Statele unitare, de obicei, sunt state mononaţionale, dar dacă

sunt reprezentanţi ai altor grupuri etnice, conflictele se soluţionează

prin autonomii, deosebindu-se după competenţele care li se acordă în

62

autonomii limitate, autonomii depline şi autonomii speciale, în

dependenţă de particularităţile geografice, istorice. Însă oferirea

autonomiei unui teritoriu nu este echivalent cu fărâmiţarea statului,

care are posibilitatea de a se amesteca direct în orice moment în

treburile comunităţii prin metode economice, juridice. Principiul

autonomiei rezidă în transferul de autoritate de la nivelul central spre

cel local sau regional, prin acordarea unei anumite părţi din teritoriul

statului a dreptului de autoadministrare internă, a dreptului de a

soluţiona individual chestiunile locale, reducându-se acţiunile şi

atribuţiile statului. Unităţile administrativ-teritoriale speciale se

formează în baza componenţei naţionale, culturale, tradiţiile istorice,

modul de viaţă a populaţiei sau se creează în rezultatul unei lupte

îndelungate a populaţiei din regiunea respectivă în baza trăsăturilor

etnice.

Federaţia (de la latinescul „fedus” - uniune) reprezintă un stat

unional, alcătuit dintr-un anumit număr de formaţiuni statal-politice,

fiecare din ele posedând un anumit grad de independenţă în anumite

sfere ale vieţii politice. Noţiunea de stat federal, unional, apare în

secolul al XVII-lea, avându-i drept teoreticieni pe Althusia,

Tocqueville. În federaţie suveranitatea nu aparţine în întregime nici

statelor membre luate aparte, nici uniunii în ansamblu, ea aparţine

ambelor părţi unite într-un tot integru. Puterea centrală este

independentă în raport cu puterea unui subiect federal luat în parte,

ea contactând direct cu poporul. Caracteristicile instituţionale care

deosebesc statul unitar de cel unional se evidenţiază prin structura

bicamerală a parlamentului, dar şi modalitatea de modificare a

constituţiei, unde părţile au drepturi deosebite. Limitrofele interne

ale federaţiei pot fi schimbate numai cu acordul subiecţilor lor.

Statul federal reprezintă o unitate statală în care:

- există două niveluri ale organelor puterii supreme: organele

federale şi organele puterii de stat ale subiecţilor federaţiei;

- există mai multe constituţii: cea a statului federal şi cele ale

subiecţilor federaţiei;

- există două categorii de cetăţenie: cetăţenia federaţiei şi

cetăţenia subiecţilor federaţiei, deşi populaţia reprezintă un corp

unitar;

63

- împărţirea statului federativ se face nu numai în unităţi

administrativ-teritoriale, ci şi în părţi politice autonome, unităţi,

entităţi statale etc.;

- subiecţii federaţiei nu au dreptul de a rupe contractul

federal, da a ieşi din federaţie, drepturile subiecţilor federali sunt

asigurate de Constituţiile lor, iar integritatea Federaţiei este asigurată

şi garantată de către Constituţia Federală, ce nu prevede dreptul

subiecţilor federali la separare;

- se pot primi în uniune alte state, dar nu pot forma sau

institui state noi în limitele jurisdicţiei altui stat.

De regulă, federaţiile sunt state mari, de peste un milion km2

– Federaţia Rusă, SUA, Brazilia, Canada, Australia, Mexic, India,

Nigeria etc., dar sunt şi state cu teritoriul restrâns (Elveţia, Austria,

Belgia), care s-au federalizat în conformitate cu condiţiile istorice

(Germania), naţionale (statul ex-Iugoslavia, Cehoslovacia, URSS)

sau geografice, insulare (Malaysia). Federaţiile s-au format pe

diferite căi: de jos, prin referendum, la cerinţele cetăţenilor (Belgia)

şi de sus (SUA, Canada – prin decizia Coroanei Britanice), pentru a

introduce nivelul intermediar de administrare. Dacă statul nu

întruneşte condiţia unor teritorii întinse şi nici a condiţiilor istorice

favorabile federaţiei, atunci trebuie să se analizeze minuţios şi

judicios până la federalizare, deoarece acesta reprezintă un proces

complex şi de durată, care poate duce la destrămarea statului.

Confederaţia constituie o asociaţie de state independente,

formată din considerente economice şi politice de ordin intern, cât şi

de ordin extern care nu dă naştere unui stat nou, ca subiect de drept

internaţional. Într-o astfel de uniune de state, membrii îşi păstrează

supremaţia şi independenţa în mod integral, nu se creează un popor

nou, cetăţenii tuturor statelor care intră în confederaţie rămân doar

cetăţeni ai acelor state şi nu capătă cetăţenie nouă. Confederaţia se

formează în baza acordurilor reciproce, iar subiecţii confederaţiei au

dreptul de a ieşi liber din componenţa acesteia. Suveranitatea

aparţine statelor care intră în componenţa ei. În competenţa

confederaţiei intră un cerc restrâns de probleme, de aceea se

formează doar acele organe de stat care sunt necesare pentru

rezolvarea problemelor evidenţiate. Organismul comun creat ia

hotărâri numai cu unanimitate de voturi. Hotărârile acestui organism

obligă statele numai dacă sunt aprobate în modul respectiv de către

64

state, cărora le aparţine dreptul de recuzare – de a anula, de a nu

recunoaşte legitimitatea deciziilor organelor confederaţiei. Lipseşte

sistemul unic de circulaţie a banilor, iar subiecţii confederaţiei au

dreptul de a stabili impozite vamale, limitarea deplasării oamenilor,

mărfurilor, capitalurilor. Istoria cunoaşte mai multe exemple de

Confederaţie care au încetat să existe: Confederaţia statelor

americane (1776-1787), Confederaţia Germană (1815-1871),

Confederaţia elveţiană (1815-1848). De menţionat faptul că Elveţia

şi azi păstrează de numirea de confederaţie, ignorând faptul că

începând cu anul 1848 devine federaţie. Confederaţia reprezintă o

treaptă intermediară spre federaţie (SUA, Elveţia) sau independenţa

statelor membre (Austro-Ungaria).

De-a lungul istoriei sunt cunoscute diferite asociaţii şi uniuni

de state şi anume uniuni personale – care reprezintă o uniune a două

sau mai multe state, care, păstrându-şi suveranitatea şi independenţa

desemnează un şef de stat comun (de regulă, un monarh), cum ar fi

uniunea dintre Olanda şi Luxemburg (1815-1890), Danemarca şi

Islanda (1918-1944) şi uniuni reale – o asociaţie de state mult mai

puternică decât cea personală, iar în cadrul ei, pe lângă şeful statului,

există şi alte organe de stat comune, de exemplu Suedia şi Norvegia

până în 1905.

3. Rolul statului în societatea contemporană. Statul de

drept

Una din dezbaterile politice fundamentale, nefinalizată încă,

încearcă să precizeze „cât de mare trebuie să fie rolul statului în

societate,” şi ce anume reprezintă bunurile publice, şi dacă pot fi

oferite acestea şi prin instituţiile private. Aceste dezbateri vizează

răspunsul la două întrebări esenţiale: - de câtă intervenţie a statului e

nevoie? – care situaţie e mai bună, când se implică statul mai mult

sau mai puţin?

În gândirea politică actuală, există mai multe viziuni privind

domeniul acceptabil pentru intervenţia statului, fiecare oferind o

concepţie diferită asupra bunurilor publice. În plus, fiecare societate

are propria perspectivă asupra modului în care să definească rolul

intervenţiei statului în societate. În mod ierarhic se poate stabili o

scală a intervenţiei statului: stat nul, stat minimal, stat

65

intervenţionist, stat maximal, stat total. În mod analog putem asocia

cu abordarea conservatoare, liberală şi radicală asupra statului.

Statul nul reprezintă expresia doctrinară a anarhismului (din

gr. an archos – fără conducere, fără guvernământ), unde statul

trebuie să fie inexistent, deoarece este corupt, fiind necesară

eliminarea lui ca structură din societate. Statul este considerat

principala ameninţare la adresa libertăţii individuale, el fiind

considerat un rău cu totul inutil, atunci când nu există constrângere

din partea guvernământului, fiecare individ este liber să trăiască cum

doreşte. Orice face guvernământul, iniţiativa privată poate face şi

mai bine (ex: educaţie privată, protecţie poliţienească, reguli de

circulaţie ş.a.) totul fiind stabilit prin competiţie.

Din perspectivă conservatoare, aria desemnată ca bunuri

publice ar trebui să fie minimală, materializată prin ideea statului

minimal sau „statul paznic de noapte” (H. Lasswell). Expresie a

doctrinismului minimal, acesta presupune securitatea persoanei şi a

proprietăţii private, restul revenindu-i individului, dar îi favorizează

pe cei puternici. Guvernământului trebuie să-i revină trei funcţii

specifice: 1) să aibă putere militară sau politică de a apăra societatea

şi suveranitatea împotriva agresiunii externe; 2) să promoveze

proprietatea privată şi menţinerea ordinii în societate; 3) trebuie puse

la dispoziţia cetăţenilor ceea ce nu poate oferi inţiativa privată (ex:

infrastructură). Se presupune ca dacă sunt lăsaţi liberi, oamenii vor

produce o ordine socială şi economică relativ eficientă. Robert

Nozick susţine în „Anarhie, stat şi utopie” că statul trebuie să asigure

doar funcţiile unei agenţii de protecţie, „statul paznic de noapte”

fiind legitim pentru că nu violează drepturile nimănui. Iar politica de

folosire a taxelor pentru a lua bani de la unii în beneficiul altuia este

o situaţie similară cu munca forţată. Sloganul preşedintelui american

Thomas Jefferson ilustrează cel mai bine acest tip de stat: „statul

care guvernează cel mai bine este statul care guvernează cel mai

puţin”.

În viziunea liberală există două motive cruciale pentru care

statul trebuie să intervină activ în relaţiile de piaţă liberă dintre

indivizi şi grupuri. În primul rând, pentru că efectele negative ale

unor grupuri puternice nu pot fi preîntâmpinate decât printr-o

intervenţie în forţă a statului. În al doilea rând, există inechităţi

majore în societate, create de piaţa liberă (inechităţi economice şi

66

sociale). Necesitatea unei forţe reglatoare şi redristributive îi revin

statului intervenţionist, care poate lua forma statului asistenţial,

statului social, bunăstării sociale, statului tutelar sau statului

providenţă. Cauza principală de intervenţie a statului este necesitatea

garantării securităţii şi bunăstării sociale, fiind imperativă şi

elaborarea programului de interes naţional, protejarea ramurilor

strategice ale statului.

Liberalii bunăstării sociale susţin că statul este nu numai un

rău necesar, ci dimpotrivă, condus în mod adecvat, poate fi forţa

pozitivă ca să promoveze libertatea individului, asigurându-se că

toată lumea să se bucure de şanse egale. Sufletul liberalismului –

statul providenţă - reprezintă dorinţa de a înlătura obstacolele

(mizerie, boli, maladii, şomaj, sărăcie, neştiinţă) care blochează

evoluţia liberă şi dezvoltarea individului. În ţările dezvoltate au

apărut, în grade diferite, sisteme de protecţie împotriva acestor

obstacole, finanţate nu din iniţiativa privată, ci efectuate direct de

către stat. Funcţia statului providenţă este, în primul rând, corectarea

inegalităţii socio-economice, iar pentru edificarea lui se măresc

considerabil cheltuielile de protecţie din PIB. Doctrină economică

fundamentată de John Keynes susţine ideea ca „progresul economic

şi cel social nu sunt incompatibile”.

Statul maximal este expresia regimurilor politice autoritare

şi totalitare, unde este prezentă extensia funcţiilor statului, el se

situează deasupra societăţii. Iar statul total este asociat cu statul

poliţist în care organele represive (securitatea, KGB, Gestapoul) au

prerogative lărgite, utilizând violenţa în proporţii mari (URSS,

Germania hitleristă, Italia fascistă). O poliţie fără limite devine cea

mai temută entitate din stat şi în mod efectiv incontrolabilă, iar

principiul urmărit fiind „sănătatea, siguranţa, morala şi bunăstarea

generală a populaţiei”.

Una din cele mai actuale chestiuni vizând perspectivele

dezvoltării statului în epoca contemporană este cea de edificare a

statului de drept. Este de observat, că ideea statului de drept s-a

cristalizat în doctrina filosofică a enciclopediştilor francezi, având

drept suport teoria dreptului natural, deşi embrionii acestei teorii iau

naştere deja în antichitate. Această doctrină prevede crearea

condiţiilor pentru dominaţia principiului „se permite tot ce nu

interzice legea”. Însăşi denumirea de stat de drept indică faptul că

67

statul îşi exercită puterea sa politică pe baza legilor, folosind forţa

argumentului şi nu argumentul forţei.

Cea mai simplă definiţie a statului de drept ar fi: stat în care

domneşte dreptul, în care toţi sunt egali în faţa legii, în care nimeni,

nici chiar statul nu este mai presus de lege. Statul de drept se bazează

pe valori, cum ar fi valoarea libertăţii, ce constă nu în libertatea

statului faţă de individ, ci în libertatea individului faţă de stat;

egalitatea în drepturi – nu dominaţia majorităţii asupra minorităţii, ci

dreptul egal la viaţă.

Termenul „stat de drept” a fost introdus în circuitul mondial

în 1984 de O. Bohr, devenind postulat şi principiu structural al

Constituţiei şi o garanţie a libertăţii şi egalităţii. Dar argumentarea

filosofică a statului de drept este realizată de I. Kant. Numai unirea

voinţei tuturor persoanelor, ce formează poporul, poate servi drept

sursă a legilor în statul de drept. Dispunând de dreptul de a participa

la luarea deciziilor, fiecare membru al societăţii este dator să se

supună lor.

Statul de drept se caracterizează prin următoarele trăsături:

Este fundamentat pe supremaţia legii, însă pentru garantarea

realizării acestei exigenţe a statului de drept este necesară stabilirea

unui statut suprem (Constituţie), de care să se conducă puterea.

Articolul 7 al Constituţiei Republicii Moldova stabileşte că

„Constituţia RM este Legea ei Supremă. Nici o lege şi nici un alt act

juridic care contravine prevederilor Constituţiei nu are putere

juridică”.

Presupune executarea şi respectarea strictă a legilor de către

toţi (cetăţeni, funcţionari, organe de stat sau organe nestatale). Acest

principiu este susţinut de accesul liber la justiţie şi înfăptuirea

justiţiei în numele legii de către instanţele judecătoreşti independente

şi imparţiale.

Responsabilitatea reciprocă a statului şi a cetăţenilor, în limitele

legii;

Asigurarea drepturile şi libertăţile cetăţenilor;

Există o reală independenţă şi separaţie a puterilor în cadrul

statului, colaborarea şi controlul lor reciproc.

Un moment fundamental în realizarea statului de drept este

necesitatea necondiţionată ca o lege să fie legală. Legea nu trebuie să

fie o expresie arbitrară a voinţei unei autorităţi, puteri sau a unui

68

grup de indivizi. Legea trebuie să constituie o sinteză a intereselor

întregului popor şi o exprimare a voinţei generale.

Respectând o accepţiune formală, se poate trage concluzia că

Republica Moldova a ales calea construirii un stat de drept. În art. 1

(alin.3) a Constituţiei Republicii Moldova se subliniază că

„Republica Moldova – stat democratic de drept, în care demnitatea

omului, drepturile şi libertăţile, dezvoltarea liberă a personalităţii,

dreptatea şi pluralismul politic sunt valori fundamentale şi

garantate”. Statutul statului de drept este întărit şi de art. 142 (alin.2)

a Constituţiei Republicii Moldova, în care se afirmă că „nu se admite

revizuirea Constituţiei, consecinţă a căreia ar fi încălcarea drepturilor

şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau garanţiile acestora”. În

direcţia materializării acestor obiective mai rămâne un teren vast de

activitate atât pentru instituţiile statului, cât şi pentru cetăţenii

Republicii Moldova.

4. Raporturile dintre Societatea politică şi Societatea

civilă

Societatea politică şi societatea civilă constituie categorii de

bază ale politologiei, având o importanţă mare în problemele

organizării şi conducerii democratice a societăţii, în special, şi

funcţionării ei, în general. Raportul dintre societatea politică şi

societatea civilă exprimă, în mare măsură, gradul de democratizare a

societăţii şi responsabilitatea cetăţenilor.

Ideea societăţii civile apare în epoca modernă. Interpretarea

liberală a societăţii civile îşi începe propria istorie în tratatele lui

Hobbes, Locke. O nouă interpretare a societăţii civile îi oferă Hegel,

Marx etc. Societatea civilă include partea societăţii neatinsă de stat.

Din nevoile de funcţionare şi dezvoltare a societăţii civile se naşte

societatea politică, cu sarcini de organizare şi conducere a societăţii,

în scopul realizării intereselor tuturor.

Societatea civilă este definita ca ansamblul asociaţiilor

intermediare care nu sunt nici statul şi nici familia (extinsa); drept

urmare, societatea civila include asociaţii voluntare, firme si alte

organe corporative. Termenul a fost utilizat cu diferite semnificaţii

de către autori diferiţi, începând din secolul al XVII-lea, dar

principala sa utilizare curenta provine de la Hegel.

69

Necesitatea de a (re)clădi societatea civila după prăbuşirea

comunismului in Europa de Est a fost o tema comuna a

reformatorilor şi comentatorilor de aici de după 1991. Regimul

comunism a dezaprobat instituţiile civile. În consecinţa, în afara de

unele exemple edificatoare, ca Biserica catolica in Polonia, nu prea

au existat aici exemple similare.

Societatea civila este o noţiune care descrie forme asociative

de tip apolitic si care nu sunt părţi ale unei instituţii fundamentale ale

statului sau ale sectorului de afaceri. Astfel, organizaţiile

neguvenamentale - asociaţii sau fundaţii, sindicatele, uniunile

patronale sunt actori ai societăţii civile, care intervin pe lângă

factorii de decizie, pe lângă instituţiile statului de drept pentru a le

influenta, in sensul apărării drepturilor si intereselor grupurilor de

cetăţeni pe care îi reprezintă.

Cei mai mulţi oameni folosesc noţiunea de societate civila in

mod eronat, sau restrictiv, referindu-se ori la noţiunea de civil (ca

opus al celei de militar) ori numai la organizaţiile neguvernamentale.

Astfel, in ultimii ani s-a simţit nevoia unei completări aduse noţiunii,

denumită acum sectorul nonprofit, sau cel de-l treilea sector al

societăţii, unde primele doua sunt instituţiile fundamentale ale

statului si sectorul de afaceri.

Societatea civila este cel mai simplu termen pentru a descrie

un întreg sistem de structuri, care implica cetăţeanul in diferitele sale

ipostaze de membru intr-o organizaţie neguvenamentală, într-un

sindicat sau într-o organizaţie patronală. Societatea civila este

formata din cetăţeni, asociaţi sub diferite forme, care au aceleaşi

interese si care îşi dedica timpul, cunoştinţele si experienţa pentru a

îşi promova si apăra aceste drepturi si interese.

Societatea civilă este reprezentată de instituţiile şi

organizaţiile sociale şi civice care constituie temelia unei democraţii

funcţionale. Organizaţiile societăţii civile se implică în luarea

deciziilor privind dezvoltarea socială sau a deciziilor de interes

public. „Societatea civilă este o noţiune care descrie forme asociative

de tip apolitic şi care nu sunt părţi ale unei instituţii fundamentale a

statului sau ale sectorului de afaceri. Astfel, organizaţiile

neguvenamentale - asociaţii sau fundaţii, sindicatele, uniunile

patronale sunt actori ai societăţii civile, care intervin pe lângă

factorii de decizie, pe lângă instituţiile statului de drept pentru a le

70

influenţa, în sensul apărării drepturilor şi intereselor grupurilor de

cetăţeni pe care îi reprezintă”.

Există diferite definiţii ale conceptului de „societate civilă”.

În limbajul comun, sensul atribuit este adesea unul reducţionist,

mulţi oameni înţelegând prin "societate civilă" organizaţiile

nonguvernamentale. Şcoala londoneză de economie, Centrul pentru

Societatea Civilă, utilizează ca definiţie de lucru: „Societatea civilă

se referă la un set de instituţii, organizaţii şi conduite situate între

stat, afaceri şi familie. Aceasta include organizaţii non-profit,

organizaţii filantropice, mişcări sociale şi politice, alte forme de

participare socială şi civică”.

Exemple de instituţii ale societăţii civile: organizaţii

nonguvernamentale (ong-uri); organizaţii comunitare (community-

based organizations); asociaţii profesionale; organizaţii politice;

cluburi civice; sindicate; organizaţii filantropice; cluburi sociale şi

sportive; instituţii culturale; organizaţii religioase; mişcări

ecologiste; media; etc.

Societatea civilă descrie un întreg sistem de structuri, care

permit cetăţenilor noi roluri şi relaţii sociale, prin diferite modalităţi

de participare la viaţa publică.

Societatea modernă se structurează prin trei componente:

componenta economică;

componenta politică (instituţiile fundamentale ale statului);

componenta societăţii civile, sectorul non-profit, care legitimează

sau amendează celelalte două componente.

Dincolo de aspectul instituţional, societatea civilă este

formată din cetăţeni, care, asociaţi sub diferite forme, participă la

viaţa publică, influenţează politicile, apără şi promovează interesele

populaţiei. Sergiu Tămaş, in „Dicţionar politic. Instituţiile

democraţiei şi cultura civică” (Editura Academiei Române, 1993),

afirma că „formarea societăţii civile este rezultatul unei mişcări

spontane şi creatoare a cetăţenilor care instituie în mod benevol

diverse forme de asociere politică, economică, culturală. În cadrul

societăţii civile, cetăţenii intră într-o ţesătură de raporturi sociale,

participând benevol la activitatea unei multiplicităţi de asociaţii,

organizaţii, cluburi, în vederea promovării unei diversităţi de

obiective şi interese.

71

Organizaţiile societăţii civile sunt, într-un anumit sens,

autonome, în raport cu statul, reprezentând o multitudine de centre

de putere, un sistem al puterilor non-statale”.

Prin societate politică se înţelege totalitatea instituţiilor,

organizaţiilor, asociaţiilor şi mijloacelor de informare în masă, care

în mod organizat şi programatic se implică în problemele puterii şi

conducerii politice, fie făcând parte din organele de conducere, fie

activând pentru dobândirea puterii. În societate politică se includ:

statul cu toate componentele sale (puterea legislativă, executivă şi

judiciară), partidele politice, dar şi oricare alte organizaţii care se

implică în problemele puterii. În acest context, organizaţiile

profesionale de tip sindical sau organizaţiile de creaţie, religioase

etc. au caracter apolitic doar dacă nu se implică în problemele puterii

politice, deşi pot face chiar politică prin reprezentarea intereselor

socio-profesionale sau de altă natură, ale grupurilor pe care le

reprezintă.

Deci, prin societate civilă se înţelege totalitatea indivizilor ca

cetăţeni, a tuturor agenţilor şi organizaţiilor socio-profesionale, de

creaţie etc. cu caracter apolitic, care desfăşoară multiple activităţi în

cadrul relaţiilor sociale. Pentru a subordona puterea politică,

societatea civilă trebuie să aibă un mare grad de cunoaştere,

organizare, responsabilitate.

O societate democratică reală se construieşte în timp

îndelungat. Un prim pas însă pentru o democraţie funcţională îl

reprezintă instituţiile şi mecanismele democratice, iar societatea

civilă, în acest context, acţionează ca mecanism reglator pentru

societăţile democratice.

Instituţiile societăţii civile sunt necesare şi în ţările cu o puternică

tradiţie democratică, dar în special în ţările în care democraţia se

construieşte. Nu de puţine ori, politicienii şi oamenii de afaceri pun

interesele de partid sau de afaceri înaintea intereselor populaţiei. În

astfel de situaţii, cine este chemat să "facă dreptate" şi să corecteze

disfuncţionalităţile?

Societatea civilă are dreptul şi datoria de a influenţa deciziile

politice, economice sau de interes public. Reacţiile societăţii civile

faţă de politicile administrative sau economice care vin in

contradicţie cu interesele sale sunt variate: manifestaţii, campanii de

presă, mesaje de protest etc. Cum astfel de acţiuni sunt dificil de

72

organizat şi au adesea impact pe termen scurt, este necesară apariţia

unor structuri paralele cu cele ale statului: organizaţii non-

guvernamentale, asociaţii profesionale, sindicate, patronate etc., care

să monitorizeze activitatea instituţiilor statului şi modul de

soluţionare a revendicărilor şi care să menţină o presiune constantă

asupra factorilor de decizie. Acestea trebuie să colaboreze cu

structurile implicate în administrarea societăţii, pentru a găsi soluţiile

potrivite şi a ameliora continuu calitatea vieţii.

Societatea civilă trebuie să se implice într-o gamă largă de

probleme, cum ar fi guvernarea unei ţări, relaţiile internaţionale,

dezvoltarea economică sau protejarea mediului înconjurător. În acest

scop, este necesar să fie constituită din cât mai multe organizaţii

"specializate" în cât mai multe domenii care privesc organizarea şi

administrarea societăţii umane. Aceste instituţii trebuie să cunoască

politicile curente şi propunerile de politici, pentru a monitoriza

modul în care factorii politici sau economici respectă interesele

majorităţii populaţiei în domeniile respective.

Societatea civilă - condiţie a unei societăţi democratice. În

Republica Moldova, rolul societăţii civile este încă puţin

semnificativ în influenţarea deciziilor politice, economice sau/şi de

interes public. În ţările dezvoltate, organizaţiile societăţii civile

participă la dezbateri publice pe teme precum: politica de imigraţie,

măsurile de protecţie a persoanelor defavorizate, mergând până la

aspecte relativ abstracte, care ţin de starea "morala" a societăţii. În

regimurile totalitare, nu putem vorbi despre o societate civilă întrucât

influenţarea deciziilor politice sau economice de către cetăţeni este

de neconceput. Aşadar, rolul societăţii civile este foarte important în

statele democratice, iar în statele aflate la începutul drumului către

democraţie, rolul său este în mod special important, întrucât

influenţarea deciziilor politice şi economice constituie un exerciţiu

democratic fundamental.

Lunga perioadă de tranziţie a Republicii Moldova a fost

însoţită de inerţia sau subdezvoltarea societăţii civile. În acest

context, consolidarea societăţii civile prin înfiinţarea mai multor

ONG-uri cu scopuri clare care să acopere întreaga paletă a

activităţilor sociale, constituie calea pentru revigorarea societăţii

moldoveneşti. Există alte două modalităţi de întărire şi diversificare

a instituţiilor societăţii civile. În primul rând, racordarea la instituţii

73

ale unei societăţi civile internaţionale (de ex., Crucea roşie,.

Amnesty International, Greenpeace etc.), a căror putere şi arie de

acţiune sunt mult mai extinse. În al doilea rând, crearea unei societăţi

civile virtuale, prin intermediul Internet-ului ar putea creşte

coeziunea socială, ar facilita accesul la informaţie şi participarea

populaţiei la diferite acţiuni.

„Datorită specificului său, societatea civilă întăreşte

legitimitatea democraţiei, multiplică mijloacele de expresie a

intereselor, întăreşte conştiinţa şi încrederea cetăţenilor în puterea

lor, permite recrutarea şi formarea de noi lideri. (…) Persoanele

active in cadrul societăţii civile, in calitate de patroni, muncitori din

sindicate, specialişti, artişti grupaţi în asociaţii profesionale etc., pot

fi regăsite ca agenţi ai societăţii politice, îndeplinind funcţii politice.

Alte persoane rămân, însă, doar agenţi ai societăţii civile.” (A se

vedea: Sergiu Tamăş, „Dicţionar politic. Instituţiile democraţiei şi

cultura civică”, Editura Academiei Române, 1993).

Din cele relatate în prelegerea dată vom face doar concluzia

cea mai generală.

Problematica statului este destul de bogată, incluzând: esenţa,

geneza, trăsăturile, funcţiile lui; regimurile politice, formele de

guvernământ, orânduirea teritorial-administrativă a statului; statul de

drept: teorie şi realitate, trăsăturile fundamentale; raporturile statului

cu societatea civilă, - pe care ne-am pronunţat şi ceea ce aveţi a

însuşi pentru formele practice de activitate - seminare, lucrări de

verificare, inclusiv examen.

74

Tema 6. Democraţia ca formă de organizare politică a societăţii.

Conceptele contemporane ale democraţiei

După cum s-a menţionat în una din prelegerile precedente,

una din noţiunile fundamentale ale politologiei este puterea politică,

iar la rândul său una din cele mai atractive dintre formele ei de

manifestare, extrem de greu realizabilă în zilele noastre, mai ales,

este cea democratică, adică puterea politică realizată de către popor

şi pentru popor. Anume acestei teme îi va fi consacrată prelegerea

dată.

Planul:

1. Criteriile fundamentale, principiile şi instituţiile organizării

democratice a societăţii.

2. Conceptele contemporane şi formele democraţiei.

3. Procesul de democratizare în Republica Moldova după anii 90.

1. Criteriile fundamentale, principiile şi instituţiile

organizării democratice a societăţii

Politologia tinde să formuleze idealul teoretic al democraţiei

şi să-l compare cu formele real existente ale organizării democratice

a societăţii.

Geneza istorică a democraţiei este de lungă durată, variată şi

contradictorie. De fapt, numai gândirea politică a sec. XX s-a

apropiat în modul cel mai serios de înţelegerea contemporană a

democraţiei, dar odată atingând-o a observat, că regimul democratic

nu a adus la un drum neted, la o cale dreaptă şi directă, ci la o

răscruce. Înţelegerea contemporană a democraţiei ni se prezintă ca o

coeziune a două tendinţe care merg una în întâmpinarea celeilalte: de

la ideal la realitate şi de la realitate la ideal. Gradul de depărtare a

democraţiilor contemporane de idealul, chiar aproximativ, se vede

clar în chestiunea realizării de facto a puterii poporului. În literatura

politologică şi în practica politică s-au cristalizat unele principii

generale, cu care se identifică existenţa democraţiei într-o ţară sau

alta:

- recunoaşterea posibilităţii cetăţenilor de a participa real la

conducere, în rezolvarea problemelor statale sau civile;

- existenţa în societate (declararea şi asigurarea) a drepturilor

fundamentale şi libertăţilor omului;

75

- prezenţa statului de drept cu Supremaţia legii în toate

domeniile vieţii societăţii;

- activismul înalt al diferitor subiecţi sociali în aspect politic,

social ş.a.;

- existenţa unui tip de cultură politică democratică, care

presupune acceptarea a astfel de valori cum ar fi respectul drepturilor

şi libertăţilor omului, renunţarea la violenţă ca modalitate de

realizare a politicii de stat, umanismul, toleranţa faţă de alt mod de

gândire.

Orice concepţie contemporană recunoaşte şi acceptă în

calitate de punct de plecare în înţelegerea democraţiei definirea ei ca

putere a poporului. Renumitul politician francez M. Rocar o

reactualizează: „Democraţia este conducerea cu poporul cu puterile

poporului însăşi”.

Transpunerea în viaţă a criteriilor susnumite este asigurată de

respectarea unui şir de principii. Principiile democraţiei reprezintă

nişte reguli abstracte aplicabile în orice societate de către fiecare om

ca membru al unei asociaţii politice şi al societăţii civile. Ele sunt

componente inalienabile ale democraţiei ca valoare general-umană.

Ele sunt universale pentru societăţile civilizate deschise. Pe

parcursul dezvoltării comunităţilor umane ele s-au îmbogăţit şi

concretizat. În cele ce urmează le vom enumera şi comenta laconic:

Principiul suveranităţii poporului a fost elaborat în perioada

revoluţiilor burgheze. Esenţa lui constă în recunoaşterea poporului în

calitate de izvor al puterii politice Supreme şi independenţa lui faţă

de orice subiect individual sau grupuri ale relaţiilor politice.

Poporului îi aparţine puterea instituţională şi constituţională în stat;

poporul alege reprezentanţii săi şi poate periodic să-i schimbe.

Poporul are dreptul să participe nemijlocit la elaborarea şi adoptarea

legilor prin iniţiative populare şi referendumuri; recunoaşterea de

către popor a Puterii şi valorilor pe care aceasta se întemeiază –

legitimitatea acestei puteri.

Cu acest principiu este legată democraţia directă. Aceasta din

urmă este o astfel de formă de organizare şi conducere, în care

poporul sau reprezentanţii lui, participă la îndeplinirea funcţiilor de

stat. Principiul suveranităţii poporului în mod incontestabil este

nucleul democraţiei. Democraţia directă – este prima formă istorică

76

de democraţie în Europa. O astfel de democraţie a fost cea ateniană

din Grecia antică.

Principiul „majorităţii” şi „reprezentativităţii” este organic

legat de cel al suveranităţii poporului, rezultă din acesta. Democraţia

nu este pur şi simplu puterea poporului, ci puterea majorităţii lui.

Acest principiu – al majorităţii – îl recunosc şi liberalii, şi

conservatorii, şi comuniştii, şi socialiştii. Spre exemplu în teoria

democraţiei concurente el este explicat astfel: dat fiind faptul, că o

decizie absolut echitabilă şi acceptată de toţi practic este imposibil

de găsit – din cauza intereselor divergente – temei pentru adoptarea

deciziilor, care pretind a fi drepte, adică echitabile – se recunoaşte

voinţa majorităţii. Concomitent trebuie să existe şi anumite garanţii

privind apărarea drepturilor minorităţii de posibilele greşeli ale

majorităţii. Se cere de subliniat că principiul majorităţii este unul din

elementele fundamentale ale democraţiei contemporane.

Principiul majorităţii se realizează atât în formele

democraţiei directe cât şi indirecte. Forme directe sunt scrutinul

universal, referendumurile. Rolul principal în procesul de adoptare a

deciziilor îl joacă instituţiile democraţiei reprezentative şi, în primul

rând, Parlamentul.

Democraţia percepută ca dominaţia majorităţii este antipodul

elitarismului (puterii unui grup de oameni privilegiaţi),

totalitarismului (puterii dictatorului), etnocratismului (dictaturii unui

grup de naţionalişti) şi de asemenea oricăror altor forme de putere

autoritară a minorităţii. Pe de altă parte, ea este incompatibilă cu

ohlocraţia (puterea gloatei) şi, de asemenea nu are nimic comun, cu

tirania masei asupra individului.

Forma reprezentativă a democraţiei este la momentul actual

cea mai răspândită. Elemente de bază ale acestei democraţii se

consideră: reprezentativitatea, împuternicirile, formarea structurilor

intermediare ale puterii, constituţionalismul, partidele politice,

alegerile. Acestea sunt întruchipate în modul cel mai deplin în

parlamentarism ca varietate a democraţiei reprezentative. Dar

totodată teoria politică nu trece cu vederea lacunele, sau alt fel spus,

limitele reprezentativităţii. Guvernul reprezentativ presupune o mare

doză de probabilitate de denaturare a intereselor şi voinţei poporului

de către instituţiile respective; strâmtorează posibilităţile participării

politice a majorităţii populaţiei în adoptarea deciziilor politice; nu

77

exclude absolut, ba chiar creează condiţii pentru uzurparea puterii de

către birocraţie ş.a.

Principiul libertăţii. Acesta este sufletul democraţiei.

Democraţia este de neconceput fără libertate. În context politic

libertatea înseamnă, mai întâi de toate, libertatea individuală şi mai

apoi, în egală măsură, libertatea grupurilor sociale. Aceasta nu

înseamnă că democraţia este libertatea absolută a individului faţă de

putere. Libertatea absolută a individului în raport cu puterea

reprezintă un mare pericol pentru comunitate. Problema limitării

libertăţii este de asemenea o problemă a democraţiei. Libertatea fără

hotare, fără limite, este indicele anarhiei şi nicidecum a democraţiei.

Libertatea se realizează prin intermediul drepturilor omului.

Principiul pluralismului. Acesta este o trăsătură distinctă a

tuturor regimurilor politice democratice contemporane. El este

antipodul monopolismului. Coordonate esenţiale ale pluralismului se

consideră:

- sursă a sa este diversitatea intereselor, inclusiv politice, ale

tuturor subiecţilor politici;

- varietatea centrelor puterii (descentralizarea ei);

- caracterul multiplu, autonomia, competitivitatea subiecţilor

politici;

- sistemul de „reţineri” şi contrapuneri, împotriviri;

- separaţia puterilor;

- excluderea monopolului asupra puterii din partea unei forţe,

partid, grup de putere sau a unui lider, pluripartitismul sau

diversitatea sistemelor de partid;

- pluralitatea de căi şi mijloace de articulare a intereselor,

accesibilitatea lor pentru toţi: publicitatea, transparenţa, libertatea

informaţiei;

- lupta liberă a forţelor politice, competitivitatea elitelor,

posibilitatea înlocuirii lor pe căi democratice.

Principiul egalităţii. Înţelegerea contemporană a acestui

principiu rezultă din aceea că în condiţiile democraţiei este posibilă,

şi chiar inevitabilă, inechitatea social-economică a cetăţenilor.

Democraţia presupune doar egalitatea politică a tuturor cetăţenilor în

faţa legii, independent de starea lor socială şi materială, dar nu poate

garanta unul şi acelaşi nivel de viaţă pentru toţi membrii societăţii..

O astfel de inegalitate, deşi de diferit grad, atestăm în toate

78

democraţiile contemporane. Însă statul întreprinde măsurile necesare

pentru asigurarea unui nivel suficient de securitate socială pentru

grupurile sociale, care au nevoie de susţinere. Acesta este conţinutul

diverselor politici sociale, în deosebi cele care privesc ajutorarea

păturilor social vulnerabile.

Atribut al democraţiei este principiul separaţiei puterilor, în

conformitate cu care puterile legislativă, executivă şi judecătorească

sunt separate şi independente. În acelaşi timp, aceste puteri

interacţionează între ele în procesul elaborării şi realizării politicii de

stat. Fiecare din ele are competenţele sale. Puterea judecătorească

este independentă faţă de Parlament şi Guvern. Ea asigură

supravegherea constituţională şi poate anula, sau bloca, legile

adoptate de Parlament şi, de asemenea deciziile Guvernului, dacă

acestea contravin Constituţiei.

Din cele relatate rezultă de asemenea că democraţia nu se

epuizează cu acel cod de reguli particulare ale vieţii politice, ci

reprezintă o construcţie integră, o aranjare a conducerii cu statul şi

societatea, bazată pe respectul drepturilor şi libertăţilor omului.

Principiile, normele universale şi procedurile prin care acestea se

materializează constitue forma generală de organizare statală a

sistemului politic. Conţinutul ei este determinat de particularităţile

sistemului. În ce limite şi cum se realizează principiile universale şi

procedurile democraţiei depinde în mare măsură de caracterul

subiecţilor politici şi starea societăţii civile.

Nu poate fi ignorată întrebarea „Cine guvernează?”, dar este

inadmisibilă şi subaprecierea şi a altei întrebări: „Cum se

guvernează, cum se conduce?”. De aici analiza teoriilor democraţiei

presupune determinarea criteriilor de comparare. În această calitate

ne vor servi cele două întrebări cardinale, pe care le-a formulat

filosoful englez K.Popper: „Cine conduce?” şi „Cum conduce?” şi în

dependenţă de faptul, care din aceste întrebări înaintează în prim

plan, se şi deosebesc teoriile democraţiei.

2. Conceptele contemporane şi formele democraţiei

Întrebarea privind concepţiile şi formele contemporane ale

democraţiei este interesantă prin conţinutul diferit al răspunsurilor

pe care le dau diferiţi autori la întrebările:

79

- Cine este poporul, şi, poate oare el în mod real conduce

statul şi, dacă da, atunci în ce mod ?

- Cum se formează reprezentanţa poporului?

- Care sunt regulile democratice ale relaţiilor politice ?

Concepţiile care scot în prim plan întrebarea “cine conduce”

recunosc în calitate de subiect de bază a puterii poporul în ansamblu

sau o parte a lui - grupuri mari sociale, clasele. Aceste concepţii

aparţin aşa numitelor tipuri de democraţii colectiviste.

Concepţiile, care iau drept bază a puterii politice individul, şi

care califică drept subiect adevărat al democraţiei cetăţenii în

particular, formează sau alcătuesc seria de concepţii individualiste

ale democraţiei. Din acest tip fac parte concepţiile liberale, în cadrul

cărora accentul se pune pe “cum trebuie de guvernat” - ceea ce

înseamnă definirea democraţiei din punct de vedere al tehnologiei

realizării ei, şi anume a mecanismelor participării membrilor

societăţii în viaţa politică, la adoptarea deciziilor politice.

Astfel, democraţia se defineşte ca sistemul puterii şi forma

guvernării, care nu este identic cu guvernarea de către popor, dar

care se manifestă ca putere pentru popor. În aceste concepţii

personalitatea se separă de societate şi stat, şi atenţia principală

îndreptată asupra asigurării membrilor societăţii a unui şir de garanţii

- instituţionale şi de alt gen, inclusiv a libertăţii individuale, - care ar

preîntâmpina orice mod de intimidare a personalităţii, întru a se

afirma, realiza, de către putere. Democraţia liberală este apreciată ca

un pas considerabil înainte pe calea emancipării omului, eliberării

lui, respectării drepturilor lui fundamentale. Desigur şi acest model

de democraţie nu este perfect, are neajunsurile sale, primul dintre

care este acela, că subiect al puterii este nu demosul (poporul), ci

reprezentanţii lui. După cum menţiona M.Weber, maselor li se oferă

periodic posibilitatea să aleagă dintre elitele concurente. Democraţia

aici ni se prezintă ca guvernarea politicienilor şi nu a poporului. Cel

mai important în acestă formă de democraţie este scrutinul universal,

concurenţa, lupta partidelor, alegerile.

În concepţiile colectiviste ale democraţiei în prim plan se

pune nivelul participării nemijlocite a maselor de cetăţeni în

conducerea cu statul. Ideal al democraţiei este considerată

participarea maselor la conducere. Conform unei teze a lui Lenin

orice gospodină, bucătăreasă, poate conduce cu statul.

80

Democraţia identitară se construieşte pe fundamentul unităţii

societăţii. Ea se caracterizează prin dominarea unei voinţe de stat

asupra voinţei cetăţenilor. Ea nu recunoaşte competitivitatea

intereselor si valorilor, acestea practic se exclud. Acesta de fapt este

tabloul parţial al democraţiei socialiste, unde se absolutizează rolul

voinţei generale a poporului depersonificat - fundament al

democraţiei, şi se ignorează autonomia unor subiecţi aparte, inclusiv

al indivizilor. Ca rezultat se subminează libertatea alegerii si

autodeterminării politice a personalităţii, adică adevărata premiză şi

veritabilul fundament al democraţiei. Posibilitatea reală si potenţa de

transformare a democraţiei identitare în autoritarism, şi chiar

totalitarism, nu exclude aceasta concepţie din rândul celor care

pretind să-i exploreze procesele politice contemporane.

Modelul teoretic al democraţiei concurente stă la baza

formelor concrete de democraţii contemporane în mai multe ţări din

Occident. Aceste democraţii sunt reprezentate în câteva concepţii

contemporane: concepţia tradiţional-liberală, concepţia democraţiei

elitiste, concepţia democraţiei participative. Diametral opusă

concepţiei tradiţional-liberale a democraţiei este concepţia

democraţiei socialiste.

Câteva specificări ale acestor concepte divergente ale

democraţiei.

Concepţia tradiţional-liberală izvorăşte din doctrinele

liberale. Ideea majoră a ei o constituie primatul personalităţii asupra

statului. Anume ea este izvorul puterii, fundamentul societăţii civile

şi a statului. Altă trăsătură a acestei concepţii este preferinţa

democraţiei reprezentative celei directe. Elemente fundamentale a

democraţiei reprezentative sunt constituţionalitatea şi limitarea

dominaţiei politice. Voinţa poporului se exprimă nu direct, ci prin

reprezentanţii lui, aleşi de către popor. Democraţiile liberale de cele

mai multe ori se percep ca fiind pluraliste. Preferinţele lui R. Dahl

democraţiilor pluraliste se bazează pe următoarele argumente:

- aceasta democraţie presupune existenţa unui număr mare de

interese organizate;

- interesele organizate concurează între ele în vederea

obţinerii şi posedării puterii politice şi a influenţei;

- interesele concurente se controlează reciproc şi limitează

puterea ;

81

- această concurenţă pluralistă a intereselor conduce spre

echilibru social, în modul cel mai reuşit ţine cont de interesele

general sociale şi de grup în adoptarea deciziilor politice.

Concepţia democraţiei elitiste porneşte de la teza, că în

realitate, chiar în cazul obţinerii dominaţiei politice a majorităţii

democratice, deciziile politice se adoptă totuna şi preponderent de

minoritate (elita politică).

Aceasta concepţie are drept alternativă teoria democraţiei

participative. Prin participare aici se subînţeleg toate felurile de

participare a cetăţenilor în viaţa politică cu scopul de a influenţa

asupra adoptării deciziilor politice la diferite niveluri şi de diferite

instituţii ale sistemului politic. Această concepţie argumentează

necesitatea democratizării multilaterale a vieţii sociale, politizării

populaţiei şi dreptul participării personalităţii în adoptarea deciziilor

în toate domeniile vieţii prin dreptul la vot. Literatura politologică

sesizează caracterul utopic al acestei interpretări.

Concepţia socialistă a democraţiei se fundamentează pe

recunoaşterea unităţii sociale şi politice a poporului ca bază a puterii

lui politice. Ea porneşte de la caracterul şi conţinutul clasial al

democraţiei şi este contradictorie din însăşi interiorul ei. Ea poartă

un caracter colectivist, recunoaşte primatul generalului asupra

particularului, adică, individualului, nu recunoaşte pluralismul,

diversitatea socială şi ideologică a oamenilor şi cetăţenilor. Teza

principală a democraţiei socialiste este înţelegerea democraţiei ca

stat, în care conduce poporul. Participarea maselor în conducerea cu

statul este teza de căpetenie a democraţiei socialiste. Identificarea

democraţiei cu statul a avut în calitate de dezvoltare teza leninistă

despre dispariţia statului şi respectiv a democraţiei ca formă de

organizare politică a societăţii.

Ştiinţa politică contemporană este în căutare de noi forme ale

democraţiei. În rândurile de mai jos vom trece în revistă principalele

ei achiziţii în acest sens.

„Democraţia informaţională” este forma pe care o elaborează

M.Rocar – savant şi politician francez. Ea reprezintă forma

contemporană de organizare a societăţii ca reacţie la revoluţia

informaţională, care-a continuat-o pe cea ştiinţifico-tehnică.

Filosoful canadian M. Bunghe dezvoltă ideea aşa numitei

„căi a treia” de construcţie socială, utilizând contrapunerea -

82

capitalismul şi socialismul - propunând concepţia „tehno-

democraţiei integrale”. Acest sistem se întemeiază pe ştiinţă şi este

chemat să îmbogăţescă şi să lărgească formele democraţiei politice

contemporane.

Acestor concepţii le face companie „teoria economică a

democraţiei”, care ocupă un loc tot mai important printre ele. Ea este

construită în baza chipului Homo ekonomikus – Omului economic –

omului informat multilateral, capabil să acţioneze raţional şi să

obţină maximum de câştiguri pentru sine. Ex-preşedintele american

B. Clinton a calificat democraţia occidentală contemporană ca

democraţie de piaţă.

Din aceste înregistrări rezultă multitudinea de abordări a

democraţiei, adecvate complexităţii realităţii contemporane, şi

varietatea formelor ei existenţiale, inclusiv diversităţii ideologice şi

conceptuale.

Democraţia are atât avantaje cât şi neajunsuri, laturi

puternice cât şi slabe. Prin posibilităţile sale largi şi perspectivele

sale democraţia a provocat aşteptările pe care, spre regret, nu le-a

realizat, adică îndreptăţit. Iar prin spiritul său tolerant şi de acceptare

a pluralismului de păreri, ea a deschis un spaţiu întins şi o

multitudine de direcţii, care tind s-o mistuie, să o nimicească. Alta

nici nu poate fi democraţia, întrucât acesta este elixirul ei, avantajul

ei. Pentru zilele noastre cu atât mai mult ne putem solidariza cu

observaţia lui W. Churcill: „democraţia este o formă rea de

conducere, dar nimic mai bun omenirea încă nu a inventat...”

Mai sus deja a fost relatat, că democraţiile competitive sunt

proprii ţărilor dezvoltate. Reieşind din principiul „caracterul

sistemului partidist” pot fi evidenţiate trei varietăţi de democraţie

concurentă – bipartide, pluripartidiste şi cu partid dominant.

Ţările Europei Occidentale se caracterizează ca democraţii cu

sistem pluripartidist (de la 12 partide în Olanda până la 4 sau 3, în

Belgia, Germania ş.a.)

Modelul american este marcat de bipartidism – în baza

tradiţiei politice. În SUA există regimul democratic în forma

prezidenţială. Este vorba de regimul constituţional în care puterea

executivă – compusă prin exclusivitate din Preşedinte, şi cea

Legislativă – Congresul – sunt juridic independente una faţă de alta,

deşi interacţionează şi se controlează reciproc în limitele prevăzute

83

de Constituţie. Separaţia puterilor nu este strictă. Preşedintele

participă la procesul legislativ, folosindu-se de dreptul „veto”, pe de

altă parte Congresul participă la funcţia executivă, întrucât numeşte

un şir de figuri politice înalte – funcţionari înalţi, şi ratifică tratatele.

Congresul îndeplineşte şi funcţii judecătoreşti: dispune de dreptul de

„impeachement” (demisia Preşedintelui) – în caz de încălcare de

către acesta a Constituţiei.

Trăsături importante ale sistemului american de separaţie a

puterilor se consideră:

- tehnologiile diferite de formare a organelor supreme ale

puterii ( Congresul este ales prin alegeri directe după circumscripţii

electorale, iar preşedintele – prin alegeri indirecte, de către Colegiul

alegătorilor, ultimii fiind aleşi prin scrutin general);

- diferă termenele competenţelor fiecăruia din organele

Puterii de Stat: pentru membrii Congresului şi a Camerei

reprezentanţilor, acest termen este de 2 ani, pentru Senatori – de 5

ani, pentru Preşedinte – de 4 ani, iar membrii Judecătoriei supreme

se numesc pe viaţă;

- fiecare din ramurile puterii nu dispune de împuterniciri

monopoliste în domeniul său de activitate, dar într-o anumită măsură

sunt limitate de împuternicirile altora din Puteri – mecanism care

este calificat ca sistem de „reţineri” şi contragreutăţi.

Democraţia americană este pluralistă, ea este legată cu

diversitatea grupurilor de interese, conţine un adevărat mozaic de

diverse asociaţii (religioase, de caritate, profesionale, familiale,

locale etc.) ale societăţii civile.

La baza democraţiei americane stau 3 principii:

a) egalitatea tuturor oamenilor, adică a tuturor membrilor

societăţii (toţi sunt creaţi egali);

b) libertatea de autorealizare a tuturor oamenilor, membrilor

societăţii;

c) recunoaşterea capacităţii tuturora, şi a societăţii în

ansamblu, de a se perfecţiona mereu.

Aceste principii constituie esenţa valorilor liberale,

individualiste americane, care în totalitatea lor formează credinţa

americană.

Democraţia americană este apreciată drept model al puterii

poporului. Aceasta nu înseamnă că ea este absolut perfectă. Prima

84

observaţie, care i se face, ţine de faptul că principiul majorităţii,

după cum observă politologul american Parenty, a fost confundat cu

dreptul „veto”. Cu acest drept este investită minoritatea. Şi sistemul

electoral îşi are contradicţiile sale: la alegerea Preşedintelui, de

exemplu, participă doar 1/3 sau chiar 1/4 din alegători. Aproximativ

jumătate din cetăţenii cuprinşi în vârstele de 18-25 ani nici nu se

înregistrează pentru a participa în alegeri. La sectoarele electorale se

prezintă ceva mai bine de jumătate din alegătorii înregistraţi.

De acelaşi tip de democraţie, tradiţional–liberală, ţine şi

modelul anglo–european al democraţiei, inclusiv poliarhia

(pluralismul elitelor) , care influenţează substanţial asupra adoptării

deciziilor politice. Acest model este de asemenea pluralist. Pe lângă

aceasta modelul anglo–european îşi are specificul său: el se

consideră formă clasică a democraţiei europene. Bazele ei teoretice

le-a elaborat J. Lock – unul din clasicii ştiinţei politice. Aceasta este

democraţia reprezentativă a Marii Britanii – patria

parlamentarismului. Latură inalienabilă a acestei democraţii este

dominaţia drepturilor. În această democraţie este minimă

constrângerea politică; poliţia este nenumeroasă, poliţiştii nu sunt

înarmaţi cu pistoale sau alte forme de armament. Şi totuşi în Irlanda

de Nord violenţele politice par a fi ceva obişnuit. Aceasta este o

dovadă a contradictoriului modelului anglo–european de democraţie.

Specificul său o are şi separaţia puterilor: Supremaţia Puterii

Legislative asupra celei Executive şi investirea Guvernului cu

dreptul de iniţiativă legislativă; altă particularitate a democraţiei

britanice este convieţuirea ei cu forma monarhică a statului. Englezii

se autoapreciază ca democraţi prin tradiţie: este cunoscută în acest

sens fraza înaripată a lui W.Churchil: „Eu sunt democrat, pentru că

sunt englez ”.

Specificul său îl are şi modelul francez al democraţiei, căruia

îi sunt proprii următoarele:

- trăinicia şi autoritatea legitimităţii puterii executive;

- Preşedintele este ales prin scrutin general direct şi astfel, în

esenţă, nu depinde de parlament, întrucât după legitimitate este egal

cu Parlamentul;

- Guvernul este responsabil în faţa Preşedintelui şi

Parlamentului, deoarece numai aceştia sunt aleşi de popor;

85

- Parlamentul dispune de împuterniciri legislative /de a

elabora legi/ şi de control /controlează Guvernul în limitele

prevăzute de lege, iar în caz de necesitate îi poate cere demisia.

Democraţia franceză este fidelă tradiţiei care provine de la

Marea Revoluţie franceză: ea include drepturile şi libertăţile omului

şi cetăţeanului, proclamate în vestita Declaraţie de la 1789.

3. Procesul de democratizare în Republica Moldova după

anii 90

În anii 1990 R.Moldova – lipsită de o societate civilă

viguroasă, de stat de drept şi orice fel de experienţă democratică

anterioară, reuşise să etaleze cu toate acestea, o politică surprinzător

de competitivă şi democratică.

Afirmarea pluralismului în Republica Moldova nu se înscrise

în cadrul modelului tradiţional de edificare a instituţiilor

democratice. Ceea ce se construieşte în R.M. nu este o democraţie

concurenţională în care liderii sunt preocupaţi de instaurarea unor

instituţii pluraliste, dar mai degrabă un caz de autoritarism eşuat, ori

cum le mai zic, pluralism prin omisiune, (Luvan A.Way, „Journal of

Democracy”, vol. 13, nr. 4, art. 2002, reprodus în „Democraţia”,

nr.2, 2003) – o formă de competiţie specifică statelor slabe.

În viziunea lui Luvan A.Way, pluralismul prin omisiune este

caracteristic acelor ţări în care concurenţa politică instituţionalizată

supravieţuieşte nu atât datorită faptului, că liderii sunt ataşaţi

valorilor democratice ori pentru că agenţii societăţii reuşesc să se

impună in viaţa politică, cât pentru că administraţia este prea

fragmentată, iar statul – prea slab pentru a instaura o orânduire

autoritară într-un context internaţional de structură democratică.

Aceste ţări sunt prinse într-un paradox: tocmai slăbiciunea statului şi

fragmentarea administraţiei care promovează pluralismul este în

acelaşi timp explicaţia ineficienţei guvernării, fiind o piedică

serioasă în calea consolidării democraţiei pe termen lung.

Republicii Moldova îi lipsesc majoritatea calităţilor

considerate de politologi ca fiind vitale pentru dezvoltarea

democratică. Cu toate acestea aici se înregistrează un pluralism

surprinzător. Ea se remarcă prin cea mai robustă structură

democratică din fosta URSS cu excepţia Ţărilor Baltice.

Confruntându-se cu sărăcia, declinul politic, conflicte etnice, cu o

86

societate civilă plăpândă şi un stat de drept fragil ea întruneşte

aproape în totalitate standardele unei democraţii minimale:

- alegerile sunt foarte competitive (1990, 1994, 1998, 2002,

2004), aceste alegeri au cauzat modificări serioase în compoziţia

politică şi ideea logică a parlamentului;

- mediile din Moldova post-sovietică exprimă o varietate de

puncte de vedere, chiar dacă aceste canale de exprimare se află în

posesia guvernanţilor, adică statului sau a partidelor;

- între anii 1994-2000 Curtea Constituţională din Moldova a

jucat un rol crucial în medierea conflictelor dintre diferite ramuri ale

puterii;

- legislativul a pus în permanenţă restricţii în faţa autorităţii

prezidenţiale, într-un grad nemaintâlnit la vecinii din spaţiul

postsovietic;

- în 1994 legislativul practic îl exclude pe preşedintele

Snegur din procesul de elaborare a Constituţiei (o făcea spicherul

Lucinschi).

După ce devine preşedinte – Lucinschi se confruntă cu

aceleaşi probleme. În anul 2000, legislativul contracarează eforturile

lui Lucinschi de a consolida instituţia preşedintelui prin votarea

eliminării prevederii constituţionale, conform căreia preşedintele

este ales de către popor. Instaurarea sistemului parlamentar n-a

favorizat evoluţii democratice în Moldova, din contra cu instalarea

comuniştilor la putere (cu 71 din 161 locuri ale parlamentului

unicameral), competiţia politica se limitează evident în mai multe

aspecte (atacurile la adresa opoziţiei), interzicerea temporară în

ianuarie, 2002 a PPCD; atacurile la adresa presei libere, cenzura

mass-media; ignorarea intereselor spirituale ale populaţiei autohtone

(cu limba, istoria, TVR-1 ş.a.)

În Moldova, tensiunile identitare mult mai acute de altfel

decât cele din Ucraina, au fost suficient de percutante pentru a nu

permite unui singur grup politic de a monopoliza puterea politica din

ţară. Aceasta polaritate creează probleme serioase pentru guvernare

şi consolidarea democratica pe termen lung. Polarizarea

neutralizează eforturile de concentrare a puterii politice.

Cum ar putea fi găsit compromisul cu puterea de dragul

unităţii naţionale? Care ar fi aceste tehnologii de dragul reîntregirii

„ţării” (rezolvarea conflictului din Transnistria)?

87

Polarizarea pe marginea chestiunilor naţionale a împiedicat

eforturile legislativului dominat de comunişti de a dicta anumite

politici ( în primul rând cu limba şi istoria, pentru că altele totuşi

comuniştii le promovează – revizuirea reformei administrative,

strâmtorarea activităţii firmelor moldo-occidentale, favorizarea

capitalizării ruseşti ş.a.).

Rolul polarizării asupra problemelor naţionale în promovarea

pluralismului scoate în evidenţă o dilemă importantă pe care o

creează pluralismul prin omisiune. Acolo unde societatea civilă şi

statul de drept sunt slabe, factorii care fac ca pluralismul să devină

operant prin eliminarea tentaţiilor autoritare ale liderilor politici pot

bloca, în acelaşi timp, consolidarea unei guvernări democrate

eficiente şi stabile.

Concluzii:

1. Forma democratică de organizare politică şi de funcţionare

a întregului organizm social este una din cele mai atrăgătoare

concepţii şi cea mai de dorit formă existenţială a lor.

2. Democraţia politică se întemeiază pe un şir de principii -

suveranitatea poporului, constituţionalismul, eligibilităţii

pluralismului, majorităţii şi reprezentativităţii, libertăţii, egalităţii,

separării puterilor ş. a. m. d., iar pe parcursul istoriei a cunoscut, şi

cunoaşte astăzi, mai multe forme, nici una din ele nefiind absolut

perfectă, dincontra avându-şi plusurile şi minusurile sale, dar totuna

până la moment nimic mai bun n-a fost încă inventat. Rămâne

absolut valabilă înţelegerea democraţiei ca formă de organizare şi

conducere a societăţii cu ajutorul cetăţenilor şi ţinându-se cont de

voinţa lor.

3. În practica socială este cel mai larg recunoscută şi pozitiv

apreciată democraţia liberală. Trăsăturile ei principale sunt: aceasta-i

o democraţie indirectă, reprezentativă, bazată pe alegeri regulate; ea

funcţionează în baza sistemului electoral, competiţiei partidelor

politice, respectând delimitarea clară a statului şi societăţii civile; ea

sancţionează existenţa proprietăţii private şi a grupurilor sociale

independente; ea asigură pluralizmul, stimulând activizmul politic al

cetăţenilor şi responsabilitatea politicienilor în faţa societăţii.

4. În Republica Moldova, ca şi în multe din fostele ţări

socialiste, mai ales celor care au făcut parte din fosta u.r.s.s., avem

de a face cu o democraţie în devenire, care întruneşte toate

88

dificultăţile, slăbiciunile şi căutările/rătăcirile proprii perioadei de

tranziţie de la un regim pseudodemocratic de tip socialist la un regim

democratic autentic. Democraţia şi democratizarea sunt consfinţite

de Constituţie. Atestăm anumite schimbări pozitive: procesul

electoral cu concurenţa mai multor candidaţi, înviorarea şi

raţionalizarea pluripartidismului, existenţa şi activitatea opoziţiei

politice ş.a., dar pe această cale şi în această direcţie mai rămân

foarte multe de făcut, dintre care am evidenţia, edificarea societăţii

civile şi formarea culturii politice participative a cetăţenilor.

Tema 7. Partidele politice

A doua poziţie după stat în sistemul politic al societăţii o

ocupă asociaţiile, organizaţiile, mişcările obşteşti şi social-politice.

Ele pot fi politice, parţial-politice şi non-politice. Din rândul

primelor fac parte partidele politice.

Organizaţiile politice reprezintă asociaţii, uniuni, comuniuni

benevole de oameni create pentru satisfacerea (atingerea) anumitor

scopuri, pe care şi le propun. Ele, de regulă se caracterizează prin: a)

existenţa anumitor structuri clar exprimate; b) distribuirea funcţiilor

între subdiviziunile lor structurale; c) caracterul sistematic de

desfăşurare a acţiunilor (activităţii); d) calitatea de membru

(individual sau colectiv) al acestor organizaţii.

Organizaţii politice pot fi considerate diversele uniuni,

asociaţii ale cetăţenilor, orientate spre activitate politică, ca de

exemplu: cele de tineret, feministe, ale veteranilor etc., care îşi

propun, printre altele, şi anumite scopuri politice.

Organizaţiile politice, trebuiesc deosebite de cele obşteşti,

care dispun şi de funcţii politice cum ar fi de exemplu organizaţiile

sindicale, asociaţiile cooperatiste, de creaţie ş.a.

Desigur cel mai elocvent exemplu de organizaţii politice sunt

partidele politice despre care vom vorbi în cadrul prelegerii date.

Planul:

1. Apariţia şi evoluţia istorică a partidelor politice.Structura şi

funcţiile partidelor politice

2. Tipologizarea partidelor politice

3. Sisteme de partid

89

1. Apariţia şi evoluţia istorică a partidelor politice.

Structura şi funcţiile partidelor politice.

Dacă ar fi să facem o istorie a partidelor politice am observa

că forme incipiente, parţial similare partidelor politice dar nepurtând

această denumire au existat încă din antichitate. Totuşi partide în

sensul modern al cuvântului pe atunci nu existau, ele apar mult mai

târziu - în secolele XVIII-XIX şi îşi continuă biografia până în zilele

noastre. Primele partide politice apropiate de sensul modern apar în

interiorul Parlamentului şi reprezentau nişte forme de organizare

contestate în numele unităţii politice. În societatea modernă partidele

politice s-au impus ca elemente componente incontestabile ale

realităţii politice într-o bună majoritate a ţărilor lumii.

Procesul apariţiei partidelor trebuie privit în strânsă corelaţie

cu apariţia şi dezvoltarea parlamentarismului, deci odată cu

transpunerea în viaţă a ideii reprezentativităţii în viaţa publică. În

ansamblul instituţiilor politice ale unei societăţi cele mai apropiate

pot fi considerate statul şi partidele politice.

Scopul partidelor politice este cucerirea puterii politice şi de

aici derivă două definiţii. Definiţia în sens larg stipulează că

partidele politice sunt acele asociaţii care participă la lupta pentru

putere. Definiţia în sens restrâns consemnează că partidele politice

sunt organizaţii care vizează prin lupta parlamentară cucerirea şi

influenţarea puterii şi care sunt legate de regimul democratic al

puterii.

Filosofia modernă (de la iluminiştii francezi ca Montesquieu

şi până la Jefferson) resping fenomenul partidist din cauza

conflictului pe care acesta îl induce în interiorul statului. Pentru

Rousseau care considera democraţia directă ca unica formă de

democraţie şi prin urmare ca atare democraţia devenea imposibilă,

reprezenativitatea parlamentarilor devenea o formă de sclavaj politic.

Montesquieu considera că republica poate fi democratică sau

aristocratică, însă după părerea lui, cea democratică nu poate

funcţiona decât în cazul statelor mici (democraţia este directă în

viziunea acestuia). El explica cauzele apariţiei partidelor politice dar

îşi manifesta suspiciunea în privinţa guvernării prin partide şi al

caracterului conflictual al societăţii care se bazează pe partide

politice. Partidele politice pot duce la un conflict între executiv şi

legislativ. În plina perioadă a alegerii constituţiei americane (1787)

90

„Scrierile federaliste” reprezintă punctul de vedere al celor care

susţineau necesitatea unui guvernământ puternic şi sprijinul pe care

aceştia îl dădeau transformării confederaţiei în federaţie. Madison

elaborează o teorie a fracţiunilor politice, primul nume al partidelor

care însă evidenţiază anumite aspecte nocive ale acestor organizaţii.

Fracţiunile contribuie la instaurarea dictaturii, deci pentru el soluţia o

constituia federalizarea.

Printre cercetătorii fenomenului partidist se cer menţionaţi

Moisei Ostrogorschi, Robert Michels şi Raymond Aron. Primii doi

au supus criticii partidele politice. În lucrarea „Partidele politice şi

democraţia”, apărută în anul 1901, M. Ostrogorschi analizează

evoluţia în secolul XIX a partidelor politice americane şi englezeşti,

acuzând deriva antidemocratică a acestora pentru a rămâne în

contact cu cetăţenii. El acuza transformările lor, odată cu creşterea

corpului politic, ca pe o manipulare care viciază voinţa generală.

Robert Michels în lucrarea sa „Tendinţe oligarhice ale

partidelor politice” analizează raporturile dintre structura de partid şi

democraţie. Michels a făcut un studiu monografic despre Partidul

social-democrat german, observând pe bună dreptate că partidele

politice sunt organizaţii şi ca orice organizaţie se birocratizează,

datorită profesionalizării politice. Totodată Michels precizează, că cu

cât un grup este mai organizat, cu atât el este mai oligarhic, ceea ce

reprezenta, după părerea lui ”legea de fier a oligarhiei”. Conform

opiniei acestui autor partidele politice ar trebui interzise.

O concepţie total diferită are Raymond Aron, care în lucrarea

„Democraţia şi totalitarismul” elaborează o teorie a societăţii

democratice în care rolul central le revine partidelor politice. Aron

descoperă în societăţile totalitare, alături de o ideologie unică,

dispariţia societăţii civile, şi existenţa factică a unui singur partid. În

societatea democratică situaţia se deosebeşte radical: în cadrul

sistemului constituţional partidele politice au datoria de a respecta

regulile jocului, de a recunoaşte îndreptăţirea şi a altor poziţii şi de a

asigura guvernarea pe perioade de timp limitate. Regulile jocului

sunt atât juridice cât şi implicite, pe care partidele politice le respectă

chiar dacă sunt mai puţin conforme cu legea.

Partidele politice îşi au structura lor organizaţională. Pot fi

desprinse mai multe nivele de organizare a lor în funcţie de numărul

de membri şi de influenţa electorală. În privinţa raportului cu

91

membrii săi, partidul politic apare ca o convenţie care stabileşte cât

de strânsă este relaţia dintre partid şi individ.

Primul nivel al participării la viaţa politică este constituit de

electorat. Electorii reprezintă forma cea mai slabă de ataşament faţă

de partid, ei nu sunt juridic membri dar sprijină partidul. Anumite

partide cu influenţă dispun de un număr de persoane care îşi

păstrează ataşamentul indiferent de situaţie.

Al doilea nivel este constituit de către simpatizanţi, aceştia nu

sunt membri dar spre deosebire de electori participă la reuniunile

publice. Varsă ocazional sume de bani, sunt asumaţi ca resurse

mediatice în funcţie de notorietatea lor – artişti, sportivi, savanţi.

Al treilea nivel este reprezentat de membri. Membrii sunt

persoane care juridic fac parte din partidele politice, varsă periodic

sume de bani numite cotizaţii, aceasta fiind cea mai strânsă legătură

cu partidul. Un partid îşi formulează lista cu membri în funcţie de

cotizanţi.

Un al patrulea nivel este reprezentat de militanţi, adică acei

membri care îşi dedică o parte din timp activităţilor de partid:

împrăştie presa, scriu scrisori şi tot felul de declaraţii, participă la

campaniile electorale. Din rândurile militanţilor sunt selecţionaţi

funcţionarii care sunt plătiţi; în cazul partidelor de masă aceştia din

urmă sunt în mod obligatoriu militanţi, iar in cazul partidelor de

cadre funcţionarii sunt specialişti. Totodată în cadrul partidelor de

masă funcţionarii aspiră la ocuparea poziţiilor de conducere.

Al cincilea nivel este reprezentat de conducere. Liderii de

partid sunt acele persoane care au dreptul să reprezinte partidul în

raport cu terţii şi cu statul şi care determină strategia şi stabilesc

tacticile partidului, dispun de autoritate instituţională pentru a obţine

acordul partidului în luarea deciziilor. Ei fac parte din elita politică.

În cadrul oricărei societăţi democratice partidele politice

exercită un rol major în organizarea şi conducerea vieţii social-

politice. De regulă acest rol se exprimă şi se manifestă prin funcţiile

exercitate de partidele politice. Există diferite viziuni privind

conţinutul şi numărul de funcţii, pe care le îndeplinesc partidele, în

dependenţă de condiţiile în care acţionează. Într-o democraţie, după

părerea lui David Apter, partidele politice ar îndeplini trei funcţii -

controlul executivului, reprezentarea intereselor, recrutarea

candidaţilor - iar în totalitarism două: creatoare a solidarităţii şi de

92

direcţionare. Alt autor, Neil Mc Donald, susţine că în democraţie

partidele politice ar avea cinci funcţii: asigurarea guvernării,

intermedierea între aleşi şi alegători, reprezentarea opiniei publice,

recrutarea şi selectarea candidaţilor, cucerirea activităţii politice.

Generalizând şi alte păreri, vom enumera acum funcţiile generale ale

partidelor politice şi concretiza conţinutul lor, care se reduc la

următoarele:

- funcţia politică. Rolul, atributele, prerogativele acestei

funcţii nu sunt la fel în cazul tuturor partidelor politice. Partidele

politice aflate la putere au rol major în constituirea şi funcţionarea

principalelor instituţii statale (parlament, guvern), în luarea deciziilor

şi aplicarea acestora, în organizarea şi conducerea vieţii social-

politice. În schimb pentru partidele aflate în opoziţie rolul acestei

funcţii este de a monitoriza, de a influenţa puterea, de a prezenta

opiniei publice, electoratului, eventualele disfuncţionalităţi şi

neîmliniri ale acesteia sau măsuri, decizii neconstituţionale.

Revenirea la putere, recucerirea acesteia este obiectivul oricărui

partid aflat în opoziţie.

- funcţia de organizare şi conducere a activităţii partidului, de

menţinere a unei permanente legături, comunicări cu propriile

organizaţii, membri şi simpatizanţi. Formarea şi pregătirea propriilor

cadre pentru activitatea de partid şi de stat în condiţiile aflării sau

revenirii la putere, constituie de asemenea o importantă atribuţie a

acestei funcţii.

- funcţia teoretico-ideologica vizează mai multe obiective:

*elaborarea, dezvoltarea şi adaptarea propriei paradigme

doctrinare la condiţiile social-istorice, la obiectivele şi sarcinile

urmărite de partid;

*elaborarea programului politic, a strategiei şi tacticii politice

a partidului;

*organizarea, susţinerea şi ducerea luptei ideologice

împotriva altor partide şi formaţiuni politice.

Această funcţie devine deosebit de activă în perioada luptei

electorale, ea organizând, orientând şi conducând lupta politică a

partidului.

- funcţia civică, formativ educativă şi patriotică atât vizavi de

propriii membri de partid cât şi simpatizanţi.

93

2. Tipologizarea partidelor politice

Analiza concret-istorică a vieţii social-politice dintr-o ţară

concretă sau din lume ne permite să ne convingem de diversitatea

partidelor politice. Acestea din urmă se identifică după mai mulţi

indici, sau criterii. Şi totuna tipologiile partidelor politice nu vor

cuprinde niciodată diversitatea pe care ne-o oferă realitatea socială

dintr-o ţară sau alta, sau, cu atât mai mult, din lumea întreagă. Din

bogăţia de caracteristici pe care le are la dispoziţie politologia, ea

încearcă să le sublinieze mai ales pe cele care fac mai uşoară

detectarea asemănărilor şi deosebirilor dintre partide. Acestea pot fi

clasificate după o mulţime de criterii, cele mai importante fiind

prezentate mai jos:

Clasificarea în funcţie de gradul de organizare ne prezintă

tabloul partidelor după cum urmează:

În această ordine de idei se disting partidele de cadre. Atunci

când au apărut partidele, ele nu aveau decât foarte puţini membri.

Cetăţenii mai activi şi de vază au hotărât să se asocieze, activităţile

lor fiind mai degrabă voluntare. Astăzi, aceste partide poartă numele

de partide de alegători. Prin acest lucru înţelegem că numărul

alegătorilor unui partid este în raport mult mai mare decât cel al

membrilor acestuia, iar legătura pe care o au aceştia faţă de partid

este de cele mai multe ori slabă.

Alt tip de partide după acest criteriu sunt partidele de masă.

În comparaţie cu partidele burgheze, constituite deseori din fracţiuni

parlamentare, partidele muncitoreşti au dispus încă de timpuriu de un

aparat partinic bine organizat, având un număr relativ crescut de

membri (partid de membri). Partidele de masă, aşa cum le cunoaştem

noi astăzi, sunt şi ele foarte bine organizate. De aceea, ele îşi pot

acoperi o mare parte din cheltuieli prin cotizaţiile membrilor.

Clasificarea partidelor se mai face după funcţiile şi poziţia

ocupată de acestea în cadrul sistemului politic, după care criteriu

deosebim:

partide de guvernământ - tip de partide care a ieşit câştigător

în urma alegerilor, constituind guvernul până la următoarele alegeri.

În acest sens pot exista mai multe partide de guvernământ în acelaşi

timp care alcătuiesc guvernul împreună, într-o coaliţie;

partide de opoziţie - tip de partide care au pierdut alegerile,

ffind nevoite să formeze astfel opoziţia parlamentară. Bineînţeles că

94

pot exista mai multe partide de opoziţie, al căror obiectiv este de a

avansa în faţa alegătorilor prin mesage-program constructive, realiste

şi mai elevate, oferind o alternativă în perspectiva alegerilor viitoare.

După indicii cantitativi se cunosc partide mari şi partide mici

(tipologia lui Tocqueville). Într-o anumită măsură clasificarea

aceasta vine în tangenţă cu cea după gradul de organizare.

Mai pot fi enumerate şi alte feluri de clasificări ale partidelor:

partide ideologice, partide personale, partide istorice, partide de

tendinţe, partide de interese etc.

Unii politologi din Occident deosebesc partidele politice

după: a) deosebirea în construcţia organizaţională; b) caracterul şi

ordinea de a fi membru; c) după modul de recrutare, selectare şi

înaintare a elitei politice, evidenţiind 4 tipuri de partide –

necentralizate (exemplu fiind partidele conservatoare şi liberale din

Europa Apuseană şi SUA), centralizate de masă (exemplu fiind

partidele socialiste ale Europei continentale), partide strict

centralizate (exemple tipice fiind partidele fasciste şi comuniste).

Partidele politice mai pot să difere după structura lăuntrică

(partide de tip militar, autocratice şi democratice); după atitudinea

faţă de realitatea socială existentă (partide conservatoare, reformiste

şi revoluşionare); după caracterul acţiunilor politice (partide

moderate, radicale şi extremiste); după modul de existenţă şi

activitate (legale, semilegale, ilegale).

Suprapunerea câtorva criteri – social-clasial, doctrinar-

ideologic şi scopurile politice – ne dă clasificarea partidelor politice

în radicale de dreapta (partidele fasciste şi neofasciste), radiale de

stânga (partide socialiste de stânga şi comuniste), partide

conservatoare, partide liberal-burgheze, reformiste-burgheze, partide

social-democratice.

Este cazul să ne pronunţăm aici pe chestiunea clasificării

partidelor politice în de stânga şi de dreapta, să facem o mică

remarcă istorică. Delimitarea acestor două extreme în spectrul

forţelor politice îşi are începutul istoric în evenimentul Marii

revoluţii burgheze franceze de la sfârşitul sec.XVIII. În sala adunării

constituante în dreapta Preşedintelui, care conducea adunarea se

aflau, şedeau adepţii acestei revoluţii de orientare conservativă, care

limitau revoluţia la decapitarea vârfurilor (regelui), iar în stânga –

acei susţinători ai ei, care pledau pentru continuarea ei în tempuri

95

rapizi şi în mod radical, pentru modificarea tuturor domeniilor vieţii

sociale.În timpurile noastre termenii aceştea se aplică în aprecierea

sau caracteristica atât partidelor politice cât şi a mişcărilor obşteşti, a

anumitor ediţii – ziare, posturi de radio sau televiziune, agenţii

informaţionale, a convingerilor politice şi poziţiilor anumitor

personalităţi, nu numai oameni politici, de conucere, dar şi simpli.

Din acele timpuri - nu fără contribuţia marxizmului - stângiste sunt

calificate partidele, mişcările, forţele păturilor de jos ale societăţii,

iar de dreapta – cele care reprezintă vârfurile acesteea. Cei de

dreapta sunt consideraţi ocrotitori, apologeţi ai orânduelilor burgheze

existente, conservatorii lor, iar stângişti sunt cei dispuşi radical să

schimbe pe căi revoluţionare şi în mod cardinal, în tempuri rapizi

aceste orândueli.

De regulă biruinţa opoziţiei stângiste într-o ţară sau alta

impun forţele venite la putere să ocupe poziţii centriste, fapt care

conduce la o nouă diferenţiere a forţelor şi la conturarea unei noi

stângi. La rândul lor, forţele de dreapta sub presiunea opoziţiei

stângiste, sunt impuse să încline spre poziţia de centru-dreapta, ceea

ce condiţionează formarea în mediul lor a noi curente, tendinţe

radicale de dreapra. Astfel aceşti termeni capătă un nou conţinut în

situaţii politice concrete.

În a doua jumătate a sec. XX pe arena politică se impun noii

de stânga şi noii de dreapta – nici unii şi nici alţii eînscriindu-se în

schemele clasice. Drept noii de stânga a fost numită mişcarea

tineretului studios şi a unei părţi a inteligenţiei ţărilor Occidentului

a.a. 60-70 ai secolului trecut, pe care-i caracteriza critica dură şi

necruţătoare a rânduelilor social-politice şi economice existente în

ţările lor de pe poziţiile radicalismului, ceea ce afecta însăşi temeliile

capitalizmului acelor timpuri. Noii de dreapta a fost numită mişcarea

intelectualităţii, tehnocraţiei şi a unor altor pături cu statut privilegiat

în societăţile respective - ale aceloraşi ţări din aceiaşi perioadă - care

se baza pe ideologia neoconservatorismului.

Cele relatate sunt suficiente pentru înţelegerea criteriilor de

tipologizare a partidelor politice.Aceste clasificări vorbesc despre

numărul mare şi varietatea partidelor politice. Nici una din ele nu

poate fi absolutizată sau ignorată sau primită ca o schemă împietrită.

Ele se completează una pe alta, unele parţial coincid. Spre exemplu,

din mai multe ungiuri de vedere, după diferite baze sau criterii unul

96

şi acelaşi partid poate fi de-o vorbă legal, de masă, de guvernământ,

conservator, cu o organizare dură ş.a.m.d.

3. Sisteme de partid

Sistemul partidist este noţiunea care semnifică modul de

structurare, de funcţionare a partidelor politice în cadrul vieţii

politice dintr-o societate. El se refera cu precădere la numărul

partidelor politice care exista intr-o societate si prin a căror

participare se derulează, se realizează viata politica din cadrul

acesteia.

Noţiunea de sistem partidist a fost folosită pentru prima oara

în perioada interbelică şi avea în vedere numărul şi natura partidelor

politice dintr-o societate care erau angajate în viaţa politică.

Sistemul partidist nu se reduce la totalitatea partidelor

politice din cadrul unui stat. Noţiunea dată poate fi utilizată cu două

sensuri: 1) accepţiunea largă, care presupune totalitatea partidelor

dintr-un stat; 2) în sens îngust, când se au în vedere partidele

importante. În mod simplist putem spune că sistemul partidist

reprezintă totalitatea partidelor politice dintr-un stat care participă la

actul guvernării.

Este important să subliniem că noţiunea de sistem partidist

încorporeză toate partidele existente în societatea concretă, indiferent

de mărimea, rolul şi statutul lor, de fundamentele şi orientările

ideologice. Această precizare ni se pare necesară, întrucât exista

tendinţa de a exclude din sistemul partidist partidele mici sau cele

care nu au fost la putere şi nici nu pot ascede la aceasta.

Sistemul partidist nu a fost şi nu este identic în toate

societăţile, ci el depinde în fiecare ţară de o serie de factori printre

care: 1.momentul apariţiei capitalismului şi al afirmării .burgheziei;

2. natura regimului politic; 3. nivelul organizării şi funcţionării vieţii

politice în general, a celei partidiste în special; 4. obiectivele şi

sarcinile urmărite în plan social, economic, politic sau naţional, cum

ar fi dezvoltarea, modernizarea social-economică sau politică, în

special cea legată de democratism, sau înfăptuirea unor obiective ale

luptei de eliberare naţionala; 5. anumite tradiţii istorico-naţionale.

Astăzi sistemul partidist se structurează şi evaluează în

funcţie de doua criterii esenţiale:

97

1) al numărului partidelor politice dintr-o societate care prin

aceasta dau şi asigură funcţionalitatea vieţii politice. Din acest unghi

de vedere se disting următoarele tipuri de sisteme partidiste:

a) monopartidiste; b) bipartidiste; c) pluripartidiste.

În cele ce urmează le vom da o caracteristică dintre cele mai

generale şi succinte.

Monopartidismul constă în fundamentarea activităţii şi vieţii

politice din societate pe existenţa şi funcţionalitatea unui singur

partid politic. O asemenea situaţie se întâlneşte în împrejurări

diferite, fiind generată de următorii factori cum ar fi:

- în cele mai multe cazuri existenta unui singur partid politic

ţine de momentul iniţial al apariţiei partitismului, în special de lupta

antifeudală când forţele progresiste de esenţă burgheză s-au grupat

intr-un singur partid politic, de regula liberal;

- în alte societăţi constituirea monopartitismului a fost legat

de îndeplinirea unor obiective ale luptei naţionale (obţinerea

independenţei, unitatea naţională, înlăturarea subdezvolării, etc.). În

aceste situaţii, forţele progresiste pentru a avea forţă, unitate

programatică, coerenţă s-au grupat într-un singur partid politic.

Aceste situaţii au fost momentane, de circumstanţă şi pentru

perioada respectivă au fost chiar necesare, ele totuşi nu au constituit

caracteristica determinantă a vieţii politice. Important este că aceste

stări să nu se permanentizeze, întrucât pot conduce uşor la

instaurarea unor regimuri dictatoriale;

Monopartitismul mai este atestat şi în perioade de maximă

criză, când forţele reacţionare pentru a-şi instaura propria putere,

dictatura, apelează la sistemul unipartidist. Aşa a fost cazul în

perioada interbelică cu regimurile fasciste din Germania şi Italia.

Unipartidismul a fost de asemenea caracteristica majoră,

determinantă a regimurilor comuniste din Europa răsăriteana, Asia şi

America Latină.

Este de observat că unii autori contestă monopartidismul ca

varietate de sistem partidic în baza faptului că nu poate exista sistem

alcătuit doar dint-un singur element component.

Bipartidismul este sistemul întemeiat pe existenţa şi

funcţionalitatea a două partide politice. El se întâlneşte în aproape

toate fazele vieţii partidiste democratice, la începutul acesteia, în

perioada de dezvoltare şi maturizare a lui.

98

Factorii care au provocat apariţia bipartidismului au fost

multipli şi diverşi. Momentul apariţiei lui poate fi legat de cel al

apariţiei partidelor politice, in speţă a luptei antifeudale, când cele

două forţe combatante-burghezia şi cea feudală, s-au organizat

fiecare într-un partid politic opus, de regulă liberal şi conservator.

Bipartidismul apare şi din necesitatea creării opoziţiei

politice şi implicit a alternanţei politice în organizarea şi conducerea

societăţii.

Democratismul politic a determinat şi el apariţia

bipartidismului. În multe cazuri, bipartidismul a constituit

fundamentul pe care s-a născut şi dezvoltat pluripartitismul.

Un caz relevant de bipartidism este acela al SUA, unde se

rânduesc la putere partidele republican şi democrat care îşi au

originea în lupta de independenţă a coloniilor engleze din America

de Nord, ele au o experienţă de guvernare de peste două secole

alternativ.

Bipartidismul este expresia a două partide puternice ce

guvernează într-o ţară şi care au tradiţie. Cele mai relevante exemple

sunt: Marea Britanie, SUA, Canada, Australia, Noua Zeelandă.

Sistemele bipartidiste cunosc mai multe variante: sisteme

bipartidiste pure sau integrale, în care două partide ajung la putere

alternativ, la anumite perioade (Marea Britanie, SUA, Canada, Noua

Zeelandă) şi sisteme bipartidiste imperfecte sau cu două partide şi

jumătate. Acestea se caracterizează prin faptul că unul dintre

partidele mari are nevoie pentru a forma guvernul de sprijinul unui al

treilea partid, cu o influenţă electorală mai slabă decât a primelor

două. Exemple servesc sistemele de partide din Germania, Austria,

Australia.

Pluripartitismul sau multipartidismul a apărut în perioada

interbelică şi s-a extins îndeosebi după cel de-al doilea război

mondial în ţările din Europa Occidentala. Cauzele ce au condus la

aparitia pluripartitismului constau in: a) impunerea şi generalizarea

votului universal. Acest fenomen politic a adus in prim-planul vieţii

politice multiple şi diverse grupuri si segmente sociale care pentru a-

şi promova interesele, a se exprima şi manifesta în viaţa politică şi-

au creat propriile partide politice; b) complexitatea vieţii sociale,

diversitatea intereselor, opţiunilor grupurilor şi categoriilor sociale a

determinat apariţia unor noi paradigme doctrinare şi ideologice care,

99

pentru a se materializa şi exprima în practica sociala aveau nevoie de

propriile partide si formaţiuni politice; ex. doctrina comunistă-

partidele comuniste, doctrina ecologistă, democrată, creştină sau

social-democrată şi partidele lor respondente - ecologiste, creştin-

democrate sau social-democrate, etc. c) dezvoltarea şi amplificarea

democratismului politic la rândul său a impus de asemenea apariţia

unor partide politice.

Multipartidismul de asemenea cunoaşte mai multe varietăţi:

sistem multipartid cu partid predominant şi sistem multipartid fără

un partid predominant. Sistemul multipartid cu un partid dominant

se referă la situaţiile când există un partid major, căruia îi revin

constant cca. 40% sau mai mult din totalul voturilor, sau, în orice

caz, aproximativ de două ori mai multe voturi decât partidului

imediat următor în ce priveşte performanţa electorală.

Sistemele multipartidiste sunt caracteristice Europei de Vest:

Franţa, Italia, Belgia, Olanda, Elveţia, Suedia, Norvegia, Finlanda,

Danemarca, Irlanda, Portugalia, Spania.

Prin principiile şi valorile pe care le promovează,

multitudinea opţiunilor politice şi ideologice ce se confruntă, atât

sistemul bipartidist dar în deosebi cel pluripartidist, întemeiază

sistemele politice democratice. Primul sistem bipartidist a fost creat

în Anglia iar cel mai reprezentativ este astăzi cel din S.U.A.

Referindu-ne la partitismul în Republica Moldova este de

menţionat că acestea apar în rezultatul democratizării vieţii social –

politice în cadrul restructurării gorbacioviste şi a prăbuşirii regimului

totalitar. Am fost martorii unui adevărat boom al partidelor politice,

numărul lor depăşind cifra 40. Acum are loc raţionalizarea, vrem să

credem, al numărului lor. După unele aprecieri la etapa actuală în

Republica Moldova există şi activează peste 25 de partide politice

Reieşind din perioada scurtă de existenţă a sistemului

partidist în RM, din caracterul tranziţional al sistemului politic,

considerăm că este prematur a vorbi despre un sistem partidist

cristalizat şi cert. Mai degrabă putem vorbi doar de unele tendinţe

constante, care se reduc, reieşind din practica celor patru scrutine.

Este uşor sesizabilă tendinţa spre pluripartitism cu un partid

dominant sau cel puţin cu un partid-pivot.

Distanţa dintre extremele eşichierului politic este

considerabilă. Partidele care constituie sau reflectă aceste extremităţi

100

se află într-o contrapunere principială, cel puţin la nivel de doctrină

şi declaraţii, practica fiind plină de răsturnări de situaţie. Ele sunt,

într-adevăr, relevante, dar numai la nivel electoral şi nicidecum

guvernamental. Multe din partidele politice prezente în parlament

sunt doar sateliţii „centrelor de putere” electorale.

Durata existenţei partidelor în avanscena politică, cu mici

excepţii, este de scurtă durată ceea ce nu permite de a opera cu

componente stabile ale sistemului.

Sintetizând putem spune că partidul politic este o asociaţie de

cetăţeni cu caracter durabil, formată prin adeziunea liberă a

membrilor, pe baza intereselor şi ideilor comune, care urmăresc

schimbarea sau conservarea unei ordini socio-economice prin

cucerirea sau exercitarea puterii de stat.

Partidele politice sunt o componentă importantă a

democraţiilor contemporane. Funcţiile partidelor sunt multiple cea

de sinteză putând fi expusă astfel - de a ajuta grupurilor largi de

cetăţeni să-şi conştientizeze propriile lor interese, de a-i atrage în

viaţa politică, inclusiv a educa şi forma şi din rândurile lor, oameni

capabili şi responsabili de guvernare, când partidul respectiv va

prelua puterea.

Literatura de specialitate clasifică partidele după un şir de

criterii, fapt care vorbeşte despre caracterul lor pestriţ şi numărul lor

mare.În fiecare ţară găsim un partid, două sau mai multe, iar locul şi

rolul lor formează ceea ce se numeşte sistem de partide.

Sistemul partidist reprezintă un element important al

sistemului politic. El determină la cel mai înalt nivel modul de

funcţionare şi realizare a puterii prin relaţia sa directă cu statul. În

aspect particular sistemul partidist determină sau influenţează

sistemul de guvernare, influenţă concretizată în stabilitatea

guvernelor, accesul la putere al diferitor pături sociale, relaţiile

dintre acestea. Se disting trei tipuri de sisteme partidice: mono-, bi-

şi pluripartidiste.

În Republica Moldova partidele politice trec printr-o

perioadă dificilă, i-am spune a copilăriei, la figurat vorbind ele se

apropie de majorat, dar odată cu aceasta poate apărea şi seriozitatea,

şi claritatea doctrinară, şi responsabilitatea în cazul venirii la putere.

Sisemul partidic din Republica Moldova încă nu s-a

definitivat clar.

101

Tema 8. Liderismul politic

Toate temele politologiei sunt strâns legate cu problemele

puterii politice. Funcţiile şi prerogativele puterii se realizează de

oameni concreţi, printre care cei mai importanţi şi responsabili sunt

elitele politice şi liderii politici. Mecanismul realizării puteri politice

nu poate lucra fără un astfel de actor (agent) precum este liderul.

Acesta ocupă locul central în raporturile de putere. Liderismul politic

într-o formă mai pronunţată şi desfăşurată exprima esenţa

mecanismului real de realizare a politicii în societate. Influenţa

factorului subiectiv al liderismului politic se face extrem de vădită,

actuală şi importantă în condiţiile contemporane, mai ales pentru

noile democraţii, care au luat naştere pe ruinele regimurilor

nedemocratice-autoritare şi totalitare. Anume de tipul acestui

liderism, de curajul, calităţile pozitive în mai multe aspecte ale

acestuia, de autoritatea lui în faţa maselor şi susţinerea lor în

transpunerea în viaţă a ideii, platformei, programului politic, depind

succesele unei sau alteia din ţările (statele) în rezolvarea

complicatelor probleme şi sarcini ale tranziţiei.

Planul

1. Concepţia politologică a liderismului - unitate organică a

activităţii şi relaţiilor.

2. Tipologia liderismului politic.

3. Liderul şi masele.

1. Concepţia politologică a liderismului - unitate organică

a activităţii şi relaţiilor

Cuvântul lider este de origine engleză („leader”) şi în traducere

înseamnă literalmente cel ce stă în frunte, conduce pe alţi oameni,

membru cu autoritate al unei organizaţii sau grup social, cu influenţă

vădită asupra tuturor celorlalţi. Liderului îi sunt proprii anumite

capacităţi de a influenţa asupra altora în vederea organizării

activităţii în comun spre atingerea scopurilor comunităţii,

manifestându-se atât în grupuri mici şi mijlocii, cât şi în comunităţi

de proporţii mai mari - statale, zonale (regionale) sau chiar

mondiale.

Noţiunea „liderism politic” este bogată după conţinut. În

aspect teoretic - un aspect specific al activităţii de conducere cu o

anumită comunitate de oameni în domeniul politic. În al doilea rând,

102

ea caracterizează specificitatea activităţii de conducere dintre

subiectul şi obiectul ei. Liderismul politic reprezintă o latură

importantă a conducerii politice. În al treilea rând, această noţiune

integrează în sine şi alte momente, fiind după părerea lui Parsons,

unul din instituţiile fundamentale ale sistemului politic al societăţii.

Astfel liderismul reprezintă unul din mecanismele integrării

activităţii de grup, când individul se manifestă în rolul de lider, adică

uneşte, direcţionează acţiunile grupului, care la rândul său aşteaptă,

acceptă şi susţine acţiunile lui. Doar este bine cunoscut că politica

este legată cu relaţiile dintre oameni şi exprimă activitatea oamenilor

între semenii săi. Subiecte şi obiecte ale politicii întotdeauna au fost

şi sunt oamenii cu interesele lor experienţa, idealurile, orientările

valorile, emoţiile şi cultura lor.

În condiţiile dominaţiei regimului totalitar după câte se ştie

nu există o cerere de lideri, nici condiţii cât de cât adecvate de

educare, formare, recrutare, toate acestea practic fiind neglijate.

Liderii se formau în cabinete, exista un sistem de amplasare a

cadrelor la posturi de conducere elaborate de birourile de partid de

diferite nivele. Forgerie universală de cadre de conducere era CC

PCUS, Secretariatul CC, Biroul politic al CC ş.a. Lipseau condiţiile

democratice adecvate de amplasare a persoanelor concrete la posturi

politice alegerile prin concurs, concurenţă, luptă cinstită, care ar

demonstra publicului, că conducerea politică o constituie cei mai

pregătiţi, experimentaţi, cumsecade şi profesionişti dintre membrii

societăţii. Şi nici elaborări ştiinţifice pe tema liderismului politic în

cadrul învăţături marxiste n-au fost efectuate. Chiar în dicţionarele

sociologice sau politice aspectul politic al liderismului nu era

prezent. Liderismul era recunoscut doar într-o organizaţie sindicală,

într-o competiţie sportivă, iar mai târziu conducători de partid, lideri.

În occident, din contra, problema a fost studiată destul de

multiaspectual: psihologia şi psihiatria s-au ocupat cu studiul

particularităţilor personalităţii liderului; psihologia socială precaută

liderismul ca pe un proces de interacţiune a diferitor factori sociali şi

psihologici; sociologia îl studiază prin prisma structurii sociale, în

mare măsură au condus la aceea, că în literatura politologică nu

există o interpretare univocă a noţiunii „liderism politic". Se

înaintează diferite variante de interpretare a fenomenului. Concepţia

psihologică reduce fenomenul liderismului politic la trăsăturile

103

acestuia. Prin studiul biografic, căii de viaţă, trăsăturilor de caracter

ale militanţilor politici se evidenţiază ansamblul de calităţi prin care

ei s-au evidenţiata fermitatea, rezistenţa clarviziunea, iniţiativa,

elasticitatea, arta de a comunica cu masele, a găsi compromisurile

efective. Această abordare este destul de autoritară în psihologia

politică.

A doua variantă de abordare a problemei poate fi

convenţional numită situaţională. Pentru ea este caracteristic faptul

că nu atât calităţile şi trăsăturile pe care le are liderul contează sau

valorează, ci înţelegerea de către lider a situaţiei, aprecierea a ceea

ce vor sau aşteaptă masele, poporul. Într-o aşa situaţie liderul este

mereu strâmtorat de mediu, este obligat să se considere cu întreaga

gama de factori economici, culturali, corelaţia forţelor sociale

ş.a.m.d.

A treia variantă de abordare a problemei liderismului rezultă

dintr-o înţelegere mai generală a politicii şi anume ,,Politica ca

realizare a puterii” şi „Politica ca liderisrn”. Adepţii acestei

interpretări a fenomenului dat se deosebesc de prima şi a doua

variantă în dependenţă de recunoaşterea faptului include sau nu

include liderismul politic elementul puterii. Prima o include,

presupunând, că liderul politic într-un mod sau altul realizează

puterea, pe dând a doua neagă faptul că liderismul ar include şi

exercitarea puterii. În cazul dat se aduc şi anumite exemple: unele

persoane au fost lideri politici nedispunând de careva împuterniciri

constituţionale şi nedeţinând posturi politice oficiale (Mahatma

Gândi, Andrei Saharov ş.a.).

În fiecare din aceste abordări a chestiunii sunt elemente

raţionale, de aceea ele nu trebuiesc neglijate sau contrapuse,

deoarece ele ne prezintă fenomenul în diferite ipostaze existenţiale.

Politologia a mers pe calea sintetizării lor, iar ca rezultat

avem mai multe definiţii ale liderismului politic, ca spre exemplu:

liderismul politic este definit ca puterea realizată de un sau câţiva

indivizi în scopul orientării membrilor comunităţii la anumite

acţiuni... El se manifestă în capacitatea liderului de a-i forţa pe alţii

să facă lucruri (bune sau rele), pe care nu le-ar face, sau în orice caz,

ar putea să nu le facă independent (I. Blondelle). Mult mai

răspândită este definiţia dată liderismului politic prin intermediul

noţiunii „relaţii". Liderismul politic (asemenea puterii politice) este o

104

noţiune relaţională. Esenţa lui îl constituie relaţiile dintre lider şi

subalterni (conduşi), în care liderul exercită puterea sau influenţează

asupra celor conduşi în vederea atingerii anumitor scopuri.

Încercarea de a sintetiza şi generaliza deferite concepte

(abordări) aparţine psihologiei politice. Una din reprezentantele ei

Margaret Herman susţine, că pentru a înţelege liderismul politic este

important a şti câte ceva despre:

personalitatea liderului, trecutul lui, procesul recrutării;

caracteristicile grupurilor şi indivizilor, pe care el îi conduce

şi care îl acceptă/susţin;

natura relaţiilor dintre lider şi cei conduşi - adepţi,

susţinători;

mediul social în care se produce liderismul;

rezultatul interacţiunilor dintre lider şi conduşi în condiţii

specifice.

Tipul concret de liderism politic va fi rezultatul îmbinării

acestor cinci componente. O astfel de concepere a liderismului

politic ni se pare productivă, deoarece permite a ţine cont de diferite

aspecte ale manifestării lui existenţiale.

În politologia apuseană problema liderismului este precăutată

la două nivele: 1.general-teoretic şi 2.utilitar-practic. În primul caz se

întreprind eforturi susţinute în rezolvarea general-teoretică a

problemei printr-un şir de concepţii istorico-filozofice şi politologice

ale liderismului. În al doilea, soluţionarea problemei are loc prin

cercetări empirice şi elaborarea de recomandări practice. Problema,

în genere face parte din rândul celor complicate şi insuficient

elaborate, mai ales, în ceea ce priveşte locul, rolul, conţinutul

subiectivului şi obiectivului în dezvoltarea socială, fapt ce oferă

posibilităţi pentru diverse speculaţii ideologice. În viaţa reală

acţionează oameni înzestraţi cu conştiinţa şi voinţă. Ei îşi pun în

faţa lor anumite scopuri şi luptă pentru atingerea lor. Această

circumstanţă în anumite condiţii generează iluzii de tipul-conştiinţa

este forţa principală a procesului istoric, iar istoria este nu altceva

decât realizarea ideilor, purtători ale cărora sunt personalităţile.

În literatura ştiinţifică occidentală (filosofică, psihologică,

sociologice etc.) există o variantă destul de puternică de interpretare

psihologică a liderismului. După Freud, un şir de alţi cercetători,

califică liderismul, nu alt fel decât ca o nebunie, ca urmare a unor

105

dereglări psihice, nevroze etc. insistând că psihicul este primar... De

fapt atestăm cazuri de netăgăduit, conform mărturiilor şi

argumentele istoricilor, (biografiilor diferitor lideri, printre ei au fost

neuropaţi Napoleon, Lincoln, Robespiere, Roosvelt, Hitler, Stalin).

Ar fi însă incorect a ridica aceste cazuri la rangul de generalităţi.

Liderismul politic reprezintă o varietate specifică de liderism.

Vizavi de problema dată sunt lansate diferite păreri, unii autori

califică drept lider politic pe orice persoană care deţine posturi înalte

în politică şi îndeplineşte diferite funcţii vizând organizaţia politică

sau mişcarea respectivă, conducerea societăţii. Alţii relevă

neordinaritatea liderismului politic, subliniind că nu orice monarh,

prim-ministru, conducător al unui partid sau orice parlamentar este şi

lider politic. Se subliniază faptul, că liderul politic este doar acela,

care este în stare să schimbe mersul evenimentelor, direcţia

proceselor politice. El activează procesele politice în societate,

înaintează programe, ce determină mersul istoric al dezvoltării

societăţii. Politica reală niciodată nu s-a înfăptuit fără participarea

liderilor politici, care erau şi sunt animatorii, agenţii principali ai

proceselor politice.

După cum demonstrează istoria, lideri de înalt calibru apar în

perioade cruciale în dezvoltarea societăţii, perioade de criză, de grele

încercări pentru societate. Ca atare lideri sunt consideraţi Franclin

Roosvelt pentru americani, cel care a format o echipă de specialişti

profesionişti de excepţie, a elaborat şi realizat un program de

depăşire a celei mai acute crize din istoria capitalismului; Ghelmut

Kohl pentru nemţi (prin restabilirea unităţi naţionale), Margaret

Tatcher pentru britanici, cea care în anii săi a uimit lumea

capitalismului ş.a.

Liderismul politic reflectă relaţiile şi procesele politice în

structurile superioare ale puterii, fixează raporturile de putere dintre

subiectul şi obiectul politicii pe obiectul piramidei politice. Pentru

liderismul politic este caracteristică influenţa personală a liderului

asupra mentalităţii, conştiinţei, voinţei, energiei, activismului politic

al cetăţenilor.

Trei aspecte vizând liderismul politic sunt determinante:

a) trăsăturile personale ale liderilor, calităţile lor omeneşti

(naturale, morale, profesionale);

106

b) instrumentele, mecanismele realizării de către lider a

puterii. Acestea includ, sau reprezintă, acel suport pe care se poate

bizui, sau conta, liderul în atingerea scopurilor propuse (partidele

politice, organele legislative, judecătoreşti, aparatul birocratic,

mijloacele de comunicare în masă ş.a., care-i pot asigura liderului

contactele necesare cu masele).

c) situaţia cu care se confruntă liderul, care poate fi I)

normală, liniştită; II) grava, complicată, de criză, sau de mijloc,

adică intermediară.

Combinaţia acestor trei aspecte în multe privinţe

predetermină constituirea tipului de lider politic, eficienţa şi

rezultativitatea (randamentul) activităţii lui.

2. Tipologia liderismului politic

Fenomenul liderismul politic este supus unei tipologizări

destul de variate în dependenţă de criteriile după care se efectuează

tipologizarea. Este răspândită şi în principiu general acceptată

tipologizarea propusă_de Max Weber vestit sociolog şi politolog

german de la sf. sec. XIX înc. sec. XX. Criteriul de tipologizare este

credinţa sau mentalitatea dominantă în societate privind faptul pe ce

se bazează puterea în societate, tradiţie, lege sau charisma liderului

politic. În conformitate cu acestea el împarte liderismul în:

a) tradiţional - anumite personalităţi devin lideri, adică

conducători după tradiţie (prin, ereditate). Astfel de liderism este

propriu epocii preindustriale, unde apartenenţa la familia

monarhului redefinea continuitatea liderismului;

b) raţional (sau legal-juridic) - acesta este liderismul care se

produce în rezultatul competiţiei şi concurenţei la alegeri sau cum se

mai spune prin scrutin (epoca industrială şi postindustrială);

c) charismatic - acest tip de liderism este bazat pe credinţa oarbă

a unei părţi a populaţiei în calităţile excepţionale, supraomeneşti ale

conducătorului. Acesta este zeificat, (în general cuvântul este de

origine greacă şi în traducere înseamnă mila lui Dumnezeu). Astfel

de tip de lider nu este specific doar în perioadelor îndepărtate ale

istoriei, ci îl întâlnim şi încă în societăţile în curs de dezvoltare şi în

societăţile considerate cele mai moderne. Chiar dacă nu se exprimă

prin intermediul dreptului si al legii, puterea liderului charismatic

este şi ea considerată legitimă în societăţile cele mai raţionale.

107

Există însă şi alte variante de tipologizare a liderismului

politic. Din perspectiva psihologică unii autorii împart liderismul în

patru tipuri: lider ales; lider etalon; lider preferat; lider specialist.

După stilul cum îşi îndeplineşte funcţiile liderul, politologul

american Kurt îi clasifică în:

lider autoritar (de directivă, administrativ de comandă) -

aceasta-i conducerea strict marcată,, bazată pe impunerea

administrativă. Acestui tip de liderism îi este propriu egocentrismul

liderului în elaborarea deciziilor;

democratic (colegial) - acesta este liderismul care presupune

colegialitatea ca principiu de căutare şi elaborare a deciziilor; aici

funcţionează principiul participării şi a altora în acest proces. La

acest tip de liderism accent se pune nu pe impunerea administrativă,

ci pe chemări cointeresate interne; deciziile sunt rezultatul căutărilor

colective, prin discuţii, dialog;

liberal - acest tip de liderism oferă oamenilor, lucrurilor,

evenimentelor spontaneitate, chipurile, toate se vor aranja la locul lor

în mod firesc. Natura omului, natura procesului, prin sine însăşi, vor

conduce şi garanta rezultatul scontat.

În baza trăsăturilor personale politologii americani propun

următoarea diferenţiere a liderilor politici.

Lider-stegar. Aceştia sunt strategi de forţă, îşi elaborează

programul - platformă politică şi-şi realizează consecvent scopurile

şi ideile. Aceştia sunt oamenii cu o mare putere de voinţă şi-şi au

viziunea proprie privind realitatea (Marx, Lenin).

Lider-servitor. Acesta este liderul, care se orientează la

adepţii şi susţinătorii lui, se strădui să le exprime interesele. Adepţii

şi susţinătorii văd şi intuiesc sarcinile, care trebuie să devină pentru

lider călăuză în activitate (R. Reagan, H. Kohl).

Lider-negustor. Acest tip de lider „vinde", adică propune

alegătorilor programul, ideile în schimbul susţinerii la alegeri. O

particularitate a acestui tip de liderism este caracterul relaţiilor

reciproce ale liderului cu alegătorii. La acest tip de liderism politic

mult importă capacitatea liderului de a convinge, strategia la care el

recurge, pentru a câştiga susţinerea electoratului.

Lider-pompier. Acesta este preocupat în permanenţă cu

stingerea a tot felul de „incendii sociale” - aplanare a tot felul de

conflicte, probleme de neamânat etc. Aceştia sunt liderii, care

108

reacţionează prompt la imperativele timpului, la situaţia politică,

care este în permanenţă dinamică. Acţiunile lor sunt determinate de

trebuinţele acute ale momentului.

Conform „teoriei trăsăturilor" lider politic este considerată

persoana căreia-i sunt proprii astfel de trăsături ca: energia,

înţelepciunea (agerimea minţii), caracterul, sentimentul umorului,

iniţiativa, clarviziunea, capacitatea de a atrage asupra sa atenţia,

comunicabilitatea, fermitatea.

Concepţia „situaţională” pune accent pe moment, clipă,

situaţie, care descoperă liderii (R. Dahl, B. Fidlerm, T. Hinton). În

cadrul acestei concepţii liderismul este văzut ca funcţie. Apariţia

liderului este dictată de situaţie, este văzut ca rezultatul liderului,

timpului şi împrejurărilor. Adevăratul lider simte situaţia şi ştie cum

să-i permită să se dezvolte, să se deruleze, până la momentul, când o

va putea folosi. Se afirmă, că toţi liderii mari au avut capacitatea de a

„exploata” situaţia în folosul său.

Desigur în stare pură, despre orice fel de lider nu ar fi vorba,

aceste tipuri nu există, sau se întâlnesc foarte rar. De cele mai multe

ori liderii politici îmbină sau confirmă în diferite forme sau feluri o

anumită doză din elementele tipurilor sus pomenite. Ar fi o realizare

superbă a liderismului, dacă acesta ar avea charismă, vine la putere

conform tradiţiei, câştigând alegerile, posedă un buchet de calităţi

morale şi profesionale de înaltă probă şi se realizează din plin

răspunzând adecvat situaţiilor cu care se confruntă în perioada

mandatului. Acesta este mai degrabă un vis social ideal decât

realitate.

Asupra particularităţilor afirmării liderismului politic

influenţează mai mulţi factori obiectivi (istoric, economic,

administrativ, ş.a.).

Vorbind la general, cu cât este mai democratică societatea, cu

cât ea este mai deschisă, cu cât mai influentă, autoritară este clasa,

grupul social, organizaţia din care face parte liderul, cu atât mai

reală este posibilitatea grupului social sau organizaţiei politice, din

care face parte liderul, cu atât mai reală este posibilitatea

electoratului de a alege liderul optim, care ar face faţă imperativelor,

cu atât mai mare rol joacă calităţile personale şi experienţa lui

variată în exercitarea funcţiilor, cu atât mai îndreptăţite pot fi

109

aşteptările societăţii în ansamblu de la realizarea în viaţă a liderului

dat.

3. Liderul şi masele

Una din problemele cele. mai importante ale activităţii

politice este problema raporturilor dintre lideri şi mulţime, gloată -

pături sociale, clase, popor, naţiune.

Într-un mediu social sănătos, democratic, aceste relaţii tind să

fie armonioase, utile şi reciproc avantajoase, adică de înţelegere,

comunicare directă, deschisă: care este situaţia, care sunt

problemele, ce măsuri trebuiesc de întreprins pentru a schimba spre

bine situaţia,. Fiecare dintre părţi sunt responsabile şi conlucrează

productiv, constructiv. Contactul permanent al liderului cu masele

permit acestuia să stăpânească situaţia, să cunoască nevoile

acestora, interesele, problemele lor, să elaboreze deciziile cele mai

adecvate.

În raporturile lider-mase pot fi modelate două poziţii/situaţii

diametral opuse una alteia.

Prima poziţie: liderul foloseşte masele în interesele proprii,

cumpărându-le cu promisiuni, iar de fapt ignorându-le interesele

vitale. Masele sunt tratate şi folosite de către lider prin excelenţă ca

un mijloc pentru a-şi atinge scopurile sale politice.

A doua poziţie: disponibilitatea liderului politic de a lua în

consideraţie (calcul) toate doleanţele, cerinţele, propunerile maselor,

de a le intra mereu în voie, fără a ţine cont de situaţie şi posibilităţi;

într-o aşa situaţie liderul este condus de doleanţele, problemele,

maselor, care au tendinţa de a se tot multiplica şi complica; liderul

merge în urma evenimentelor. Masele îşi rezolvă problemele, liderul

se manifestă într-adevăr ca slugă.

Şi prima şi a doua poziţie sunt în măsură egală inacceptabile

în realizarea liderismului politic, deşi nu pot fi excluse din practică

socială.

Liderul poate influenţa benefic asupra maselor pe diferite căi

şi prin diferite mijloace. Mai întâi de toate, prin politica justă,

corectă, tolerantă, prin succesele reale în propria sa activitate, care

printre altele, trebuie să satisfacă şi diferite necesităţi, nevoi vitale

ale maselor, prin calităţile sale pozitive personale; în al doilea rând,

liderul influenţează asupra maselor prin felul său de a fi sub mai

multe aspecte: trăsăturile de caracter, vocabularul, gusturile, portul,

110

atitudinea faţă de familie şi multe altele, care luate împreună

constituie „image-ul” lui. Cu cât este mai înaltă proba, adică acel

„image" (imagine) sub toate aspectele, cu atât în mai multe aspecte

el influenţează asupra anturajului, în primul rând, iarăşi, în genere,

asupra maselor. Aceste aspecte ale influenţei liderismului nu pot fi

neglijate niciodată de nici un lider cât de cât responsabil.

Din cele expuse în prelegerea dată vom deduce câteva

concluzii:

Pentru funcţionarea cât mai productivă a tuturor elementelor

sistemului politic şi desfăşurarea fără conflicte a procesului politic

un mare rol şi responsabilitate enormă au persoanele ce se află în

fruntea lor şi care se manifestă în vâltoarea evenimentelor. Acestea

sunt conducătorii, liderii, elitele politice.

Liderismul politic este o varietate de liderism - liderism de

cea mai mare responsabilitate pentru dezvoltarea societăţii. El

reflectă relaţiile şi procesele politice în structurile superioare ale

puterii.

Multitudinea de criterii după care poate fi efectuată

tipologizarea liderismului politic nu anihilează exigenţele societăţii

faţă de acest fel de liderism. Aceştia trebuie să posede o bogată

experienţă de viaţă, inclusiv în lucrul cu oamenii – de regulă

colective mari,- să corespundă unor calităţi de cea mai înaltă probă,

să poată mobiliza masele, să le încoloneze în spatele lor şi să le

conducă într-o direcţie - direcţie corectă, dreaptă, conformă direcţiei

progresului social, dispunând de mijloacele şi metodele necesare

pentru a-şi atinge scopul, numaidecât nobil şi altruist, propus.

Pentru perioadele de grele încercări sociale, precum este şi

cea de tranziţie, când liderii sunt consideraţi factori de stabilitate, de

armonizare a unor grupări diferite de interese, şi ei înşişi sunt

iniţiatorii transformărilor, liderii personifică cursul politic, conferă

structură strategiei dezvoltării societăţii la momentul dat şi definesc

mijloacele de realizare a acesteia.

Una din garanţiile succesului liderului în transpunerea în

viaţă a strategiei sale este înţelegerea şi acceptarea acesteia de către

mase, încadrarea acestora în activităţile inovatoare.

111

Tema 9. Activitatea politică şi participarea politică

În prelegerile precedente s-a vorbit despre sfera politică a

vieţii sociale, sistemul politic, structura şi funcţiile lui, despre locul

şi rolul instituţiilor statale, partidelor politice şi a altor asociaţii şi

organizaţii ale cetăţenilor în procesul politic, despre elitele politice şi

liderismul politic în cadrul sistemului politic ş.a. Ar fi greu să ne

imaginăm sistemul politic al unei ţări concrete într-un stop-cadru,

într-o vacanţă de lungă durată. Aceasta o putem face doar în

abstracţie, deşi este ştiut că lucrătorii angajaţi în cadrul diferitor

instituţii şi organizaţii ale sistemului au concedii. Acestea însă sunt

aranjate în aşa fel, încât sistemul lucrează, funcţionează permanent.

Planul:

1. Esenţa, corelaţia şi nivelurile activităţii şi participării politice.

2. Exigenţele faţă de activitatea şi participarea politică. Trăsăturile

generale ale activităţii politice.

1. Esenţa, corelaţia şi nivelurile activităţii şi participării

politice

Noţiuni care reflectă funcţionarea, lucrul sistemului politic,

organelor statale şi a altor elemente ale lui sunt activitatea politică,

acţiunea politică, participarea politică. Deşi aceste noţiuni sunt

aproape după sens, se intersectează şi se interpătrund, ele se cer

separate, identificate. Ne vom pronunţa asupra acestora apelând la

diferite dicţionare, în primul rând, enciclopedice româneşti.

Prin activitate se defineşte (subînţelege) un ansamblu de acte fizice,

intelectuale, morale, etc. făcute în vederea unui anumit rezultat;

folosirea sistematică a forţelor proprii într-un anumit domeniu;

muncă, ocupaţie, îndeletnicire.

Prin act se subînţelege o manifestare a activităţii umane;

acţiune, faptă;- rezultat al unei activităţi conştiente sau instinctive

individuale, care are un scop sau care tinde spre realizarea unui scop.

Termenul acţiune semnifică desfăşurarea unei activităţi, faptă

întreprinsă în vederea atingerii unui anumit scop.

Verbul a participa înseamnă a lua parte la o activitate, la o

acţiune, la o discuţie etc.:- a contribui cu bani sau alte bunuri la o

activitate economică cu scopul de a obţine un câştig; a împărtăşi

starea de spirit sau sentimentele cuiva. Substantivul participaţie,

înseamnă faptul de a participa la o activitate economică, la o

112

întreprindere comercială etc., contribuind cu bani sau cu alte bunuri

materiale (cu scopul de a obţine un câştig)... (A se vedea Cartier.

Dicţionar enciclopedic, 2003 pag. 17; 18; -642).

În prelegerile precedente nu o dată a fost vorba şi despre

polisemia cuvântului politică. Vom aminti unele din ele, subliniind

momentele care ţin de această temă: a) ştiinţa şi arta de a guverna un

stat; b) formă de organizare şi de conducere a unei comunităţi

umane, prin care se instituie şi se menţine o anumită ordine internă şi

se garantează, se asigură securitatea externă; c) activitate, orientare,

acţiune a unei clase sociale, a unor partide, a unor grupuri sociale (în

raport cu statul), determinată de interesele şi de scopurile lor (în

domeniul conducerii treburilor interne şi externe); d) activitate,

orientare, acţiune a organelor puterii şi a conducerii într-un stat, care

reflectă orânduirea socială şi structura economică a ţării; e)

ideologie, care reflectă această activitate, orientare, acţiune.

Din aceste spicuiri din dicţionar putem deduce că totalitatea

de acte, acţiuni, fapte prin care subiectele vieţii sociale îşi satisfac

interesele lor politice sau iau atitudine de felul şi modul, nivelul de

satisfacere a acestor nevoi şi interese de către factorii politici pot fi

definite prin noţiunile participare, acţiune şi activitate politică,

întrucât acestea vizează constituirea organelor puterii (prin

participare la alegeri), corespunderea funcţionării instituţiilor statale

necesităţilor, nevoilor societăţii (implicit a membrilor ei,- clase,

grupuri sociale etc.) prin susţinerea sau adresarea de critici la adresa

lor, sau chiar proteste etc. din partea cetăţenilor, instituţiilor

societăţii civile.

Este productivă analiza aceluiaşi fenomen-implicarea

subiectului în politică prin noţiunea comportament politic, pe care

analiştii o divizează în participare politică şi absenteism politic.

Participarea politică include ansamblul modalităţilor de

influenţă a cetăţenilor asupra funcţionării sistemului politic,

formarea (constituirea) instituţiilor politice şi elaborarea deciziilor

politice (acţiunile de delegare a împuternicirilor candidaţilor în

parlament din perioada campaniilor electorale, susţinerea activă a

candidaţilor, partidelor în aceiaşi perioadă, participarea la mitinguri

şi demonstraţii, în activitatea partidelor, grupurilor de interese ş.a.).

Participarea politică se mai clasifică în ortodoxă în sens de

sancţionată, adică acceptată de Putere. (o astfel de participare

113

politică îi asigură sistemului stabilitate şi funcţionare normală,

înaintându-i acestuia cerinţe, revendicări, pretenţii în forme legitime,

în limitele legii) - şi neortodoxă - acestea manifestându-se în acţiuni

nesancţionate, care pot lua amploare şi să se termine cu consecinţe

catastrofale pentru Putere şi sistem, amplitudă acesteia, începând cu

boicotări de tot felul, manifestări stradale, greve şi terminând cu

revoluţia, războiul civil ş.a.

Alte clasificări sunt analoage, şi se deosebesc doar după

denumiri: participare convenţională (legală şi reglementată juridic) şi

neconvenţională (nelegitimă, inacceptată de putere şi chiar de partea

majoritară a societăţii din diferite considerente - morale,religioase

etc.).

Participarea politică mai poate fi distinsă după gradul

(nivelul) activismului politic al cetăţenilor. Astfel poate fi vorba de o

participare activă (atât în aspect acceptabil, cât şi inacceptabil,

pozitiv sau negativ), cât şi pasivă de asemenea acceptabilă

(participarea sau absenteismul electoral, respectarea (supunerea)

legii sau încălcarea ei, ignorarea prevederilor legislaţiei). Ea mai

poate fi clasificată în autonomă, adică independentă, de sinestătător,

autoconştientă - şi impusă, adică forţată, obligată, mobilizată.

În orice societate, în cadrul oricărui sistem politic putem

atesta astfel de forme, tipuri şi niveluri de participare politică.

Motivaţiile participării politice pot fi diferite - doctrinele

ideologice, normele şi rolurile. În primul caz cetăţeanul

(personalitatea) se încadrează (participă) în viaţa politică împărtăşind

şi susţinând ideologia oficială a societăţii; în al doilea - această

participare este determinată de regulile, normele dictate (impuse) de

sistemul politic; în al treilea această participare este determinată de

acel rol social, pe care personalitatea îl îndeplineşte în cadrul

sistemului politic dat, adică de starea lui socială şi propria

autoafirmare, respectare şi evaluare.

În societatea în care nu sunt acoperite (satisfăcute)

necesităţile vitale ale personalităţii comportamentul şi participarea ei

politică nu va fi determinat de setea (străduinţa) de autorealizare şi

autoafirmare, de aprobarea propriilor interese şi valori, ci de

necesităţile de natură economică şi socială, de imperativul securităţii

juridice. Într-o atare situaţia cetăţeanului nu-i este de politică, cu atât

mai mult de participare de înaltă probă.

114

Din contra - într-o societate prosperă - stabilă, dezvoltată din

punct de vedere economic, unde cetăţenii nu duc lipsă privind

necesităţile vitale,- omul, cetăţeanul, personalitatea avansează

considerabil, altele fiindu-i orientările: îmbunătăţirea calităţii vieţii,

ameliorarea situaţiei ecologice, implicarea în procesul decizional, în

armonizarea relaţiilor sociale. Astfel apare un larg câmp de

autoafirmare şi realizare (împlinire) a personalităţii.

Din rândul celor mai răspândite tipuri (feluri) de participare

politică politologii atrag atenţie îndeosebi comportamentului

electoral. Aici se constată, spre exemplu că bărbaţii sunt mai activi

decât femeile - cetăţenii cu studii demonstrează o participare mai

activă decât cei fără studii (nu importă gradul, nivelul, deşi aici sunt

şi lucruri ieşite din comun); sunt mai activi pensionarii (la noi) decât

tineretul; se mai atestă şi faptul că persoanele între 35-55 ani sunt

mai activi decât cei tineri şi în vârstă (bătrânii); tineretul înclină spre

radicalism; generaţia de vârstă a treia dau preferinţă partidelor de

stânga ş.a.. Desigur aceste tendinţe nu trebuie absolutizate, deoarece

nu rareori alegerile se dovedesc a fi în mare măsură enigmatice, greu

previzibile.

În comportamentul politic specialiştii disting şi alte forme de

comportament numit protestatar - alt fel zis forme negative „de

susţinere” a regimului politic, sistemului, orânduirii existente - care

se manifestă în diferite forme - mitinguri, marşuri, demonstraţii,

greve, pichetări, acţiuni violente (formă extremă a acestora fiind tot

felul de acte de terorism) ale forţelor opoziţioniste extremiste, a

anumitor persoane cu scop de a ameninţa guvernanţii şi populaţia cu

aplicarea forţei (violenţei). În cazul, când aceste acţiuni nu sunt

instituţionalizate (nu sunt organizate şi civilizate, nu sunt

reglementate juridic ele pot aduce mult rău societăţii, cum ar fi

destabilizarea situaţiei, dezordini, ciocniri violente cu structurile de

forţă etc. De aceea în multe din ţările avansate din punct de vedere

democratic aceste „revărsări” de activism politic sunt reglementate

de lege, sunt prevăzute măsuri care ar anihila acele consecinţe

nefaste, negative, la care ar aduce aceste acţiuni. Legislaţia prevede

ca protestatarii să prevină din timp oficialităţile despre măsurile, sau

acţiunile de protest preconizate, despre revendicările sau

nemulţumirile care afectează anumite pături sociale, despre numărul

participanţilor ş.a.m.d. pentru ca forţele de ordine să asigure paşnica

115

lor desfăşurare şi ordinea, pentru a nu admite ca situaţia să iasă de

sub control. Iată de ce sancţionarea a astfel de acţiuni sau manifestări

de către organele puterii este importantă şi necesară, deşi unii o

califică drept atentat asupra democraţiei.

Forme (tipuri) de comportament politic violent

(neconvenţional) sunt acţiunile teroriste.

Noţiunea terorism nu trebuie identificată cu noţiunea

„activitate teroristă”, în conţinutul căreia se include atât teroarea

operată de către stat contra propriului popor sau demnitarilor politici

ale altor state, lichidarea concurenţilor politici cât şi terorismul

propriu-zis.

Unii autori subînţeleg prin terorism activitatea opoziţionistă a

organizaţiilor extremiste sau a anumitor persoane, scopul cărora este

utilizarea - episodică sau sistematică - a violenţei, sau ameninţarea

cu ea pentru intimidarea guvernării şi populaţiei. Trăsătură distinctă

a terorismului, spre deosebire de alte acţiuni criminale, este

săvârşirea a astfel de acţiuni violente, care ar şoca totalmente

societatea, ar avea o rezonanţă puternică în rândul populaţiei, ar

influinţa mersul evenimentelor politice şi elaborarea deciziilor în

direcţia aşteptată de terorişti.

Se disting mai multe feluri de terorism politic, această

depinzând de criteriile după care se fac clasificările: a) după

orientările ideologice se distinge terorismul de dreapta (fascist,

neofascist, autoritar de dreapta) şi de stânga (revoluţionar, anarhist,

troţchist, stalinist, etc.); b) după scopurile urmărite de către terorişti,

se disting terorismul cultural-creativ, care „irită, animează”

conştiinţa socială prin acţiuni sângeroase, terorismul raţional, care se

califică ca mijloc de participare politică şi ideologic, care

influenţează asupra întregului sistem politic şi a normelor lui; c)

după direcţionarea istorică se disting terorismul anarho-ideologic,

care tinde să deregleze sistemul politic tradiţional, să tulbure lumea,

să întrerupă contuitatea istorică; terorismul naţional-separatist, care

din contra încearcă să restabilească lumea strămoşilor, măreţia de

odinioară şi unitatea naţiunii, independenţa şi suveranitatea, să

recupereze teritoriile pierdute, să se răzbune pentru obidele şi

traumele pe care le-a suportat în trecut.

Un fel aparte de terorism este cel religios. Pentru începutul

noului secol şi mileniu un pericol real îl prezintă mai ales terorismul

116

fundamentalist-islamic. Pentru omenire s-ar deschide o perspectivă

net-pesimistă dacă adepţii celor trei religii mondiale şi-ar declara

războaie „sfinte” unii contra altora.

În arsenalul terorismului intră: omorurile oamenilor politici,

răpirile ostatecilor, şantajul, organizarea de explozii în locuri publice

cu mari aglomeraţii de oameni, ocuparea de edificii şi organizaţii,

provocarea ciocnirilor înarmate ş.a. Membrii organizaţiilor teroriste

neavând alte posibilităţi de a influinţa asupra situaţiei, încearcă să-şi

justifice acţiunile prin scopuri măreţe, nobile, care la o simplă

verificare se dovedesc a fi, dacă nu absolut false, apoi incontestabil

înguste şi unilaterale, obţinute prin tehnologii murdare, inumane.

Terorismul este o practică socială condamnată atât de istorie cât şi de

contemporaneitate, întrucât el se bazează pe violenţă, ameninţări cu

aplicarea ei sau pe alte mijloace de intimidare în scopul impunerii fie

a unei puteri politice, a unei ideologii sau credinţe religioase etc. Din

istorie este cunoscut faptul, că toate regimurile politice

nedemocratice sau instaurat şi menţinut anume pe astfel de baze şi

tehnologii de obţinere a „autorităţii”.

Pentru contemporaneitate terorismul politic de ce sorginte n-

ar fi, sub ce scopuri nu s-ar camufla, reprezintă o ameninţare şi un

pericol general uman, rămâne cu aceiaşi calificare: una din cele mai

grave crime politice. El urmăreşte scopuri înguste şi egoiste - de a

obţine careva avantaje strategice, politice etc., de a crea un climat de

insecuritate de tip anarhic. Anume de atâta comunitatea

internaţională recunoaşte problema luptei cu terorismul ca una din

cele mai prioritare.

O chestiune actuală şi interesantă este cea a rezultativităţii,

posibilităţilor şi limitelor participării politice a diferitor subiecte

sociale. Este ştiut, că cu cât subiectul (omul) este mai aproape de

putere, o are mai aproape de inima sa, cu atât de mai mari şi multe

posibilităţi şi stimulente dispune el spre a influenţa asupra procesului

decizional. Influenţa cetăţenilor de rând însă asupra structurilor

puterii, procesului decizional, chiar în condiţiile regimurilor

democratice, este minimă sau simbolică, adică neînsemnată. Cea mai

mare parte de responsabilitate şi competenţă în exercitarea puterii o

duc pe spetele lor diferite instituţii politice şi îndeosebi liderii.

Unele instituţii politice în genere rămân închise adică, nu

sunt controlate de cetăţeni, de populaţie. Aceştia din urmă nu dispun

117

de nici o posibilitate spre a le influenţa. După unele date ale

politologilor apuseni în jur de 90 % din populaţia planetei nu

dispune de nici o posibilitate de a controla acţiunile instituţiilor

puterii, care afectează (ţin) de soarta, de destinul lor. Majoritatea

politologilor sunt de părerea că indice al funcţionării normale a

sistemului de relaţii politice este nu politizarea absolută a populaţiei,

ci activitatea normală a cetăţenilor şi politicienilor - fiecare în

domeniile lor. Se consideră, că personalitatea care se ocupă de

treburile sale, de afacerea sa şi care-şi asigură în mod deplin viaţa

dar nu existenţa, de regulă, nu se implică (amestecă) în politică.

Astfel de oameni îşi limitează activitatea lor politică doar la

participarea în alegeri sau referendumuri. Pe dată însă ce aceşti

oameni simt şi constată limite şi presiuni asupra lor din partea

oficialităţilor, adică a puterii politice existente, cum ar fi sporirea

nejustificată a impozitelor, a tarifelor la serviciile comunale etc., se

face vădită discriminarea (de care gen n-ar fi rasială sau religioasă),

devine bătătoare la ochi imperfecţiunea legislaţiei ş.a.m.d.,-

activismul lor politic sporeşte neîntârziat.

Cercetătorii americani G. Almond şi S. Verba au ajuns la

următoarea concluzie: deşi este larg răspândită norma care necesită

de la om participarea în treburile obşteşti, participarea lor activă în

acestea din urmă nu este din cele mai importante forme de activitate

pentru majoritatea oamenilor. Ea nu este nici ocupaţia lor de bază în

timpul liber, nici principala sursă de satisfacţie, bucurie sau retrăire...

(A se vedea Almond G.A. Verba C, „Grajdanscaia culitura i

stabilinosti democratii” Jurnalul Polis, 1992, nr.4, pag. 125).

Cercetătorii occidentali constată interesul redus al

americanilor faţă de politică, activismul cetăţenesc aceştia

demostrîndu-l numai la alegeri. Situaţie similară este atestată şi în

alte ţări ale Europei Occidentale.

Din punctul de vedere al cercetătorilor occidentali

participarea politică are anumite limite raţionale absolut necesare

pentru dezvoltarea stabilă a societăţii: participarea limitată sau chiar

neparticiparea pot fi calificate drept factor stabilizator. Adică nimeni

nu le amestecă politicienilor să-şi facă datoria. Acceptăm aşa

concluzie cu o singură condiţie, şi anume, ca politicienii să-şi

realizeze profesionist lucrul, încât n-ar deranja cetăţenii, oamenii,

populaţia, aceştia din urmă căutându-şi de nevoile lor. Este adevărat,

118

că activitatea păturilor largi ale populaţiei, includerea lor în procesul

politic, poate provoca destabilizarea sistemului politic. Caracterul

destructiv al activităţii păturilor apolitice ale populaţiei le permite

unor analişti să facă concluzia, că este periculos a lărgi dimensiunile

participării politice în afara limitelor, formelor tradiţionale de

activism democratic al cetăţenilor... Lozincii „o mai mare participare

în interesele dezvoltării democratice” i se contrapune principiul „nu

iritaţi/zădărâţi câinele care doarme”...

Participării politice i se contrapune absenteismul ca tip de

comportament, adică refuzul cetăţenilor de a participa în viaţa

politică (campanii electorale, scrutine, acţiuni de protest, activitatea

partidelor şi a grupurilor de interese etc.), pierderea interesului faţă

de politică şi normele politice, altfel zis apatia politică. Astfel de

comportament politic întâlnim în orice societate, însă creşterea lui

vorbeşte convingător despre criza profundă şi serioasă a legitimităţii

sistemului politic existent, normelor şi valorilor lui.

Absenteismul politic poate fi alimentat de: a) subcultura

pesonalităţilor respective, care exclude (nu acceptă, nu recunoaşte)

normele general societale ale culturii; omul primeşte lumea din

exteriorul său ca una străină sau iluzorie; b) nivelul înalt de

satisfacere a necesităţilor personale,- anume atunci când omul se

descurcă independent în problemele cu care se confruntă, el trăieşte

cu senzaţia că nu-i mai trebuie nici o participare politică. Poate fi şi

viceversa: imposibilitatea de a se descurca singur, neputinţa de a

opune rezistenţă grupurilor mai puternice şi influente, îi trezeşte

curajul şi gătinţa de a se implica în politică pentru a-şi ca recupera,

apăra propriile sale interese. Apatia politică mai poate fi provocată

de sentimentul propriei slăbiciuni, neputinţe, lipsei de sprijin în faţa

avalanşei de probleme, care s-au abătut asupra persoanei, pierderea

încrederii în instituţiile politice; descompunerea normelor grupale,

pierderea de către persoană a sentimentului de apartenenţă la o

anumită grupă şi, prin urmare, a scopurilor şi valorilor vieţii sociale,

de lipsa de cunoştinţe despre legătura politicii cu viaţa particulară.

Absenteismul politic poate fi atestat în mare măsură la

tineret, la persoanele cu un nivel redus de cultură, la reprezentanţii

altor subculturi. El mai poate fi şi de altă natură: sabotarea conştientă

al alegerilor de către anumite forţe politice sub diferite pretexte;

boicotarea alegerii unei anumite persoane într-o funcţie de către

119

parlament prin lipsa conştientă a cvorumului; boicotarea unor legi

necorecte, nedrepte de către opoziţie prin absenţa sau părăsirea sălii

de şedinţe ş.a. Numai că acest absenteism este apreciat de către unii

politologi ca activism politic adevărat.

Absenteismul politic este destul de frecvent în societăţile care

parcurg perioada de tranziţie. Cauzele lui pot fi diferite: criza

conştiinţei de masă; conflictele valorice; înstrăinarea părţii

majoritare a populaţiei de putere şi neîncrederea în ea; nihilismul

politico-juridic; menţinerea la o parte impunătoare a populaţiei a

credinţei în posibilitatea trimiterii de către providenţă a unui lider de

tip carismatic ş.a.

Absenteismul politic nu poate fi apreciat univoc, deoarece pe

de o parte el poate fi chiar unicul factor stabilizator pentru societatea

în care lipsesc mecanisme eficiente de soluţionare pe cale paşnică a

conflictelor sociale şi politice, iar, pe de altă parte, nu poate fi

neglijat pericolul când această stabilitate poate fi curmată prin

trecerea bruscă de la absenteism la forme de comportament politic

radical. De atâta pentru ţările aflate în tranziţie se consideră ca

binevenite, recomandabile şi acceptabile formele instituţionalizate

de familiarizare a populaţiei cu politica, ceea ce ar exclude

„exploziile” sociale nedorite, prin care starea de lucruri s-ar

complica grav.

2. Exigenţele faţă de activitatea şi participarea politică.

Trăsăturile generale ale activităţii politice.

După cele menţionate mai sus despre participarea şi acţiunea

politică considerăm că activitatea politică în înţelesul strict al

cuvântului, deşi are tangenţe şi suprapuneri cu primele, poate fi

definită ca o varietate de muncă social-utilă şi necesară, menită să

conducă cu treburile statului şi societăţii, să asigure pacea, ordinea,

stabilitatea, bunăstarea oamenilor. În acest context şi sens totalitatea

de acţiuni prin care oamenii (cetăţenii) îşi satisfac interesele lor

politice poate fi definită ca activitate politică. Subiectul acesteia

cunoaşte mai multe faţete: 1) cetăţeanul, personalitatea; 2) organele

şi instituţiile de stat; 3) partidele politice, organizaţiile şi mişcările

social-politice; 4) organizaţiile şi asociaţiile obşteşti; 5) instituţiile

culturale şi ideologice în măsura în care participă în procesul politic.

120

Este de subliniat, că personalitatea, cetăţeanul este figura principală

a activităţii politice, deoarece: a) cu participarea lui se formează

organele reprezentative ale puterii; b) el impulsionează funcţionarea

instituţiilor puterii pe diferite căi şi prin diverse mijloace - propuneri

constructive, critici, plângeri etc.; c) el participă în acest proces nu

izolat, atât ca subiect individual, cât şi ca militant social.

Deşi implicarea în politică a personalităţii este apreciată

neunivoc în literatura de specialitate,- după cum a fost menţionat mai

sus, suntem de părerea, că societatea cu adevărat democratică trebuie

să fie profund cointeresată ca cetăţeanul să fie cât mai activ din

punct de vedere politic, dar conştient, cultural, inteligent, civilizat,

organizat şi disciplinat şi nicidecum apolitic absolut. În această

rezidă garanţia menţinerii, păstrării şi ocrotirii democraţiei,

rezolvării cu succes a multiplelor probleme, a derulării cu succes a

progresului social, a contracarării posibilelor uzurpări ale puterii etc.

Activitatea politică are mai multe coordonate.

Mai întâi ea poate fi progresistă sau reacţionară în

dependenţă de consecinţele pe care ea le poate provoca: cea

progresistă conduce societatea înainte, contribuie mersului pe calea

progresului a societăţii, pe când cea reacţionară trage societatea

înapoi, o stopează, creează dificultăţi de prisos, duce la stagnare.

Este interesantă şi discutabilă chestiunea privind criteriile

progresului şi regresului social. Ne asociem cu acei autori care

consideră drept criteriu integru, cumulativ al progresului social (şi

politic) bunăstarea, nivelul de trai, starea de spirite (optimismul,

fericirea, bucuria, mândria, patriotismul etc.) posibilităţile de

realizare a personalităţii.

Direcţia dezvoltării - progresistă sau reacţionară - este

determinată întotdeauna de mai mulţi factori: corectitudinea,

calitatea deciziilor politice; de faptul în ce măsură aceste decizii sunt

înţelese şi acceptate de mase; de corelaţia forţelor social-politice, de

caracterul şi intensitatea luptei dintre adepţii uneia şi alteia din

direcţii. În viaţa reală aceste laturi ale activităţii politice adesea se

îmbină, se împletesc într-un mod ciudat, ceea ce necesită o analiză

minuţioasă. Nu de fiecare dată o ţară sau alta îşi ia inevitabil şi

ritmic, armonios făgaşul dezvoltării progresiste. Acest făgaş nu se

desfăşoară în mod automat, asemeni firului Ariadnei.

121

În al doilea rând, activitatea politică poate fi realistă sau

utopică. Activitatea politică realistă rezultă dintr-o analiză

minuţioasă a stării de lucruri din societate, de acţiunea în ea a mai

multor factori şi forţe. Ea se bazează pe o concepţie veridică şi

lucidă despre lume, pe o apreciere obiectivă, nepărtinitoare a

situaţiei. Din contra, activitatea politică, ce ignorează toate acestea,

care are drept suport concepţii eronate, învechite şi depăşite, ambiţii

sau capricii subiective şi deci, care ignorează realitatea obiectivă,este

o activitate politică dăunătoare. În forma sa extremă de manifestare

aceasta-i activitatea voluntaristă, bazată pe propria voinţă (dorinţă) a

elitelor, liderilor ce deţin posturi de conducere, pe propria lor

mărginire, mediocritate şi lipsa de experienţă. De regulă astfel de

acţiuni nu sunt altceva decât aventurism politic.

În genere cuvântul „aventură” este de origine franceză şi pe

lângă sensul de legătură amoroasă întâmplătoare (şi trecătoare) are şi

alte două sensuri întrucâtva diametral opuse unul pozitiv - acţiune

îndrăzneaţă, riscantă, extraordinară şi altul negativ – acţiune

dubioasă, necinstită. În politică întotdeauna există o anumită doză de

risc, mai ales, dacă ne referim la alegeri, nici unul din partide sau

candidaţi independenţi în condiţiile adevăratei democraţii nu pot fi

sigur că vor câştiga alegerile. În acest context, aventurismul politic

înseamnă o acţiune politică ruptă de la viaţă, negândită, care duce la

înfrângere, pierderi grave, uneori la discreditarea unei idei, cauze.

Exemple din istorie de aventurism politic (de diferite nuanţe) pot fi

găsite multe, însă cele mai grăitoare şi grave pot fi cele legate de

scenariul biruinţei revoluţiei socialiste pe întreg glob pământesc -

scenariu, care s-ar părea se elabora minuţios dintr-un centru, dar care

până la urmă a eşuat.

Este o întrebare discutabilă, de gândit: este oare justificat

riscul în activitatea politică? Care-ar fi regulile şi cerinţele faţă de o

astfel de activitate? În orice caz părerea noastră subiectivă este că

riscul n-ar fi de dorit în politică, dar dacă se şi recurge la el -

pierderile să fie neînsemnate, iar câştigul - general-social, binele

comunitar,real şi sigur.

În al treilea rând, activitatea politică întotdeauna este o

îmbinare a raţionalului şi emoţionalului. Aceste momente sunt

prezente de fiecare dată când se ia o decizie politică şi este foarte

important de a le asigura armonia, a nu admite discordia dintre

122

emoţii şi raţiune, este de nedorit cu atât mai mult ignorarea nici a

unuia din aceste „alimente”. Dacă prevalează emoţiile, ne putem

aştepta la decizii şi acţiuni superficiale, pripite, negândite, la spoială

politică, la mari greşeli în politică, care-or necesita eforturi în plus

pentru a le repara. Dacă se absolutizează elementul raţional şi se

ignorează cel emoţional avem efectul pasivităţii, indiferenţei,

inerţiei, apatiei. O decizie înţeleaptă trebuie înţeleasă şi acceptată de

mase şi atunci conducătorii pot fi siguri, că masele o vor îndeplini.

Dacă ea nu este trecută şi prin filiera lor emoţională, prin inima şi

sufletul lor - decizia a rămânea doar pe hârtie, n-a provoca

activismul dorit de conducerea politică. Eficienţa acestei activităţi a

fi foarte redusă.

În al patrulea rând, activitatea politică are de asemenea şi

întotdeauna alte două începuturi, sau izvoare - cel spontan, stihiinic

şi cel organizaţional. Ea poate fi rezultativă doar în cazul îmbinării

dialectice a acestor două momente. Şi în acest caz este foarte

important a le asigura armonia. Activitatea politică spontan -

stihiinică dispune de un potenţial enorm. Ea poate conţine în sine şi

multe elemente obiective, reale, constructive, dar fiind lipsită de ceea

ce denumim factorul organizatoric, fără conducere, fără îndrumători,

poate duce societatea la impas, alt fel zis pe o linie moartă. În cazul

abuzului de factorul organizaţional avem drept urmare activism

politic dresat, regizat, activism care echivalează cu suprimarea

iniţiativei. Astfel de activism alimentează conformismul,

duplicitatea, imprevizibilitatea, conţine în sine un focar distructiv.

Este important a îmbina dialectic aceste două începuturi, minuţios,

cu atenţie şi responsabilitate.

În al cincilea rând, activitatea politică, şi acesta rezultă din

cele menţionate mai sus, întotdeauna este luptă, presupune lupta

dintre progresist şi reacţionar, dintre nou şi vechi, dintre ceea ce ţine

de trecut şi ceea ce ţine de viitor, dintre diferite variante de

soluţionare a tot felul de probleme sociale. Asta înseamnă că această

activitate presupune şi pregătirea necesară a subiecţilor vieţii sociale

- pregătire teoretică, psihologică, morală, organizaţională etc.

Eficienţa activităţii politice în mare măsură depinde de această

pregătire, dar nu numai a activităţii politice, ci a oricărei munci.

Nu zădarnic a spus-o poetul rus Alexandr. Bloc:-

123

I vecinâi boi...Pocoi nam tolico snitsea, care în versiune

română ar suna cam astfel: Şi luptă veşnică, Căci tihna-i doar

un/în vis... Clasicul nostru român a spus-o şi mai bine:

O luptă-i viaţa, deci te luptă

Cu dragoste de ea, cu dor

Trăiesc acei, ce vor să lupte

Iar cei fricoşi - se plâng şi mor

După câte aţi fi putut observa din prelegerea dată, subliniem

că activitatea politică caracterizează munca aparatului administrativ

public de la cel mai înalt rang până la cel local. Această muncă este

absolut necesară şi social utilă. Ea trebuie să aibă drept prim imbold

asigurarea necesităţilor şi intereselor general comunitare, să acopere

aşteptările a unei cât mai mari părţi a populaţiei – a majorităţii ei

covârşitoare.

În elaborarea planurilor strategice, programului-platformă de

activitate a instituţiilor puterii unui stat este necesară conlucrarea şi

colaborarea politicienilor cu cetăţenii, - fapt ce asigură realismul şi

democratismul activităţii politice şi participarea cointeresată a

membrilor societăţii în transpunerea în viaţă a obiectivelor propuse,

antrenarea lor în viaţa politică.

Ignorarea de către aparatul politic de conducere a intereselor

şi nevoilor cetăţenilor poate provoca un activism de natură

destabilizatoare al acestora, în stare chiar să schimbe, sau să

înlocuiască acest aparat, înainte de expirarea mandatului cu unul

nou.

124

Tema 10. Dimensiunile umane ale politicii.

O temă interesantă a ştiinţei politice o constituie locul şi rolul

omului în viaţa politică. Ea a căpătat deosebită actualitate mai ales în

epoca modernă, iar în cea contemporană – în timpul competiţiei, la

figurat vorbind, a celor două sisteme social-economice şi politice

diametral opuse – socialismului şi capitalismului. Ea nu s-a diminuat

cu dispariţia sistemului socialist, ci rămâne extrem de acută pentru

ţările aflate în tranziţie, din rândul cărora face parte şi Republica

Moldova.

Actualitatea temei este incontestabilă, deoarece anume Omul,

individul, personalitatea este Prim-actorul vieţii politice. Teza lui

Protagora “omul este măsura tuturor lucrurilor” nu-şi pierde

valoarea nici în aplicare la viaţa politică, doar fără om sau în afara

omului politica-şi pierde semnificaţia, întrucât anume personalitatea,

interesele ei, orientările ei valorice şi scopurile sunt măsura politicii,

generator al acţiunii politice a claselor, partidelor, naţiunilor.

Realizarea omului în politică este condiţionată de statutul lui

social: ansamblul de drepturi, libertăţi în organică legătură cu

obligaţiunile şi responsabilitatea. Anume despre acestea va fi vorba

în prelegerea ce urmează.

Planul:

1. Abordări politologice vizând personalitatea.

2. Drepturile omului: istorie şi contemporaneitate, structură şi

conţinut. Corelaţia dintre drepturile şi îndatoririle omului şi

cetăţeanului.

1. Abordări politologice vizând personalitatea.

În politologie problema personalităţii se studiază în mai

multe aspecte, dintre care se consideră cele mai principale

următoarele:

personalitatea este văzută şi apreciată după particularităţile

psiho-fiziologice individuale ale omului (emoţionale, intelectuale,

etc.), obişnuinţele lui specifice, orientările valorice, stilul

comportamental ş.a. În analiza personalităţii din acest punct de

vedere atenţie primordială se acordă liderilor politici, de

particularităţile individuale ale cărora deseori depinde Politica mare;

personalitatea ca reprezentant al grupului (profesional,

clasial, social-etnic, elitelor, maselor, ş.a.) şi ca actor, interpret al

125

anumitor roluri politice: alegător, membru de partid, parlamentar,

ministru. O astfel de tratare a personalităţii ca şi cum o „dizolvă” în

formaţiuni sociale mai mari şi nu permite a reflecta autonomia şi

activismul individului ca subiect specific al politicii;

personalitatea ca participant relativ autonom, sinestătător al

vieţii politice şi sociale, dotat cu raţiune şi libertate proprie, ca

posesor de trăsături nu numai sociale, general-umane, dar şi într-un

fel unicale, adică ca un tot întreg, care nu poate fi redus doar la unele

caracteristici sociale (profesionale, clasiale, naţionale ş.a.m.d.) şi

care are statutul politic de cetăţean sau supus (ataşat) al statului.

Anume în acest ultim aspect de obicei omul şi interacţionează cu

puterea, îndeplineşte anumite obligaţiuni politice şi se prezintă ca

subiect şi obiect al politicii. Anume în acest aspect va şi fi vorba

despre personalitate în prima întrebare a prelegerii acestea.

Locul personalităţii în viaţa politică este subiectul disputelor

aprinse din cele mai îndepărtate timpuri şi nu cunoaşte repaos nici în

zilele noastre. La modul cel mai general se evidenţiază câteva

modalităţi de tratare a acestei chestiuni: paternalistă, antropologică,

totalitară, liberală, creştin-democrată şi modernist-democrată. În cele

ce urmează vom reda succint esenţa acestor interpretări.

În concepţia paternalistă omului de rând i se oferă doar rolul

de simplu executor al voinţei suveranului, consfinţită de provinienţa

lui divină. Individul aici ni se prezintă doar ca un participant

inconştient în politică. Numai păturile de sus ale societăţii pot fi

considerate ca participante semiconştiente în viaţa politică. Statul

este tratat ca o mare familie patriarhală, unde toată puterea aparţine

conducătorului - tatăl, pe când ceilalţi cetăţeni se împart în majori

(aristocraţia şi funcţionarii) şi minori (prostimea), ultimii trebuie să-

şi asculte tatăl, iar monarhul trebuie să aibă grijă despre binele

poporului. Această concepţie nu este depăşită chiar şi în zilele

noastre, inclusiv în ţările democratice, unde o parte din populaţie

califică preşedintele ţării sau prim-ministrul ca pe cel mai mare -

tatăl - în familie, iar pe sine, ca oameni de rând doar obligaţi să

îndeplinească indicaţiile conducătorilor, oficialităţilor.

Platon este considerat părintele tratării în stil totalitar al

personalităţii: în proiectele sale ale statului ideal el porneşte de la

supremaţia necondiţionată a statului asupra individului. În viziunea

lui Platon statul, condus de un rege înţelept sau de un grup mai

126

restrâns dintre cei mai înţelepţi şi bine intenţionaţi oameni

(aristocraţie) este chemat să afirme colectivismul şi unitatea în

gândire, să reglementeze întreaga viaţă a omului, să urmărească după

corectitudinea gândirii şi credinţelor lui. Omul ni se prezintă aici

doar ca obiect al puterii, adică a politicii.

Concepţiile lui Platon vizând rolul individului în politică au

influenţat într-o anumită măsură asupra lui Aristotel, deşi la acest

capitol creaţia celui din urmă se evidenţiază printr-un şir de idei noi,

constructive. Anume lui Aristotel i se atribuie interpretarea

antropologică a puterii şi politicii. Este ştiut, că Aristotel socotea

individul ca fiinţă politică după natura sa în baza predispoziţiei lui

fereşti de a trăi în colectiv, în societate. Omul nu poate exista, fiinţa

fără comunicarea cu alţi oameni. Primele forme istorice de aşa

comunicare au fost familia şi aşezările umane (sate, comune, oraşe).

În baza lor la o anumită stadie a dezvoltării sociale apare statul,- pe

care Aristotel îl apreciază ca formă supremă de comunicare şi

convieţuire a oamenilor.

Statul la Aristotel se bazează pe interacţiunea cetăţenilor

liberi şi egali,- şi nu ca în concepţia paternalistă, unde copiii şi toţi

ceilalţi mai mici (minorii) se supun tatălui, iar sclavii - stăpânului

lor. În stat se realizează scopul suprem al naturii umane - individul

devine parte componentă a organismului politic şi în acest sens statul

deţine supremaţie asupra personalităţii. Formele prestatale de

comunicare umană şi apolitismul individului,- după Aristotel,- sânt

semne ale nivelului redus de dezvoltare a naturii umane, proprii

barbarilor şi sclavilor.

Deşi Aristotel dă prioritate statului în raporturile cu cetăţenii,

spre deosebire de Platon, el este contra etatizării societăţii,

comunizării proprietăţii, femeilor, copiilor. După părerea lui

Aristotel unificarea totală a cetăţenilor, unitatea exagerată a statului

poate duce la descompunerea lui. În familie individului îi este

necesara o anumită autonomie. În genere, Aristotel, asemenea

predecesorilor săi, încă nu despărţea, (separa) personalitatea şi

societatea de stat. Cetăţeanul ni se prezintă la el nu numai ca subiect

- participant al puterii,(politicii) ci şi ca obiectul ei în toate formele

de manifestare.

Concepţiile lui Aristotel despre cetăţean ca element activ,

indispensabil al statului, ca un tot întreg, participant activ şi

127

nemijlocit în viaţa politică, activitatea legislativă şi judecătorească a

statului şi supunerea plenară a cetăţeanului deciziilor lui,- sânt

caracteristice pentru concepţiile antice ale democraţiei. Această

democraţie, pe de o parte, considera pe cetăţenii liberi drept

participanţi nemijlociţi ai elaborării deciziilor politice, iar pe de altă

parte nici într-un fel nu apăra personalitatea de samavolniciile

sancţionate de voinţa majorităţii.

Recunoaşterea universalităţii, supremaţiei nelimitate a puterii

statale asupra personalităţii, (supuşilor) a fost proprie nu numai

democraţiilor antice, dar într-o măsură şi mai mare monarhiilor şi

regimurilor autoritare. Acestea din urmă au fost depăşite de

concepţia liberală.

Meritul liberalismului în istoria gândirii politice este că el

primul desparte, separă individul de societate şi de stat, proclamă

egalitatea politică a tuturor cetăţenilor, înzestrează personalitatea cu

drepturi fundamentale de neclintit, confirmă cetăţeanul drept prim-

elementul sistemului politic, limitează sfera intervenţiei statului

asupra personalităţii ca obiect al politicii. În concepţia liberală

individul este tratat ca izvor al puterii, iar statul este produsul

înţelegerii, contractului social al oamenilor liberi. Statul este sub

controlul poporului, este responsabil în faţa lui, este chemat să

îndeplinească doar acele funcţii pe care i le încredinţează cetăţenii -

asigurarea libertăţii şi securităţii lor, apărarea drepturilor lor fireşti,

menţinerea ordinii publice şi a păcii sociale.

Proclamând supremaţia personalităţii în raport cu puterea,

liberalismul odată cu acestea îngustează sfera politicii, limitează

diapazonul activismului cetăţenilor. În concepţia liberala clasică

personalitatea este mai mult prima sursă şi controlorul suprem al

puterii decât participantul ei activ, conştient şi permanent. Domeniul

principal al autoafirmării personalităţii, al manifestărilor ei creative,

a iniţiativei şi spiritului întreprinzător al individului este societatea

civilă.

Concepţia liberală a fost corectată şi îmbogăţită de alte teorii

şi idei (anume în ceea ce priveşte raporturile dintre om şi putere,

stat) şi este apreciată ca una din componentele de bază ale valorilor

incontestabile ale culturii politice occidentale. Viaţa a demonstrat

convingător, că neglijarea a astfel de principii ale orânduirii politice,

că libertatea personalităţii, prioritatea acesteia şi a drepturilor omului

128

asupra drepturilor statului, legalitatea, respectul proprietăţii private,

etc. este în stare să ducă la creşterea hipertrofiată a aparatului puterii,

ideologizarea şi politizarea excesivă a societăţii, instaurarea

controlului atotcuprinzător partinic-statal asupra societăţii şi

personalităţii, transformarea omului într-un şurubaş al maşinii de

stat, obligat să îndeplinească fără crâcnire dispoziţiile puterii (de

sus). Anume aşa şi s-au constituit lucrurile în regimurile totalitare şi

îndeosebi în varianta lui sovietică.

Prin cele menţionate aici practic au fost conturate

coordonatele concepţiei totalitare privind raporturile personalităţii cu

puterea politică. Această concepţie porneşte de la afirmarea

priorităţii necondiţionate a întregului (statului) asupra părţii

(individului), supunerii totale a omului statului, dizolvării

individualului „Eu” în lipsitul de individualitate „Noi” - în partid,

clasă, naţiune. Totalitarismul lipseşte omul de cea mai mică libertate

în a alege, îl face absolut neapărat, neprotejat în faţa puterii

atotcuprinzătoare a statului. Dacă un pol al tratării totalitare a

personalităţii este „omul şurubaş”, apoi celălalt pol, cel de sus este

atotştiutorul şi atotputernicul stat, putere, lideri înzestraţi cu trăsături

de zeitate păgână.

Totalitarismul lărgeşte până la infinit sfera interrelaţiilor

individ şi putere prin ideologizarea şi politizarea întregii societăţi şi

totodată depolitizează lăuntric personalitatea, o transformă în om-

funcţie, lipsită de orice libertate a alegerii politice. În ultima instanţă

totalitarismul „mână, împinge” ţara într-o fundătură, pe o linie

istorică moartă, deoarece nimiceşte principala sursă a statului, a

bogăţiei societăţii - personalitatea liberă, omul făurar, omul creator.

În gândirea politică contemporană sânt larg răspândite teorii

şi concepte, care tind să îmbine organic valorile tradiţionale ale

liberalismului cu unele idei colectiviste.

Gândirea politică creştină pretinde la mijlocul de aur între

individualismul liberalismului şi totalitarismul colectivist. În

conceptele sale despre locul personalităţii în stat această doctrină

porneşte de la trei principii fundamentale: 1) principiul valorii

unicale a fiecărui om ca urmare a spiritualităţii lui; 2) principiul

solidarităţii; şi 3) principiul subsidităţii.

Primul din aceste principii este perceput ca temelia atitudinii

umaniste faţă de om, ce presupune stima şi respectul fiecărei

129

personalităţi de către stat şi societate. Al doilea principiu reprezintă

crezul social-politic al învăţăturii creştine, şi este denumit de această

învăţătură ca solidarism. Solidaritatea este nu altceva decât

îndeplinirea responsabilă de către fiecare om a îndatoririlor sale

sociale, grija fiecăruia faţă de toţi şi grija tuturora faţă de fiecare.

Prin subseditate - cel de-al treilea principiu - se subînţelege

responsabilitatea fiecărui om pentru propria bunăstare, acordarea de

către stat a ajutoarelor necesare doar acelora dintre membrii

societăţii care o merită, adică celor neputincioşi - copiilor,

invalizilor, bătrânilor, şomerilor etc. Oferindu-le ajutorul suficient

nevoiaşilor, statul nu trebuie să-i dădăcească pe toţi ceilalţi, el nu

trebuie să genereze trântori şi leneşi, ci să se străduie să le ajute ca ei

singuri să-şi clădească bunăstarea, să nu conteze doar pe alţii - stat,

societate.

În democraţiile contemporane se caută modalităţile optime de

interacţiune dintre stat şi om, cetăţean, personalitate. Doctrina

creştină şi cea socialistă au condus la argumentarea teoretică a

necesităţii de a renunţa la închipuirile tradiţionale ale liberalismului

timpuriu despre rolul statului ca „paznic de noapte” şi despre

caracterul preponderent nepolitic al mediului vital al personalităţii.

Practica istorică a demonstrat, că neamestecul statului în

relaţiile social-economice este insuficient pentru asigurarea

bunăstării majorităţii cetăţenilor, a libertăţii şi condiţiilor normale de

existenţă a lor, deoarece acest amestec stopează dezvoltarea

anumitor ramuri ale economiei, devalorizează libertăţile politice şi

cetăţeneşti pentru păturile de jos ale populaţiei, le face pe acestea din

urmă practic dacă nu irealizabile în genere, apoi foarte greu de

realizat. Aceasta agravează inegalităţile de avere, acutizează stările

conflictuale, subminează stabilitatea socială a democraţiei liberale.

Din aceste considerente în gândirea politică s-au produs unele

schimbări semnificative: accentele sau schimbat de la limitarea

puterii statului în asigurarea libertăţii individuale la concepţia

creştină de încadrare a statului, instituţiilor lui în satisfacerea

intereselor membrilor societăţii, atingerea binelui comun, atenuarea

contrastelor sociale, susţinerea celor nevoiaşi, neputincioşi... Anume

către aceste idei înclină aşa numita concepţie a „statului bunăstării

totale”.

130

În statele democratice contemporane omul şi puterea

interacţionează nu numai în sfera politică, ci şi în chestiuni ce ţin de

alte domenii ale vieţii sociale - distribuirea veniturilor, asigurarea

echităţii sociale. În acest context mai reci şi mai indiferenţi se

manifestă neoconservatorii şi liberaliştii, care pledează pentru

eliberarea statului de aşa numitele poveri, funcţii sociale şi insistă

asupra revenirii la autoreglarea conformă principiilor economiei de

piaţă nu numai în economie ci şi în alte domenii, peste tot unde este

posibil. Cei mai consecvenţi părtaşi, adepţi ai lărgirii şi

democratizării sferei interrelaţiilor dintre om şi stat sânt social-

democraţii, creştin-democraţii, liberalii de stânga şi comuniştii.

Unele deosebiri în tratarea relaţiilor reciproce dintre om şi

putere în ţările industrial dezvoltate şi democratice ale lumii nu pun

la îndoială nici într-un caz recunoaşterea de către ele, precum şi de

comunitatea internaţională (ONU) a statutului personalităţii oricărui

om ca sursă a puterii, subiect primar şi principal al politicii. A

garanta un astfel de statut personalităţii, a asigura transformarea

reală a fiecărui cetăţean într-un subiect conştient şi liber - subiect-

participant al politicii şi întregii vieţi sociale sânt chemate drepturile

omului.

2. Drepturile omului: istorie şi contemporaneitate,

structură şi conţinut. Corelaţia dintre drepturile şi îndatoririle

omului şi cetăţeanului.

Întrebarea privind drepturile omului are o istorie bogată în

gândirea filosofică şi politică. Însăşi termenul „drepturile omului” se

foloseşte în două sensuri - larg şi îngust - al cuvântului. În sensul

îngust se au în vedere doar acele drepturi, care nu se acordă, dar

sunt garantate şi apărate de stat (ele practic nu cer cheltuieli

financiare sau economice) şi care sânt în vigoare independent de

consfinţirea lor constituţional-juridică şi de hotarele statului. Aceste

drepturi sânt: egalitatea în faţa legilor, dreptul la viaţă şi

inalienabilitatea fizică, respectul demnităţii umane, libertatea de a nu

fi reţinut sau arestat nelegitim, libertatea credinţei şi conştiinţei,

dreptul părinţilor de a-şi educa copiii, dreptul de a opune rezistenţă

exploatatorilor ş.a. În sens larg drepturile omului includ un complex

destul de larg de drepturi şi libertăţi ale personalităţii, care necesită

pentru a fi asigurate mijloace necesare, şi nu puţine, din partea

statului şi societăţii.

131

Tipologia contemporană a drepturilor omului este destul de

variată. Una din clasificările cele mai generale este împărţirea lor în

negative şi pozitive, reieşind din fixarea în ele a aspectului negativ şi

pozitiv al libertăţii. După cum se ştie în sens negativ libertatea se

înţelege ca lipsa constrângerii, limitelor vizavi de om şi

personalitate, pe când în sens pozitiv subînţelegem libertatea

alegerii, în principal capacitatea omului de a-şi atinge scopurile,

manifestarea capabilităţii dezvoltării lui individuale în genere. Într-o

aşa concepere a libertăţii drepturile negative fixează obligaţiunile

statului şi a altor oameni de a se abţine de la tot felul de acţiuni faţă

de alţi oameni, indivizi. Acestea protejează omul de la tot felul de

acţiuni care i-ar afecta libertatea. Aceste drepturi sânt considerate

fundamentale, absolute. Satisfacerea lor nu necesită mari mijloace şi

nu depinde de resursele statului, de nivelul dezvoltării social-

economice a ţării. Drepturile negative reprezintă temelia libertăţii

individuale.

Exemplu tipic de consfinţire juridică a acestui set de drepturi

şi în genere a abordării negative a problemei drepturilor omului este

Bila despre drepturile omului din Constituţia SUA, în care articolul I

corectat şi redactat sună în felul următor; „Congresul nu trebuie să

elaboreze legi, care ar stabili ce fel de religie n-ar fi, sau ar interzice

libertatea confesiunii ei religioase, care ar limita libertatea

cuvântului sau presei, sau libertatea poporului de a se aduna paşnic şi

a se adresa cu petiţii despre încetarea abuzurilor...”. Fraza „nu

trebuie” se conţine aproape în toate articolele acestui document - cu

excepţia unui singur articol. Practic întreg conţinutul acestui

document este îndreptat spre îngrădirea personalităţii, protejarea lui

de tot felul de atentate inechitabile din partea guvernului.

Spre deosebire de drepturile negative, cele pozitive fixează

obligaţiunile statului şi a altor persoane şi organizaţii de a-i oferi

cetăţeanului anumite bunuri, de a întreprinde unele acţiuni. Din

rândul acestor drepturi fac parte: dreptul la asistenţă socială,

învăţătură, ocrotirea sănătăţii, la un nivel decent de viaţă ş.a.m.d. A

satisface aceste drepturi este mult mai greu, deoarece este mult mai

lesne să nu faci nimic decât să faci ceva. Aceste drepturi, pentru a fi

satisfăcute, necesită nu numai voinţă politică şi declaraţii, dar şi

resurse reale, cheltuieli şi eforturi concrete. De aceea acoperirea lor

depinde în mare măsură şi de democratismul sistemului politic, şi de

132

bogăţia tării. În cazul resurselor limitate drepturile pozitive le pot

garanta cetăţenilor doar „egalitatea în a fi săraci”, după cum a şi fost

situaţia în majoritatea ţărilor socialismului totalitar.

O clasificare mai concretă a dreptului şi libertăţilor omului în

comparaţie cu împărţirea lor în pozitive şi negative este divizarea lor

în corespundere cu sferele realizării în practica socială. În această

ordine de idei este vorba de următoarele:

- drepturi cetăţeneşti (personale, individuale) - acestea-s

drepturi fundamentale, fireşti, inalienabile, care în principiu au

caracter de drept negativ, întrucât ele izvorăsc din dreptul natural al

fiecărui om la viaţă, libertate; de aceste drepturi dispune fiecare om

de la naştere; menirea acestor drepturi este de a-i garanta fiecăruia

dintre oameni autonomia individuală şi libertatea, a apăra

personalitatea de orice abuzuri din partea statului şi a altor subiecte.

Ele asigură identificarea personalităţii, îi oferă omului posibilitatea

de a fi el însăşi în relaţiile cu alţi oameni şi cu statul. De drepturile

cetăţeneşti ţin: dreptul la viaţă, la libertate şi inviolabilitate

personală, dreptul la apărarea onoarei şi a bunului nume, la judecată

pe dreptate, independentă şi publică, care presupune în mod

obligativ avocatura (apărarea inculpatului), dreptul la taina

corespondenţei şi interceptărilor telefonice, libertatea deplasării şi

alegerii domiciliului, inclusiv dreptul de a părăsi ţara natală şi de a

reveni la propria dorinţă ş.a.m.d.

În constituţiile multor ţări drepturile cetăţeneşti sânt unite

într-o grupă unică cu drepturile politice. Justificare în acest caz le

este caracterul preponderent negativ şi al unora şi al altora. Totuşi

când vine vorba de drepturile politice se are în vedere acele drepturi,

care determină posibilităţile participării cetăţenilor în conducerea

statului şi în viaţa social-politică. Aceste drepturi includ drepturile

electorale, libertatea asocierii în tot felul de asociaţii şi organizaţii, a

demonstraţiilor şi a adunărilor, dreptul la informaţie, libertatea

cuvântului, opiniei, inclusiv libertatea presei, audiovizualului,

libertatea conştiinţei ş.a.

În URSS şi alte state totalitare a dominat mult timp abordarea

fariseică a asigurării drepturilor politice, care practic le anihila

completamente, fiindcă le crea celor de la putere largi posibilităţi de

a le refuza cetăţenilor în satisfacerea acestor drepturi. Pentru ca

aceste drepturi să fie reale, oferirea lor trebuia să poarte un caracter

133

preponderent de înregistrare; condiţie a folosirii acestor drepturi

trebuia să fie nu permisiunea prealabilă a oficialităţilor, ci numai

înştiinţarea, adică, prevenirea de către cetăţeni a organelor respective

şi înregistrarea prescripţiilor lor privind asigurarea legalităţii şi

ordinii publice.

Drepturile economice îşi au locul lor în structura drepturilor

omului. Acestea sunt legate cu asigurarea dispunerii libere de către

individ de obiectele de consum şi componentele de bază pentru

activitatea economico-gospodărească: proprietate, muncă, activitate

antreprenorială, iniţiativă creativă. Până inclusiv la mijlocul sec. XX

cele mai importante din aceste drepturi erau precăutate în blocul

drepturilor fundamentale, erau integrate în cadrul celor cetăţeneşti.

În condiţiile contemporane în actele juridice aceste drepturi se

califică aparte ca un grup independent alături de cele cetăţeneşti,

politice ş.a.m.d.

Un loc deosebit în cadrul drepturilor economice îl ocupă

dreptul la proprietate. În ţările Occidentului, chiar şi în spaţiul de Est

(Rusia de până la 1917) acest drept era considerat ca unul din cele

mai importante în rândul celor fundamentale, fără de care rămânea

de neconceput libertatea individuală a omului şi societatea civilă. În

ţările socialismului totalitar acest drept a fost absolut neglijat, era

interpretat ca o înţelegere limitată, clasială, burgheză a drepturilor

omului. Experienţă îndelungată a existenţei tuturor ţărilor de

orientare comunistă a demonstrat convingător, că interzicerea

proprietăţii private este contrarie naturii umane şi în ultima instanţă

subminează munca adevărată, inspirată, creativă, productivă şi

alimentează lenevia, iresponsabilitatea, erodează personalitatea

umană, o educă în aşa fel, ca acesta toată vremea să conteze pe alt

cineva şi anume pe stat. Astfel, lipsit de mediul vital firesc şi

necesar, lipsit de proprietate, întru toate ghidat şi controlat de stat şi

fără drept de a întreprinde ceva independent, sinestătător,- omul se

pomeneşte într-o dependenţă totală de stat, lipsit de orice libertate şi

individualitate. Pe lângă aceasta, lipsa dreptului la proprietate

ţintuieşte majoritatea cetăţenilor la mizerie şi sărăcie, întrucât fără

recunoaşterea juridică şi practică a acestui drept este imposibilă

adevărata economie de piaţă. Edificiul sofisticat al economiei de

piaţă moderne este de neînchipuit fără garantarea cetăţenilor a

acestui drept - dreptul la proprietate şi activitate antreprenorială.

134

Concomitent experienţa istorică confirmă necesitatea

anumitor limite în realizarea acestui drept (la proprietate privată), ca

de alt fel şi a oricărui alt drept. Necesităţile dezvoltării economice,

avântul mişcării democratice a maselor populare, au adus la

schimbări esenţiale în însăşi tratarea proprietăţii private, la

conştentizarea necesităţii socializării ei, adică la punerea ei sub

controlul statului democratic.

Astăzi întâlnim tot mai puţini autori care insistă asupra

caracterului absolut al proprietăţii private. Ea a trecut pe al doilea

plan, deşi în genere se păstrează principiul inviolabilităţii

proprietăţii. În legislaţia unor ţări - Germania, Franţa, Italia, ş.a. -

sânt prevăzute anumite limite rezonabile privind dimensiunile

proprietăţii private, este stimulată folosirea ei în interese publice,

adică a societăţii. Introducerea acestor interdicţii, alt fel zis limite

rezonabile, nu lezează în genere acest drept, nu însemnă negarea

caracterului fundamental al dreptului la proprietate privată. Pentru

ţările postsociale realizarea acestui drept are o importanţă cu

adevărat crucială.

Drepturile sociale – acestea au derivat de la dreptul la

proprietate privată, care istoriceşte presupunea şi libertatea

antreprenoriatului, dreptul la muncă liberă (în sens de alegere a

domeniului de activitate, de a dispune de propria forţă de muncă, de

condiţii asigurate de muncă (securitatea muncii), dreptul la

remunerarea minim garantată a muncii etc.). În diferite interpretări a

dreptului la muncă se face o distincţie clară între prima şi a doua

generaţie a drepturilor omului.

Dreptul la muncă în sens de posibilitatea de a dispune liber

de propria forţă de muncă, a o utiliza sinestătător sau prin contract de

muncă se încadrează în prima generaţie a drepturilor omului, pe când

conceput mai larg, ca obligaţiunile statului de a oferi fiecărei

persoane loc de muncă, a-i asigura asistenţa socială în caz de

pierdere provizorie a capacităţii de muncă, sau în cazul şomajului

provizoriu ş.a. se referă la cea de-a doua generaţie a acestor drepturi.

Prima generaţie de drepturi include drepturile cetăţenilor -

politice şi economice - tratate în spiritul libertăţilor liberale. Ele

poartă caracter de drept preponderent negativ. Pe parcursul a aproape

două secole constituţiile ţărilor democratice ale Occidentului se

limitau la drepturile primei generaţii. Viaţa însă a arătat insuficienţa

135

unei astfel de abateri pentru asigurarea fiecărui om a condiţiilor

destoinice de existenţă, posibilităţilor de participare egală în drepturi

în treburile statului şi societăţii.

În secolul XX sub influenţa mişcării muncitoreşti, social-

democraţilor şi comuniştilor şi de asemenea a ţărilor socialiste şi a

altor forţe politice a fost ridicată problema despre aprofundarea

înţelegerii conţinutului drepturilor economice şi de asemenea despre

drepturile sociale şi culturale ale cetăţenilor. Nu rareori acestea sânt

denumite drepturi social-economice şi se precaută ca a doua

generaţie a drepturilor omului. În anul 1984 principalele din ele -

dreptul la muncă, asigurare socială, odihnă, învăţătură, nivel decent

de viaţă ş.a. au fost incluse în Declaraţia mondială a drepturilor

omului. În timpurile noastre există baza materială necesară pentru a

satisface această categorii de drepturi. (Astăzi PIB-ul creat de

omenire) întrece cifra de 15 trilioane de dolari - aproximativ

corespunde întregii bogăţii create de omenire în ultimii 2000 de ani.

Drepturile sociale şi culturale, alături de cele înţelese în sens

pozitiv, drepturile economice în ansamblu, definesc obligaţiunile

statului de a asigura fiecărui solicitant mijloace minime de existenţă,

asigurare socială necesară pentru menţinerea demnităţii umane,

satisfacerii sănătoase a necesităţilor primare şi a dezvoltării

spirituale.

Cu drepturile sociale sânt legate toate celelalte în ansamblu şi

care au menirea de a-i asigura fiecărui om un nivel demn de viaţă şi

securitate socială: dreptul la locuinţă, la ocrotirea sănătăţii, la un

mediu ambiant prielnic şi sănătos, dreptul la asigurarea socială

ş.a.m.d.

Drepturile culturale sânt chemate să garanteze dezvoltarea

spirituala a omului şi includ: dreptul la învăţătură, libertatea creaţiei

artistice şi tehnice, acces la valorile culturale, ş. a.

Drepturile omului poartă caracter de drept individual, dar

există şi dreptul colectiv, cum ar fi - drepturile minorităţilor

naţionale, sexuale sau altele, drepturile popoarelor.

In ultimii ani de la 1975 încoace se elaborează destul de

productiv aşa numitul catalog al drepturilor omului, care detalizează

şi completează esenţial drepturile despre care a mers vorba până aici.

Drepturile omului devin realitate doar în cazul dacă ele sânt

legate organic cu obligaţiunile oamenilor. În constituţiile statelor

136

Occidentale până la cel de-al doilea război mondial aproape că nu se

amintea despre obligaţiunile cetăţenilor, deşi ele se presupuneau şi

erau incluse în legislaţie. În statele democratice aceste obligaţiuni se

reduc la respectarea legilor, la respectarea drepturilor şi libertăţilor

altor persoane, achitarea impozitelor, supunerea prescripţiilor

poliţiştilor, ocrotirea naturii, a mediului înconjurător, a

monumentelor de cultură ş.a.m.d. În unele state obligaţiunile

cetăţenilor includ participarea la alegeri în organele puterii de stat,

satisfacerea serviciului militar; în constituţiile unor state printre

obligaţiuni sânt şi cea de a munci (Japonia, Italia, Guatemala,

Ecuador ş.a.), de a educa copiii (Italia), de avea grijă de propria

sănătate şi a apela la timp la serviciile medicale (Uruguai)... Nu este

însă prevăzută nici o responsabilitate în caz că cetăţenii nu

îndeplinesc aceste obligaţiuni.

Chestiunea despre responsabilitatea pentru încălcarea

drepturilor şi obligaţiunilor personalităţii are o importanţă majoră

pentru transpunerea lor în practică. Fără definirea clară a

responsabilităţii persoanelor abilitate, organelor puterii şi a

cetăţenilor concreţi aparte în acest domeniu drepturile omului se

transformă doar în nişte declaraţii frumoase dar nimic mai mult.

Pentru ca ele să fie realizate este necesar un complex întreg de

garanţii sociale printre care: materiale (resurse financiare şi bunuri);

politice (separaţia puterilor, existenţa opoziţiei, independenţa

judecătorească şi a mijloacelor de informare în masă ş.a.); juridice

(legislaţie şi sistem judecătoresc democratic); spirituale (nivel

necesar de instruire şi educaţie, acces la informaţie, opinie publică

liberă şi democratică, atmosferă morală sănătoasă).

Realizarea în practică a întregului complex de drepturi ale

omului este o sarcină din cele mai actuale şi atotcuprinzătoare,

gradul de acoperire a cărora caracterizează nemijlocit nivelul de

dezvoltare, caracterul progresiv şi umanismul atât a ţărilor aparte, cât

şi a întregii comunităţi internaţionale, a civilizaţiei umane. Astăzi

respectarea şi acoperirea cât mai bogată concretă a drepturilor

omului şi personalităţii se prezintă ca cel mai de valoare şi important

criteriu al dimensiunii umane a politicii interne şi internaţionale. Prin

respectarea drepturilor omului se confirmă valoarea lui supremă atât

în state (ţări) aparte, cât şi în lume în ansamblu. În limitele ţărilor

concrete respectarea drepturilor personalităţii serveşte drept condiţie

137

necesară a dezvoltării ascendente economice sociale, triumfului în

politică a bunului simţ, anticipării a tot felul de experimente

păguboase (totalitare sau de alt gen) asupra popoarelor, politicii

agresive interne şi externe.

În cadrul întregii comunităţi internaţionale respectarea

drepturilor omului este garanţia edificării relaţiilor internaţionale pe

principii cu adevărat umaniste şi morale, menţinerii şi întăririi păcii.

Există o dependenţă directă dintre respectarea drepturilor omului

într-un stat concret cu politica lui externă. Declanşarea războaielor,

încălcarea brutală a dreptului internaţional de regulă sânt legate cu

încălcarea de către guvern a drepturilor propriilor săi cetăţeni, a

drepturilor propriului său popor. Aşa a fost în Germania Nazistă,

URSS, Irac şi într-un şir de alte state, care au desfăşurat războaie

agresive sau au întreprins acţiuni brutale şi violente. Ţările-membre

ale OSCE reieşind din toate acestea, precaută respectarea drepturilor

omului nu doar ca o chestiune strict internă a fiecărui stat aparte, ci

ca o chestiune generală şi de o responsabilitate colectivă. La diferite

foruri ale acestei organizaţii s-a menţionat nu odată, că după statutul

său valoric drepturile omului, democraţia sânt mai presus decât

principiul neamestecului în treburile interne.

Respectarea drepturilor omului contribuie la întărirea

încrederii între popoare, creează o atmosferă favorabilă pentru tot

felul de contacte între oameni, dezvoltarea colaborării în multiple

planuri, introduce în relaţiile internaţionale moralitatea. Fără o bază

trainică umanistă de drept este imposibilă apropierea multilaterală a

popoarelor, integrarea lor. Asigurarea drepturilor fiecărui om,

independent de deosebirile lui - statale, naţionale, rasiale etc. este

calea spre înţelepciunea cosmică şi moralitatea omenirii. Pe

parcursul întregii istorii înţelepciunea şi moralitatea caracterizau mai

mult doar oamenii aparte şi nu omenirea în ansamblu. Despre

aceasta vorbesc convingător războaiele declanşate - multe şi

nimicitoare, inclusiv două mondiale, atitudinea barbară faţă de

natură ş.a.

Respectarea drepturilor fiecărui reprezentant al neamului

uman poate servi drept punct de plecare în construirea pe pământ a

unei civilizaţii pe fundamentele raţionalităţii şi umanismului. Ea

permite personalităţii să se manifeste ca un constructor liber şi

conştient, adevărat arhitect al vieţii sale obşteşti şi particulare,

138

subiect plenipotenţiar al politicii interne şi internaţionale, să-şi

rezolve constructiv şi fără prejudicii conflictele care rezultă din

necoincidenţa inevitabilă a intereselor, părerilor şi orientărilor

valorice a oamenilor.

O aşa necoincidenţă, asemenea motivaţiei tuturor acţiunilor

politice, este determinată în mare măsură, după câte se ştie, de

structura socială a societăţii.

Din cele relatate mai sus vom reţine, că întrebarea privind

statutul social al omului, personalităţii, cetăţeanului în raport cu

Puterea are o istorie bogată şi cunoaşte mai multe abordări conforme

diferitor concepte şi doctrine politice – paternalistă, antropologică,

totalitară, liberală, creştin-democrată, modernist-democrată. Fiecare

din ele îşi are specificul propriu, dar toate conţin şi anumite

momente pozitiv-raţionale.

Tipologia contemporană a drepturilor omului este variată,

incluzând drepturi negative şi pozitive – după fixarea în ele a

aspectului negativ şi pozitiv al libertăţii; cetăţeneşti sau individuale,

economice, politice, sociale, culturale.

Rămâne actuală în multe ţări ale lumii problema cetăţeanului,

care trebuie să fie apreciat ca aflat în centrul atenţiei statului.

Cu intensificarea proceselor migraţioniste statele-gazdă, fie şi

provizorie, sunt forţate să elaboreze şi transpună în practică politici

sociale cât mai bine gândite, pentru a nu admite ca apatrizii-oaspeţi

şi forţă de muncă ieftină să destabilizeze situaţia din aceste ţări, să

provoace nereguli de care au fost deja atestate recent în Franţa, spre

exemplu.

Politologia precaută întregul ansamblu de drepturi şi libertăţi

ale omului în organică legătură cu obligaţiunile şi responsabilitatea.

Unde nu s-ar deplasa oamenii în secolul celui mai evident dinamism

responsabilitatea comportamentală, moralitatea, cumsecădenia, după

părerea noastră trebuie să-i ghideze peste tot şi întotdeauna.

139

Tema 11. Procesul politic

În prelegerea introductivă, definind obiectul politologiei, a

fost menţionat faptul că noţiunea cea mai vastă a acesteia este viaţa

politică sau altfel spus procesul politic, care reflectă dinamica

politicului în toate formele lui existenţiale, într-o anumită zonă sau

regiune, fie într-o ţară luată aparte sau în întreaga lume. Acesta,

caracterizează multitudinea de acţiuni şi interacţiuni dintre subiecţii

şi obiectele politicii, cuprinse în cadrul sistemului politic, aflat atât în

stare de funcţionalitate cât şi în gravă criză, în agonia degradării,

descompunerii şi căutării unei forme mai adecvate conform

exigenţelor mediului social. Anume aceste chestiuni vor fi în centrul

atenţiei noastre în prelegerea care urmează.

Planul

1. Noţiunea şi etapele de bază ale procesului politic.

2. Tipologia procesului politic.

3. Procesul politic în Republica Moldova la etapa

contemporană.

1. Noţiunea şi etapele de bază ale procesului politic.

Cuvântul proces provine de la latinescul processus cea ce

înseamnă înaintare, avansare. Pe lângă sensul dat el mai are şi alte

semnificaţii, ca de exemplu: o secvenţă de acţiuni sau operaţiuni

aflate în relaţie; succesiune a stadiilor, etapelor evoluţiei unui

fenomen sau ale unui organism; totalitatea schimbărilor care se

produc într-o societate determinate, sau generate de interacţiunea

componentelor ei contradictorii. Procesul social ca varietate de

proces însemnează multiplele modificări ale structurilor ei existente,

însoţite de acumulări cantitative care conduc la salturi calitative.

Întregul proces social poate fi considerat ca o combinaţie de diverse

procese - economice şi sociale, politice şi juridice, culturale şi

religioase precum şi de alte procese. Procesul politic este o formă

specifică a procesului social-istoric, care vizează atingerea scopurilor

comune de către subiecţii politici utilizând puterea politică şi

călăuzindu-se de normele politico-juridice şi morale

corespunzătoare.

Termenul proces politic constituie una din categoriile de bază

a politologiei. Utilizarea acestui termen necesită mare atenţie,

deoarece el nu se înscrie într-un cadru strict determinat din cauza

140

condiţionării lui multidimensionale, cea ce admite, sau presupune o

definiţie cât se poate de flexibilă şi specifică. Spre exemplu, ca

concept general procesul politic cuprinde toate activităţile prin care

oamenii încearcă să obţină careva statute, favoruri, bunuri de tot

felul şi să exercite o influenţă legitimă asupra societăţii. Într-un sens

mai particular, specializat această noţiune poate semnifica o

abordare ce vizează studiile politice, a cărei preocupare se

intersectează şi interpătrunde cu comportamentul politic.

În ştiinţa politică există mai multe abordări vizând esenţa,

caracterul şi conţinutul procesului politic. Unii cercetători reduc

procesul politic la conceptul de politică, care se contrapune altor

sfere a activităţii sociale. Specificul sferei politice este văzut prin

acţiunea indivizilor, structurilor puterii orientate către scopuri reale.

Aceasta abordare însă nu permite evidenţierea caracterului general al

conceptului de proces politic. Adeptul acestui punct de vedere este

savantul politolog R. Douz.

Adepţi abordării instituţionale privesc procesul politic prin

prisma modificărilor şi transformărilor instituţiilor puterii, acestea

fiind percepute ca subiecţii de bază a procesului politic.

Adepţii abordării behavioriste în calitate de subiecţi ai

politicii consideră indivizii şi grupurile sociale. Procesul politic este

analizat prin prisma comportamentului politic ghidat de interesele

acestor subiecţi şi care pot fi realizate doar prin cucerirea sau

menţinerea puterii politice. În acest context, procesul politic este

privit ca ansamblul activităţilor oamenilor, structurilor politice în

lupta lor pentru putere sau utilizarea acesteia în vederea satisfacerii

unor scopuri personale sau de grup, atât pe plan regional, naţional

sau internaţional. Analiza procesului politic în acest caz este

orientată cu precădere asupra statutului actorilor politici, a scopurilor

urmărite de aceştia, al metodelor utilizate, a bazei sau resurselor

puterii ca instrument de realizare a scopurilor subiective exprimate

prin intermediul tipurilor de comportament politic.

Abordarea structural-funcţională scoate în prim plan

specificul structural-funcţional intern al sistemului politic şi al

mediului social, care condiţionează modalitatea şi caracterul acţiunii

şi interacţiunii actorilor politici. Elementul analizei în cazul dat îl

constituie nu indivizii şi grupurile sociale ci structurile sistemului

141

politice în cadrul sistemului social global şi îndeplinirea de către

elementele lui componente a funcţiilor sale (T. Parsons; D. Easton).

Toate aceste abordări, după cum vedem, acordă atenţie unor

aspecte importante, dar particulare ale procesului politic.

Evidenţierea şi analiza unei sau altei abordări a fenomenului dat îşi

aduce propriul aport cognitiv reieşind din scopurile cercetării, însă

se dovedesc a fi unilaterale şi insuficiente în formarea unui tablou

integru şi complet al acestuia. Totodată aceste tratări sau interpretări

ale procesului politic nu pot fi ignorate deoarece ele reflectă

interacţiunea reală a subiecţilor vieţii politice, condiţionată nu de

intenţiile liderilor şi programelor partidelor politice, ci de o

adevărată diversitate de factori interni şi externi. Astfel zis, procesul

politic reflectă faptul cum individul, grupurile sociale, instituţiile

politice ş.a. interacţionează între ele şi cu statul, modul în care

aceştia-şi realizează rolurile şi funcţiile sale specifice.

Astfel, procesul politic poate fi definit ca totalitatea acţiunilor

subiecţilor instituţionalizaţi şi neinstituţionalizaţi ai vieţii social-

politice în vederea realizării intereselor lor prin intermediul puterii,

condiţionând prin aceste acţiuni constituirea, dezvoltarea şi

funcţionarea sistemului politic sau decăderea, degradarea sau

degenerarea lui, având ca teren de desfăşurare o societste concretă.

Procesul politic include o serie de fenomene şi acţiuni politice relativ

omogene după natura şi sensul lor, unite prin dependenţe cauzale

sau/şi structural funcţionale.

După conţinut, procesul politic reflectă tehnologia realizării

puterii, evidenţiind interacţiunea cu caracter local sau general şi

relativ stabilă a subiecţilor, structurilor, instituţiilor social-politice

legate de interesele şi scopurile acestora de a menţine, conserva sau

perfecţiona, schimba sistemul, regimul, forma, modul de conducere

politică, sau altfel zis strategiile şi tacticile guvernării.

Componente indispensabile ale procesului politic, fără de

manifestarea reală a cărora practic este imposibil de a-l observa şi

aprecia, se consideră: angajarea politică, competiţia politică, lupta

politică, conflictul politic.

Parametru important al procesului politic este divizarea sa în

etape constitutive. Procesele politice pot fi de diferite tipuri, iar

analiza lor completă nu exclude ci presupune combinarea, chiar

suprapunerea diferitor etape. Varietatea şi dimensiunea proceselor

142

politice condiţionează faptul, că evidenţierea unor etape care-ar avea

caracter general sau care s-ar potrivi pentru toate tipurile de procese,

este una dintre cele mai complicate sarcini. Spre exemplu, diferite

vor fi etapele funcţionării sistemului politic, procesului electoral sau

procesului creării şi funcţionării partidelor politice etc. De aceea

evidenţierea unor etape concrete este raţional să fie raportate la un

tip concret de proces politic.

Majoritatea interacţiunilor actorilor politici ţin de realizarea

puterii politice. În aceste circumstanţe este important de a urmări

procesul elaborării şi realizării deciziilor politice. Analiza acestui

proces constituie o temă actuală în ştiinţa politică occidentală.

Generalizând diferite abordări pot fi evidenţiate următoarele etape

ale procesului politic raportat la puterea politică:

- formularea problemei (acumularea informaţiei referitor la

problemele existente în societate;

- înaintarea cerinţelor sociale şi căile de soluţionare a lor,

evidenţierea problemelor principale şi secundare; aplicarea

principiului pluralismului prin formularea mai multor variante de

decizii alternative;

- analiza comparată şi alegerea unei (or) decizii optimal

eficiente.

- formularea deciziei statului şi legitimarea ei (prin vot sau

adoptarea unei legi;

- implementarea în practică a deciziilor primite.

- controlul asupra realizării şi implementării, asigurarea

„legăturii inverse”.

Analizat prin prisma funcţionării întregului sistem politic,

procesul politic va avea etape cu totul diferite, deoarece se va lua în

consideraţie interacţiunea sistemei cu mediul social (societatea).

În acest caz procesul politic va cuprinde următoarele etape:

- articularea intereselor individuale şi de grup.

- agregarea acestor interese (unirea lor într-o singură poziţie).

- elaborarea cursului politic.

- realizarea deciziilor primite.

- controlul asupra executării acestor decizii.

Din punct de vedere structural, procesul politic este compus

dintr-un şir de etape care se succed consecutiv şi ciclic în cadrul

sistemului politic. Astfel putem evidenţia următoarele etape :

143

1. Etapa instituţionalizării - presupune formarea unui sistem

politic nou (cu caracter legitim şi legal), ce se prezintă ca o acţiune

singulară şi în acelaşi timp continuuă. Această etapă începe din

momentul creării unui nou din punct de vedere calitativ tip de sistem

politic şi care se înnoieşte continuu prin intermediul exprimării

adeziunii subiecţilor sociali (exprimate prin valori, interese, norme,

principii, etc.) faţă de sistemul politic instaurat sau adaptării

structurii politico-juridice a sistemului vechi la noua situaţie.

Procesul de instituţionalizare se impune prin diferite tehnologii sau

metode – răscoala armată, revoluţie, câştigarea alegerilor etc.

2. Etapa funcţionării - presupune dezvoltarea sau realizarea

de către instituţiile sistemului politic a funcţiilor sale (ca acţiune şi

interacţiune în vederea asigurării viabilităţii şi stabilităţii sale).

Aceasta etapă include mai multe elemente, printre care: reproducerea

componentelor, elementelor şi semnelor distinctive ale sistemului

politic dat şi presupune repetarea, fixarea, schimbarea şi înnoirea

tipurilor istorice ale sistemului politic; asigurarea legăturii adecvate,

corespunzătoare cu alte subsisteme sociale; se creează relaţii ăi

instituţii politice, norme şi valori politice, simboluri, limbaj politic;

se reproduc însăşi subiecţii procesului politic ca exponenţi ai unor

poziţii, convingeri sau unor roluri politice determinate clar. Pentru

sesizarea acestei etape este important de a reţine, că sistemul politic

se formează nu din sine însăşi, ci este format, redă şi reflectă

societatea, că reproducerea lui constituie un fragment al procesului

general de reproducere socială.

3. Etapa elaborării şi transpunerii în practică a deciziilor

politice (de conducere). Elaborarea şi implementarea deciziilor

politice reflectă conţinutul substanţional şi funcţional al sistemului

politic, doar ea ne vorbeşte convingător despre cursul politic,

strategia şi tactica politică etc.). Deciziile politice au menirea să

satisfacă, realizeze interesele generale ale grupului social sau a

societăţii în ansamblu atât în aspect de politică internă cât şi externă.

Elaborarea deciziilor politice poate fi calificată ca un segment de

proces politic.

4. Etapa controlului asupra funcţionării şi dezvoltării

sistemului politic. Ea presupune supravegherea îndeplinirii întocmai

a deciziilor elaborate şi adoptate, preîntâmpinarea sau înlăturarea

oricăror devieri, care se manifeată în comportamentul unei părţi, a

144

unui subiect sau al sistemului politic în ansamblu, a participanţilor

procesului politic de la cursul politic elaborat anterior. Acest control

trebuie asigurat de instituţii profesioniste, abilitate şi responsabile -

poliţia, judecătoriile, Mass Media etc. Acest control mai poate fi

asigurat de instituţii, care vin din afara sistemului politic. El mai este

denumit „controlul de jos”, reprezentând structurile societăţii civile,

ONG-urile, care, fiind active şi competente, ridică simţitor eficienţa

sau randamentul lui.

5. Etapa degradării, degenerării, decăderii sistemului politic,

sau modernizarea lui. Această etapă îşi găseşte expresie în

descompunerea, destrămarea integrităţii sistemului politic dat, în tot

felul de încordări, crize, disfuncţionalităţi, care pot fi apreciate ca

formă regresivă a politicii. Semne sau indicatori ale acestei etape

mai pot fi: delegitimarea structurilor puterii; blocarea unui centru a

puterii de către altele; crearea unor structuri politice în paralel

(legale, ilegale); pierderea de către deciziile politice luate de puterea

politică a capacităţii de a conduce şi reglementa relaţiile sociale.

Fiecare din etapele evidenţiate ale procesului politic se

condiţionează reciproc şi concomitent îşi păstrează caracteristicile

sale specifice, se manifestă şi realizează prin metode, procedee şi

tehnologii proprii.

2. Tipologia procesului politic.

În politologia occidentală există, putem spune concurează,

două sisteme de tipologii ale procesului politic.

I. Prima se realizează în politologia comparată. Politologul

american L. Pye, comparând dezvoltarea politică a statelor

occidentale şi ne-occidentale, găseşte deosebirile de bază, destul de

clar exprimate, reieşind din „codul” cultural, care după părerea lui

vizează orientările practice şi comportamentul populaţiei, adică

cetăţenilor, în statele clasificate. Aceste deosebiri sunt condiţionate

de specificul civilizaţiei lumii occidentale şi ne-occidentale. În

viziunea lui L. Pye deosebirile procesului politic în societăţile ne-

occidentale includ 17 poziţii sau puncte. Le vom numi în ordinea în

care sunt redate de autor. Aşadar, procesul politic din societăţile ne-

occidentale diferă substanţial de cel din cele occidentale după/prin

următoarele caracteristici:

145

în societăţile ne-occidentale sfera politică nu are o separaţie

clară de celelalte, în particular de sfera socială şi a relaţiilor

personale;

tot acolo partidele politice pretind că exprimă concepţia

generală despre lume şi reprezintă modul etalon general de viaţă;

dominarea în cadrul acestui proces a clanurilor, adică a

grupărilor politice înguste, sau restrânse;

diferă caracterul orientărilor politice: în aceste societăţi el

este de aşa natură încât oferă destulă libertate grupărilor de partid în

elaborarea strategiei şi tacticii, fără a se consulta cu cetăţenii;

partidele de opoziţie şi elitele politice, care pretind la

putere, deseori se manifestă ca mişcări revoluţionare;

procesul politic se caracterizează prin lipsa integrităţii,

adică coeziunii, alianţei de nezdruncinat dintre participanţi, cauzată,

printre altele şi de lipsa unui sistem unic de comunicare;

sunt extrem de seminficative şi evidente proporţiile

recrutării noilor elemente pentru exercitarea rolulurilor politice; este

enorm de mare numărul celor nemulţumiţi de rezultatele activităţii

insituţiilor puterii;

este tipică diferenţa considerabilă, bruscă a orientaţilor

politice a diferitor generaţii;

este slab, şubred, netrainic consensul privind scopurile

legitimate şi mijloacele acţiunii politice;

intensitatea şi diapazonulul discuţiilor politice sunt slab

legate cu adoptarea deciziilor politice;

procesului politic îi este propriu gradul înalt de suplinire

înlocuire reciprocă a rolurilor politice;

este minimă importanţa adevăratelor grupuril de interese,

care-ar juca roluri funcţional specializate;

conducerea naţională este nevoită să apeleze la

comunitatea, adică societatea ne-diferenţiată;

caracterul neconstructiv al procesului politic din lumea ne-

occidentală îi forţează pe liderii politici să se conducă, călăuzească

de anumite concepte, viziuni în politica externă, dar nu şi în cea

internă;

146

în căutarea soluţiilor politice la întrebările şi problemele

concrete prevalează aspectul afectiv, mitologic, simbolic dar nu cel

cognitiv-raţional;

sunt suprasolicitaţi liderii politici de tip charismatic;

procesul politic în temei şi de obicei se derulează,

desfăşoară fără participarea „brokerilor” ( intermediarilor ) politici;

Astfel L. Pye a creat un tip ideal, clasic în stare să exprime

specificul unic al societăţilor occidentale şi celor ne-occidentale.

Pornind de la contrariu, urmând principiul logicii formale, fără mari

dificultăţi vom sesiza, intui trăsăturile procesului politic de tip

occidental. Concomitent nu se poate să nu observăm, că şi lumea

Occidentului nu este atât de omogenă. Ea este compusă din mai

multe subculturi, care exprimă specificul civilizaţional al ţărilor

concrete. Această neomogenitate are diverse aspecte, de caracter

lingvistic, etnic, religios, valoric (Elveţia, Belgia, Luxemburgul) iar

comunităţile respective nu pot să nu influenţeze într-un mod sau altul

procesul politic din cadrul acestor societăţi.

II. A doua tipologizare a procesului politic porneşte de la

aceea că însăşi neomogenitatea culturală a societăţilor occidentale

creează temeiul pentru existenţa a două versiuni de proces politic,

sau după terminologia lui M. Weber a două tipuri ideale, care

corespund celor două tipuri de cultură politică: democratică,

neetatistă şi etatistă, tehnocrată, elitară. Aceste două orientări

politico-culturale condiţionează existenţa a altor două interpretări ale

procesului politic: organizate pe orizontală şi organizate pe verticală.

Evident, că şi o aşa separare este cât se poate de convenţională,

deoarece ambele tipuri de proces politic se îmbină reciproc, iar în

formă pură practic se întâlnesc foarte rar.

Într-o aşa variantă de clasificare a procesului politic, cel

organizat pe orizontală va prezenta prin sine o interacţiune a

subiecţilor care activează raţional, posedă capacitatea de a-şi

propune scopuri şi de a avea o atitudine valorico-normativă faţă de

lume. El se construieşte pe recunoaşterea egalităţii formale şi

autonomiei relative a participanţilor principali ai procesului politic,

care colaborează şi concurează între ei, respectând regulile generale

ale jocului politic. Ei se ghidează de unele şi aceleaşi cerinţe morale

şi norme politico-juridice. Logica acţiunilor lor este programată de

sistemul neetatist de valori, în care dominante sunt astfel de valori ca

147

libertatea, drepturile social-politice, consensul, toleranţa, pluralismul

ş.a. Subiectul raţional este reprezentat de puterea politică, guvern,

grupurile de interese şi de presiune, hotarele dintre care sunt clar

conturate, adică transparente.

În situaţii ideale acest tip de proces politic se manifestă în

mod specific în versiunile sale principale – liberală şi conservatoare

– şi pe care politologul american R. Dahl le-a numit poliarhie, unde

şi când nici o decizie strategică nu se ia de către conducere – lideri,

guvern ş.a. fără consultarea cu exponenţii societăţii civile –

sindicatele, reprezentanţii businessului, fermierilor, ONG-rile ş.a.

Tip ideal de astfel de proces politic se consideră masa rotundă,

consultaţiile multilaterale ale participanţilor principali, în mersul

cărora se caută, se găsesc şi se adoptă cele mai importante decizii

politice. Formă instituţională a unui astfel de proces politic este

comisia tripartită, adică interacţiunea şi colaborarea permanentă,

juridic acceptată, a Guvernului, Întreprinzătorilor şi Sindicatelor.

Procesul politic organizat pe verticală are cu totul alte

caracteristici: interesele, necesităşile, modul de gândire şi acţiune a

maselor se manifestă spontan, iraţional (emoţiile întunecă minţile),

iar acestora li se opune puterea de stat, sistemul organizat de valori şi

conştiinţa politică. Sensul relaţiilor reciproce dintre stat şi obiectele

politicii – indivizii, cetăţenii, grupurile sociale ş.a. – se reduc la

definirea regulilor de comportament a guvernanţilor şi guvernaţilor,

conducătorilor şi celor conduşi. Primii trebuie să corespundă unor

cerinţe, printre care, să posede capacităţi de articulare, integrare a

intereselor răzleţe a diferitor grupuri sociale, pe când ai doilea

trebuie să fie în aşa fel educaţi, ca să accepte şi să asculte/respecte

legile, valorile, să posede capacitatea de a se supune şi de a fi

conduşi. În cadrul acestui gen de proces politic, supuşii recunosc

autoritatea puterii, iar guvernanţii le garantează cetăţenilor şi

societăţii în ansamblu un anumit grad de libertate.

Raţionalizarea interacţiunii politice este asigurată de către

structurile politice, care se strădue să impună cetăţenilor valorile

unei anumite culturi, printre care responsabilitatea, respectarea legii,

raţionalitatea, conducerea politică. Acest tip de proces politic

presupune întărirea sau consolidarea elementelor raţionale,

previzibile şi constructive, datorită capacităţii structurilor puterii de a

integra cerinţele grupurilor şi a comunităţilor sociale într-um anumit

148

şi concrt program de acţiuni. Cea mai adecvată formă de astfel de

proces politic este consiliul de experţi, care include politicieni,

oameni de ştiinţă, industriaşi, intelectuali etc.

Tipurile de proces politic despre care a fost vorba reprezintă

construcţii ideale, care permit înţelegerea caracterului interacţiunii

actorilor vieţii politice. În viaţa reală această interacţiune se reduce

la procesul de adoptare a deciziilor politice care satisfac interesele şi

cerinţele participaţilor procesului politic. În legătură cu aceasta în

cadrul procesului politic pot fi desprinse două componente ale lui:

componenta valorică şi componenta tehnologică. Prima include

sistemul cultural, normele dominante şi valorile vieţii politice. A

doua, care mai este denumită şi stil politic, caracterizează

modalităţile de atingere a obiectivelor propuse.

Procesul politic mai poate fi clasificat şi în dependenţă de

alte criterii.

Astfel, după criteriul dimensional procesul politic poate fi:

a) de rutină, adică cu actori şi unităţi de măsurare minimale şi

care sunt legate de procesul nemijlocit al interacţiunii individuale, de

grup şi actorilor parţial instituţionalizaţi (exemplu ne poate servi

procesul legislativ în parlament);

b) proces politic istoric: în acest caz actorii sunt de

dimensiuni mai mari, incluzând grupuri sociale mari, instituţii şi care

se manifestă mai viguros şi impunător; acesta este legat de un

eveniment istoric de anvergură (exemple fiind revoluţia politică,

formarea partidului politic;

c) proces politic evoluţionist, care se caracterizează prin

participarea marilor actori, instituţiilor sistemului politic unde

unitatea temporală este destul de mare şi impunătoare (aici exemple

ne pot servi transformarea poliselor în capitală imperială, evoluţia

sistemului politic prin tehnologii reformatoare politice, trecerea de la

autoritarism sau totalitarism la democraţie, modernizarea politică şi

altele);

d) proces politic general, - care cuprinde societatea în

ansamblu, vizează schimbarea dinamică, modificările stărilor

sistemului politic şi care cunoaşte trei forme de bază: evolutivă, de

criză şi revoluţionară;

e) proces politic particular, care caracterizează diversitatea

formelor activităţii politice a actorilor sociali, orientate spre

149

atingerea anumitor scopuri politice dar care nu vizează, sau afectează

starea sistemului politic în genere; el reflectă formele de adoptare şi

realizare a deciziilor politice la diferite nivele – statal, zonal sau

regional cu implicarea diferitor grupuri sociale – demografice, clase,

naţiuni, colective muncitoreşti, partide politice etc.

După criteriul complexităţii şi profunzimii pot fi evidenţiate

următoarele feluri de proces politic, foarte apropiate după direcţie şi

conţinut, dar cu conotaţii specifice de manifestare:

- Proces ce exprimă schimbarea politică, - care se manifestă

în trecerea de la o stare stabilă, constantă la una nouă, evolutivă;

- Proces ce exprimă transformarea politică, - care se exprimă

în schimbări politice evidente, de natură calitativă;

- Proces ce exprimă dezvoltarea politică, - care se manifestă

în transformări politice de gen pozitiv, în stare să accelereze mersul

înainte al societăţii;

- Proces ce exprimă modernizarea politică, - care se

evidenţiază prin dezvoltarea politică armonios corelată cu

imperativele timpului, prin alinierea la cele mai performante modele

ale democraţiei;

- Proces ce exprimă progresul politic, – acesta într-un fel

poate fi apreciat ca cumulativ, deoarece se manifestă în caracterul

evident avansat al schimbărilor politice, transformărilor politice,

dezvoltării politice, modernizării politice, care în ansamblu aduc

procesul politic la o maximă conformitate cu un ideal bine gândit, un

suport valoric.

După criteriul intensităţii, care se manifestă ca forţă, ca

putere, pot fi distinse următoarele tipuri ale procesului politic:

- Proces politic de tipul reformelor (poate fi liberal,

neoconservator, socialist, comunist ).

- Proces politic de tip revoluţionar (care se manifestă printr-o

schimbare radicală şi rapidă a unei structuri vechi, depăşite cu una

calitativ nouă).

- Proces politic de tip reacţionar (este o formă retrogradă care

cheamă înapopi, spre trecut, însoţit de reanimarea unor structuri

politice învechite).

După criteriul direcţiei dezvoltării atestăm următoarele tipuri

de proces politic:

- Proces politic evolutiv (reformator sau revoluţionar);

150

- Proces politic regresiv; (semnifică revenirea la vechile

structuri şi valori);

O altă tipologie a procesului politic ţine de formele sau

direcţia mişcării, după care distingem:

- Proces politic ciclic (acesta se referă mai mult la statele în

tranziţie);

- Proces politic continuu – se referă la statele occidentale;

- Proces politic discontinuu (exemplu poate servi tentaţia de a

reveni la ceva ce a mai fost sau existat adineaori – URSS, de-o

vorbă).

În conformitate cu gradul de implicare a agentului politic se

disting astfel de tipuri ca:

- Proces politic spontan (ad-hoc);

- Proces politic planificat sau prevăzut (implementarea

reformelor, consecutivitatea etapelor);

- Proces politic controlat (dirijat).

După cum putem vedea, tipologia procesului politic este

extrem de variată şi se efectuează după un şir de dimensiuni sau

criterii: caracterul acţiunii, interacţiunii între actorii politici, după

profunzime, forme, orientare, scopuri etc. Nici o variantă de

tipologizare nu poate fi sub- sau supra- apreciată, deoarece toate

împreună ne vorbesc convingător despre complexitatea acestui

fenomen.

3. Procesul politic din Republica Moldova la etapa

contemporană.

Procesul politic din Republica Moldova caracterizează

totalitatea acţiunilor şi interacţiunilor dintre subiecţii şi instituţiile

puterii, care s-au manifestat în diverse şi controversate forme după

destrămarea imperiului sovietic, din care ea a făcut parte, şi

declararea independenţei şi suveranităţii statale. El se manifestă, am

spune, destul de inconsecvent, cunoaşte un şir de oscilaţii, practic

este o varietate de proces politic de tip ne-occidental. Cele 17

puncte-poziţii sus enumerate sunt absolut valabile pentru

caracterizarea lui, având doar careva particularităţi, condiţionate de

specificul dezvoltării istorice, culturale şi lingvistice, caracteristicile

psihologice ale populaţiei (stereotipuri), factori externi.

151

Procesul politic contemporan din R. Moldova este

semnificativ prin:

- tendinţa de diferenţiere a politicului de economie şi celelalte feluri

de relaţii - sociale şi personale. Politica, totuşi, nu este încă separată

de alte sfere ale vieţii sociale din cauza fragilităţii instituţiilor

societăţii civile. Este de menţionat că slăbiciunea societăţii civile

constituie una din cele mai esenţiale particularităţi ale procesului

politic din Moldova zilelor noastre. Statul este unica instituţie care

asigură unitatea organismului social – de unde toate iniţiativele

politice vin de “ sus”;

- o altă caracteristică a procesului politic din R Moldova este

trecerea de la societatea nediferenţiată la cea diferenţiată, izvorâtă

din diverse criterii - economic, social, cultural etc.; treptat

monopolul statului asupra resurselor se limitează; anumite schimbări

înregistrăm şi în ceea ce priveşte consensualitatea; structura şi

funcţiile instituţiilor sistemului politic sunt departe de a corespunde

cerinţelor moderne de existenţă politică.

- atestăm deasemenea lipsa unei structuri politice funcţional bine

închegate şi determinate, deoarece anumite grupuri de interese cu

caracter specific (ce reprezintă, de exemplu, o ramură a industriei,

sau de caracter regional, etnic, confesional etc.) pot face presiuni

asupra guvernului sau asupra altor structuri politice pentru ca

problema respectivă să fie rezolvată în favoarea lor şi neglijând

interesele părţii majoritare a cetăţenilor; absentează practic un sistem

bine gândit de reprezentare a intereselor unităţilor sociale din care

este compusă societatea moldovenească în structurile puterii (acesta

se află abea în stadiul de formare), pe când sistemul de partid

funcţionează ca un canal de transmitere sau reprezentare a cerinţelor

claselor şi păturilor sociale; implicarea membrilor societăţii în viaţa

politică este slabă, fapt ce condiţionează o astfel de relaţie unde

iniţiativa în raporturile stat-societate îi aparţine în permanenţă,

totalitate şi exclusivitate statului, care mai degrabă simulează decât

efectuează reforme, inovaţii, schimbări, elaborează programe de tot

felul etc. (la nivel de declaraţii şi materiale elaborate pe hârtie de

tipul Satul moldovenesc, combaterea sărăciei ş.a. instituţiile puterii

n-au restanţe).

Specificul procesului politic din R.M. este condiţionat aşadar

de conţinutul, calitatea şi caracterul realizării rolurilor şi funcţiilor

152

politice de către subiecţii sociali şi instituţiile puterii; acestea diferă

radical de cel primit în societăţile democratice. Putem spune de fapt

că nediferenţierea dintre sfera politică şi cea ne-politică este un

obstacol în instituirea asociaţiilor societăţii civile. Aceasta din urmă

provoacă o slabă structurare, un adevărat dezechilibru al procesului

politic.

În realitate viaţa politică din Republica Moldova este extrem

de fragmentată, ea include un şir de procese politice. În rândul

acestora interes aparte merită schimbările care s-au produs privind

forma de guvernământ, oscilările regimului politic, schimbări, care

vizează structura şi modalităţile funcţionării sistemului politic din

Republica Moldova. Procesul politic general din R. Moldova are

toate caracteristicile celor de tranziţie; el este orientat către

democraţie, care altfel poate fi denumit ca liberalism: acesta prevede

ca acţiunile statului în primul rând să fie direcţionate spre crearea

bazei economice a democraţiei - economia de piaţă; existenţa şi

competiţia a mai multor forme de proprietate; demonopolizarea

proprietăţii statale, privatizarea bunurilor; crearea clasei de mijloc.

Evoluţia normală a procesului politic din Republica Moldova

presupune:

1. creşterea nivelului conducerii politice a societăţii moldoveneşti;

2. asigurarea unor relaţii sociale stabile;

3. intensificarea acţiunilor orientate spre crearea statului social

bazat pe drept;

4. crearea unor noi relaţii dintre stat şi societatea civilă;

5. implementarea unor tehnologii de creare a clasei de mijloc;

6. continuarea transformărilor democratice a sferei economice;

7. dezvoltarea pluralismului politic;

8. elaborarea unei politici sociale efective;

9. elaborarea şi realizarea unui program geopolitic concret, orientat

spre dezvoltarea statală şi asigurarea intereselor naţionale.

Procesul politic contemporan din Republica Moldova este

imposibil de clasificat după un anumit criteriu, şi aceasta din cauza

anevoioasei căi de tranziţie pe care ea o parcurge şi de greutăţile

inevitabile specifice acestei perioade. Lui îi este proprie tendinţa de a

se acomoda la noile realităţi existente. Acest proces se caracterizează

prin lipsa unei specializări şi diferenţieri a rolurilor şi funcţiilor

actorilor săi de toate nivelele, prin existenţa unui şir de subculturi şi

153

contraculturi, care pot fi calificate ca o piedică în înfiriparea şi

desfăşurarea unui dialog productiv al forţelor politice, a diferenţierii

social-economice a subiecţilor vieţii politice care, spre regret, au

deseori interese contradictorii în cea ce priveşte priorităţile politicii

interne şi externe a Republicii Moldova.

Din cele relatate se impun următoarele concluzii:

Procesul politic este un fenomen complex după esenţa şi

conţinutul său. El trebuie privit ca combinarea sau interacţiunea

elementelor sistemului politic orientate spre realizarea puterii

politice şi îndeplinirea funcţiilor sale specifice, care se manifestă la

toate nivelurile existenţei şi realizării fenomenului politic.

Procesul politic reflectă tehnologia şi modalitatea

caracterului acţionar al actorilor politici, orientat către o funcţionare

normală, dezvoltare şi perfecţionare a sistemului politic atât la nivel

intern cât şi extern.

Procesul politic precaută lumea politică în dimensiunea sa

structural-funcţională şi interacţională: calitatea funcţionării

sistemului politic, interacţiunii structurilor politice cu societatea

civilă, regimului politic, modalităţilor de realizare a puterii politice,

tehnologiile adaptării la noile cerinţe a tuturor componentelor

societăţii.

Tipologizarea procesului politic se efectuează după un şir

de criterii, care se completează unul pe altul şi se interpătrund

reciproc.

În Republica Moldova avem de a face cu un proces politic

fragmentat, care se înscrie în cadrul tipului ne-occidental şi de

tranzişie.

154

Tema 12. Conflictul politic şi căile soluţionării lui.

Derularea evenimentelor şi fenomenelor politice de diferite

proporţii - în lume sau într-o zonă, regiune a ei, într-o ţară sau alta, la

un sau alt moment istoric - are loc în mod diferit, fiind condiţionate

de mai multe circumstanţe. În orice caz, generator al desfăşurării lor

sunt contradicţiile care le însoţesc şi metodele, tehnologiile depăşirii

lor. Generalizând putem modela trei stări de desfăşurare a acestora:

1. lentă, paşnică, liniştită, adică cea mai bună şi cea mai de dorit; 2.

tensionată, datorată acumulării de trotil social dezamorsat, la figurat

vorbind, acesta reprezentând avalanşa de probleme şi contradicţii

necunoscute, sau ceea ce e cel mai rău, uitate, ignorate sau neglijate,

când societatea poate fi zguduită chiar de o revoluţie; 3.intermediară,

pe care o putem sesiza uşor actualmente în Republica Moldova pe

exemplul stării de aplanare a conflictului din Transnistria: nici

război, nici pace, iar de-o facem mai atotcuprinzătoare vizând

întreaga societate moldovenească: nici reforme, nici mers înainte,

nici suveranitate şi independenţă, nici integrare europeană.

Aceste stări sunt rezultatul acordării, articulării, armonizării

- sau viceversa, a necunoaşterii sau ignorării - intereselor actorilor,

adică subiecţilor sociali din care este compusă societatea, fără doar şi

poate cu implicarea instituţiilor puterii politice în întreaga lor

structură. Şi asta deatâta că orice acţiune a instituţiilor politice

atinge, sau afectează, destinele oamenilor, se ciocneşte cu/de

necesitatea satisfacerii unor interese, sau mai bine spus, satisfacerii

intereselor unora şi oprimarea, sau neglijarea intereselor altora. Ori

anume în aceasta şi constă problematica conducerii cu comunităţile

umane. Politica ca domeniu de activitate este chemată să

reglementeze în cel mai echitabil mod relaţiile dintre comuniunile

umane, să depăşească discordiile şi contradicţiile care apar, să

introducă interesele tuturora din ele în albia normelor şi valorilor

universale, sau altfel spus, general-societale.

În baza faptului, că evoluţia societăţii în mod inevitabil este

însoţită de tot felul de contradicţii şi conflicte, unii specialişti din

domeniul ştiinţelor socio-umane sunt de părere, că poate fi desprinsă

o nouă disciplină – Conflictologia. Problematica dată însă îşi are

locul său şi în cadrul politologiei, lucru despre care urmeză să

vorbim în prelegerea ce urmează.

155

Planul:

1. Conflictul: esenţa şi tipologia. Conflictul politic ca varietate de

conflict social.

2. Căile şi mijloacele depăşirii conflictului politic.

1. Conflictul: esenţa şi tipologia. Conflictul politic ca

varietate de conflict social.

Termenul "conflict" este de origine latină, provine de la

cuvântul "conflictus" ceea ce în traducere înseamnă confruntare. În

ştiinţele sociale termenul a intrat în circuit relativ nu demult. După

sens lui îi sunt apropiate zeci de cuvinte sinonime - ceartă,

neînţelegere, tensionare, criză, discordie, încordare ş.a., care fixează

starea de ostilitate şi contrapunere a părţilor. Fiecare din aceste

cuvinte are sensul său, relevând o latură sau alta a acestui fenomen

social destul de răspândit în dezvoltarea societăţii - putând fi folosit

într-o anumită situaţie concretă, dar toate pot fi înlocuite prin acest

termen universal. În secolul XX a apărut chiar o ştiinţă aparte despre

conflicte - conflictologia.

Pentru prima dată noţiunea "conflict" a fost folosită de către

savantul german Gheorg Zimmeli la începutul secolului XX. Una din

cele mai răspândite definiţii ale conflictului este cea dată de

sociologul american Laice Kizer. El defineşte conflictul drept luptă

pentru valori şi pretenţii la un anumit statut social, pentru putere şi

acces la bunuri materiale, care întotdeauna nu ajung pentru toţi,

luptă, în care scopuri ale părţilor aflate în conflict sunt neutralizarea,

aducerea de prejudicii (pierderi) sau chiar lichidarea, adică,

nimicirea totală a rivalului, adică a unei părţi pe alta. Spaţiu al

desfăşurării conflictelor poate fi: natura, cosmosul, societatea.

Evident în prelegerea dată ne vor preocupa conflictele politice,

specificul lor spre deosebire de alte conflicte ce au loc în societate -

economice, ideologice, religioase etc.

În literatura politologică întâlnim diferite variante de

tipologizare ale conflictelor în dependenţă de criteriile după care ele

se efectuează. Unul din acestea sunt cauzele, factorii, care le-au

provocat. În conformitate cu acest criteriu conflictele se împart în

două grupe - generate de cauze (factori) obiective şi subiective. Din

rândul cauzelor obiective face parte starea şi particularităţile

156

structurale şi funcţionale ale sistemului social global. Conflictele pot

fi consecinţă a inechităţii sociale, a inegalităţii existente într-o

societate concretă. Ele pot fi şi un rezultat logic al transformărilor

care au loc în societate şi care în mod inevitabil aduc nu puţin

discomfirt anumitor categorii de cetăţeni, grupuri sociale etc. De

origine subiectivă sunt considerate astfel de cauze cum ar fi

imposibilitatea, neputinţa de a schimba spre bine situaţia concretă,

care provine de la forţele aflate la conducere sau calităţile

psihologice ale categoriilor sociale, ale membrilor societăţii.

Respectiv, în baza diferitor cauze, care provoacă sau generează

conflictele, acestea din urmă pot fi clasificate în obiective şi

subiective, structurale şi funcţionale, realiste şi inventate, adică,

nerealiste, raţionale şi neraţionale. Clasificarea conflictelor care au

loc în societate poate fi efectuată şi după sferele ei fundamentale, în

conformitate cu care se disting conflicte economice, politice, etnice

sau între naţiuni, culturale etc. După criteriul de timp se pot distinge

conflicte permanente, adică de lungă durată, şi provizorii, adică

episodice, temporale. Cât n-ar fi de paradoxal conflictele mai pot fi

clasificate în reuşite, soldate cu succes, şi nereuşite.

În componenţa conflictelor sociale un loc aparte îl ocupă

conflictele politice. Specificitatea lor constă în aceea, că ele se

desfăşoară şi se manifestă în sfera politică, adică apar şi există în

legătură cu puterea politică, cu existenţa şi manifestarea/

funcţionarea ei în cadrul societăţii concrete. Relaţiile din cadrul

acestei sfere sunt foarte complicate şi variate, şi totuşi, generalizând

pot fi împărţite în două grupe de bază: 1) relaţii de colaborare şi

participare a cetăţenilor, membrilor societăţii în cadrul acestei puteri;

2) relaţii de luptă pentru putere, pentru împărţirea ei între diferite

grupuri şi relaţii întru realizarea ei în practică, relaţii de luptă pentru

determinarea strategiilor, priorităţilor, direcţiilor, formelor şi

metodelor activităţii ei.

Conflictul politic poate fi definit ca ciocnirea, confruntarea

rivalitatea subiecţilor politici, condiţionate de caracterul diametral

opus al intereselor lor politice, al scopurilor, convingerilor, valorilor

lor.

Conflictul politic se caracterizează printr-un şir de trăsături

specifice: a) el reprezintă ciocnirea, rivalitatea subiecţilor politici,

condiţionată de divergenţa intereselor, orientărilor, valorilor,

157

concepţiilor politice; b) el se distinge prin aceea, că interacţiunea

dintre subiecte vizează interesele generale, universale care afectează

atât majoritatea sau chiar toţi cetăţenii şi de sigur, puterea de stat; c)

obiect sau arenă a conflictelor politice este puterea politică şi de stat,

posedarea sau stăpânirea ei, aranjamentul instituţiilor puterii, statutul

juridic al grupurilor sociale, valorile şi simbolurile puterii politice şi

în genere a întregului sistem politic; d) conflictele politice se

deosebesc de toate celelalte nu numai prin caracterul lor complicat şi

multiaspectual, dar şi prin aceea că ele într-un fel sau altul sunt

organizate, instituţionale. Şi asta fiindcă valorile politice sunt

confirmate în norme, în politică, în primul rând în norme juridice

(constituţie, legislaţie etc.), chemate să reglementeze

comportamentul actorilor politici. De aceea conflictul politic în mod

obligatoriu include relaţii adverse (diametral opuse) ale actorilor fie

faţă de normele şi valorile politice în genere, fie faţă de interpretarea,

înţelegerea lor, fie faţă de căile şi mijloacele realizării lor de către

structurile puterii; e) trăsătura caracteristică a conflictului politic este

monopolul părţii care deţine puterea asupra aplicării constrângerii.

Dacă conflictul ameninţă existenţa regimului dominant, atunci

aplicarea de către acesta a violenţei în calitate de măsură de apărare

pare a fi legală de pe poziţiile regulilor de joc legitime în limitele

spaţiului lui politic.

În dependenţă de nivelul sau rangul, calitatea subiecţilor

participanţi la conflictul politic acesta poate fi: interstatal (subiecte -

statele şi coaliţiile statale); în interiorul statului (intrastatale) subiecte

pot fi ramurile puterii (Preşedinţia, Guvernul, Legislativul, ş.a.)

partidele politice, care luptă pentru a veni la putere în interiorul

statului dat etc.; regional (subiecte - forţele politice regionale); locale

(lupta forţelor politice pentru control asupra organelor administrării

locale).

Un aspect interesant al acestei întrebări este cel care vizează

funcţiile conflictelor în viaţa societăţii. În literatura politologică

întâlnim două păreri, puncte de vedere, pe care le-am aprecia ca

diametral opuse. Conform primei, am spune dominantă, se susţine,

că acestea-s un lucru rău, nedorit în viaţa societăţii, întrucât

atentează la liniştea şi pacea socială, dereglează funcţionarea

normală a societăţii, că ele ar juca un rol negativ. A doua părere

afirmă contrariul: consideră conflictele drept un lucru normal şi

158

firesc, ba mai mult, asistent sau condrumeţ permanent şi element

inalienabil, necesar al relaţiilor sociale (Hobes, Hegel, Marx, Weber)

şi care chiar joacă un rol pozitiv în dezvoltarea societăţii. După

părerea lui L. Kozer, conflictul în interiorul grupului poate contribui

la consolidarea lui, la restabilirea unităţii şi coeziunii lui. Se susţine

că rezolvarea contradicţiilor este funcţia obiectivă a conflictelor

sociale. Se poate de afirmat că acestea, adică conflictele, dau

impulsuri noi dezvoltării, anticipă, adică nu admit stagnarea, aduc

ceva nou şi proaspăt în evoluţia societăţii.

O varietate specifică de conflicte şi care incontestabil pot

avea şi caracter politic, ori care, după părerea unora, au întotdeauna

caracter politic, sunt conflictele internaţionale - conflicte care

reflectă starea relaţiilor dintre state. Conflictele internaţionale se

reglementează după normele dreptului internaţional. O importanţă

deosebită în cadrul lor are principiul neaplicării forţei în rezolvarea

litigiilor apărute între state. Statul recunoscut de O.N.U. ca agresor

poate nimeri în vizorul sancţiunilor din partea comunităţii

internaţionale, iar statul care a fost supus agresiei capătă dreptul la

autoapărare. Material pentru meditaţii şi schimb de păreri la

seminare pot fi conflictele care s-au declanşat în diferite zone ale

Europei Centrale şi de Răsărit după descompunerea U.R.S.S.,

inclusiv conflictul din Republica Moldova, legat de Transnistria.

Rol important în soluţionarea conflictelor interne joacă

normele politice şi juridice ale statului, pe teritoriul căruia au loc

acestea. În calitate de măsuri de reglementare a conflictului intern

pot fi: dizolvarea organelor neconstituţionale şi tragerea la

răspundere a vinovaţilor (instigatorilor), întărirea ordinii publice,

înăbuşirea operativă şi eficientă a cazurilor de violenţă, despărţirea

(separarea, descleştarea) părţilor adverse, introducerea stării de

urgenţă, crearea zonelor sau coridoarelor de securitate ş.a.

Aspectul axiologic al conflictului politic este legat, după

părerea unor autori, şi de caracterul lui ideologic. Se susţine, că de

care fel n-ar fi conflictul politic: 1) el are o motivaţie politică; 2) este

conştientizat de actori (agenţi, subiecţi, părţi) în concepte şi

simboluri ideologice; 3) aspectul ideologic joacă un rol organizatoric

şi mobilizator în promovarea, recrutarea şi organizarea agenţilor

opozanţi (rivali).

159

Substratul (subtextul) ideologic al conflictelor politice,

prealabil nu trebuie nici absolutizat, nici neglijat. Este evident, că

lupta politică în mare măsură este şi lupta cuvintelor, noţiunilor de

înaltă materie, care diferă de lexicul obişnuit; este vorba de limbajul

ideologiei politice, ţesut mai bine şi iscusit sau, viceversa, mai prost,

nereuşit, negândit, în cursul de politică internă şi externă a statului

dat ş.a.m.d. Contează mult adevărul acestora, corespunderea lor

nevoilor şi necesităţilor maselor, compuse, după cum se ştie, din

diferite grupuri sociale, etno-naţionale religioase ş.a.m.d., -

corespund ele sau nu corespund - nevoilor, intereselor, durerilor

părţii majoritare a populaţiei, tendinţelor obiective şi progresiste ale

mersului procesului social-istoric.

Terminând tratarea primei întrebări, subliniem, că lupta

politică constituie conţinutul de bază a conflictelor politice. Fără a ne

clarifica în specificul ei, nu vom putea înţelege esenţa, dinamica,

legităţile conflictelor politice. Lupta în acest context este o

confruntare a subiecţilor politici, când fiecare din ei tinde spre

anumite scopuri, pe care nu le acceptă partea adversă. Lupta politică

se manifestă de regulă atunci când: a) existenţa şi acţiunile

instituţiilor puterii şi conducerii obşteşti (sociale) este agreabilă

pentru o parte a societăţii, pentru unii subiecţi sociali şi neacceptată,

nesusţinută, nedorită de altele, adică contravine intereselor lor

generale; b) scopurile participanţilor acţiunilor politice diferă radical

şi realizarea lor în comun este imposibilă; c) are loc îmbinarea,

împletirea, intercalarea celor două situaţii.

2. Căile şi mijloacele depăşirii conflictului politic.

Soluţionarea conflictului sau altfel spus depăşirea stării de

conflict este nu altceva decât obţinerea înţelegerii pe chestiunea

divergentă, dezbătută de participanţi. Practica politică şi specialiştii -

conflictologi au elaborat trei tipuri, modele, variante de înţelegeri,

sau alt fel zis, acorduri, care-ar ameliora situaţia de conflict: 1)

înţelegerea în rezultatul, sau ca urmare, a coincidenţei părerilor

părţilor aflate în conflict; 2) înţelegerea în corespundere sau în

conformitate cu voinţa legitimată şi morală, autoritatea unei terţe

forţe, provenită din exterior; 3) înţelegerea impusă de una din părţile

participante în conflict. Aceeaşi specialişti au elaborat un şir de

măsuri, operaţiuni, tehnologii prin care se pot soluţiona pe cale

160

paşnică conflictele politice. Acestea includ un rând de factori, - toţi

în egală măsură importanţi şi necesari pentru soluţionarea

conflictelor politice:

1) Factorul instituţional - esenţa lui constă în existenţa în

societate a unor mecanisme civilizate de desfăşurare a consultărilor,

tratativelor, a căutărilor de decizii reciproc avantajoase, inclusiv a

mecanismelor respective în cadrul instituţiilor Puterii (legislative,

executive, judecătoreşti, Curtea Constituţională, Arbitrajul ş.a.m.d.)

2) Factorul consensual. Acesta presupune existenţa acordului

între părţile conflictuale în privinţa a ceea ce ar putea fi sau

reprezenta decizia acceptabilă de toţi şi favorabilă pentru toţi;

3) Factorul cumulativităţii. Acest factor semnifică, sau

înseamnă, că probabilitatea soluţionării paşnice a conflictului

depinde de proporţiile, dimensiunile lui: cu cât el este mai mic,

minim, neînsemnat, cu atât mai lesne şi pe căi paşnice el poate fi

aplanat. Este bine, cu alte cuvinte fiind spus, când conflictul nu se

îmbogăţeşte cu noi probleme şi noi participanţi, - ceea ce l-ar face

mai complicat, inclusiv şi în ceea ce priveşte depăşirea lui;

4) Factorul experienţei istorice. Acesta presupune existenţa

unei anumite practici, inclusiv a unor exemple, sau modele, de

soluţionare a conflictelor similare (de acest gen). În acest caz un rol

mare l-ar putea juca persoanele cu autoritate, stimate, înţelepte;

5) Factorul echilibrului (balanţei) forţelor, părţilor antrenate

în conflict. În cadrul acestuia se susţine că dacă acestea-s

aproximativ egale după posibilitatea aplicării constrângerii, cu

siguranţă ele vor căuta posibilităţi de soluţionare pe cale paşnică a

conflictului;

6) Factorul psihologic. Esenţa acestuia constă în aceea, că în

depăşirea stării de conflict foarte mult depinde de figura,

personalitatea celora, care dispun de puterea decizională în timpul

conflictului.

Fără îndoială, mijlocul de bază de rezolvare a conflictului

sunt tratativele, negocierile, căutarea mijlocului de aur, care-ar

aranja toate părţile. Acestea se consideră unul din mijloacele cele

mai de dorit şi eficiente pentru prevenirea confruntărilor dintre părţi.

Unitate de măsură a acestei eficienţe este găsirea soluţiei –

consensul, adică, cum am mai spus, mijlocul de aur, care satisface în

egală măsură părţile aflate în conflict. Specialiştii disting două

161

sensuri ale termenului consens: îngust (ca modalitate de rezolvare a

diferitor certe şi conflicte) şi larg (general-politic), ca înţelegere

general - socială, cetăţenească. Se înaintează două principii generale

şi fundamentale în aplicarea, utilizarea consensului, sau atingerea

lui: 1) susţinerea înţelegerii, la care s-a ajuns de către majoritatea

participanţilor la elaborarea ei; 2) lipsa obiecţiilor contra adoptării

deciziei măcar din partea unuia din participanţi. Consensul

întotdeauna nu înseamnă unanimitate, deoarece pentru a-1 atinge nu

se cere coincidenţa absolută sau totală a poziţiilor tuturor

participanţilor procesului de negocieri. El presupune numai lipsa

obiecţiilor, dezacordurilor directe în ceea ce priveşte adoptarea

deciziei neutre, care poate fi de adevărată valoare în depăşirea

conflictului sau, cel puţin, în ameliorarea minimă a lui.

Analiza conflictului pe teritoriul fostului spaţiu sovietic

demonstrează, că cel mai mare număr de conflicte a avut loc şi, spre

regret, mai continuă, sunt legate de următoarele probleme:

necorespunderea împărţirii teritoriale a anumitor state, regiuni cu

componenţă etnică a populaţiei; inegalitatea unităţilor

administrative; distribuirea neproporţională a resurselor economice;

disputele istorice vizând teritoriile; discriminarea în unele cazuri a

minorităţilor naţionale; distribuirea inadecvată a competenţelor ş. a.

Conflictul din Republica Moldova – care mai este numit şi

diferendul din Transnistria - este în mod neunivoc tratat în literatura

istorică şi politologică. El s-a declanşat, după câte se ştie, şi a căpătat

proporţii din cauza disconfortului social a unei părţi din populaţie –

îndeosebi alolingvii de origine rusească - care a însoţit

descompunerea imperiului sovietic. Spre regret afirmarea tinerei

statalităţi a Republicii Moldova nu i-a aranjat pe mulţi din rândul

acestora şi chiar pe nomenclaturiştii de partid şi sovietici din centrul

fostului imperiu. El nu poate fi calificat nici ca interetnic, nici ca

rezultat al autodeterminării aşa numitei etnii-transnistrene, sau chiar

găgăuze, ci ca o reacţie periculoasă a forţelor trecutului la

primenirile, care au parvenit în Europa Centrală şi de Răsărit odată

cu restructurarea gorbaciovistă. Dominantă a acestui conflict este nu

etno-naţionalul, ci politicul, regizat, asistat şi alimentat de Federaţia

Rusă, dar realizat prin guvernanţii moldoveni, care s-au rânduit la

putere de la anul 1991 încoace.

162

În cadrul seminarului problema conflictelor îngheţate din

fostul spaţiu sovietic poate fi precăutată şi discutată mai detaliat,

analizând diverse tehnologii care au fost înaintate până acum,

inclusiv în soluţionarea conflictului din Transnistria. Problema

atingerii consensului, reîntregirii statului Republica Moldova este

una din cele mai acute şi majore la acest segment de istorie a lui.

Reieşind din conţinutul prelegerii date facem următoarele

concluzii:

Conflictele politice sunt o varietate de conflicte sociale care

apar din cauze atât obiective cât şi subiective.

Caracterul obiectiv al conflictelor politice nu echivalează cu

fatalitatea lor, cu inevitabilitatea însoţirii de către ele a dezvoltării

societăţii. Dacă Puterea politică observă, descoperă, constată sau

intuieşte contradicţiile, le analizează cauzele, propune soluţii

acceptate de grupurile sociale, pături, clase etc., se pot instaura relaţii

de colaborare şi participare a cetăţenilor în sistemul puterii date,

conflictele se anihilează din start.

Dacă totuşi în dezvoltarea socială conflictele devin realitate,

politologia propune tehnologii de aplanare a lor, acestea fiind

compromisurile şi consensul, care nu admit implicarea structurilor

de forţă în soluţionarea lor.

163

Tema 13. Modernizarea politică

Printre problemele de actualitate majoră a timpurilor noastre,

valabile pentru o majoritate absolută de ţări şi popoare ale lumii, un

loc aparte îl ocupă cea a modernizării. Ea capătă chiar un statut

aparte în sociologia generală şi în politologie în particular prin ceea

ce a căpătat denumirea de teoria modernizării politice.

Teoria modernizării politice, mai ales la etapa actuală, se

impune ca o direcţie interesantă de cercetare care-şi are specificul

său logic, ceea ce permite a urmări stadiile consecutive ale

procesului de dezvoltare, schimbare sau/şi modernizare a societăţilor

contemporane, inclusiv a celora aflate în tranziţie. Acest proces, mai

mult calitativ decât cantitativ, al transformărilor sociale şi politice

are ca punct de reper, altfel spus „model”, societăţile avansate -

industriale şi postindustriale. El vizează un larg spectru de probleme

sociale - lărgirea şi aprofundarea relaţiilor economice şi comerciale,

intensificarea comunicării culturale a societăţilor, urbanizarea,

perfecţionarea procesului comunicaţional (informaţional) şi politic,

răspândirea inovaţiilor tehnico-ştiinţifice, a noilor tehnologii în cel

mai larg sens al cuvântului şi multe altele, care servesc drept

„standardizare” a principalelor sfere ale existenţei sociale şi direcţie

magistrală de avansare a societăţilor care aspiră la un nou nivel de

dezvoltare civilizaţional.

Planul:

1. Esenţa, necesitatea şi conţinutul modernizării.

2. Semnificaţia modernizării politice în renovarea societăţii

contemporane.

1. Esenţa, necesitatea şi conţinutul modernizării.

Etimologic cuvântul „modernizare” provine de la lat.

modernus, incluzând adj. modo „nu de mult, cu puţin înainte”, şi

substantivul modus - ordine, măsură. Treptat de la acestea lexicul s-a

îmbogăţit cu aşa termini ca mode, modern, modernizer. Prin

cuvântul mode subînţelegem totalitatea deprinderilor şi gusturilor

subiecţilor de diferit rang sau nivel social la un moment dat, acestea

fiind considerate ca model. Cuvântul modern provine de la

franţuzescul moderne, ceea ce în traducere înseamnă nou,

contemporan. Calificativul modernize (fr. moderniser) înseamnă

îmbunătăţire, înnoire, schimbare conform cerinţelor contemporane.

164

La mijlocul secolului XX apare conceptul de modernity, care

înseamnă proces de trecere, evoluare a sistemului social spre

contemporaneitate.

La etapa actuală prin termenul modernizare subînţelegem:

epocă istorică care însoţeşte trecerea de la societatea de tip feudal la

societatea modernă de tip capitalist; proces contemporan de tranziţie,

caracteristic pentru statele slab dezvoltate sau în curs de dezvoltare,

care constă în trecerea de la societatea de tip tradiţional la cea de tip

modern; proces indefinit de evoluţie şi perfecţionare de la o treaptă

inferioară la una mai superioară de dezvoltare socială cuprinzând

ţări, zone, regiuni, popoare, sau omenirea în ansamblu.

Modernizarea politică este o latură a modernizării sociale

generale. Ea include şi caracterizează procesul schimbărilor

structurale şi calitative a vieţii politice şi culturale care au loc în

cadrul sistemului politic, a funcţiilor instituţiilor sistemului dat pe

parcursul trecerii de la societatea tradiţională la cea contemporană.

Societatea tradiţională şi contemporană reflectă diverse nivele de

maturitate a sistemului social, existenţa mai multoror mecanisme de

reglare şi adaptare socială, de tehnologii ale schimbărilor sociale. Ea

se deosebeşte după locul şi rolul individului în aceste sisteme

sociale, după diversitatea posibilităţilor de autorealizare a lui.

Modernizarea politică poate fi definită şi ca formare, dezvoltare şi

răspândire a instituţiilor, structurilor politice contemporane.

Modernizarea politică semnifică aşadar conştientizarea necesităţii şi

a acţiunilor corespunzătoare în vederea organizării sistemului politic

la nivelul cerinţelor şi mijloacelor moderne - performante, actual

avansate. După cum vedem definirea conceptului de modernizare are

variabile specifice şi poate fi considerat ca un „carusel” al

definiţiilor, în cadrul cărora modernizarea în sfera politică presupune

afirmarea unor state naţionale şi rezonabil centralizate, în cadrul

cărora există şi funcţionează diferite mişcări şi grupuri social –

politice care-şi manifestă şi promovează interesele lor în mod

cultural, adică pe căi civilizate.

Procesul modernizării politice se transpune în practică prin

diferite modalităţi, prin alinierea la nişte cerinţe indispensabile şi

utilizând diverse mecanisme, din rândul cărora putem evidenţia

următoarele:

165

- crearea unei structuri politice diferenţiate cu un înalt grad

de specializare conform criteriului instituţional – funcţional;

- constituirea unui stat modern, care posedă o reală

suveranitate;

- creşterea rolului statului prin lărgirea sferelor lui de acţiune

şi dominarea legii în stat ca element ce asigură o legătură normală şi

sănătoasă dintre societate şi stat;

- sporirea numărului cetăţenilor, indivizilor cu drepturi

politice şi sociale; lărgirea accesibilităţii încadrării indivizilor şi

grupurilor sociale în viaţa politică;

- constituirea unei birocraţii politice raţionale şi

transformarea acestei birocraţii nepersonificate într-un sistem

dominant de conducere şi control;

- minimalizarea rolului şi legitimităţii elitelor tradiţionale şi

creşterea rolului elitelor modernizatoare.

De o anumită popularitate se bucură printre politologi

abordarea structural-funcţională a modernizării politice avându-i ca

promotori pe G. Almond şi L. Pye. Ei presupun, că dezvoltarea

politică necesită o perfecţionare continuă a funcţiilor sistemului

politic în vederea unei dezvoltări eficiente şi stabile a întregului

organism social. Schimbările funcţional-calitative ale instituţiilor

sistemului politic, după părerea lor, includ 3 procese ce reflectă

conţinutul modernizării politice:

a) diferenţierea şi specializarea funcţiilor instituţiilor

sistemului politic, care reflectă atât procesul complicării relaţiilor lui

în rezultatul diversificării acţiunilor subiectului şi obiectului politic

cât şi apariţia unor noi grupuri de interese. Sistemul politic trebuie să

reacţioneze rapid la apariţia unor noi cerinţe (probleme) care parvin

din mediul social exterior. Această reacţie a lui la chemările

mediului social se poate produce doar în cazul unei diferenţieri

structural-raţionale şi a unei specializări înalte a funcţiilor

instituţiilor sistemului politic. Orice instituţie politică (legislativă,

executivă, judiciară), după câte se ştie, îndeplineşte funcţii clar şi

strict determinate. Pe lângă aceasta, structurile specializate se află

într-o interacţiune reciprocă şi formează un sistem intern bine

integrat (o astfel de separare, de regulă, nu există în societăţile

subdezvoltate în aspect politic).

166

b) flexibilitatea, receptivitatea sistemului politic la

imperativele de inovare, mobilizare. Aceasta din urmă este

condiţionată de necesitatea societăţii de a se adapta, acomoda la

noile condiţii ale funcţionării sistemului politic, la noile impulsuri şi

situaţii, nu rareori imprevizibile, care provin din exterior.

Multitudinea intereselor, necesităţilor şi cerinţelor grupurilor

sociale, ale indivizilor condiţionează creşterea probabilităţii

confruntării intereselor lor cu cele ale forţelor politice care, se-

ntâmplă, se abat de la sarcinile sociale generale, urmărindu-şi

propriile lor interese, subiective, şi respectiv, apariţia contradicţiilor

şi conflictelor. Soluţionarea acestor conflicte presupune instaurarea

unei ordini sociale care-ar asigura progresul social. Pentru aceasta

sistemul politic trebuie să fie capabil să găsească şi să mobilizeze

resursele necesare pentru a satisface interesele şi scopurile social-

generale şi, ca urmare, să depăşească şi conflictele apărute.

Mobilizarea acestor resurse presupune: transformarea cerinţelor

societăţii în programe şi acţiuni politice adecvate, reale da nu

utopice, populiste; elaborarea şi răspândirea în rândul populaţiei a

proiectelor acţiunilor colective; elaborarea ideilor politice care ar fi

înţelese şi acceptate de populaţie; găsirea resurselor necesare

(economice, sociale, informaţionale etc.); autoritatea liderilor politici

în rândurile cetăţenilor.

Nivelul de modernizare a sistemului politic reflectă gradul

acestei mobilizări şi a potenţialului lui de supravieţuire. Numai

sistemul politic complex este capabil să supravieţuiască, deoarece

posedă şi foloseşte cu chibzuinţă diverse canale de comunicare şi

socializare (instituţiile şcolare, de învăţământ superior, biserica,

armata etc.), cultivând la membrii societăţii un comportament politic

civilizat, fapt care vorbeşte despre încrederea cetăţenilor în

instituţiile puterii politice, confirmă legitimitatea, corectitudinea şi

justeţea ei.

c) orientarea eforturilor instituţiilor sistemului politic spre

asigurarea echităţii sociale, egalităţii politice a cetăţenilor

manifestată în excluderea oricăror limite (sociale, politice, naţionale,

rasiale) privind participarea politică a diferitor grupuri sociale;

acordarea de posibilităţi tuturor cetăţenilor de a ocupa posturi de

conducere indiferent de caracteristicile lor sociale sau naturale;

asigurarea caracterului general obligatoriu al legii, universalităţii ei

167

pentru toţi şi fiecare, indiferent de postul, pe care-l ocupă, statutul

social, starea economico-financiară, etc.

Un alt punct de vedere privind conţinutul modernizării

politice, este expus de politologul american S. Huntington, care

leagă dezvoltarea politică cu procesul de instituţionalizare a

organizaţiilor şi procedurilor politice. După părerea lui numai

structurile, instituţiile de stat democratice şi stabile, alături de

respectarea legii, pot asigura o înaltă adaptare a sistemului politic la

schimbările venite din mediul social exterior şi capacitatea lui de a

reacţiona la noile provocări, tendinţe şi cerinţe sociale.

Trebuie de specificat faptul că cercetătorii neagă existenţa

unui sistem politic tradiţional sau contemporan în formă pură,

întrucât orice sistem politic include în sine atât elemente tradiţionale

cât şi contemporane şi în acest sens constituie un „aliaj”, o

combinare a acelor elemente. Numai predominarea unor sau altor

elemente, trăsături într-un sistem politic concret va arăta gradul sau

nivelul lui de dezvoltare.

Pentru o înţelegere mai clară şi concretă a gradului de

modernizare, care în esenţa sa variază de la autor la autor, ni se par

binevenite generalizările la subiect pe care le face S.Huntington.

Printr-o sistematizare generală de sinteză a literaturii în domeniul dat

autorul evidenţiază următoarele caracteristici ale modernizării:

1) este un proces revoluţionar; 2) este complexă (vizează, cel

puţin, schimbări în toate domeniile gândirii şi comportamentului

uman, printre componentele sale ea include: industrializarea,

urbanizarea, mobilitatea socială, diferenţierea, secularizarea,

expansiunea, mass-media, difuzarea instrucţiunii, etc.); 3) este

sistemică, globală; 4) este de durată; 5) se desfăşoară pe faze sau

etape; 6) este reversibilă (adică poate avea caracter invers, nu este

privit ca un proces liniar, continuu); 7) progresistă, modernizarea

este privită ca inevitabilă, necesară deoarece ea asigură bunăstarea

general-umană, materială şi culturală).

Modernizarea politică joacă un rol important în concepţia

schimbării politice, unde prima este privită ca trecerea spre o

societate industrială, sau mobilizarea socială şi participarea politică,

dar în mai mică măsură formarea instituţiilor politice.

168

2. Semnificaţia modernizării politice în renovarea

societăţii contemporane

Teoria modernizării politice poate fi apreciată ca elaborarea

şi justificarea unui model general de dezvoltare a civilizaţiei

contemporane, esenţa căreia constă în descrierea caracterului,

direcţiei şi conţinutului trecerii de la societatea tradiţională la cea

contemporană sub influenţa progresului tehnico-ştiinţific, a

schimbărilor social-structurale, incluzând neapărat în sine revizuirea

sistemului valoric şi normativ, formelor vechi de democratizare etc.

Ea are un caracter programat, normativ, prevăzând ca statele

subdezvoltate, în curs de dezvoltare şi cele ce parcurg perioada de

tranziţie să se alinieze la anumiţi indici sociali de performanţă

contemporani (occidentali). În literatura de specialitate se disting în

fond două etape ale teoriei modernizării.

Prima etapă cuprinde anii 50-60 ai secolului XX, când prin

modernizare se subînţelegea nu altceva decât occidentalizare, adică

copierea de către alte state, evident inferior dezvoltate, a modelului

occidental de dezvoltare politică, care cuprindea - formarea sau

consolidarea statelor naţionale, crearea organelor puterii

reprezentative, separaţia puterii, introducerea institutului alegerilor

etc.. În această perioadă predomina ideea dezvoltării unilaterale:

adică statele se dezvoltau neuniform unul faţă de altul, dar totuşi

erau orientate spre modernizare. Modernizarea politică se percepea,

în primul rând, ca democratizarea statelor în curs de dezvoltare după

modelul occidental; în al doilea rând, ea era privită drept consecinţă

a unei dezvoltări social-economice reuşite a statelor „lumii a treia”;

în al treilea rând, ea era văzută ca rezultatul unei colaborări active şi

productive ale statelor lumii a treia cu statele dezvoltate din Europa

Occidentală şi S.U.A.; în al patrulea rând, modernizarea mai

însemna schimbarea sistemului de valori - dezvoltarea valorilor

individuale şi însuşirea tehnologiilor legitimităţii puterii:

modalităţile contemporane trebuiau treptat să le strâmtoreze/înlăture

pe cele tradiţionale.

Evenimentele anilor 60 au demonstrat imperfecţiunea acestei

variante de teorie şi practică a modernizării şi necesitatea dezvoltării,

îmbogăţirii, completării ei. Aceasta a dat naştere la două direcţii, sau

variante: prima supunea unei critici radicale modernizarea. Acesta a

fost un curent răspândit îndeosăbi în Europa occidentală. Autorii şi

169

adepţii acestei direcţii tratau modernizarea ca colonizare şi se

pronunţau contra procesului de modernizare după modelul

occidental. A doua direcţie o formau exponenţii extremei stângi a

statelor occidentale, care criticau teoria modernizării ca fiind o

simplificare a dezvoltării, deoarece ea nu lua în consideraţie

specificul socio-cultural al societăţii, nu explica mecanismul noilor

relaţii şi instituţii etc.

A doua perioadă o constituie anii 70-90, când într-o anumită

măsură în baza analizei experienţei anilor precedenţi, se acordă

atenţie deosebită legăturii dintre modernizare şi dezvoltare, dar care

se tratează în mod diferit: prima este percepută nu ca condiţie a

dezvoltării ci ca funcţie a ei. Scop principal al modernizării este

considerată schimbarea social-economică, a structurilor politice,

care, de fapt, puteau să se producă şi în afara modelului democraţiei

occidentale.

Pentru teoriile modernizării ale celui de-al doilea val rămâne

în vigoare aceeaşi percepere a ei ca trcere/tranziţie de la societatea

tradiţională la cea contemporană, în mersul căreia are loc

implementarea instituţiilor, valorilor, modelelor comportamentale

occidentale. Concomitent ele pornesc de la necesitatea luării în

consideraţie a trăsăturilor individuale - naţionale, geografice,

politice, culturale, religioase ş.a. - ale ţărilor respective, folosirii

instituţiilor şi valorilor tradiţionale, a metodelor autoritare de

transformări sociale. Însăşi procesul modenizării este tratat într-un

mod mult mai realist, neexcluzând mişcarea înapoi, recidivele de

revenire la aceeaşi poziţie, de unde s-a pornit, ba chiar variante de

tupic al schimbărilor.

Tot în această perioadă apar concepţiile „modernizării

limitate” şi cea a „crizei modernizării”. Aceste concepţii reflectau

caracterul anevoios al modernizării, greutăţile şi contradicţiile care o

însoţeau: noile instituţii, norme şi valori de tip modern se înscrieau

cu greu în landşaftul societăţilor tradiţionale, care mereu rămân în

urmă şi trebuie să le ajungă pe cele ce se află în fruntea umanităţii.

Atenţie deosebită cercetătorii acordă problemei „stabilităţii”

dezvoltării politice, calificată drept prim factor al progresului social-

economic.

170

Concepţiile modernizării politice pot fi clasate în două grupe:

liberală şi conservatoare. Unii autori evidenţiază şi a treia grupă - cea

socialistă.

Autorii direcţiei liberale (G.Almond, S.Verba, R.Dahl)

precaută modernizarea politică ca proces care se derulează simultan

cu modernizarea economică, socială şi spirituală, conţinutul primei

fiind răspândirea treptată a instituţiilor democratice şi creşterea

participării politice. Însă dezvoltarea reală a majorităţii dintre ţările

Asiei, Africii şi Americii Latine, după părerea unor politologi, au

compromis concepţia modernizării politice în stil liberal, şi asta nu

numai deatâta că cercurile guvernante ale acestor ţări, de obicei, n-au

binevoit să împartă puterea, sau s-o cedeze în genere, dar şi din

cauza influenţei destul de impunătoare a participării politice

neinstituţionalizate a populaţiei, fapt care a jucat şi joacă un rol

negativ, destabilizator pentru societate.

Într-o măsură mai mare ea corespunde celui de-al doilea

model - modelului conservativ de modernizare politică -

reprezentanţii ei de bază sunt consideraţi S. Huntington şi D. Nelson.

Ei consideră, că, într-adevăr, condiţie importantă a modernizării

este stabilitatea politică, dar aceasta poate fi asigurată mai efectiv de

către regimurile autoritare, de sigur nu oricare din ele, ci doar acelea

din ele, care au în frunte lideri ferm orientaţi spre transformări

sociale şi care se bucură de autoritate/influenţă în societate şi, mai

ales, în armată, adică printre militari. Conducerea politică trebuie să

stăpânescă bine situaţia din ţară, s-o analizeze minuţios şi, în bună

cunoaştere a situaţiei, să înfăptuiască reforme economice şi sociale,

care, la rândul lor, vor pregăti treptat terenul pentru democratizarea

statului.

Problemă de bază a modernizării se consideră conflictul între

mobilizarea socială, încadrarea cetăţeanului în viaţa politică şi

procesul instituţionalizării, existenţei/lipsei unor structuri şi

mecanisme de articulare şi agregare a intereselor subiecţilor sociali.

Adepţii direcţiei liberalismului (G. Almond, L. Pye) percep

modernizarea ca formare a sistemului social-politic deschis, ca

intensificare a mobilităţii şi integrării sociale a cetăţenilor în

comunitatea politică.

171

Eficienţa modernizării depinde de stabilitatea socială,

eficienţa dialogului între elită şi societate şi mobilizarea politică a

maselor.

Ambele concepţii privesc modernizarea nu ca pe un act

spontan, ci ca pe un proces de durată, cu mai multe trepte/etape, cu

iniţiatori, conducători şi susţinători-continuatori. Numai în aşa caz

ea poate căpăta un caracter ireversibil.

Renovarea societăţii contemporane prin intermediul

modernizării politice ca de altfel şi cea social-generală se ciocneşte

de mai multe obstacole. Printre cele mai răspândite se consideră:

politica naţionalistă care conduce la autocraţie; tehnocratismul

radical care neglijează necesităţile sociale ale membrilor societăţii;

populismul care aduce în jertfă politicii sociale eficacitatea

dezvoltării economice; incapacitatea liderilor şi elitelor politice:

lipsa voinţei lor politice de a se pătrunde de necesitatea acestui lucru

deloc uşor, de a învăţa şi valorifica teoria şi practica ţărilor mai

avansate privind modernizarea, de a transmite impusurile

modernizării maselor, adică cetăţenilor.

Pentru modernizarea eficientă a statelor este necesar de a

atinge trei tipuri de consens între forţele politice de la putere şi

opoziţie: primul vizează atitudinea faţă de trecutul dezvoltării

societăţii date (minimalizarea oricărui fel de urmărire, înclinaţia spre

împăcare între învingători şi învinşi etc.); al doilea presupune

elaborarea şi introducerea unor norme sau reguli, fie temporare,

pentru desfăşurarea liberelor dezbateri politice drept condiţie

importantă de dezvoltare normală şi sănătoasă a societăţii; al treilea

prevede determinarea regulilor „jocului politic” ce denotă regimul

politic.

Atingerea unei astfel de consensualităţi depinde nu numai de

voinţa, curajul şi arta elitei conducătoare sau celei aflate în opoziţie,

de capacitatea lor de a purta un dialog cointeresat şi a găsi un punct

comun, ci şi de gradul diferenţierii valorice sau ideologice a

membrilor societăţii, de participarea lor în schimbul de păreri, în

căutarea celor mai bune soluţii. Atingerea acestor trei compromisuri

nu poate avea alt impact decât cel pozitiv asupra societăţii în

ansamblu: sporeşte autoritatea structurilor politice şi instituţiilor, se

consolidează legitimitatea lor, creşte capacitatea puterii să

mobilizeze resursele necesare (materiale şi umane) pentru efectuarea

172

reformelor, creşte stabilitatea conducerii, tehnologiile juridice sunt

utilizate pe larg în vederea elaborării, adoptării şi realizării deciziilor

politice.

Este evident că sistemele politice modernizate posedă un

înalt nivel de diferenţiere structurală care se manifestă în existenţa şi

funcţionarea eficientă a adunărilor legislative, organelor

administrative şi executive, a instituţiilor juridice, partidelor politice,

mass-media etc. Fiecare din aceste structuri îşi au statutul propriu,

prerogativele, funcţiile, se află în legături şi dependenţe legitime şi

transparente, interacţionează şi împreună contribuie la dezvoltarea

ascendentă a societăţii - lucruri şi fapte prin care sistemul politic

modern se deosebeşte de cel tradiţional, în care funcţiile politice,

după cum se ştie, nu sunt îndeplinite de structuri specializate, dar

poartă un caracter cumulativ, adică, se intercalează, sunt amestecate

şi se realizează de unele şi aceleaşi instituţii.

Evoluţia de la totalitarism spre democraţie actualizează în

mod deosebit problema creării unui sistem politic modern, cu

instituţii politice specializate care-şi realizează eficient funcţiile sale

specifice. Nivelul modernizării noilor instituţii politice este

determinat de capacitatea lor de a rezolva următoarele patru grupe de

probleme:

- scoaterea de sub controlul sferei politice a unei

considerabile părţi din resursele economice;

- crearea unei structuri sociale deschise;

- formarea culturii civice care ar asigura pacea şi securitatea

generală, cât de aprinse n-ar fi confruntările politice dintre diferite

forţe, subiecţi politici ş.a. m. d.;

- formarea unui sistem viabil de conducere statală şi a unei

structuri efective a administraţiei locale capabilă să se prezinte şi să

se manifeste ca o alternativă reală a birocraţiei tradiţional

centralizate.

Modernizarea politică ca proces este un imperativ pentru

societăţile contemporane aflate în curs de dezvoltare sau tranziţie.

Conţinutul ei poate fi urmărit după următoarele schimbări

care se impun:

În sfera economică factori importanţi ai modernizării sunt:

răspândirea maximală a relaţiilor economiei de piaţă; industrializarea

şi nootehnologizarea; introducerea şi valorificarea modelelor

173

contemporane de investiţii; exploatarea şi utilizarea eficientă a

resurselor naturale fără a agrava situaţia ecologică; lărgirea pieţei

produselor şi serviciilor, a muncii şi capitalului; urbanizarea;

distribuirea eficientă a mărfurilor şi schimbarea modelului

consumului; redistribuirea venitului naţional şi altele.

În sfera socială modernizarea presupune: „slăbirea” tipului de

societate absolut dependentă de stat şi lărgirea sferei relaţiilor

raţionale, izvorâte din autodeterminarea individului în toate

aspectele, bazate pe relaţiile economiei de piaţă; diferenţierea

structurii sociale; creşterea, lărgirea clasei de mijloc; specializarea

funcţiilor instituţiilor obşteşti; secularizarea, adică separarea religiei

de stat; schimbarea calitativă a comportamentului oamenilor.

În sfera politică modernizarea presupune: formarea unui stat

naţional centralizat; apariţia şi consolidarea unei clase politice

competente şi responsabile; crearea unei birocraţii raţionale; găsirea

mijlocului de aur privind centralizarea-decentralizarea; dezvoltarea

şi eficientizarea pluralizmului politic; asigurarea drepturilor

oamenilor; creşterea nivelului comunicării politice; aplicarea

tehnologiilor consensuale în elaborarea şi realizarea deciziilor

politice; asigurarea legăturii inverse între sistemul politic şi mediul

social; participarea înaltă, activă a cetăţenilor în viaţa politică.

În sfera culturală modernizarea presupune: secularizarea,

adică afirmarea unei culturi pragmatice, analitice; diferenţierea

sistemului spiritual şi axiologic; pluralismul conştiinţei sociale;

sporirea rolului ştiinţei, instruirii şi educaţiei în dezvoltarea durabilă;

sporirea cheltuelilor pentru dezvoltarea ştiinţei şi învăţământului;

păstrarea, dezvoltarea, (în unele cazuri crearea) culturii naţionale;

pluralismul curentelor ideologice; dezvoltarea mijloacelor

informaţionale şi de comunicare în masă, etc.

Semnificaţia modernizării politice poate fi sesizată şi prin

problematica trecerii de la tipurile de regimuri nedemocratice la cel

democratic. În particular acest proces s-a desfăşurat pe parcursul

anilor 70-90 ai sec. XX, graţie schimbărilor şi transformărilor care

au avut loc într-un şir de state cum ar fi: Portugalia, Spania, Grecia,

ţările Europei de Est etc. Astfel politologii au elaborat teoria trecerii

de la autoritarism la democraţie, denumită teoria redemocratizării. În

această teorie atenţia este concentrată asupra condiţiilor şi

174

premizelor, forţelor motrice care fac posibilă acestă trecere, căilor şi

stadiilor, asupra diverselor modele ale acestei treceri.

În literatura polititologică sunt evidenţiate următoarele căi de

trecere la democraţie: a) evoluţionistă sau de transformare - exemplu

fiind Spania; b) revoluţionară sau schimbul sau decăderea regimului

vechi – exemplu servind Portugalia; c) cucerirea militară – exemple

servind Germania şi Japonia.

Savantul american S. Huntington evidenţiază trei modele de

trecere de la regimul autoritar la cel democratic:

1. modelul clasic de democratizare (exemple Marea Britanie,

elveţia). Acesta se caracterizează prin: limitarea treptată a puterii

monarhului; lărgirea treptată a drepturilor cetăţenilor (mai întâi

acordarea drepturilor cetăţeneşti (personale), mai apoi celor politice

şi mult mai târziu a drepturilor sociale); în acelaşi ritm, treptat se

limitează, apoi se lichidează cenzurile electorale; în acelaşi timp are

loc lărgirea competenţelor parlamentului care se formează ca putere

legislativă supremă şi care controlează guvernul;

2. modelul ciclic (exemple servesc unele ţări ale Americii

Latine, Asiei, Africii). Acest model presupune alternarea, sau

rânduirea formelor de guvernare democratice şi autoritare însoţite de

o atitudine pozitivă a elitei politice faţă de democraţie. În cazul dat

guvernanţii aleşi de popor fie că sunt deturnaţi de la putere de către

militari, fie că ei înşişi abuzează de putere de teamă să n-o piardă,

confruntându-se cu o nepopularitate sporită în rândurile populaţiei şi

o opoziţie puternică şi categorică. Acest model confirmă starea

firavă, prematură a democraţiei în cadrul culturii politice dominante;

3. modelul dialectic (exemple: Spania, Portugalia, Grecia). El

are mult comun cu cel ciclic, şi anume instabilitatea regimurilor

politice tranzitorii, însă aici trecerea la democraţie dispune de unele

premise interne importante ca de exemplu: industrializarea, formarea

clasei de mijloc destul de numeroasă, nivelul înalt de instruire al

cetăţenilor, raţionalizarea şi individualizarea conştiinţei de masă

ş,a.m.d. Anume aceşti factori şi alţii de acest gen apropie şi

facilitează decăderea autoritarismului şi ca rezultat, în urma mai

multor rânduiri de regimuri şi forme de guvernare se instalază o

democraţie trainică, stabilă şi veritabilă.

Logica generalizată a trecerii la democraţie se poate

fundamenta pe două modele de modernizare politică, diferenţa dintre

175

care constă în existenţa sau lipsa consensului între reformatori şi

adepţii moderaţi ai sistemului vechi - modelul cooperativ (cooperant)

şi modelul concurent.

Primul model dispune de un potenţial vădit de democratism

şi presupune: 1) liberalizarea treptată şi consecventă a regimului

politic; 2) “demontarea” atentă şi controlată a instituţiilor sistemului,

regimului, care ţin de trecut şi nu mai corespund, adică sunt deja

depăşite de timp, cu reproducerea înţeleaptă a unora din cele vechi,

care şi-au păstrar dreptul la viaţă/existenţă şi constituirea unor

instituţii democratice noi; 3) resocializarea populaţiei.

Al doilea model presupune: 1) liberalizarea generală, adică

atotcuprinzătoare; 2) demontarea sistemului democratic precedent;

3) implementarea cu orice preţ a instituţiilor democratice noi,

necătând la împotrivirile, care pot avea loc de sus sau de jos.

Modelul dat de transformare se evidenţiază printr-o

liberalizare rapidă şi deseori superficială, prin petrecerea rapidă a

alegerilor democratice în rezultatul cărora elita veche este înstrăinată

de la putere. Acest model nu exclude revenirea la nişte regimuri

nedemocratice şi mai odioase decât cele anterioare din cauza că noile

instituţii politice sunt încă slabe şi neexperimentate.

Exemplu-ilustraţie de modernizare politică de tip socialist

poate fi luată China. China reprezintă o ţară mare şi o mare putere,

care în mod cum nu se mai poate de original a purces la

democratizare şi descentralizare reieşind din condiţiile sale

naţionale, respectând tradiţiile şi conştientizând rolul decisiv al

economiei în desfăşurarea celorlalte mutaţii - sociale şi politice.

Astfel în anii 1978-1990 printr-o politică moderată, treptat s-a ajuns

la compatibilitatea a două fenomene aparent contradictorii:

planificarea economică şi piaţa liberă (socialismul de piaţă),

completându-se cu astfel de elemente ca deideologizarea abordării

problemelor economice, schimbarea mentalităţii, trecerea treptată la

reforme, valorificarea mecanismelor economiei de piaţă, renunţul la

planificarea amănunţită a dezvoltării economiei naţionale şi

debirocratizarea administrării.

Este evident că un principiu necesar al modernizării a fost

restructurarea sistemului politic prin democratizarea consecventă

(controlul asupra statului din partea societăţii, perfecţionarea

sistemului de cooperare şi de consultare politică între partidul

176

comunist şi alte partide, întărirea unităţii poporului şi statului,

perfecţionarea sistemului de autonomie regională a naţionalităţilor,

întărirea puterii instituţiilor de control judiciar şi administrativ) şi

perfecţionarea legislaţiei, care-ar asigura continuitatea reformelor şi

deschiderea externă, consolidarea factorilor macroeconomici şi

îmbunătpţirea funcţionării întreprinderilor ca agenţi ai economiei de

piaţă, asigurarea independenţei tribunalelor şi procuraturii,

continuarea luptei pentru lichidarea abuzurilor de putere şi corupţiei,

combaterea şi reducerea criminalităţii şi infracţiunilor - toate în

ansamblu s-au dovedit a fi un imperativ de neamânat pentru a

răspunde unei reformări complexe, multidimensionale - economice,

sociale, politice, culturale. O astfel de reflecţie a stării de lucruri se

comprimă în maxima chineză „tiyong”, care include a)cunoştinţele,

b)tradiţiile chineze ca principii fundamentale şi c) îmbogăţite cu cele

occidentale şi, ceea ce este important, aplicate consecvent în

practică. Desigur modelul chinez de modernizare merită toată

atentia, însă se cere de menţionat, că în unele privinţe, cum ar fi

nivelul democratizării, drepturile omului ş.a. rămâne încă mult de

făcut, fapt pentru care China este criticată de experţii occidentali.

Utilizând cu pricepere cunoştinţele teoriei modernizării alte

state pot evita posibilele greşeli, economisi timpul şi mijloacele

necesare în efectuarea reformelor. Esenţial este de subliniat că numai

o societate deschisă poate face faţă acestor ispitotoare provocări ale

contemporaneităţii.

Teoria modernizării reprezintă un sistem interdisciplinar de

idei, concepte, care studiază problemele dezvoltării societăţilor

tradiţionale şi în tranziţie în corespundere cu cerinţele moderne.Ea

nu-şi pierde actualitatea nici pentru alte state, prezentând un mare

interes pentru practica social-politică contemporană. O latură a ei,

sau altfel spus, o parte componentă, autonomă şi de rol primordial în

realizarea ei în viaţă, este modernizarea politică. Aceasta înseamnă

nu alt ceva decât necesitatea şi acţiunea corespunzătoare ei, de a

organiza sau reorganiza sistemul politic în întreaga lui structură la

nivelul cerinţelor şi mijloacelor moderne, deci actuale. Caracteristici

majore ale procesului de modernizare politică se consideră: a)

potenţarea capacităţii politice prin creşterea funcţiilor statului şi

raţionalizarea proceselor de conducere; b) democratizarea, implicând

depăşirea sau completarea democraţiei politice prin democraţia

177

economică şi socială, întemeiate pe principiul egalităţii, şi

dezvoltarea naţiunii, cu corelativul ei, statul naţional, ca singurul

cadru legitim pentru modernizarea politică.

La etapa actuală există o anumită experienţă a modernizării

acumulată de astfel de state ca S.U.A., Canada, statele-nucleu al

Uniunii Europene - Franţa, Germania, Anglia etc., Republica Sud-

Coreiană, Singapore, Tailanda, Indonezia, Filipinele, China ş.a., şi

cum n-ar fi ea apreciată ea de diferiţi autori, ea conţine multe

elemente raţionale şi utile pentru celelalte ţări.

Utilizarea bagajului teoretic şi practic al modernizării politice

poate aduce doar foloase statelor lumii, anticipând sau prevenind

posibilele greşeli, accelerând alinierea lor la statele cele mai

înaintate, avansate, dezvoltate. Asta nicidecum nu înseamnă şi nu

presupune un amestec justificat al ţărilor mai dezvoltate în treburile

interne ale celorlalte, cu atât mai mult impunere prin forţă sau dictat

al cutăror modele de dezvoltare politică, economică sau de alt fel. Ea

presupune înţelepciune din partea ambelor părţi, gătinţă de a studia,

analiza, compara, împrumuta din ceea ce este mai valoros şi general-

uman, universal din practica celor mai dezvoltate ţări – din toate

domeniile existenţei sociale – şi păstrarea identităţii, originalităţii

lor. Anume aici liderii şi elitele politice trebuie să-şi manifeste nu

numai voinţa şi capacităţile dintre cele mai pozitive, dar şi arta,

măestria, iscusinţa.

Modernizarea politică exprimă şi reflectă mecanismul de

„restartare” şi perfecţionare a funcţionării sistemului politic în

direcţia democratizării, care trebuie să fie corelată armonios cu sfera

cultural- spirituală.

În viaţa reală modernizarea complexă, inclusiv cea politică,

este un proces anevoios şi contradictoriu. Succesul lui depinde de

competenţa conducerii politice, de existenţa liderilor politici de

înaltă performanţă, în stare să găseacă limbă comună, înţelegere,

coaliţii cu diverse forţe politice şi să asigure consecvent reformele.

178

Tema 14. Politica internă şi internaţională

Activitatea politică ca teren de muncă are două dimensiuni

principale în egală măsură necesare şi importante – interiorul statului

concret şi exteriorul lui. Subiecţi ai acestora sunt instituţiile şi

structurile respective ale sistemului politic al societăţii date. Primul

include atâtea direcţii şi subdirecţii câte domenii ale existenţei şi

funcţionării societăţii date sunt gestionate şi reglementate de statul

respectiv, de către organele lui abilitate, - iar al doilea include

raporturile, nu mai puţin ramificate, cu statele vecine – cu cele din

apropiata vecinătate sau cu comunitatea internaţională. Anume

despre esenţa şi conţinutul acestora va fi vorba în cele ce urmează.

Planul:

1. Esenţa şi direcţiile principale ale politicii interne

2. Politica internaţională: obiectivele, subiectul, principiile

1. Esenţa şi direcţiile principale ale politicii interne.

Obiectul politologiei include, alături de cele precăutate în

prelegerile precedente, conţinutul şi direcţiile activităţii instituţiilor

sistemului politic, şi mai ales ale statului. Acesta din urmă are două

mari şi importante câmpuri de activitate – în interiorul ţării

respective şi arena internaţională, ţările vecine şi întreaga lume.

Transformările, schimbările, ce au loc pe unul din aceste câmpuri se

răsfrâng într-un mod sau altul asupra modificărilor de pe celălalt. Un

stat oarecare atrage atenţia şi trezeşte interesul comunităţii

internaţionale prin ceea ce produce (cât este de căutată şi competitivă

producţia dată). Aceasta poate fi atât producţie propriu-zisă, cât şi

figurativă – război, insecuritate, epidemii, mizerie, etc. Schimbările

şi transformările care au loc într-o societate concretă sunt organic

legate şi determinate de unitatea intereselor grupurilor sociale ce se

află la putere, unitatea intereselor statului dat şi interacţiunea directă

şi indirectă a activităţii politicii interne şi externe.

Politica internă reprezintă activitatea statului şi a organelor

sale, a partidelor politice de guvernământ şi altor organizaţii social-

politice în interiorul ţării. Ea exprimă relaţiile dintre componentele

societale – clase, grupuri sociale, comunităţi etnice în acest domeniu.

În cadrul ei se manifestă cele mai profunde şi fundamentale interese

ale societăţii, ale tuturor grupurilor din care ea este compusă. În sens

larg esenţa politicii interne se reduce la următoarele: 1) formularea

179

sarcinilor principale, elaborarea cursului general de politică internă,

determinarea scopurilor imediate şi a celor de perspectivă pe care şi

le propune statul dat la etapa concretă a funcţionării sale; 2)

elaborarea căilor, mijloacelor, tehnologiilor prin care obiectivele

propuse pot fi atinse. După cum demonstrează experienţa istorică

aceste tehnologii şi metode pot să corespundă, adică să fie adecvate

scopurilor sau să nu corespundă, pot fi umane sau inumane şi altele;

3)selectarea, înaintarea şi repartizarea, pregătirea şi reciclarea

cadrelor capabile să transpună în viaţa sarcinile schiţate.

Atitudinea faţă de puterea existentă, faţă de cursul politic

promovat de ea reprezintă latura de bază a politicii interne. După

cum se ştie aceasta atitudine poate fi diferită – de la susţinerea

absolută a cursului politic, al guvernării date, concrete, până la

critica lui dură şi insistenţa de a-l renova sau schimba inclusiv până

la cerinţa categorică a demisiei guvernării incompetente sau

inconsecvente şi a înlocuirii ei cu alta, desigur in corespundere cu

prevederile constituţionale şi pe căi non violente.

Cele menţionate în prelegerea trecută – exigenţele faţă de activitatea

politică sunt valabile şi aici, şi totodată este important a evidenţia

următoarele din cerinţe faţă de politica internă.

Ea trebuie să aibă un pronunţat caracter democratic (masele

au dreptul să participe la elaborarea ei atât direct, cât şi indirect;

oficialităţile, organele puterii sunt obligaţi să se conducă în politica

lor internă de necesităţile, nevoile, interesele mulţimilor, în primul

rând al majorităţii) şi uman (grija şi atenţia faţă de om trebuie să fie

chintesenţa acestei politici).

Altă cerinţă faţă de politica internă este realismul care

presupune că această politică trebuie să izvorască din realităţile

obiective, să rezulte din posibilităţile existente, să ţină cont de

corelaţia de forţe sociale din ţară dată, să excludă promisiunile

deşarte, populismul bazat pe minciună şi utopie, să fie asigurată

unitatea intre cuvânt şi faptă, să se ghideze de bunul simţ şi prudenţă.

Politica internă mai trebuie să corespundă principiului

moralităţii ceea ce înseamnă adevăr, sinceritate, publicitate, nobleţe

în cuvânt şi faptă, excluderea din ea a vicleniei, şireteniei, intrigilor,

speculaţiilor ş.a. Ideal politicii interne a societăţii democratice este

binele comunitar, sinceritatea, intenţiile blagorodnice, publicitatea,

tehnologiile umaniste în atingerea obiectivelor. Atingerea

180

obiectivelor politicii interne este un lucru greu şi practic irealizabil

fără elasticitate adică fără utilizarea chibzuită a diferitor resurse şi

mijloace, fără adaptarea ei la modificaţiile mediului social intern şi

nu rareori şi a celui extern. Aceasta presupune corectarea şi

perfecţionarea ei, soluţionarea contradicţiilor găsind permanent

„mijlocul de aur”, evitând tensionările şi ciocnirile, găsind

consensul, utilizând compromisurile rezonabile, coordonând,

cooperând interesele diferitelor grupuri – ceea ce in ansamblu

asigură stabilitatea internă şi creează condiţii necesare pentru că

statul şi societatea să se dezvolte normal.

Politica internă a unui stat este şi unică (integră) şi

multilaterală, multiaspectuală. Ea este unitară în esenţă întrucât

rezultă din cursul general politic al statului dat şi concomitent este şi

multilaterală după direcţii, după formele şi metodele de organizare a

activităţii subiecţilor sociale şi politice în vederea realizării ei.

Multilateralitatea politicii interne poate fi analizată conform sferelor

fundamentale ale vieţii sociale (economică, sociale, politică,

culturală). Totodată pot fi evidenţiate şi câteva direcţii care pot fi

definite ca sintetice, adică acestea incluzând mai multe aspecte, cum

ar fi spre exemplu: politica agrară, demografică, naţională, ecologică

ş.a. Alt nivel de analiză sistemică al politicii interne este cel

particular, în cadrul căruia desprindem o sumedenie de ramificaţii –

politica financiară, monetară, investiţională, ştiinţifico-tehnică,

educaţională, de tineret ş.a.m.d.

Programul sau platforma de acţiuni al unuia sau altuia din

domenii (direcţii), independent de cine se află al putere, de regulă,

conţine trei elemente de bază: 1) dispoziţiile generale ale politicii

(direcţia) în domeniul dată care include principiile şi obiectivele; 2)

programul de acţiuni concrete, pe etape, în aceste domeniu; 3)

metodele căile şi mijloacele elaborării şi înfăptuirii politicii în

domeniul dat.

Înţelegerea corectă a acestor conţinuturi şi folosirea

chibzuită, cu pricepere a tuturor resurselor şi posibilităţilor

garantează bunăstarea şi stabilitatea, dezvoltarea ascendentă a

statului şi societăţii date. Realizarea politicii interne cere de la

instituţiile abilitate ale statului, partidele politice, elitele politice,

cunoştinţe solide şi multilaterale, iscusinţă, îndemnare şi

profesionalism, influenţă înţeleaptă şi pricepută asupra maselor largi.

181

Neglijarea de către instituţiile statului a cărorva din sarcinile

politicii interne, agravarea stării sociale a cărorva din grupurile

sociale, ignorarea intereselor şi necesităţilor vitale este în stare să

destabilizeze situaţia, provocând tensionări nedorite, chiar acţiuni de

masă de protest (de tipul celor care s-au desfăşurat în anul 2005 în

Rusia în legătură cu nominalizarea înlesnirilor anumitor pături

sociale, când o parte din populaţie le-au acceptat, rămânând

mulţumite, iar alta a fost categoric contra: primele au fost în câştig,

iar a doua fiind în pierdere, din care cauză au inundat pieţele şi

locurile publice din diferite oraşe scandând: „Revoluţie…!!!”. Este

un exemplu – ilustraţie, când un funcţionar de stat, un ministru, în

genere bine intenţionat nu a gândit până la capăt tehnologiile

aplicării legii sau dispoziţiei de rigoare, din care cauză au fost puse

în mişcare categorii şi pături sociale destul de largi din populaţia

Rusiei.)

2. Politica internaţională: obiectivele, subiectul,

principiile.

Obiectul politologiei cuprinde şi analiza evenimentelor,

fenomenelor şi proceselor de pe arena mondială şi internaţională,

care îşi au ecoul lor specific asupra celor ce se petrec în interiorul

unor sau altor state. În legătură cu acestea se operează cu noţiunile

„politică externă”, „politică mondială”, „politică internaţională”.

Ultima se impune drept politica marilor puteri. Unii autori o califică

chiar disciplină aparte care studiază interacţiunea dintre state şi, într-

un sens mai larg, funcţionarea sistemului internaţional ca întreg. Ea

poate fi concepută şi ca un domeniu multidisciplinar, concentrând

laolaltă aspecte internaţionale ale politicii, economiei, istoriei,

dreptului şi sociologiei, şi ca o metadisciplină care se axează pe

structurile sistemice şi modelele de interacţiune ale speciei umane

luate ca întreg. Ea şi-a dobândit propria identitate după primul război

mondial. Principalii ei câmpi includ: economia, politica

internaţională, organizaţiile internaţionale, politica externă, studii

strategice şi cercetări asupra păcii.

Politica internaţională include relaţiile dintre state, totalitatea

interacţiunilor lor în cadrul sistemului internaţional. Subiecte ale

politicii internaţionale sunt nu numai statele mari, dar şi alţi actori

182

(agenţi) colectivi, cum sunt corporaţiile multinaţionale, grupurile

transnaţionale şi organizaţiile internaţionale.

Politica mondiala reprezintă totalitatea acţiunilor externe ale

subiectelor de bază ale dreptului internaţional. Evident subiecte de

bază în cazul dat sunt statele mari ale lumii, marile puteri cu

influenţă majoră pe arena internaţională. Anume ele, mai întâi de

toate, sunt ţesătura vie a relaţiilor internaţiunale, de sigur în raport cu

alte state - mai mici, mai puţin sau slab dezvoltate, dar care tot

participă în viaţa politică internaţională. Subiecţi ai politicii

mondiale sunt deasemenea structurile obşteşti şi internaţionale

zonale/regionale, continentale etc., grupări şi alianţe de state -

europene, euro-asiatice, africane, latino-americane ş.a. de acest gen,

precum şi ONU cu toate instituţiile sale, care prin activitatea la nivel

global şi în conformitate cu împuternicirile investite de comunităţile

politice respective au o pondere sporită în monitorizarea şi

reglementarea proceselor şi evenimentelor care au loc în lume.

Politica externă ţine de activitatea statului concret pe arena

internaţională, de relaţiile lui cu alte state. Ea este chemată să

reglementeze relaţiile reciproce cu alte state şi popoare, să creeze

condiţii favorabile externe pentru rezolvarea problemelor şi

sarcinilor sale interne. Este necesar de a nu identifica noţiunile

politică mondială şi politică externă. Cea din urmă pe bună dreptate

este calificată drept prelungirea, continuarea politicii interne,

extinderea ei la relaţiile cu alte state pe diferite căi şi utilizând

diferite mijloace.

Aşadar, la general vorbind cursul de politică externă a unui

stat este o continuare a politicii sale interne (măcar ca unii autori

contestă această concepere a politicii externe). El rezultă din esenţa

şi caracterul orânduirii de stat, regimului politic intern. La rândul său

politica externă influenţează asupra celei interne, am putea spune o

completează. În ultima instanţă ambele rezolvă una şi aceeaşi sarcină

– asigură menţinerea şi consolidarea sistemului de relaţii sociale şi

politice existent în ţara dată, dar pe căi şi cu mijloace specifice: în

cazul politicii interne metodele şi tehnologiile aplicate rezultă din

faptul că statul deţine monopolul asupra puterii politice, dispunând

de mai multe pârghii pentru menţinerea acestei orânduiri, pe când în

politica externă şi internaţională lipseşte acel unic centru de putere,

aici activează state în principiu suverane, şi respectiv, relaţiile dintre

183

ele se compun din rezultatele tratativelor, negocierilor, acordurilor

ş.a.m.d., atingerii a tot felul de compromisuri.

Scopul principal al politicii externe este asigurarea de

condiţii externe din cele mai favorabile pentru realizarea intereselor

statului dat, a prosperităţii poporului său. În acelaşi timp politica

externă îşi are specificul său, condiţionat de caracterul statelor

contemporane, interesele lor, programele, scopurile ş.a.m.d.,

necoincizând întotdeauna, ceea ce necesită acorduri, articulare cu

bunăvoinţa subiecţilor dreptului internaţional, al statelor lumii,

numărul cărora întrce circa 200. Asta şi face ca politica externă a

oricărui stat concret să fie un lucru deloc simplu,

Politica externă a statului se elaborează în corespundere cu

normele constituţionale ale statului dat, dar totodată, trebuie să se

ţină cont şi de normele dreptului internaţional. Primatul sau

supremaţia în metodica soluţionării chestiunilor dintre cele mai

serioase, grele şi grave care pot apărea între diferite state şi care ţin

de politica externă, trebuie să revină normelor dreptului

internaţional. Acestea dispun de un potenţial reglementator destul de

mare datorită faptului, că în ele este generalizată experienţa întregii

comunităţi internaţionale, mai ales din epoca contemporană.

Această experienţă acumulată a omenirii este comprimată în

principiile fundamentale ale dreptului internaţional. Acestea se

caracterizează prin maximă generalitate tridimensională (1) sunt

aplicabile tuturor relaţiilor internaţionale reglementate de dreptul

internaţional; 2) sunt rezultatul unui proces de maximă abstractizare

şi generalizare a ceea ce este esenţial în întregul sistem al dreptului

internaţional public; 3) sunt rezultatul acordului de voinţă al

cvasimajorităţii statelor şi se aplică tuturor acestora, inclusiv altor

subiecte de drept internaţional). Lor le mai este propriu:

Caracterul de universalitate (sunt consacrate pe calea

cutumelor generale sau pe calea tratatelor multilaterale);

Caracterul juridic obligatoriu (care rezulta din conţinutul

normativ al principiilor fundamentale);

Se consideră ca au caracter imperativ (sunt norme jus

cogens).

Între principiile fundamentale ale dreptului internaţional nu

există o ierarhie recunoscută, deşi principiul suveranităţii şi

egalităţii prezintă o importanţă cu totul aparte, precum şi faptul că

184

principiilor fundamentale le mai este proprie calitatea de a fi

interdependente, de a se condiţiona reciproc, în sensul că ele

constituie un ansamblu unitar, în cadrul căruia respectarea unuia

dintre ele, înseamnă respectarea celorlalte, şi pe cale de consecinţă,

încălcarea unuia atrage după sine nerespectarea celorlalte principii,

provocând grave pericole pentru viaţa internaţională.

Principiile fundamentale au un caracter dinamic: deşi ele

prezintă un înalt grad de perenitate, ele nu au un conţinut imuabil, ci

evoluează în concordanţă cu dinamica relaţiilor internaţionale, cu

dinamica valorilor care la consacră.

Pe parcursul evoluţiei istorice sistemul principiilor se

modifică pentru a reflecta aceste transformări, apărând principii noi

în funcţie de apariţia unor noi valori care se cer apărate şi consacrate

prin ansamblul reglementărilor de drept internaţional. Acestea din

urmă subliniază prin conţinutul lor ideatic şi valoric ceea ce trebuie

să fie, codificând permanent în conţinutul lor normativ ceea ce este.

Aici pot fi menţionate mutaţiile suferite de principiul suveranităţii,

sau pe care posibil să le sufere principiul neamestecului în treburile

interne.

Principiile susenumerate sunt consfinţite în principal în

astfel de documente: Carta O.N.U. (art.2), Declaraţia Adunării

Generale a O.N.U. din 1970 referitoare la „principiile dreptului

internaţional privind relaţiile prieteneşti şi cooperarea dintre state în

conformitate cu Carta O.N.U. (Rezoluţia 2625 din 14 octombrie

1970)”, Actul Final al CSCE de la Helsinki (1975).

Carta O.N.U. conţine următoarele principii: 1) egalitatea

suverană a statelor; 2) îndeplinirea cu bună-credinţă a obligaţiunilor

asumate; 3) reglementarea paşnică a diferendelor internaţională; 4)

nerecurgerea la forţă şi la ameninţarea cu forţa împotriva integrităţii

teritoriale sau a independenţei politice; 5) neamestecul în treburile

interne.

Declaraţia de la 1970 le completează cu următoarele

principii: 6) autodeterminarea popoarelor şi 7)cooperarea

internaţională.

Actul Final de la Helsinki accentuează alte principii: 8)

inviolabilitatea frontierelor; 9) integritatea teritorială; 10) respectarea

drepturilor omului, aducând o serie de precizări referitoare:

185

respectarea drepturilor inerente suveranităţii, caracterul permanent al

drepturilor popoarelor de dispune de ele însele.

Şi totuşi practica socială în domeniul relaţiilor internaţionale

în ultimul timp devine extrem de complicată încât necesită

tehnologii neordinare. Nu de fiecare dată prevederile dreptului

internaţional garantează soluţionarea cutării sau cutării chestiuni.

Este trist când unele state se retrag din nişte tratate internaţionale de

importanţă majoră pentru securitatea europeană şi mondială.

Politica externă este promovată de mai multe subiecte statale

– Şeful statului, Parlamentul (Comisia respectivă), Guvernul (în

special ministerul de resort), Ambasadele şi Consulatele statului

respectiv în alte ţări, reprezentanţele aceluiaşi stat pe lângă

organizaţiile internaţionale, - fiecare dintre acestea avându-şi

împuternicirile concrete, dar toate împreună sunt chemate să

reprezinte şi să promoveze interesele propriului stat în relaţiile cu

organismele internaţionale.

Actor important a politicii externe este şi diplomaţia

populară, care poartă un caracter neoficial, acestea sunt diferite

asociaţii non politice (exemplul „Dacia” în RM), ale oamenilor de

creaţie (savanţilor, scriitorilor), organizaţii feministe, de tineret,

pacifiste etc. chiar imigranţii, mai ales cei organizaţi şi legali care se

aranjează la munci peste hotare provizoriu sau îşi schimbă reşedinţa

în alte ţări… Toţi în ansamblu creează imaginea plenară despre ţara

de origine, nivelul culturii şi democraţiei, competenţele şi

profesionalismul lucrătorilor ş.a.m.d. contribuie la cunoaşterea şi

apropierea dintre ţări şi popoare.

Activitatea din cadrul politicii externe din totdeauna suportă

influenţa mai multor factori, dar mai ales al partidelor politice care

se află la putere de oarece ele sunt implicate în chestiunile statului

într-o măsură mai mare sau mai mică determină linia politicii lui

externe. De aici rezultă, că politica oricărui stat sau comuniuni de

state (europene, africane, latino-americane etc.) pe arena

internaţională este condiţionată de interesele forţelor social-politice

care domină în societate, adică forţelor care deţin puterea.

Ciocnirea diverselor interese, exponenţi ai cărora sunt forţe

politice diametral opuse pe arena internaţională a condus pe

parcursul istoriei la presiune politică şi economică a unor state

asupra altora, la susţinerea reacţiei interne, organizarea diversiunilor

186

de tot felul, organizarea comploturilor, loviturilor de stat şi altora.

Istoria politică generalizată a lumii demonstrează că în lume au fost

şi există state pacifiste, state neutre (nealiniate) şi state războinice –

focare de nelinişti în diferite zone sau regiuni ale lumii şi poate chiar

focare de război (rece sau civil). Aceeaşi istorie confirmă că nu poate

fi răsturnată sau descurajată setea unor state de a fi sau a deveni

supraputeri – fie zonale, fie continentale, sau mondiale, de a domina

lumea. În diferite perioade istorice liderii de acest gen se rânduiau

datorită combinaţiilor de circumstanţe, însă in secolele XX şi XXI,

odată cu progresele înregistrate în industria de război, cu intenţiile

tot mai multor state de a-şi asigura o securitate mult mai trainică,

prin a stăpâni, a intra în posesia celor mai performante tehnologii de

omucidere, gândul la dominaţie mondială este extrem de periculos,

dacă nu chiar criminal. De aceea sarcina fundamentală a politicii

externe, a tuturor statelor s-ar cuveni sa fie dezvoltarea cooperării şi

colaborării în scopuri paşnice şi creative, construirea unei astfel de

reţele de relaţii internaţionale, care ar exclude violenţa şi războaiele

din arsenalul de mijloace chemate să le asigure interesele şi

securitatea. Într-o astfel de situaţie nici o ţară nu poate pretinde la o

securitate mai garantată decât celelalte: securitatea trebuie să fie

internaţională, adică numai generală, universală – adică a tuturor

statelor – mari şi mici, bogate şi sărace, dezvoltate şi mai puţin

dezvoltate.

Politica externă a oricărui stat se cuvine să reiasă din

conştientizarea interdependenţei, interacţiunii, unităţii şi diversităţii

lumii, ţărilor şi popoarelor care constituie bogăţia ei, să contribuie la

triumful valorilor general-umane – vieţii, păcii, colaborării,

progresului, umanismului.

În timpurile noastre sporeşte ca niciodată rolul şi importanşa

soluţionării problemelor globale şi regionale - pacea şi securitatea,

ecologia, terorismul, SIDA , gripa aviară etc. ; în acesată direcţie se

impun nu numai acţiuni coordonate ci şi o anumită corectare,

reorientare a politicii interne a statelor. Prin aceasta politica externă

o consolidează, întăreşte pe cea internă şi în acelaşi timp o nivelează,

aducând-o într-o mai mare sau mai mică corespundere cu realităţile

internaţionale, legităţile şi criteriile dezvoltării mondiale.

Din cele expuse mai sus rezultă că fiecare dintre state trebuie

să exploreze la maximum atât potenţialul său intern cât şi legăturile

187

cu întreaga comunitate internaţională pentru a face faţă tuturor

cerinţelor şi provocărilor, mai ales, legate de complicatele şi

controversatele procese ale globalizării.

În toate statele contemporane, deşi în măsură diferită se

manifestă tendinţe contrarii – centripete ăi centrifuge: pe de o parte,

dezvoltarea legăturilor economice, factori internaţionali de diferit

gen forţează, împing statele către centralizare, iar pe de alta – mai

ales la sfârşitul secolului XX s-au activizat forţele centrifuge,

atestându-se o nemaivăzută activizare a politicii regionale şi locale.

Fiecare dintre state trebuie să răspundă la această provocare, să-şi

găsească propria sa doză de centralizare şi concomitent prin

distribuirea cât mai proporţională a puterii, să lărgească sfera

participării politice a membrilor societăţii, să apropie guvernul de

popor, să ridice nivelul activismului civic şi politic al cetăţenilor

pentru a-şi atinge cu succes scopurile.

Pentru contemporaneitate este extrem de important ca

politicile - internă, externă şi internaţională - prin întregul lor

ansamblu de subiecţi şi conţinuturi să armonizeze, să nu aibă

contradicţii antagoniste între ele, să se ghideze de interesele general

umane, să asigire viaţa, pacea şi stabilitatea, bunăstarea şi

prosperitatea tuturor oamenilor.

188

Tema 15. Cultura politică

Pînă la această temă, de sfârşit în cazul ciclului nostru de

prelegeri, termenul de cultură politică a fost folosit nu odată, întrucât

anume ea stă la baza tipologiei sistemelor politice, a liderismului

politic, de ea depinde modul cum decurge procesul şi modernizarea

politică, consensualitatea societăţii, adică capacitatea instituţiilor

puterii de agregare şi armonizare a intereselor subiecţilor sociali în

depăşirea neînţelegerilor sau conflictelor politice ş.a.m.d.

Prin prima prelegere am făcut cunoştinţă cu specificul

politologiei în familia ştiinţelor socioumane, iar în continuare am

trecut principalele ei teme, sau cele mai generale, fundamentale,

pentru ca în final să subliniem neostenit, că a cunoaşte ştiinţa despre

politică este necesar şi de o importanţă majoră în afirmarea

personalităţii de orice profesie n-ar fi ea: cunoscând-o şi posedând-o

cu pricepere fiecare cetăţean se poate manifesta, pe lângă multe

altele, şi ca arhitector al lumii Politicului, mai întâi de toate şi în

primul rând, în propria ţară. Anume despre cultura politică într-o altă

formă, mai esenţială şi particulară decât s-a vorbit tangenţial în alte

cazuri, va fi vorba în prelegerea dată.

Planul:

1. Conceptul de cultură politică şi dimensiunile ei.

2. Tipologia culturii politice.

3. Socializarea politică.

1. Conceptul de cultură politică şi dimensiunile ei

Cultura politică este un fenomen social deosebit, legat cu

viaţa spirituală a oamenilor, valorile, tradiţiile şi obiceiurile lor.

Cultura politică are o istorie lungă ca de altfel şi politica în genere.

Într-o măsură sau alta ea era descrisă deja în antichitate de către aşa

gânditori cum ar fi Confucius, Aristotel, Platon ş.a. Cu toate acestea

însăşi termenul „Cultura politică” apare cu mult mai târziu. Pentru

prima dată în circuitul ştiinţific acest termen a fost introdus de către

istoricianul-iluminist german I. Gherner în secolul al XVIII-lea. Mai

mult ca atât pe o bază empirică solidă conceptul „Cultura politică” s-

a constituit nu demult, în anii 60 ai secolului al XX-lea datorită

investigaţiilor internaţionale realizate de mai mulţi politologi.

În literatura politologică contemporană conceptul „Cultura

politică” se analizează sub aspectul îmbinării a două cuvinte –

189

„cultura” şi „politica”. Supunând analizei această îmbinare de

cuvinte îi putem defini mai clar specificul: când punem accentul pe

cuvântul cultură politică suntem obligaţi să-i evidenţiem specificul

faţă de alte laturi ale culturii – generală, economică, morală,

ecologică, etc., schimbând accentul pe a doua parte a îmbinării de

cuvinte date, este necesar să distingem specificul culturii politice în

raport cu alte forme de manifestare a politicului – sistemul politic,

procesul politic, regimul politic, etc., astfel pe de o parte cultura

politică este o varietate de cultură, iar pe de altă parte - o formă de

manifestare a politicului. Atât politica cât şi cultura se interpătrund,

se raportează la toate sferele sau domeniile vieţii sociale (spre

exemplu: politica economică – cultura economică, politica socială –

cultura în domeniul vieţii sociale, etc.)

Cultura politică este un element importat al conştiinţei

sociale, care deserveşte sistemul politic, asigură calitatea funcţionării

lui. Ea de asemenea determină comportamentul politic a majorităţii

cetăţenilor.

Totodată cultura politică nu numai că deserveşte sistemul

politic în genere, ea însăşi contribuie la modernizarea şi

perfecţionarea lui. Cultura politică reflectă procesul formării şi

realizării potenţialului intelectual al subiecţilor vieţii sociale

(personalitate, grup social, pătură socială, clasă, societate), în

activitatea social-politică (iar indirect – în orice activitate socială),

scopurile ei, mijloacele, metodele, rezultatele. Cultura politică

dezvăluie gradul dezvoltării omului ca subiect al transformărilor

sociale, de regulă de perfecţionare a lor.

Anume în cele expuse constă esenţa culturii politice –

legătura ei indisolubilă cu formarea omului ca militant activ, ca

subiect al dezvoltării sociale. Adică omul, cetăţeanul, este prim-

purtătorul culturii politice, însă fiecare persoană, individ are nivelul

său de conştiinţă, de experienţă socială, are particularităţile sale

individuale, originale. Cultura politică a individului, grupului social,

păturii sociale, clasei, societăţii în genere, nu poate să se formeze în

afara condiţiilor social-economice existente. Pentru a o forma, educa

şi analiza este necesar să se ţină cont de asemenea de specificul

muncii profesionale a fiecăruia.

În literatura politologică există mai multe definiţii ale culturii

politice. Ne vom referi la una din ele, care după părerea noastră, este

190

foarte laconică şi corespunde cerinţelor definiţiei. Aşadar, cultura

politică reprezintă caracteristica sau dimensiunea politică a

personalităţii, grupului social, păturii, clasei, sau a altor comunităţi, a

societăţii în ansamblu, care corespunde cerinţelor de însemnătate

general-umană şi integrează cunoştinţele politice şi conştiinţa

politică şi care se exteriorizează în practica politică, experienţa

politică, activitatea politică a subiecţilor respectivi.

Indiferent de modul în care este definită şi interpretată

cultura politică, ea trebuie concepută, după cum s-a spus mai sus, în

două aspecte:

1) ca parte componentă a culturii şi civilizaţiei;

2) ca dimensiune a proceselor politice, a sistemului politic, a

vieţii politice în genere.

Aşadar, prin termenul cultură politică subînţelegem

ansamblul cunoştinţelor, valorilor, normelor, convingerilor,

idealurilor, sentimentelor, experienţei şi modalităţilor de gândire de

natură politică, care alimentează şi asistă funcţionarea sistemului

politic. O astfel de tratare a culturii politice reflectă mai mult

aspectul ei general teoretic. Analizând-o mai detaliat putem

desprinde şi evidenţia următoarele ei elemente structurale, adică

componente: a) concepţiile, strategiile, programele, ideologiile şi

doctrinele politice care orientează şi fundamentează activitatea

partidelor politice, mişcările şi formaţiunile politice din societate; b)

instituţiile politice statale sau extrastatale din societate, formaţiunile

şi partidele politice, liderii acestora; c) normele şi valorile generale

ale societăţii respective, în special cele ce se referă la acţiunea şi

conduita politică.

Nivelul dezvoltării culturii politice, eficienţa, calitatea şi

randamentul practicii politice nu sunt aceleaşi în toate societăţile, ele

depind de o serie de factori cum ar fi: natura regimului politic şi a

formei de guvernământ; nivelul dezvoltării vieţii materiale şi

spirituale din cadrul societăţii respective; gradul şi nivelul

organizării vieţii politice, şi îndeosebi al democratismului ei;

tradiţiile, obiceiurile şi normele care reglementează viaţa socială atât

cele istorice, cât şi cele contemporane, inclusiv, particularităţile

dezvoltării social-istorice a statului şi societăţii date.

191

Fiind o dimensiune a proceselor politice, a sistemului politic,

atât sub aspect structural, cât şi funcţional, cultura politică implică o

serie de dimensiuni proprii:

Dimensiunea cognitivă, care include cunoştinţele,

informaţiile, datele despre sistemul politic, procesele politice şi

faptele politice;

Dimensiunea social-psihologică, care include emoţiile,

sentimentele, retrăirile generale vizând existenţa şi funcţionarea

politicului. Acestea pot fi de simpatie sau antipatie, conlucrare,

colaborare, indiferenţă sau pasivitate;

Dimensiunea normativă, care include ansamblul de reguli,

norme, care reglementează activitatea şi funcţionalitatea politicului;

Dimensiunea axiologică, ce cuprinde valorile politice,

evoluţia lor permanentă prin care se evaluează corespunzător unui

anumit criteriu ale practicii sistemului politic, ale funcţionalităţii lui,

se stabilesc priorităţi de acţiune, se determină utilitatea, sensul

activităţilor, etc. Acestea-s extrem de importante în programarea

acţiunii în elaborarea strategiei şi tacticii, dar şi pentru corelarea „din

mers” a acţiunilor unui actor politic sau altuia.

2. Tipologia culturii politice

Influenţa culturii politice asupra vieţii politice reale depinde

de tipul ei, de stabilitatea ei calitativă. Clasificarea tipului de cultură

politică apreciată drept clasică a fost înaintată de politologii

americani G. Almond şi C. Verba în lucrarea „Cultura civilă”. În

baza analizei rezultatelor cercetărilor efectuate, ei evidenţiază trei

tipuri de cultură politică:

Cultura politică parohială (provincială sau locală). Acest tip

de cultură este caracteristic unei zone restrânse - satului, etniei,

regiunii unde instituţiile de bază sunt primăria, şcoala, biserica. Nu

există o conştientizare a sistemului politic în întregime, a politicii

statului în genere. Cunoştinţele, sentimentele, judecăţile de valoare

sunt orientate spre acestea unităţi. Pentru acest tip de cultură sunt

caracteristice: indiferenţa faţă de politică; împletirea reprezentărilor

economice, politice şi religioase; competenţă politică şi activitate

politică redusă, minimă. Nu se conştientizează importanţa

problemelor de interes naţional şi global.

192

Cultura politică de supunere (de subordonare). Acest tip de

cultură corespunde unor comunităţi reglate de valori naţionale. Prin

dimensiunile şi funcţionalitatea sa, acest tip de cultură se

caracterizează prin aceea că oamenii sunt conştienţi de sistemul

politic, de valoarea şi rolul lui, însă ei au o atitudine pasivă,

dezinteresată faţă de politică. Marea majoritate a subiecţilor sociali

nu cred, nu sunt convinşi că pot juca vre-un rol în procesul

decizional. Ei cred că sistemul politic este atât de perfect încât le va

proteja viaţa şi personalitatea, că el va funcţiona bine, avantajele vor

fi bune pentru toţi cetăţenii, fără ca ei sa-şi exprime careva cerinţe

sau să manifeste careva iniţiative. De la dânşii se cere doar numai să

respecte deciziile şi regulile corespunzătoare unei etici a supunerii.

În sistemele totalitare acest tip de cultură politică îmbracă

forma unei culturi de subordonare totală a cetăţenilor şi societăţii

care, de fapt, asigură promovarea intereselor mai mult a celor aflaţi

la putere.

Cultura politică participativă. Pentru acest tip de cultură e

caracteristic interesul foarte înalt al cetăţenilor faţă de politică, nivel

înalt de informare, aspiraţia de a realiza cu ajutorul puterii propriile

interese şi scopuri, activism înalt. Cetăţenii – purtători ai acestei

culturi politice sunt conştienţi de necesitatea participării în viaţa

politică, sunt convinşi că prin implicarea conştientă pot juca un rol

major în luarea deciziilor, în funcţionarea eficientă a sistemului

politic. În acest caz, membrii societăţii dispun de instruire politică,

de educaţie şi de cultură politică necesară participării, iar societatea,

la rândul ei, le oferă cetăţenilor cadrul politic adecvat acestei

manifestări. Este de la sine înţeles, că acest tip de cultură politică

este propriu sistemelor democratice.

Şi totuşi, în literatura politologică, se subliniază că nici unul

din aceste tipuri de cultură politică nu poate fi baza sau garanţia

stabilităţii democraţiei. Cultura patriarhală, de exemplu,

caracterizează societăţi nedezvolate, din punct de vedere economic,

cărora le este străină democraţia contemporană. Cultura politică de

supunere mai mult este adecvată formelor autoritare de conducere,

cultura participativă presupune lupta politică acută pentru putere

însoţită nu rareori de instabilitate. De aceea ni se pare că cea mai

adecvată democraţiei contemporane reprezentative ar fi cultura

civilă. Ea poate fi apreciată ca o sinteză a culturii de supunere şi

193

celei participative, satisfăcând condiţii favorabile pentru democraţie:

aprecierea, împăcarea extremelor sociale şi politice, loialitatea

cetăţenilor faţă de elitele politice şi controlul maselor asupra

activităţii lor; echilibrul stabilităţii şi dezvoltării, activismul politic al

maselor şi profesionalismul politicienilor; controlul din partea

societăţii civile asupra activităţii guvernanţilor, flexibilitatea

opţiunilor politice a cetăţenilor şi responsabilitatea lor politică;

gătinţa tuturor de a respecta legile.

Bineînţeles, că şi această cultură are neajunsurile sale, nu este

ideală. Ea presupune diminuarea interesului cetăţenilor faţă de

politică, mai ales în perioada funcţionării eficiente a sistemului

politic şi a bunăstării sociale a populaţiei; sporirea activismului

politic în situaţii critice, sau în cazurile funcţionării ineficiente a

puterii, încălcării de către ea a Constituţiei etc..

Din combinarea celor trei tipuri de cultură politică nu sunt

excluse forme hibride: parohială – de supunere; de supunere –

participativă; parohială – participativă. Ne solidarizăm cu acei autori,

care susţin că cultura politică a unei ţări este o cultură mixtă,

combinând în proporţii variabile cele trei culturi în funcţie de

criteriile care au fost arătate mai sus. Ceea ce echilibrează armonios

cele trei componente ale culturii mixte este cultura civică. În lucrarea

lui Almond şi Verba este evidenţiată corelaţia necesară dintre

participarea politică şi participarea socială, dintre cooperarea politică

şi cea socială în cadrul sistemului social global, ori anume aceasta

caracterizează funcţionarea eficientă a unui regim democratic.

Aşadar cultura politică are un impact asupra sistemului

politic din care ea face parte. Cetăţeanul, care aparţine unei

democraţii posedă şi demonstrează o cultură raţional-activă, adică

la/sau în societate există aşteptarea ca el să nu fie pasiv şi indiferent,

ci activ în politică, să se ghideze de raţiune, nu de emoţii în

abordarea politicii, că este bine informat şi că deciziile sale nu sunt

mofturi sau capricii dar sunt întemeiate pe calcul atent, pe corelarea

propriilor interese cu cele ale colectivităţii, pe etica responsabilităţii.

Este un lucru incontestabil, că atâta vreme cât cetăţenii nu se implică

în politică, nu acţionează la standardele culturii raţional-active,

democraţia este puţin probabilă, practic se află în eşec. Nivelul

scăzut de cultură politică, subinformarea, apatia, pasivitatea

cetăţeanului constituie indicii unei democraţii slabe, bolnăvicioase.

194

Raportul dintre cultura politică şi democraţie este mediat şi

de alte paradigme explicative, cum ar fi – dezvoltarea economică,

jocul forţelor istorice şi culturale, particularităţile naţionale: acestea

pot favoriza sau bloca dezvoltarea democraţiei ca expresie a culturii

politice participative. Totul depinde de logica situaţiilor de

interacţiune între micro şi macropolitic, între actori şi evenimente,

deoarece prin acest joc se creează identităţile colective şi sistemele

de atitudini.

O cultură politică naţională totdeauna este marcată de

specificul dezvoltării sale istorice, de condiţiile geopolitice, de

succesiunea regimurilor politice, de matricea culturii sale populare.

Dacă să facem o retrospectivă a istoriei neamului nostru român ne

vom convinge de adevărul acestei teze: cultura politică nu include

numai sistemele de atitudini, credinţe şi sentimente care dau un sens

acţiunii politice la un moment dat. Componentele ei de bază nu sunt

numai atitudinile, motivaţiile şi capacitatea de a convieţui. Ea

include neapărat şi totodată dimensiunea istorică a conştiinţei

naţionale, reflectată în specificul naţional, perceput ca mod specific

de a gândi şi reacţiona la problemele fundamentale ale existenţei, şi

nu în ultimul rând, la cele politice.

Ne solidarizăm cu specialiştii din ţările lovite atât de greu de

condiţiile istorice vitrege, care include în calitate de elemente

intrinseci ale culturii politice a popoarelor respective – polonezi,

români, ucraineni ş. a. – dimensiunile conştiinţei naţionale,

problematica statului unitar, continuitatea idealurilor naţionale. Are

perfectă dreptate Wladislaw Markiewicz când prin cultură politică

înţelege acele elemente, istoriceşte constituite, în cultură, luată

global, care vizează valorile recunoscute şi aşteptate de către o

colectivitate dată, referitoare, în primul rând, deşi nu exclusiv, la

sistemul puterii de stat. Astfel cultura politică ni se prezintă ca un

efect al procesului istoric îndelungat şi un produs al coabitării

sociale, schimbătoare în timp. Asemeni altor valori culturale,

valorile culturii politice se subordonează legilor moştenirii culturale,

în sensul că valorile se subordonează liniilor dominante de acţiune

din cadrul unui model cultural, se obiectivează sub forma unor

norme de comportament, a unor obiceiuri, instituţii şi organizaţii

politice care influenţează, orientează şi controlează comportamentul

politic al membrilor unei comunităţi naţionale. Ca model de

195

comportament – atitudini şi orientări politice individuale – indus de

modelele culturale, cultura politică poate fi considerată

metasocializare politică, în sensul că atât agenţii, cât şi subiecţii

socializării nu pot depăşi orbitele gravitaţionale ale modelului.

Cultura politică reflectă în conştiinţa (şi subconştiinţa)

oamenilor fenomene temeinice ale vieţii spirituale, proprii

formaţiunilor sociale, în primul rând, naţiunilor, statelor,

civilizaţiilor din care fac parte. Necătând la faptul, că ea reprezintă

un sistem relativ integru al valorilor, al normelor, al standardelor şi

al modelelor aceasta nicidecum nu exclude neomogenitatea internă a

culturii politice, existenţa în ea, într-o măsură mai mare sau mai

mică, a unor elemente autonome apreciate prin termenul subcultură.

Diversele grupuri sociale din care este compusă societatea –

naţionale (de exemplu minorităţi etnice), sociale (pături, clase),

demografice (tineret, oameni de vârstă medie, de vârstă înaintată),

politice (elite politice, lucrătorii instituţiilor de stat), religioase

(creştinii, budiştii, islamiştii, etc.), locale (urban, rural, capitală), etc.

îşi au particularităţile sale în perceperea (înţelegerea) libertăţii,

democraţiei, puterii, statului ş.a.m.d. manifestă diferit activism

politic. Adică, sistemul de valori şi formele de conduită a acestor

grupuri sociale se deosebesc considerabil de cultura politică

dominantă în societatea dată.

Cultura politică este o formaţiune foarte bogată după

conţinut, ce include toate orientările omului asupra întregului

ansamblu dintre cele mai principale fenomene politice şi, e natural,

că cultura politică nu poate fi o sumă a subculturilor politice, a

grupurilor sociale, care au fost enumerate mai sus. Cultura politică

îmbină în sine cei mai stabili, tipici indici, ce caracterizează

conştiinţa politică şi comportamentul majorităţii populaţiei, acele

stereotipuri politice care domină, care sunt mai frecvenţi în

societatea dată. Anume această cultură este cultura politică a

societăţii şi are caracter structural. În dependenţă de criterii

structurizării pot fi evidenţiate şi elementele corespunzătoare, sau

părţile componente ale culturii politice. În literatura politologică se

folosesc diferiţi criterii şi se propun diferite structuri şi elemente.

Ne vom referi doar la structura culturii politice propusă de

cercetătorul german N. Koaze. În cadrul culturii politice el

evidenţiază următoarele domenii sau elemente foarte importante:

196

Orientările, care vizează atitudinea faţă de sistemul politic în

întregime: identificarea naţional-statală, atitudinea faţă de orânduirea

de stat, de instituţiile politice, elitele politice, partidele politice, etc.

Această orientare stă la baza definirii sistemului politic ca fenomen

legitim sau nelegitim.

Orientările, care reflectă atitudinea de politica curentă:

aprecierea rezultatelor activităţii sistemului politic şi subiecţilor

(actorilor) principali ai vieţii politice – partide politice, instituţii

politice, lideri politici concreţi.

Orientările faţă de procesele politice organizate conştient,

inclusiv participarea la alegeri, în viaţa politică cotidiană şi

asigurarea prin aceasta funcţionalitatea structurilor politice:

organizaţii, partide, norme, legi, etc.

Orientările faţă de sine însăşi ca subiect a politicii:

cunoaşterea drepturilor şi obligaţiunilor sale, autoaprecierea

competenţei politice ş.a.

E posibilă şi o altă structurizare a culturii politice, folosind şi

alte criterii.

3. Socializarea politică

Formarea culturii politice este un proces destul de îndelungat. El

începe în copilărie, aproximativ pe la vârsta de 3-5 ani. Conform

părerii politologului elveţian contemporan A. Kolberg socializarea

politică se realizează în procesul plăzmuirii moral-cognitive a

personalităţii şi include trei etape:

preconvenţială. Acestei etape e caracteristic egocentrismul

vădit şi perceperea individualistă a lumii. Sub influinţa familiei în

acest timp la copil se formează identitatea individuală şi componenţii

general cognitivi, intelectual şi etici a conştiinţe, inclusiv atitudinea

faţă de putere, supunere, conform scării ierarhice, etc.;

convenţială (în genere perioada de viaţă şcolară). La această

etapă individul îşi dă seama de legătura sa cu societatea, cu

elementele ei şi cu politica. În acest răstimp se obţin şi anumite

cunoştinţe politice, se formează identitatea politică şi orientările

politice de bază ale personalităţii;

postconveţială. Această etapă se caracterizează prin formarea

poziţiei morale şi critice proprii, care poate fi apreciată ca generator

al conduitei politice. Ea semnifică formarea personalităţii politice.

Din acest moment omul e capabil să se manifeste ca cetăţean de

197

valoare, important, care nu numai a asimilat, a însuşit valorile şi

normele sociale, dar şi apreciază critic realităţile politice şi exercită

asupra lor o anumită influinţă proprie şi destul de activă.

Aşadar, socializarea politică reprezintă un proces de lungă

durată pe parcursul căruia omul însuşeşte, asimilează valori, norme,

orientări politice şi modele corespunzătoare de comportare, ce-i

permit să corespundă cerinţelor şi aşteptărilor prezentate omului de

către societate, partid politic, instituţie, colectiv. Acest proces are

două laturi:

Însuşirea cerinţelor societăţii;

Formarea calităţilor şi capacităţilor ce-i permit să corespundă

acestor cerinţe. În mersul socializării politice omul se acomodează la

societate şi interacţionează cu ea.

Socializarea politică include atât procesele direct şi

nemijlocit orientate la formarea personalităţii cu ajutorul instituţiilor

sociale (instituţiile preşcolare, şcoala, universitatea, instituţii de

învăţământ politic, etc.) cât şi influenţa stihiinică a factorilor

mediului înconjurător (grupuri neformale, de serviciu, retrăirile, care

reflectă experienţa personală a participării şi reflectării asupra

diverselor evenimente politice, etc.).

Socializarea politică reprezintă un element necesar de

menţinere şi reproducere şi concomitent de refacere şi perfecţionare

a sistemului politic, deoarece ea pregăteşte cetăţenii pentru a

îndeplini sarcinile, regulile, obligaţiunile politice corespunzătoare:

ale cetăţeanului, alegătorului, membrului de partid, membrului

sindicatului, etc. În acelaşi timp socializarea politică e importantă

pentru însăşi personalitate, deoarece socializarea îi permite să se

adapteze la politică, să însuşească valorile, normele şi regulile ei şi,

incluzându-se în viaţa politică, să-şi realizeze cu ajutorul puterii

politice propriile interese care sunt foarte variate.

Aşadar, includerea individului în viaţa politică se realizează

sub influenţa unui şir de subiecte a socializării politice. La ele se

referă familia, instituţiile preşcolare, şcoala şi alte instituţii de

învăţământ, grupuri primare (grupuri de aceeaşi vârstă, de rudenie,

de clanuri, etc.), instituţiile speciale de învăţământ politic (exemplu:

societăţi şi fonduri de iluminare politică), instituţiile politice,

organizaţiile de tineret, feministe, ale veteranilor, asociaţiile

oamenilor de creaţie, societăţile religioase, etc.

198

Instituţiile socializării politice se folosesc de către stat şi de

alţi subiecţi politici (mişcări politice, partide politice, lideri politici)

cu scopul de a introduce una sau altă cultură politică, de a forma un

tip concret de personalitate politică. Acesta poate fi un cetăţean

activ, cu convingeri democratice şi poziţii sociale critice, sau

conformist politic, cu dominare în conştiinţa lui a

consumatorismului, sau şi o persoană apolitică, sau naţionalist

înveterat, sau patriot adevărat, sau cosmopolit.

Socializarea politică ale cetăţenilor este un fenomen şi

concomitent sarcină de importanţă socială majoră. De caracterul

sănătos şi conţinutul bogat al acestui proces depinde în mare măsură

caracterul, conţinutul, calitatea masivului uman încadrat în

activitatea politică profesionistă, şi deci funcţionalitatea sistemului

politic, stabilitatea orânduirii politice şi în genere a orânduirii

sociale.

Socializarea politică depinde direct de apartenenţa la o

generaţie anumită, influenţa căreia se manifestă mai întâi de toate

prin includerea generaţiei lor în viaţa şi procesul politic. În multe

ţări, de exemplu, subcultura specifică a tineretului în mare măsură

determină valorile şi standardele comportării politice, care suportă

influenţa modei şi mass-media contemporană: subcultura generaţiei

de vârstă medie, care, în majoritatea cazurilor, doresc echilibru în

societate, linişte, condiţii normale de activitate; subcultura

pensionarilor, care în ultimul timp, numărul lor evident creşte, şi

bineînţeles, creşte şi influenţa lor, care determină valorile şi regulile

trecutului nu tocmai îndepărtat, cu amintirile unei vieţi liniştite,

îndestulate, fericite, iar astăzi nemulţumiţi de schimbările ce au loc

în societate, de relaţiile noi între oameni.

În condiţiile contemporane o influenţă puternică şi crescândă

asupra procesului de socializare politică o acordă mass-media, şi în

primul rând, televiziunea. Cu intrarea diferitor ţări în etapa de

informatizare, mass-media devin nu numai agentul principal al

socializării politice dar şi reglator al întregului proces politic.

Din cele ce a fost spus în cadrul acestei prelegeri vom face

unele concluzii.

Mai întâi de toate subliniem că cultura politică în epoca

noastră este rezultatul însuşirii cunoştinţelor bogate, tezaurului

politic a civilizaţiei, învăţământului politic, ale conştiinţei politice

199

introduse în activitatea concretă, creativă, de transformare a vieţii

materiale şi spirituale. Formarea culturii politice reprezintă o

activitate umană în numele omului şi umanităţii.

Cultura politică poate fi percepută ca o noţiune cumulativă

generală, care include ansamblul închipuirilor, perceperilor,

cunoştinţelor despre universul politic al subiecţilor sociali şi locul

acestora din urmă în acest univers, formele de implicare ale lor în

ceea ce se numeşte proces politic. Ea reprezintă întreaga reţea de

orientări, atitudini, convingeri şi valori prin care individul se

raportează la sistemul politic.

În elaborarea problematicii ei şi-au adus prinosul mai mulţi

cercetători, printre care: G. Almond, S. Verba, B. G. Powell, L. W.

Pye ş.a.

Analizată structural ea include mai multe elemente

componente, şi anume: cognitiv, axiologic, creativ, praxiologic,

comunicaţional, din care putem deduce că ea este chemată să

răspundă mai multor funcţii.

În literatura de specialitate domină clasificarea culturii

politice în: 1. parohială, sau locală, provincială; 2. de supunere, sau

de subordonare; 3. participativă, fiecare din ele avându-şi

particularităţile sale.

Pentru societăţile care parcurg tranziţia la democraţie

fomarea unei culturi politice participative capătă o însemnătate

majoră, de ea depinzând atât tempurile cât şi calitatea reformelor,

rezultatele modernizării.

200

Chestionar pentru examen

Ştiinţa despre politică.

Apariţia şi dezvoltarea cunoştinţelor politologice. Tradiţia

politologică a sociologiei moldoveneşti.

Sferele principale ale vieţii sociale, interacţiunea lor.

Sfera politică a vieţii sociale. Locul, rolul şi legătura ei cu alte sfere.

Revoluţia tehnico-ştiinţifică şi politica.

Esenţa şi trăsăturile principale ale sistemului politic.

Structura sistemului politic.

Instituţiile de bază ale sistemului politic. Particularităţile sistemului

politic al societăţii în R.M.

Generalul şi particularul în sistemul politic.

Statul – element central al sistemului politic.

Regimul politic: esenţa şi varietăţile principale.

Democraţia ca valoare general umană.

Democratizarea ca proces politic.

Formele de guvernare: istoria şi actualitatea.

Republica preşedinţială şi parlamentară: generalul şi distinctivul.

Structura statului: esenţa şi varietăţile.

Statul democratic bazat pe drept. Principiile şi trăsăturile lui.

Organizaţiile social – politice ca element al sistemului politic.

Legea R. M. cu privire la partide şi alte organizaţii social – politice

(adoptată la 17. 09. 91).

Sistemul partidist. Monopartidismul şi pluripartidismul.

Asociaţiile social – politice la etapa actuală în R. M.

Activitatea politică: subiectul, caracterul, particularităţile.

Strategia şi tactica politică.

Politica şi morala.

Importanţa şi funcţiile liderismului politic.

Liderul şi masele.

Politica internă. Esenţa şi trăsăturile ei caracteristice.

Direcţiile principale ale politicii interne.

Politica socială. Problema atitudinii faţă de intelectualitatea tehnico

– inginerească.

Politica agrară. Esenţa, importanţa, aspectele actuale (exemplul

R.M).

201

Politica ecologică. Esenţa, importanţa, aspectele actuale (exemplul

R. M.).

Politica demografică. Esenţa, importanţa, aspectele actuale

(exemplul R. M.).

Politica tehnico – ştiinţifică: esenţa şi importanţa ei.

Conţinutul şi problematica politicii externe.

Principiile şi direcţiile principale ale politicii externe a R. M.

Situaţia internaţională şi necesitatea gândirii politice noi.

Cultura politică: esenţa, nivelurile, structura.

Căile de formare a culturii politice a personalităţii.

Cultura politică ca component al profitului social – profesional al

inginerului.

RM - stat European: situare, probleme, perspective.

Calea RM spre UE: declaraţii, politică, angajamente.

RM în cadrul programelor europene (APC, TACIS, Pactul de

Stabilitate pentru Europa de Sud-est)

202

Bibliografie selectivă

Călin Vâlsan. Politologie.- Bucureşti: Editura Economică, 1997

Emil Răcilă, Călin Vâlsan. Politologie.-Bucureşti: Eitura ASE -

2003

Raisa Radu. Politologie. -Bucureşti: Editura ASE, 2002

Marin Voiculescu. Politologie.-Bucureşti: Editura Victor, 1998

Marin Voiculescu. Tratat de politologie. – Bucureşti: Editura

Universitară, 2002.

Ion Mitran. Politologia în faţa sec. XXI. – Bucureşti: 1997.

Fisichella Dominico. Ştiinţa politică. Probleme, concepte, teoriii.

Trad. de Victor Moraru - Chişinău: USM, 2000.

Politologie. Prelegeri la cursul universitar în IY părţi.- partea I-a şi a

II-a, Chişinău, USM, 1993, partea a III-a, 1995, partea IY, 1997.

Zavtur A., Pârţac Gr., Tomozei T., Varzari P. Studiu în ştiinţa

politicii.- Chişinău, 2001

Nicolae Enciu. Politologie. Curs universitar. – Chişinău: Ed. Civitas,

2005.

F. Popescu. Politologie.- Chişinău: Centrul Tehnologii

Informaţionale, 1999

Platon Fruntaşu, Gheorghe Rusnac. Republica Moldova pe calea

democratizării.- Chişinău, 1999

Ăndriu Heivud (Andrew Heywood). Politologhia. Perevod s

angliiscogo, pod redacţiei prof. G. G. Vodolazova i doţ. V. Iu.

Beliscogo. Iu N I T I, Moscva, 2005

Muhaev R.T. Politologhia. Ucebnic dlea vuzov., Moscva, 2003

Osnovî politicescoi nauchi. ciasti I, ciasti II. Ucebnoe posobie dlea

vîsşih ucebnîh zavedenii pod redacţiei prof. V. P. Pugaceova.-

Moscva, 1995

Pugaceov V. P., Soloviov A. I. Vvedenie v politologhiiu.- Moscva,

Izdatelistvo Aspect Pres, 1996

Belov G. A. Politologhia. Ucebnoe posobie.- Moscva,1995

Gadjiev C. S. Vvedenie v politicescuiu naucu. Ucebnic dlea vîsşih

ucebnîh zavedenii, 2-e izdanie,- Moscva, Logos, 1997

Zeorchin D. P. Osnovî politologhii. Curs lecţii, Rostov-na-Donu,

1997

Politologhia. Ucebnoe posobie. Pod redacţiei professora M. A.

Vasilica, 2-e izdanie,- Sanct-Peterburg, 1999

203

Panarin A. S. Politologhia. Ucebnic,- Moscva, Prospect, 2000

Politicescaia ideologhia. Ucebnoe posobie dlea studentov.-

Kemerovo, 1997

Radughin A. A. Soţiologhia. Curs lecţii.- Moscva, 2001

***

Dicţionar Oxford de politică.- Bucureşti: Editura Univers

Enciclopedic,2001

Dicţionar de analiză politică. Jack C. Plano, Robert E. Riggs,

Helenan S. Robin.- Bucureşti: Ecce Homo, 1993

Tămaş Sergiu. Dicţionar politic. Instituţiile democraţiei şi cultura

civică. Bucureşti: Ed. a II-a, 1996.

Ghid de idei politice, Bucureşti, Editura Pantera,

1991

Mică enciclopedie de politologie. Coordonator: Ov. Trăsnea.-

Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1977

Politologhia. Ănţiclopediceschii slovari. Obşceaia redacţia prof.

M.N.Marcenco,- Moscva, Zerţalo, 1997

Politologhia. Cratchii ănţiclopediceschii slovari-spravocinic. Rostov-

na-Donu, Fenix, Moscva Zevs, 1997

204

Cuprins

Introducere 2

Tema 1. Obiectul politologiei 4

Tema 2. Politica în viaţa socială 14

Tema 3. Puterea politică 25

Tema 4. Sistemul politic 37

Tema 5. Statul 48

Tema 6. Democraţia ca formă de organizare politică a societăţii

Concepţiile contemporane ale democraţiei 74

Tema 7. Partidele politice 88

Tema.8.Liderismul politic 101

Tema 9. Activitatea politică şi participarea politică 111

Tema 10. Dimensiunile umane ale politicii 124

Tema 11. Procesul politic 139

Tema 12. Conflictul politic şi căile soluţionării lui 154

Tema 13. Modernizarea politică 163

Tema 14. Politica internă şi internaţională 178

Tema 15. Cultura politică 188

Chestionar pentru examen 200

Bibliografie selectivă 202

205

P o l i t o l o g i e

Ciclu de prelegeri pentru învăţământul cu frecvenţă redusă

Autori: Ion Vanghel

Manole Cartofeanu

Sergiu Tihun

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Bun de tipar 12.09.07. Formatul hârtiei 60x84 1/16.

Hârtie ofset. Tipar Riso. Tirajul 500 ex.

Coli de tipar 13,0 Comanda nr.113

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

U.T.M., 2004, Chişinău, bd. Ştefan cel Mare, 168.

Secţia Redactare şi Editare a U.T.M.

2068,Chişinău, str. Studenţilor, 9/9.

206

Universitatea Tehnică a Moldovei

P o l i t o l o g i e

Ciclu de prelegeri pentru învăţământul cu frecvenţă redusă

Chişinău

U.T.M.

2007