Politica ca obiect de studiuEvoluţia societăţii contemporane a determinat politica să dobândească o importanţă tot mai mare. Complexitatea dezvoltării sociale, care are la bază progresul societăţii contemporane a dus la extinderea şi ramificarea politicii, la pătrunderea ei în zone care altădată erau apanajul indivizilor sau al unor comunităţi restrânse. S-ar putea spune că orice problemă care priveşte soarta unui individ poate să aibă caracter politic. În momentul de faţă s-a accentuat politizarea unor mase mari de oameni, atât prin dezvoltarea fără precedent a procesului de afirmare naţională, cât şi prin creşterea generală a nivelului de informare şi cultură. În consecinţă, politica a încetat de mult să mai fie apanajul politicienilor de carieră. Niciodată termenul de politică nu a fost atât de solicitat ca în zilele noastre.

Precizarea obiectului unei ştiinţe în general şi în mod deosebit al unei ştiinţe sociale, cum este cazul politologiei, este o problema extrem de dificilă, complexă şi care presupune un permanent proces de definire şi redefinire. Dificultatea acestui proces decurge din complexitatea şi dinamica vieţii politice contemporane, din marea explozie informaţională, precum şi din apariţia a numeroase ştiinţe de studiu a societăţii, în special a celor de graniţă cu politicul.

Stabilirea obiectului de studiu al ştiinţei politice impune precizarea unor elemente preliminare cum ar fi: domeniul său distinct de studiu; noţiunile, categoriile, conceptele, procesele şi legităţile specifice cu care aceasta operează; funcţiile îndeplinite în domeniul cunoaşterii, a interdisciplinarităţii şi mai ales în practica socială; locul pe care respectiva ştiinţa îl ocupa in sistemul ştiinţelor sociale şi politice; utilitatea şi eficienţa sa socială.

Ca obiect de studiu al politologiei este considerată politica ca subsistem al sistemului social global.În legătură cu aceasta se pune întrebarea: care sunt modalităţile de abordare a politicii? Doar politica o putem urmări ca mod de organizare şi conducere a comunităţilor umane globale, ca acţiune politică manifestată în relaţiile între clase şi categorii sociale, între acestea şi instituţiile politice, relaţii care se manifestă în acţiunile pentru obţinerea puterii politice. O faţetă sub care se prezintă politica îl constituie şi programele politice, care cuprind strategii, metode, mijloace pentru realizarea intereselor subiecţilor acţiunii politice. Un deosebit interes îl prezintă şi cultura politică care reprezintă un ansamblu de orientări prin care membrii unei societăţi se raportează la viaţa politică a societăţii. Forma caracteristică sub care se manifestă politica după părerea unor politologi este aceea a raportului dintre guvernanţi şi guvernaţi, dintre conducători şi conduşi.

Politica reprezintă acel domeniu al vieţii sociale în care se desfăşoară viaţa conştientă a oamenilor, de regulă în mod organizat, pentru promovarea anumitor interese care se manifestă sub o multitudine de forme, precum: interese individuale, generale, de grup social, naţionale, internaţionale, interese economice, spirituale, politice. Servirea şi promovarea diversităţii de interese, atunci când se realizează în mod conştient, prin activităţi organizate şi programate se constituie în domeniul politic.

În consecinţă, politologia poate fi definită ca disciplina care studiază, analizează şi descrie sistemul politic, fenomenele politice, comportamentul politic, surprinzând legile care guvernează dezvoltarea politică a societăţii. Prin urmare, domeniul de studiu al politologiei îl constituie realitatea politică, jalonată de elementele sistemului politic. Ea studiază politicul ca sistem, urmărind aspectele sale raţionale, instituţionale, acţionale, social-psihologice, culturale. Desemnând trăsăturile generale ale vieţii politice, fenomenele, procesele care caracterizează viaţa politică, ştiinţa politică devine deosebit de utilă pentru înţelegerea mecanismelor de conducere a societăţii.

Unii cercetători sunt de părerea că politologia este o ştiinţă a statului, aducând în discuţie în acest sens etimologia cuvântului politic, derivat din cuvântul grecesc „polis”, adică oraş-stat, sau cum mai spun alţii cetate-stat. Însă, deşi statul este elementul central al politicului, cercetarea nu trebuie să se limiteze numai la studiul activităţii statului, ceea ce ar îngusta evident obiectul politologiei.

Sunt răspândite de asemenea şi teorii politice după care obiectul politologiei ar fi puterea politică, ceea ce nu poate fi ignorat sau exclus din obiectul ei. În rândul acestor cercetători îl menţionăm pe Max Weber care observa drept obiect al politicului puterea sau repartiţia puterii fie între state, fie între diverse grupuri din interiorul aceluiaşi stat. În cadrul acestei concepţii încadrăm şi pe alţi politologi: R. Aron, G. Burdeau,

M. Duverger. Pentru G. Burdeau puterea politică reprezintă factorul în jurul căruia se concertează viaţa politică.

Putem menţiona o definiţie deosebit de cuprinzătoare a obiectului ştiinţei politice, conform căreia aceasta se referă la : organizaţiile puterii politice, descrierea şi analiza celor mai importante forme de dominaţie politică, descrierea şi analiza celor mai importante asociaţii politice din interiorul statului, partidelor, prezentarea rolului pe care îl joacă ideile politice în fundamentarea şi dezvoltarea organismelor puterii politice, împărţirea şi dobândirea puterii în stat, legătura puterii politice cu autorităţile sociale, raportul dintre state în context mondial.

Evident că nici politologia nu este în măsura să epuizeze întreaga cercetare a politicului, dar ea este singura care o face de la nivel de ansamblu, de sinteză şi din acest punct de vedere este unica ştiinţă din cadrul ştiinţelor politice capabilă prin studiul ei, să acopere întreaga sferă de cercetare a politicului.

2. Apariţia, afirmarea şi dezvoltarea ştiinţei politice.

Politologia, ca ştiinţă şi obiect de studiu, a apărut şi s-a dezvoltat pe măsura evidenţierii tot mai pregnante a politicului în viaţa socială şi a dezvoltării celorlalte ştiinţe despre societate. Aceste împrejurări au făcut ca politologia să nu apară de la început ca o ştiinţă distinctă în raport cu alte ştiinţe sociale, şi în mod deosebit, cu alte ştiinţe politice. De aceea, o perioadă îndelungată de timp, politologia se regăseşte sub denumirea de ştiinţa politicii sau ca părţi ale altor ştiinţe. Există şi situaţii în care obiectul său de studiu se confundă cu alte ştiinţe politice.

Apariţia „ştiinţei şi teoriei politice” o datorăm, în primul rând, filosofilor greci Platon şi discipolului său, Aristotel, care în preocuparea sa pentru „guvernământul perfect”, a întemeiat o nouă disciplină socială, concepută ca o scentia regală în rândul ştiinţelor ce vizează societatea, analizând politica din perspectiva cerinţelor generale ale polisului, în care individul trebuie să se integreze ca cetăţean. Politica devine activitatea care îi leagă pe oameni, îi organizează şi îi conduce, de aceea omul este pentru Aristotel „zoon politikon”. Iar scopul cel mai înalt aparţine politicii, ştiinţa „cea mai stăpânitoare şi conducătoare în cel mai înalt înţeles”. Politica este cea mai înaltă dintre toate ştiinţele (Aristotel, Politica, cartea a III-a). Aristotel contribuie la inaugurarea unui studiu pozitiv al politicii, la introducerea fenomenelor politice în sfera cercetării ştiinţifice.

Momente importante ale apariţiei şi dezvoltării politologiei se leagă de diferite trepte de progres social precum perioada antichităţii, cu diferitele sale centre, caracterizată prin apariţia elementelor constitutive ale gândirii politice; perioada feudală, fiind caracterizată prin dominaţia fenomenului religios asupra celui politic; perioada Renaşterii, de care se leagă punerea bazelor politologiei ca ştiinţă politică modernă, anume prin reprezentantul său de vază Nicollo Machiavelli cu lucrarea „Principele” (1513); epoca modernă, în care se lărgeşte sfera de cuprindere a cunoştinţelor politice; perioada contemporană, când politologia cunoaşte o larga dezvoltare şi se conturează clar ştiinţa politică ca ştiinţă politică distinctă.

Considerându-i, şi pe bună dreptate – pe Platon, Aristotel, Cicero, Toma D’Aquino, Nicollo Machiavelli, Jean Bodin etc. drept întemeietorii ştiinţei politice, care au întreprins primele demersuri serioase şi au realizat primii paşi considerabili în direcţia respectivă, prin acestea nu vom conchide totuşi că aceştia au creat şi ştiinţa autonomă, distinctă – Politologia - în sensul în care o concepem astăzi. Odată cu extinderea şi creşterea rolului şi importanţei domeniului politic, cu diferenţierea ştiinţelor care studiază acest domeniu sub aspectele sale generale şi particulare, cu dezvoltarea legată de elaborarea unor noi principii şi metode de cercetare - anume în aceste circumstanţe politologia va deveni ştiinţă distinctă.

Disocierea politologiei, individualizarea ei ca ştiinţă de sine stătătoare a început abia la mijlocul secolului al XIX-lea, odată cu creşterea considerabilă a rolului şi locului politicului în domeniul cunoaşterii teoretice şi a practicii sociale. Acest proces de emancipare a ştiinţei politice s-a desfăşurat în doua etape:

a) prima etapă s-a desfăşurat la mijlocul secolului al XIX-lea şi a vizat în principal, desprinderea politologiei împreuna cu sociologia de celelalte ştiinţe socio-umane;

b) cea de a doua etapa s-a consumat către sfârşitul secolului al XIX-lea şi a constat în separarea ştiinţei politice de sociologie, fenomen asociat şi cu apariţia noului său sens şi conţinut de ştiinţă a studierii politicului şi tot ce ţine de acesta.

Un rol important în afirmarea studiului sistematic al politicii a revenit înfiinţării unor şcoli superioare de ştiinţe politice într-o serie de ţări occidentale (Franţa, Italia, Marea Britanie, S.U.A., Spania), urmărind obiectivul pregătirii specialiştilor pentru aparatul de stat şi administraţie. Astfel, în 1857, în cadrul Colegiului din Columbia (S.U.A.) a fost înfiinţată prima catedră de istorie şi ştiinţe politice, având drept scop cercetarea proceselor politice din societatea americană. În anul 1871 se înfiinţează Şcoala liberă de ştiinţe politice de la Paris (actualul Institut de Studii Politice al

Universităţii din Paris). În Italia, după modelul francez, în anul 1875 s-au pus bazele Şcolii de Ştiinţe Sociale „Cesare Alfieri” din Florenţa, iar în 1880 îşi începe activitatea Şcoala de Ştiinţe Politice din Colorado (S.U.A.). Pentru Marea Britanie este specific procesul de înfiinţare a Şcolii de economie şi ştiinţe politice din Londra în anul 1895, fiind secondat de înfiinţarea primei catedre de ştiinţe politice în cadrul Universităţii din Londra în anul 1912, acesta reprezentând, în general, modul în care, către finele secolului al XIX-lea, ştiinţa politică şi-a consacrat apariţia în calitate de ştiinţă autonomă. În perioada interbelică şi îndeosebi postbelică, studierea politologiei în SUA, în Europa apuseană şi nordică, Canada şi Japonia s-a generalizat, atât ca ştiinţă cât şi ca obiect de învăţământ.

Discuţiile şi controversele în jurul noţiunii de „ştiinţa politică” şi a obiectului ei de studiu au continuat, fiind determinate şi influenţate de particularităţile naţionale ale dezvoltării gândirii politice. În anul 1954 s-a produs un eveniment marcant în evoluţia ştiinţei politice, considerându-se că vest-germanul Eugen Fischer Baling a propus termenul „politologie”, ca denumire pentru ştiinţa politică. Termenul a căpătat adeziunea lui Gert von Eynern în articolul „Politologie”, publicat în 1954, însă se pretinde că în acelaşi an, termenul ar fi fost lansat şi în Franţa de Andre Therive.

În ceea ce priveşte specificul constituirii ştiinţei politice în Republica Moldova, se cere de evidenţiat că „descătuşarea politologiei” s-a produs în contextul şi sub incidenţa „liberalizării” anilor 90. La sfârşitul anului 1989, este adoptată decizia Comisiei superioare de Atestare a U.R.S.S. de a introduce politologia în grupul ştiinţelor sociale, având un rol benefic în constituirea disciplinei politologice. Astfel, au fost fondate primele catedre de politologie şi în Republica Moldova în contextul unei acute necesităţi de formare a unei autentice culturi politice participative, a mentalităţilor şi comportamentelor democratice. Astăzi în condiţiile refacerii vieţii şi sistemului politic democratic, a necesităţii formării şi pregătirii cetăţenilor, a racordării învăţământului din Republica Moldova la cel european şi universal, studiul ştiinţei politice a devenit o necesitate.

Legităţile generale, categoriile de bază şi funcţiile politologiei. Politologia în sistemul ştiinţelor politice

Pentru explicaţia ştiinţifică a politologiei se impune precizarea unor elemente preliminare cum ar fi: noţiunile, categoriile, conceptele, procesele şi legităţile specifice cu care aceasta operează; funcţiile îndeplinite în domeniul cunoaşterii, a interdisciplinarităţii şi mai ales în practica socială; locul pe care respectiva ştiinţa îl ocupă în sistemul ştiinţelor sociale şi politice; utilitatea şi eficienţa sa socială. Legile pe care le studiază politologia se manifestă ca tendinţe deoarece acţionează prin intermediul oamenilor, deci al unor factori subiectivi, ceea ce implică precauţie, prudenţă, elasticitate, relativitate în stabilirea şi definirea lor. Pornind de la premisa că o lege reprezintă ceea ce este esenţial, comun şi se repetă cu necesitate în cadrul fenomenelor din domeniul respectiv, putem considera că politologia studiază legile domeniului politic, care ar putea fi prezentate sub forma unor principii generale, cum ar fi :

- organizarea unui sistem politic bine articulat şi structurat în relaţii, instituţii şi concepţii, prin intermediul căruia societatea îşi asigură funcţionalitatea şi progresul. Este un fapt stabilit de realitatea istorică că fără un sistem politic societatea nu ar putea funcţiona;

- organizarea şi conducerea democratică a societăţii; Experienţa istorică demonstrează că, de regulă, numai în

condiţiile unei organizări şi conduceri democratice sunt posibile progresul social stabil, bunăstarea şi prosperitatea cetăţenilor, cu toate că «nimeni nu pretinde că democraţia este perfectă sau autoînţeleaptă; mai mult decât atât: democraţia este cea mai rea formă de guvernare, dar toate celelalte s-au dovedit a fi mult mai rele »(Winston Churchill);

- armonizarea intereselor tuturor cetăţenilor, grupurilor şi categoriilor sociale. Promovarea progresului istoric nu se poate realiza decât în condiţiile satisfacerii intereselor tuturor, atât a celor generale, cât şi a celor de grup sau individuale;

- unitatea organică între libertate şi responsabilitate constituie un principiu de bază, deoarece progresul social nu poate fi asigurat decât prin manifestarea libertăţii în mod responsabil de către toţi membrii societăţii, indiferent de poziţia lor pe scara ierarhiei sociale;

- unitatea organică între organizarea şi conducerea democratică a societăţii şi bunăstarea şi prosperitatea tuturor cetăţenilor. Organizarea şi conducerea democratică este probată în primul rând de capacitatea sa de a asigura bunăstarea şi prosperitatea cetăţenilor, la rândul lor, bunăstarea şi prosperitatea nu-şi pot găsi rezolvarea favorabilă decât în condiţiile unui cadru de organizare democratică. [Călin Vîlsan]

Formulând asemenea principii trebuie să avem permanent în vedere că acestea nu sunt singurele şi este important modul în care factorii politici le cunosc şi ţin cont de cerinţele acestora în activitatea lor.

Având în vedere conţinutul, importanţa şi sfera sa de cuprindere, politologia reprezintă o ştiinţă de maximă generalizare a domeniului politic, care se ocupă de studierea legilor şi modalităţilor concrete în care acestea se manifestă, în funcţie de condiţiile istorice ale dezvoltării sistemului politic, categoriile de bază studiate de politologie sunt şi ele de maximă generalizare. Categoriile politologiei sunt mai cuprinzătoare decât categoriile ştiinţelor sociale speciale, angajate în cercetare unor sfere sociale ale instituţiilor politice, proceselor şi fenomenelor politice. Politologia operează cu categorii ce includ noţiunile: viaţă politică, sistem politic, putere politică, stat, democraţie, doctrine politice, partide şi mişcări politice, regim politic, cultură politică, societate civilă, relaţii politice internaţionale etc. Ca şi legităţile politologiei, categoriile de bază au un caracter obiectiv, impuse de progresul istoric şi aflate într-o relaţie de cauzalitate şi interdependenţă.

Ca teorie generală a politicului, politologia exercită în cadrul societăţilor, în special a celor democratice o serie de funcţii. Prin aceste funcţii, ea îşi exprimă, manifestă, rolul, utilitatea şi eficienţa socială. Amploarea acestor funcţii, utilitatea lor nu sunt aceleaşi în toate societăţile şi sistemele sociale, ci ele sunt, în mare măsură determinate de o serie de factori, cum ar fi natura regimului social şi a forţelor social-politice aflate la putere; nivelul dezvoltării vieţii materiale şi spirituale; gradul dezvoltării vieţii politice şi în special a democratismului; sarcinile, obiectivele politice urmărite şi realizate. În esenţă, politologia exercită următoarele funcţii:

Funcţia cognitivă. Politologia realizează o funcţie de cunoaştere şi interpretare a realităţii politice. Această cunoaştere este obiectivă, nepartinica şi nepartizană, lipsită de poziţie şi încărcătură ideologică.

Funcţia normativ-aplicativă. Cunoscând realitatea politică şi prevăzându-i sensurile potenţiale ale evoluţiei, politologia antrenează implicit un sistem de valori în numele căreia face prognoza, exprimând capacitatea sa de a ierarhiza faptele politice şi tendinţele domeniului politic. Prin această funcţie se exprimă căile, mijloacele privind organizarea şi conducerea politică cât mai eficientă a societăţii.

Funcţia axiologică. Cunoaşterea realizată de politologie se materializează în elaborarea unor teorii, concepţii, doctrine şi programe politice, într-un cuvânt în crearea unor valori politice ce vor crea şi fundamenta cultura politică. Politologia nu numai că se întemeiază pe valori, ci ea însăşi creează valori politice, cum ar fi libertatea, democraţia, cultură politică participativă etc., fiind îndreptăţită să emită judecăţi de valoare, recomandări pentru ameliorarea guvernământului.

Funcţia prospectivă materializează funcţiile explicative şi cognitive ale ştiinţei politice, previziunea nefiind un scop în sine, ci un fundament pentru orientarea eficientă a activităţii practice. Scopul predicţiei

reprezintă elaborarea unor decizii raţionale, eliminarea pe cât posibil a subiectivităţii şi aleatorului în practica politică. Singură sau împreună cu alte ştiinţe sociale sau politice de ramura, politologia poate prefigura modelele şi alternativele de dezvoltare sociale şi le pune la dispoziţia societăţii.

Funcţia praxiologică. Politologia nu este numai o ştiinţă teoretica, abstractă ci ea este dublata de o importanta dimensiune practică. Prin rezultatele şi concluziile la care ajunge, ea este în măsură să ofere soluţii pertinente pentru îmbunătăţirea şi perfecţionarea sistemului politic. Totodată politologia oferă modele alternative de dezvoltare social-politică fie pentru reformarea sistemului existent sau chiar pentru transformarea radicală a acestuia. Această funcţie reprezintă dimensiunea practică a ştiinţei politice, definind-o drept ştiinţa despre acţiunea eficientă a politicii, a deciziilor politice. Chiar dacă nu va oferi «reţete » infailibile, ştiinţa politică va stabili în schimb cadrul general, liniile majore ale acţiunii politice.

Funcţia educativ-civică şi patriotică. Prin valorile politice create şi puse în circulaţie, politologia contribuie în mare măsură la formarea şi dezvoltarea unei educaţii civice patriotice şi politice, a conştiinţei de sine a individului şi a societăţii vizează implicarea responsabilă a fiecărui cetăţean în activitatea politică în cadrul căreia să primeze spiritul civic, patriotic, democratic, respectarea valorilor general-umane.

Fiind o ştiinţa a studiului politicului, care nu poate fi înţeles decât în cadrul sociumului, adică al societăţii, politologia face parte atât din cadrul ştiinţelor sociale, cat si a celor politice. Ea se afla în relaţii de comunitate, dar şi de identitate, particularitate cu ştiinţele sociale: istoria, filosofia, economia, politologia. Relaţia, raportul de comunitate dintre politologie şi ştiinţele sociale decurge din faptul ca toate au ca obiect de studiu societatea. Particularitatea, individualitatea dintre politologie şi ştiinţele sociale vine de la domeniul distinct de studiu al societăţii, specific fiecărei ştiinţe în parte. Între politologie şi ştiinţele sociale istoriceşte s-au constituit şi se dezvoltă relaţii de interacţiune, interdependenţă, de complementaritate reciprocă. Cunoştinţele, datele, informaţiile acestor ştiinţe sociale sunt folosite de politologie în studiul politicului. La rândul lor şi aceste ştiinţe se pot folosi de datele şi cunoştinţele oferite de politologie, contribuind astfel la o analiza detaliată şi profundă a societăţii. Un al doilea plan al relaţiilor, raporturilor este cel dintre politologie şi ştiinţele politice de ramura: filosofia politică, sociologia politică, antropologia politică, doctrina politică, ştiinţa puterii, ştiinţa partidelor, etc. Acest raport impune atât precizarea elementelor de comunitate între politologie şi ştiinţele politice de ramura, dar îndeosebi şi mult mai important, a celor de distincţie, de individualitate.

Politologia este singura ştiinţa politică care studiază politicul în ansamblul său, pe când celelalte ştiinţe politice cercetează doar unele segmente, părţi ale acestuia. În studiul său, politologia porneşte de la condiţiile generale ale societăţii, rezultatele cercetării sale fiind un bun al întregii societăţi, ele regăsindu-se în cadrul spiritualităţii politice generale ale societăţii; în ideologiile, programele, strategiile unor partide, forţe social politice. Nefiind legată de un anumit emitent politic, sau neaflându-se în serviciul acestuia, politologia realizează o cunoaştere obiectivă, cât mai apropiată de realitatea social-politică.

Concluzionând putem aprecia că relaţiile de interdependenţă, interdisciplinaritate şi complementaritate se menţin şi se amplifica între politologie şi ştiinţele politice de ramura. Astăzi ca urmare a creşterii rolului politicului în societate se amplifică şi consolidează statutul sistemic şi plurivalent al politologiei, ea impunându-se tot mai mult ca o ştiinţa fundamentala cu rol coordonator în studiul politicului şi al ştiinţelor politice.

După cum aţi putut observa şi după cum vă veţi convinge în continuare politologia, prin obiectul şi funcţiile sale, legăturile cu alte ştiinţe din ciclul umanitar, interacţionează cu sfera valorilor socio-umane fundamentale: autoritate, obligaţiuni, libertate, egalitate, echitate, dreptate, democraţie, pace civică, consens, pluralism, responsabilitate ş.a., ceea ce îi conferă un prestigiu şi o autoritate deosebită în sistemul ştiinţelor umanitare contemporane.

Întrucât tineretul este viitorul oricărei societăţi, iar acest viitor în mare măsură este determinat de eficienţa şi calitatea guvernării, el este chemat să se implice în viaţa matură cât mai bine instruit şi pregătit, inclusiv în aspect politologic, mai întâi de toate ca alegător, iar în perspectivă ca potenţială persoană publică.

POLITOLOGIA ÎN REPUBLICA MOLDOVAMai sus am menţionat că pentru a-și întări statutul său social în lumea știinţifică, politologia a trebuit să depășească trei obstacole principale în calea sa: intelectual, instituţional și cultural. Depășirea acestor obstacole este caracteristică și pentru revenirea acestei discipline în albia sa naturală și pentru Republia Moldova, republicile post-sovietice, ţările post-socialiste.

Obţinerea statutului de disciplină știinţifică și de studiu a politologiei în Republica Moldova umează să fie studiată în strânsă legătură cu revenirea acestei discipline în fosta URSS. Vom accentua următorul fapt. În fosta URSS politologia în calitate de disciplină aparte nu s-a predat. Noţiuni fragmentare privind politica și puterea le puteam întâlni în cursurile de istorie, economie, filozofie, materialismul istoric și materialismul dialectic, comunismul știinţific, teoria socialismului. Însă nu putem trece cu vederea că în fosta URSS puteau fi evidenţiate căteva direcţii, niște lăstari ai gândirii politice, care precum iarba își face cale spre lumină, spărgând insistent asfaltul, așa și aceste gânduri apăreau în diferite studii, publicaţii. N.D. Kondratev propune o nouă paradigmă a studierii dinamicii dezvoltării social-economice în baza unei dezvoltări ritmice și ciclice. Ne sunt cunoscute publicaţiile și cercetările privind organizarea știinţifică a muncii. Au apărut lucrări ce au studiat fascismul în Italia și Germania. S-a studiat modelul marxist al orânduirilor sociale. Se discutau problemele dispariţiei statului și a dreptului. Unei critici dure erau supuse diferite concepţii burgheze. Acest lucru contribuia la faptul că conștientizam ideile unor politologi din Occident, iar critica acestor concepţii vorbea despre faptul că cercetărilor li se da o orientare știinţifică. În acest domeniu și-au adus aportul și mulţi savanţi din Republica Moldova. Lucrări serioase în politologie în perioada sovetică nu au apărut. Despre aceasta ne confirmă și lipsa unei bibliografii în acest domeniu. Pentru savanţii sovietici era limitat accesul la publicaţiile de peste hotare. Deci și în Republica Moldova politologia în perioada sovetică nu exista ca disciplină de studiu și nici ca știinţă de cercetare a fenomenului politic. Literatura care apărea avea un caracter ideologizat, apologetic. Savanţii suportau mari dificultăţi deoarece evenimentele din viaţa socială trebuiau tratate prin prisma marxism-leninismului, „luptei de clasă”, construcţiei societăţii comuniste etc.Politicul era investigat din perspectiva istorică sau sociologică în strânsă interacţiune cu aceasta. În perioada dominaţiei comuniste, ceea ce se realiza în domeniul politicului era în realitate o indoctrinare cu ideologia totalitară comunistă. Până la sfârșitul anilor 80 politologia se afla într-o situaţie destul de dificilă. Ea era privită cu neîncredere, ostili faţă de ea erau reprezentanţii disciplinilor sociale recunoscute. Nu era acceptată și nici de persoanele oficiale ale statului. Era considerată o știinţă burgheză, anti-știinţă. Deși politologia nu era recunoscută ca disciplină știinţifică și de studii, totuși avea loc procesul de acumulare a cunoștinţelor în domeniul politicului. Se făceau diferite cercetări în cadrul Institutului statului și dreptului al Academiiei de Știinţe a URSS, Academiei de știinţe socilae de pe lângă CC al PCUS, Institutului de filozofie al AȘ a URSS, Universităţii de Stat „ M.V. Lomonosov” din Moscova, Academiei de Știinţe a RSS Moldovenești și altor centre știinţifice din fosta URSS. Publicaţiile lor de asemenea au stat la baza știinţei politice. În 1979, la Moscova, și-a desfășurat lucrările cel de al XII-lea Congres al Asociaţiei Internaţionle de Știinţe Politică. Abia pe la sfârșitul anilor 1980 în fosta URSS politologia se constituie ca știinţă și disciplină autonomă de studii. Se introduc titluiri știinţifice în domeniul știinţelor politice, se introduce predarea acestei discipline în instituţiile de învăţământ, se creazăcatedre și facultăţi de politologie, se elaborează programe, cursuri specializate, se editează manuale, apar diferite publicaţii.La finele anului 1989 Comisia Superioară de Atestare a URSS introduce în nomenclatorul știinţelor sociale politologia. La finele aceluiași an 1989 se înfiinţează la Universiatea de Stat din Chișinău catedra de politologie, iar în l995 – Facultatea de Știinţe Politice. In 1991 catedra de politologie a Universităţii de Stat din Chișinău publică primul curs de prelegeri la politologie, elaborează programe analitice pentru cursul universitar. Astzăzi catedre de politologie există la toate instituţiile de învăţământ superior din Moldova. A fost creată Asociaţia politologilor din Moldova.În Republica Moldova știinţa politică este destul de tânără, se află la etapa de constituire a ei.Am putea evidenţia direcţiile principale ce confirmă încetă-ţenirea statutului social în comunitatea știinţifică a politologiei în Republica Moldova după proclamarea independenţei sale la 27 august 1991.În aspect intelectual, instituţional, cultural putem spune, că politologia în Republica Moldova este recunoscută ca disciplină știinţifică și de studiu cu obiectul și problematica sa. Și-a ocupat locul său destoinic în comunitatea știinţifică a ţării. Este inclusă în programele de studii în școala superioară ce contribuie la răspândirea cunoștinţelor politice, socializarea politică a cetăţenilor, formarea culturii democratice politice, dezvoltarea activismului politic etc.

Au fost create două centre știinţifice de cercetare în domeniul știinţei politice în cadrul Istitutului de Filozofie, Sociologie și Știinţe Politice al Academiei de Știinţe a Moldovei și al Universitaţii de Stat din Moldova. Centre de cercetare se crează și în alte instituţii superioare de învăţământ. Au loc conferinţe practico-știinţifice. Se publică materialele acestor conferinţe și a cercetărilor efectuate. În centrul investigaţiilor, conferinţelor se află problemele modernizării politice a societăţii moldave, edificarea statului de drept și a societăţii civile, sistemul electoral, partidele politice, procesul democratizării, relaţiile interetnice, internaţionale, integrării europene etc.În Moldova s-a constituit o structură eficientă de pregătire a cadrelor în domeniul politologiei, relaţiilor internaţionale și administraţiei publice. La aceasta contribuie Universitatea de Stat din Moldova, Institutul de Relaţii Internaţionale din Moldova, Academia de Studii Economice din Moldova, Academia de Administrare Publică de pe lângă Președintele Republicii Moldova, Universitatea „Perspectiva – INT”,Universitatea de Stat din Cahul; Universitatea de Studii Europene din Moldova, Institutul de Știinţe Politice Relaţii Internaţionale, Universitatea de Stat din Bălţi, Universitatea Liberă Internaţională din Moldova ș.a.De menţionat că specialiști în domeniul știinţelor politice, relaţiilor internaţionale și administrare publică se pregătesc și peste hotare: Bulgaria, Franţa, Germania, România, Rusia, SUA etc.În Rebublica Moldova există un sistem de pregătire a cadrelor știinţifico-didactice de o înaltă pregătire profesională: doctor, doctor habilitat, conferenţiar, conferenţiar-cercetător, profesor. Există doctorantura și postdoctorantura unde se pregătesc cadrele în domeniului știinţei politice.În cadrul Institutului de Filozofie, Sociologie și Știinţe Politice al Academiei de Știinţe a Moldovei și Universirăţii de Stat din Moldova sunt create consilii știinţifice specializate pentru susţinerea tezelor de doctor și doctor habilitat în domeniul știinţelor politice. În ultimii 15 ani au fost susţinute cca 50 teze de doctor și 15 teze de doctor habilitat.Baza informaţional-editorială. În Republica Moldova se editează literatură diversă ce ţine de domeniul disciplinei. Apar un șir de reviste specializate. Academia de Știinţe a Moldovei editează Revista de filozofie, sociologie și știinţe politice, la Academia de Administrare de pe lângă Președintele Republicii Mioldova se editează revista Administrare publică. Din 2000 Universitatea de Stat din Moldova editează revista „MOLDOSCOPIE” (Probleme de analiză politică) care a publicat deja cca 250 de articole ce ţin de problematica domeniului politicului.Există și centre analitice și politico-practice ale ONGurilor în centrul atenţiei cărora se află cercetarea relaţiilor politice, organizarea diferitor sondage sociologice. Printre ele am putea menţiona Institutul de Politici Publice care sistematic efectuează Barometrul public, Centrul de Cercetări Strategice și Reforme, Asociaţia pentru Democraţie Participativă „ADEPT”, Centrul „Expert – Group”, Asociaţia pentru Politică Externă, Institutul European, Centrul de Informare, Instruire si Analiza Sociala „CAPTES”, Institutul pentru Dezvoltare și Iniţiative Sociale (IDIS) „Viitorul” etc. Aceste organizaţii obștești editează reviste. Spre exemplu IDIS “Viitorul” a editat deja 14 numere a Monitorul economic,publică diferite studii:numai “ADEPT” a organizat începând cu 2001 peste 30 de școli cu problematică diversă, a editat cca 20 de publicaţii privind problemele democratizării, pregătirea tinerilor lideri politici, alegerile, activitatea partidelor etc. De menţionat și faptul că centre de cercetări știinţifico –analitice apar și pe lângă unele partide politice. Sunt create și multe situri. Știinţa politică în Republica Moldova azi este parte integratăa știinţei politice mondiale. Nu putem spune că știinţa se dezvoltă pe loc gol. Există o bază destul de serioasă formată pe parcursul istoriei la izvorul căreea se „adapă”, se dezvoltă politologia în ţara noastră. Politologii din republică participă la diferite conferinţe, simpozioane știinţifice internaţionale, organizează școli, stagii, publică materiale în reviste de peste hotare. Se menţin legături de colaborare fructuoase cu diferite centre știinţifice din Bulgaria, Germania, Franţa, Italia, România, Rusia, Ucraina, SUA etc.În dezvoltarea știinţei politice din Republica Moldova și-au adus aportul politologii Gheorghe Rusnac, Platon Fruntaș, Valeriu Moșneaga, Valentin Beniuc, Nicolae Enciu, Alexandru Roșca, Victor Saca, Constantin Solomon, Dumitru Strah, Alexandru Zavtur ș.a. Ei au contribuit la revenirea disciplinei în ţara noastră. Fiecare din ei au contribuit la creșterea volumului de cunoștinţe în domeniul politicului. Sarcina următorilor autori este de a îmbogăţi în continuare acest tezaur spiritual atât de necesar progresului și modernizării societăţii contemporane a Republicii Moldova, ridicând-o la standardele democratice unanim recunoscute. Însă nu putem trece cu vederea și unele lacune care se admit în literatura de specialitate. Unii autori încearcă să prezinte unele probleme fundamentale ale știinţei politice prin prisma unor emoţii expuse de unii lideri politici precum ar fi: „uzurparea puterii de către președintele ţării” etc, scot din analiza istoriei ideilor disciplinei unele etape istorice, unele paradigme, metode, metodologii de cercetare știinţifică ce au fost unanim recunoscute de comunitatea știinţifică o anumită perioadă, fără a argumenta aceste lucruri, cea ce este inadmisibil pentru un politolog. Aportul gânditorilor trebuie să fie trecut prin prisma unei critici constructive, apreciind acest aport obiectiv, fără emoţii, fără conjuctură, ideologizare – în stilul trecutului totalitar.

Azi cunoștinţele privind cultura și politica sunt elemente indespensabile ale omului, ce aspiră la valorile democratice ori care ar fi vocaţia lui profesională. Societatea de azi solicită ca majoritatea cetăţenilor să fie familiarizaţi cu cunoștinţe în domeniul politicii, este un imperativ al timpului, deoarece numai în așa mod putem preveni renașterea despotismului, tiraniei, autoritarismului și totalitarismului. În ţările cu un trecut autoritar, totalitar, dictatorial, apatia politică în masă poate avea urmări sociale destul de tragice. Constituirea unui stat democratic, de drept este imposibilă fără o înaltă cultură democratică, politicăa cetăţenilor ei. Numai instituirea valorilor democratice poate transforma omul într-o sursa a puterii, îl face să fie făuritor al destinului ţării în care trăește și al politicii mondiale. Iluminarea politică nu mai poate fi privită ca o sarcină pur naţională, limitată în hotarele unei ţări aparte. Exemplu în acest domeniu ne este Uniunea Europeană care își coordonează eforturile în domeniul educaţiei politice cu scopul de a forma la cetăţenii săi spiritul unei identităţi occidental europene, apartenenţa la o Patrie comună – Europa, la o nouă uniune interstatală. Prin aceasta se cimentează componenta subiectivă, bazele motivării personale a integrării europene. Vom menţiona că o bună parte din ţările vechiului continent au trecut deja și la un sistem unic de educaţie. La acest lucru nobil contribuie și educaţia politică din Moldova. Un rol semnificativ în realizarea sarcinilor trasate îl joacă Uniunea Europeană. În acest context putem numi Programul Unitar TACIS, rolul fundaţiilor „Ebert” (Germania), „Soros – Moldova”, „Schuman” (Franţa), OSCE care organizează cicluri de lecţii publice privind diferite aspecte ale vieţii politice internaţionale și regionale, rolul Institutului Republican și Institutului Democrat în organizarea diferitor cursuri, școli etc.Dar în acest domeniu mai sunt încă multe restanţe. Politologia se studiează numai în instituţiile de învăţământ superior. Este necesar ca Republica Moldova să urmeze în acest domeniu experienţa SUA unde încă de pe băncile școlii elevii sunt familiarizaţi cu politica. De menţionat că încă este mic numărul de publicaţii știinţifice în acest domeniu, prea birocratizată este procedura obţinerii statutului de publicaţii știinţifice. Orice instituţie de învăţământ, atestată în domeniu, ar trebui ca ei organul editorial să obţină în mod automat statutul de publicaţie știinţifică în domeniu. Și în funcţie de rezultatele obţinute să fie prevăzută o gradare a unor niveluri: publicaţie locală, internaţională etc.Este necesar ca disciplina să se predee în toate instituţiile de învăţământ superior. Cu regret, unii conducători ai instituţiilor de învăţământ ignorează acest obiect. Orice specialist este necesar să cunoască câtuși de puţin domeniul politicului. Politicul a cuprins practic toate sferele vieţii sociale. Nu se simte activitatea asociaţiei de știinţe politice care la ora actuală nu are organul ei editorial.Trecerea de la sistemul administrativ de comandă în economie la economia de piaţă, încetăţănirea spiritului de antreprenor, trecerea de la sistemul politic autoritar la statul democratic, de drept dictează necesitatea formării la cetăţeni a unei culturi politice, democratice, mentalităţi adecvate noilor împrejurări obiective. Aceasta se poate obţine numai prin intermediul unei educaţii politice, politologice.Republica Moldova face primii pași în direcţia democratizării, modernizării sistemului politic. Din aceste considerente politologia trebuie să contribuie la rezolvarea următoarelor sarcini primordiale:• formarea la cetăţenii ei a unei mentalităţi raţionale și democratice;• cetăţenii să însușească valorile și normele culturii politice democratice;• formarea unor asemenea calităţi precum toleranţa politică, arta compromisului și a parteneriatului, consensului;• cultivarea calităţii ca într-un mod civilizat, adică în cadrul legal și cu ajutorul instituţiilor democratice, să-și exprime și apere propriile interese;• evitării sau soluţionării în mod democratic a oricărui conflict social;• contribuirea la întărirea identităţii naţionale, educaţia în spiritul patriotismului și statalităţii;• întărirea spiritului datoriei civice, responsabilităţii faţă de societate și stat;26Valeriu Efremov• spiritul indentităţii la o unică, mare familie – Europa.Ca rezultat al realizării acestor sarcini a educaţiei politice, specialiștii cu studii superioare vor avea imaginaţie, idei și opinii cu privire la caracterul democratic al organizării politice și orânduirii de stat din Republica Moldova în comparaţie cu sistemele și regimurile altor state. Vor fi înarmaţi cu un program general de acţiuni îndreptat spre consolidarea în republica noastră a sistemului politic democratic și a instituţiilor ei principale. În consecinţă putem afirma, că politologia este o disciplină

știinţifică și de studiu nouă și, anume datorită acestei calităţi noi, înfluenţează în cel mai activ mod la formarea unei noi mentalităţi în știinţele sociounamistice, în comparaţie cu alte discipline, constituite anterior. Știinţa politică își amplifică statutul său în sistemul comunităţii știinţifice prin transformarea acestui sistem adecvat spiritului corespunzător, actualizând problematica și acele puncte de vedere ale gândirii știinţifice cu care ea are o strânsă legătură genetică. Politolopgia se bazează, în primul rând, pe valorile general umane recunoscute, pe principiile deideologizării, departizării și buna voie. Deideologizarea înseamnă refuzul de la orice ideologie oficială, dar acceptă pluralismul ideinico-teoretic, concurenţa liberă a platformelor ideologice și a valorilor. Departizarea înseamnă refuzul de a monopoliza puterea prin crearea unui singur partid, insistând asupra unui consens al valorilor umane, participării egale în cucerirea și executarea puterii de către toate partidele. Buna voie înseamnă garanţia de a alege într-un mod liber ideile și convingerile. Însă aceasta nu exclude obligaţia tinerilor de a însuși cunoștinţele politice, de asemenea a acelor categorii de funcţionari pentru care educaţia politică este un element necesar în executarea competentă, profesioanlă a funcţiilor: conducători a diferitor servicii de stat și organizaţii, profesori, jurnaliști etc. Aceste principii, care ar asigura un caracter democratic al educaţiei politice, sunt necesare de a fi luate în consideraţie în ţara noastră, republicile post-sovietice, ţările post-socialiste, în care a dominat ideologia totalitară, iar educaţia populaţiei era bazată pe dogmatizare, apologetizarea învăţăturii marxist-leniniste.