POLITICA EXTERNĂ A CAROLINGIENILOR

Războiul cu acvitaniiÎn bătălia de la Tours/Poitiers (10 octombrie 732), majordomul carol

martel a beneficiat şi de sprijinul lui Odo (Eudes), comitele Aquitaniei. Însă, după moartea acestuia (735), Carol Martel a anexat comitatul Aquitaniei, în urma campaniilor din 736 şi 739, împotriva ducelui Maurontus, care se aliase cu maurii.

Mai târziu, Aquitania s-a aflat şi în atenţia lui Pepin cel Scund, acesta organizând mai multe expediţii, între 759-768, împotriva ducelui Waifar. Printr-un capitular, Pepin a introdus aici guvernarea regală şi a numit comiţi, care i-au jurat fidelitate.

După moartea lui Pepin (768), urmaşul ducelui Waifar, Hunold, a încercat să recâştige ducatul Aquitaniei, cu ajutorul ducelui Lupus al Gasconiei. Carol a trimis soli la acesta din urmă, cerându-i să-l predea pe transfug.

Lupus, după ce l-a trimis pe Hunold lui Carol, s-a supus de bună voie, cu toţi ai lui regelui franc. Astfel, controlul franc asupra Aquitaniei era acum deplin. Mai târziu, fiul lui Carol, Ludovic, a devenit rege al Aquitaniei (781).

Războiul cu saxoniiCarol Martel a organizat mai multe expediţii împotriva saxonilor (718,

720-722, 724, 738). Ulterior, în urma campaniei din anul 753, Pepin cel Scund i-a învins şi supus, cel puţin nominal, pe saxoni, aceştia fiind nevoiţi să accepte plata unui tribut anual de 300 de cai, precum şi intrarea unor misionari creştini în ţinuturile lor.

Sub Carol cel mare războiul cu saxonii a fost unul de lungă durată (772-799), adeseori extrem de sângeros. De la început, Carol s-a străduit să le distrugă simbolurile păgâne: în timpul expediţiei din 772 a poruncit distrugerea stejarului sacru, numit Irminsul.

Până în 777, Carol a cucerit principalele centre de rezistenţă ale saxonilor de la Ersburg şi Buraburg, el organizănd o marcă de-a lungul văilor râurilor Ruhr şi Lippe. Printr-o abilă politică de tipul divite et regnum, Carol a instigat triburile saxone unele împotriva altora, el reuşind, până în jurul anului 799, să cucerească întreaga Saxonie. Momentul cel mai important al rezistenţei saxone l-a constituit răscoala lui Widukind (782). Cel puţin 4500 de saxoni au fost executaţi la Verdun, iar Widukind a sfârşit prin a se boteza.

Printr-un capitular (De partibus Saxoniae, cca. 785), Carol a introdus pedeapsa cu moartea pentru cei care se făceau vinovaţi de practicarea riturilor păgâne, ca de pildă incinerarea morţilor, sau pentru infidelitate faţă de regele franc.

În 792, saxonii din nord s-au răsculat, iar Carol cel Mare a organizatmai multe expediţii împotriva acestora între 794 şi 799. S-au făcut deportări

masive, în vederea integrării depline a teritoriilor saxone. Dar, cu toate acestea, capitularul din 797, le permitea saxonilor să-şi păstreze vechile adunări şi chiar să acceadă la funcţiile administrative locale.

Războiul cu bavareziiCarol Martel a organizat mai multe expediţii împotriva bavarezilor (725,

728). După moartea acestuia (741), cei doi fii legitimi şi-au împărţit regatul: Carloman a luat în stăpânire Austrasia, Alamania, Thuringia, iar Pepin Neustria, Burgundia şi Provance. Un frate vitreg al celor doi, pe nume Grifo, a fost închis în fortăreaţa Novum Castellum (Chevremont, lângă Liege).

În anul 747, Carloman a renunţat la guvernare şi s-a retras la mănăstirea Monte Cassino, în Italia, lăsându-l pe fratele său majordom al celor două regate (747-751). În aceeaşi vreme, Grifo, fratele vitreg, a reuşit să evadeze şi să fugă în Bavaria, unde s-a impus la conducerea ducatului, după moartea ducelui local, Odilo.

Cu ajutorul lui Pepin cel Scund, fiul lui Odilo, Tasillo, a devenit duce al Bavariei. Grifo a reuşit să se refugieze în Aquitania, de unde a plecat în Italia. Pe drum a fost asasinat de nişte nobili franci.

În 781, iar apoi în 787, Tassilo, ducele Bavariei, a depus jurământ de credinţă faţă de Carol, aşa cum o mai făcuse în 757, faţă de tatăl acestuia, Pepin cel Scund. Însă, un an mai târziu, în 788, acesta a încheiat o înţelegere cu khagan-ul avar. Aflând de această trădare (felonie), Carol l-a destituit şi închis într-o mănăstire.

Prezent în Bavaria (791-793), Carol organizat ducatul în comitate, confirmând totuşi privilegiile nobililor locali.

În 793 a desfiinţat funcţia ducală şi a numit ca prefect al noii provincii, cu sediul la Ratisbona (Regensburg), pe nobilul Gerold, din neamul său. Un an mai târiu (794), Tassilo a fost nevoit să renunţe la drepturile sale în faţa adunării de la Frankfurt.

Războiul cu longobarziiAmeninţarea longobardă asupra exarchatului de Ravenna şi ocuparea

Romei de către ducele Aistulf, în 752, l-a determinat pe noul pontif, Ştefan al II-lea, să facă apel la ajutorul lui Pepin cel Scund. În anul 754, cu ocazia unei vizite în regatul franc, papa Ştefan al II-lea s-a întâlnit cu Pepin la Ponthion (NV Franţei) şi Quiersy-sur-Oise. La scurtă vreme, aşa cum se consemnează în Liber Pontificalis, acelaşi papă l-a uns pe Pepin şi pe soţia acestuia, Bertrada, ca regi ai francilor (rex Francorum) la Saint-Denis. Fii acestora, Carol şi Carloman au primit, fiecare, titlul de patriciu al romanilor.

În semn de mulţumire, Pepin ar fi promis că va restitui papei toate teritoriile din Italia, cucerite de longobarzi (Donatio Pepini). În urma campaniilor din 754-755 şi 756, Pepin îi sileşte pe longobarzi să cedeze Papei Ravenna şi alte 22 de oraşe, toate aceste teritorii formând baza viitorului Stat Papal.

La începutul domniei lui Carol cel Mare, relaţiile cu longobarzii au fost bune. Desiderius/Didier (757-774), regele longobarzilor, încheiase o dublă alianţă matrimonială cu francii: Ermengarda a fost căsătorită cu Carol, iar Gerberga cu Carloman.

În 771, Desiderius a acordat azil unui fiu al lui Carloman, îar în 772 a ocupat pentru scurtă vreme Roma. Noul papă, Adrian al II-lea a cerut ajutor lui Carol. În primăvara anului 773, acesta avea să pornească prima expediţie în Italia. A cucerit Verona şi a asediat aproape un an Pavia, reşedinţa regelui longobard.

În 774, Carol a petrecut sărbătorile de Paşti la Roma. Cu această ocazie el a extins donaţiile făcute de tatăl său, cedând papei ducatele de Spoleto şi Benevento, Veneţia şi Istria. În cele din urmă, Desideriu a deschis porţile Paviei şi s-a predat. Şi-a sfârşit viaţa într-o mănăstire, iar fiul său Adalgisus, a fost exilat din Italia. Carol devine astfel Rex Francorum et Longobardorum.

Războiul cu musulmanii din SpaniaPrestigiul lui Carol Martel a crescut în ochii creştinilor din Occident

după victoria repurtată împotriva arabilor lîngă oraşul Tours, bătălie cunoscută în istorie sub numele de bătălia de la Poitiers (10 octombrie 732). La scurtă vreme după această răsunătoare victorie, papa Grigore al III-lea i-a acordat lui Charles Martel titlul de “patriciu al romanilor” (patriciu Romanorum), iar pe călugărul Bonifaciu l-a numit episcop al francilor şi al alamanilor.

În anul 777, când se pregătea de o nouă expediţie împotriva saxonilor, Carol a primit vizita guvernatorului musulman din Saragossa, Marsilion/Marsile, care-i cere ajutor împotriva emirului ommayad de Cordoba.

Expediţia în Spania are loc în anul 778 şi Carol se gândeşte că e mai nimerit să pună stăpânire pe Saragossa. Din nefericire, planul său eşuează în faţa Saragossei, iar pe drumul de întoarcere, ariergarda lui Carol a fost decimată într-o ambuscadă pusă la cale de basci, la Roncevalles/Roncevaux. Episodul este relatat succint de Eginhard.

La Chanson de Roland Este cea mai veche operă importantă a literaturii franceze. Există mai multe versiuni, mărturie a popularității ei între secolele al XII-lea și al XIV-lea. Cea mai veche dintre aceste versiuni este datată de obicei la mijlocul secolului al XII-lea (între 1140 și 1170), și are aproximativ 4004 versuri (numărul lor variază puțin în edițiile moderne). Acest poem epic este un exemplu de chanson de geste, o specie literară ce a înflorit în secolele XI-XV și care proslăvește faptele eroice ale protagonistului, onoarea și credința. Poemul se bazează pe un incident istoric relativ minor, Bătălia de la Roncesvalles/Roncevaux, de pe 15 august 778, când ariergarda francilor lui Carol cel Mare, aflat în retragere, a fost atacată de basci, după o ambuscadă. În această luptă, descrisă de biograful său Einhard (Eginhard) în Viața lui Carol cel Mare (scrisă în jurul anului 830), se spune că soldații

surprinși au fost cu toții uciși, printre ei aflându-se un "Hruodland (Roland n.n.), prefect al mărcii Bretaniei" (Hruodlandus Brittannici limitis praefectus).

În 778 sau 779, Carol organizează teritoriul din jurul oraşului Toulouse ca o marca de graniţă, cu scopul de a proteja regatul franc de eventuale invazii arabe.

Abia după anul 797, fiul lui Carol cel Mare, Ludovic, a reuşit să cucerească teritorii în Spania, el ajungând să ia în stăpânire Barcelona (801), care a devenit reşedinţa unui comitat franc, iar mai apoi reşedinţa mărcii Spaniei.

Războiul cu avariiÎntre 791-796, Carol a organizat trei expediţii împotriva avarilor, la

confluenţa dintre Dunăre cu Tisa. Prima a fost condusă de însuşi Carol, a doua de marchizul Eric de Friuli şi cea de-a treia, în urma căreia a fost distrus centrul politic al avarilor (ring), de către Pepin, unul dintre fiii lui Carol. În anul 803, Carol cel Mare înfiinţa în această zonă aşa numita marcă orientală (Ostmark), care depindea de prefectura Bavariei.

Carol cel Mare şi BizanţulCucerirea teritoriilor longobarde l-a adus pe Carol în contact direct cu

Bizanţul, care-şi vedea ameninţată puţina influenţă de care se mai bucura în Italia.

Răceala dintre cei doi poli de putere s-a accentuat odată cu Conciliul al II-lea/ Sinodul VII ecumenic de la Niceea (787), unde reprezentanţii bisericilor din Occident n-au fost convocaţi. Aici s-a hotărât reintroducerea cultului icoanelor.

Reacţia lui Carol a fost una pe măsură: în 789 a anexat ducatul de Spoleto, precum şi Istria, regiune de frontieră între fostul regat longobard şi Imperiul Bizantin. Aici, Carol avea să numească, în 792, un duce franc.

În 797, după ce l-a detronat pe fiul ei, Constantin al VI-lea, pe care l-a orbit şi închis, Irina a adoptat titlul de basileus. Ea acceptat să renunţe la Istria, cu condiţia ca ducatul de Benevento să rămână sub influenţă bizantină.

Împărăteasa bizantină Irena (797-802) a protestat, la scurtă vreme, împotriva acestui act politic, ceea ce l-a determinat pe Carol cel Mare să găsească o soluţie de compromis.

Astfel, potrivit cronicarului bizantin Theophanes, Carol ar fi cerut-o în căsătorie pe Irena, adoptând, totodată, o titulatură cât de cât acceptabilă pentru diplomaţia bizantină (serenissimus Augustus a Deo coronatus, magnus, pacificus imperator). Totuşi, pe monede Carol era reprezentat încoronat cu lauri, iar unele documente oficiale erau prevăzute cu bule de aur, având pe revers porţile Romei şi inscripţia Renovatio Romani Imperii.

Noul împărat de la Constantinopol, Nikephor I (802-811), care o înlăturase de la putere pe Irena, în urma unei “lovituri de palat”, i-a contestat lui Carol cel Mare titlul imperial. În anul 803, o solie bizantină sosea la Aachen pentru rezolvarea disputei dintre cei doi împăraţi şi încheierea unui tratat. Carol s-a arătat dispus să cedeze Bizanţului, în schimbul recunoaşterii titlului imperial, Veneţia, Dalmaţia, Calabria şi Sicilia. Tratativele au eşuat datorită refuzului categoric din partea Bizanţului.

Disputa dintre Carol şi Bizanţ s-a încheiat în cele din urmă la 4 aprilie 812, când solii noului împărat bizantin, Mihail I Rangabe (811-813), i-au adus lui Carol cel Mare recunoaşterea oficială a titlului de “împărat al francilor” (imperator Francorum). În semn de mulţumire, Carol a renunţat la Italia meridională.

Carol cel Mare şi califul Harun al RaşidÎn anul 797, Carol cel Mare a trimis o ambasadă formată din evreul

Isaac şi doi reprezentanţi imperiali (missi dominici) Lanfrid şi Sigismond la Bagdad, la califul abbasid Harun al-Rashid (786-809), pentru reluarea legăturilor diplomatice, iniţiate încă de pe timpul lui Pepin cel Scund şi califul Mansur, respectiv 765-768.

Solia lui Carol a plecat pe mare în Egipt, iar de aici pe uscat până la Ierusalim şi în Siria. Din această călătorie în Orient nu s-a mai întors decât Isaac, ceilalţi doi murind pe drum din cauza bolilor.

După trei ani, în anul 800 sau 801, califul îl trimite înapoi pe Isaac cu daruri bogate şi cu un elefant alb, numit Abulabbas. Darul califului şi-a făcut intrarea în Aachen abia pe 20 iuliu 802. Elefentul a trăit până în anul 810.

Împreună cu evreul Isaac au venit şi doi demnitari musulmani; unul era trimisul califului Harun, iar celălalt era trimisul emirului de Cairo/Kairun.

Cei doi au fost primiţi de Carol, în apropiere de Vercelli, în nordul Italiei. De la aceştia, împăratul a primit numeroase daruri: maimuţe, miresme, parfumuri, leacuri, mătăsuri (potrivit relatărilor călugărului Notker de la abaţia benedictină Saint-Gall). Aceştia au stat la curtea lui Carol câteva luni. Au plecat spre Africa în vara anului 802.

A doua solie a lui Carol la califul Harun pornit la sfârşitul anului 802, ea fiind condusă de un dregător de la curte pe nume Radbert. La întoarcere, Radbert avea să moară la scurtă vreme după debarcarea în Italia. Odată cu el au sosit alte două solii: una trimisă de Harun al-Rahsid, în frunte cu un oarecare Abdulah, care-i aducea lui Carol un cort cu splendide draperii de in felurit colorate, mătăsuri, parfumuri, uleiuri înmiresmate, doă mari candelabre de bronz aurit şi un orologiu de bronz aurit (de fapr o clepsidră care lăsa să cadă într-un vas, la fiecare ceas, bile colorate ce scoteau un clicet ca de clopoţei, iar la ora amiezei, 12 cavaleri se arătau la 12 ferestruici); cealaltă trimisă de noul patriarh al Constantinopolului, Toma, alcătuită din călugării Felix şi Georg. Aceştia cereau din partea noului patriarh subsidii pentru întreţinerea comunităţilor creştine din Ţara Sfântă.

Potrivit Analelor regatului franc (Annales Regni Francorum), Biserica Sf. Mormânt de la Ierusalim se afla, cu acceptul, califilor arabi, sub protecţia lui Carol cel Mare. Unele relatări din epocă vorbesc de prezenţa în oraşul sfânt a 17 călugăriţe de origine francă. După cât se pare, cu daniile lui Carol, aici s-a construit un han, o piaţă şi o bibliotecă pentru pelerini (potrivit unui poem de sec. XII, intitulat Călătoria lui Carol cel Mare în Orient/ Voyage de Charlemagne en Orient).