politica europeana in domeniul vecinatatii si paradoxurile ... · pdf fileeuropene s-au trezit...

ADMINISTRAłIE ŞI MANAGEMENT PUBLIC �� 7/2006

Politica europeana in domeniul vecinatatii si paradoxurile procesului de extindere a Uniunii Europene

8

Politica europeana in domeniul vecinatatii

si paradoxurile procesului de extindere

a Uniunii Europene

Asist. univ. dr. Tom CASIER Facultatea de Arte si Stiinte Sociale

Universitatea Maastricht

Maastricht

Olanda

Introducere

Se spune adesea ca, statul Canada traieste in apropierea unui gigant. Proximitatea geografica a

Statelor Unite creeaza nenumarate oportunitati pentru vecinul sau de la nord, dar nu exista nicio

indoiala ca acest lucru constrange in mod serios optiunile politice si economice ale unei tari mult mai

reduse decat SUA din toate punctele de vedere, cu exceptia dimensiunii. La 1 mai 2004, cateva tari

europene s-au trezit alaturi de un alt gigant, Uniunea Europeana. Ce impact va avea extinderea asupra

noilor vecini ai Uniunii? Ce provocari presupune acest lucru? Si, daca este nevoie, ce se poate face

pentru aceste tari pentru a diminua consecintele extinderii? Fara indoiala ca aceste chestiuni vor ocupa

un loc insemnat pe agenda europeana din urmatorii ani.

In aceasta lucrare voi analiza impactul procesului de extindere asupra (noilor) state vecine ale

UE, in special din punct de vedere al guvernarii transfrontaliere. La inceput ma voi concentra asupra

efectelor involuntare ale largirii. Dupa care voi aborda ‘politica de proximitate’ proactiva, pe care UE

a dezvoltat-o pentru a evita ca extinderea sa genereze noi linii de divizare in Europa. Pentru a face

acest lucru voi ridica o serie de intrebari cu privire la instrumentele teoretice avute la dispozitie pentru

a analiza acest impact.

Integrare regionala si proximitate geografica

Impactul comunitatilor regionale, puternic integrate ale statelor europene asupra tarilor terte

din vecinatatea lor geografica a fost studiat destul de putin. Studiile internationale tind sa aiba o

abordare diadica, axandu-se asupra efectului pe care o tara il are asupra alteia. Sau abordeaza

problema intr-un mod sistemic si studiaza interactiunea intre state si sistemul international.

In schimb, studiile regionale – atat teoriile medii si mari – analizeaza interactiunea intre

organizarea regionala si statele sale membre. Efectele transfrontaliere ale acestui proces de integrare

au fost arareori studiate, cu exceptia formelor de cooperare si integrare regionala transfrontaliera

(de exemplu: Grabbe 2003, Friis 1999). Cu cateva exceptii, majoritatea studiilor de europenizare s-au

limitat la statele membre actuale sau viitoare ale Uniunii Europene (pentru o privire de ansamblu a se

vedea: Vink 2003). Foarte rar a fost studiat efectul asupra unei zone mai intinse sau ceea ce Kristian

Skrede Gleditsch numeste „efectul de vecinatate” (Gleditsch 2002). Cu toate acestea, factorul spatial

al proximitatii geografice este un factor important intrucat creeaza un context, un cadru pentru state

carora le limiteaza optiunile de politica. In continuare voi incerca sa arat cat de puternic s-a dezvoltat

acest efect de vecinatate al Uniunii Europene, ca o consecinta a extinderii din anul 2004.

Paradoxurile extinderii: impactul asupra noilor vecini



9

Extinderea din mai 2004 a fost cea mai mare extindere din istoria integrarii europene.

Aceasta a marit populatia UE cu aproape 80 milioane de locuitori si si-a extins teritoriul cu

aproximativ 4 milioane kilometri patrati. Uniunea Europeana cu cei 25 de membri insumeaza

450 milioane de locuitori. In ‘cealalta Europa’ (in mare, luand ca criteriu Consiliul Europei) traiesc

aproximativ 360 milioane de oameni, dar acestia reprezinta un venit national care este numai o

fractiune a celui din UE.

Se poate sustine ca, in mod inevitabil, extinderea va redesena harta geo-politica si

geo-economica a Europei. Desi acesta poate nu este rezultatul intentionat, extinderea creeaza inevitabil

noi linii de divizare. Daca ne gandim ca scopul initial al integrarii europene a fost de a crea stabilitate

si pace structurala in Europa, procesul de largire este caracterizat de o anumita ambiguitate, care poate

fi rezumata prin doua paradoxuri.

Primul paradox este intrinsec fata de gradul de aprofundare al integrarii: cu cat integrarea in

UE este mai mare, cu atat implicarea tarilor terte este mai dificila. Cu alte cuvinte, acesta este reversul

medaliei integarii. Disparitia granitelor interne inseamna negresit ca sunt intarite granitele externe, iar

obstacolele sunt plasate intre UE si tarile terte. Acest lucru este indeosebi clar in cazul liberei circulatii

a persoanelor.

Pe masura ce granitele interne dispar si libera circulatie fara pasaport in cadrul zonei Schengen

devine mai usoara, sunt consolidate granitele externe, mai securizate si mai greu de trecut. Acesta este

motivul pentru care eu denumesc acest paradox, paradoxul Schengen. In conformitate cu criteriile

Copenhaga, statele care acced in UE trebuie sa integreze acquis-ul Schengen in legislatia nationala.

Tari precum Polonia, de exemplu, a trebuit sa impuna obligativitatea obtinerii vizei pentru cetatenii

ucrainieni care calatoreau pe teritoriul sau, cu toate ca in trecut acestia puteau traversa granita fara prea

multe formalitati. Consecintele prelungirii regimului vizelor pentru noile state membre in ceea ce

priveste traversarea frontierei, oportunitati comerciale, etc. sunt enorme (Batt 2003: 12).

Un al doilea paradox, paradoxul insider/outsider, este specific extinderii catre Europa de Est.

Odata cu integrarea celor 10 noi state membre in 2004 si alte doua in 2007, devine tot mai problematic

a nu fi parte a Uniunii. In mod inevitabil statele din afara Uniunii resimt efecte profunde in urma

integrarii europene. Pe masura ce UE devine tot mai mare, alternativele acestora se diminueaza si le

este mai greu (sau mai costitsitor) sa evite impactul UE. Exista putine tari non-membre UE din

imediata sa apropiere care sa faca comert sau sa calatoreasca in UE fara viza. Cu o Uniune Europeana

cuprinzand 27 de membri, tarile terte nu au prea multe optiuni decat sa-si orienteze exportul catre UE.

Se aplica noi tarife comerciale pentru tarile care s-au alaturat recent Uniunii Europene. Acest lucru

poate avea consecinte serioase pentru unele sectoare. Dar efectele vor merge chiar mai departe. Tarile

terte nu vor avea prea mult de ales decat sa accepte standardele impuse de UE. Daca o firma

intentioneaza sa exporte bunuri fabricate catre UE, ea trebuie sa respecte standardele tehnice, de

siguranta si de mediu ale UE. Daca tara in cauza se bazeaza foarte mult pe exporturile sale, este posibil

ca standardele UE sa devina norme si pentru economia interna.

Guvernare dincolo de granite si natura politicii externe a UE

Astfel, efectul extinderii UE asupra noilor vecini este de doua ori mai mare. In primul rand,

UE modifica neintentiont relatiile de putere intre state si modul in care concura interesele diferitelor

tari. In mare masura, se poate crede ca acesta este un efect secundar al extinderii. Consecinta este

limitarea autonomiei tarilor terte de a-si formula propriile optiuni. Acest efect neintentionat de

externalizare este evident in procesul de securizare a frontierelor externe si in noul regim de vize,

introduse ca urmare a preluarii acquis-ului Schengen de catre noile state membre.

In al doilea rand, UE in mod constient traseaza norme, practici si institutii in noile tari vecine.

Acest lucru poate fi facut intr-un mod direct si explicit, de exemplu prin includerea in tratatele

bilaterale a clauzelor privind drepturile omului. Dar se poate face si intr-un mod mai indirect.

De exemplu, companiile care exporta bunuri de manufactura catre UE nu au alta alternativa decat sa



10

respecte standardele tehnice sau de siguranta ale Uniunii. Din motive economice globale, aceste

companii vor fi tentate sa produca aceleasi bunuri pentru piata interna, perfectionandu-si astfel

normele interne de siguranta sau tehnice.

Daca definim guvernarea ca “procesul politic continuu de stabilire a unor obiective explicite

pentru societate si interventia asupra acesteia pentru a realiza aceste obiective” (Jachtenfuchs 2004:

99), putem descrie aceasta a doua miscare ca pe o forma de guvernare dincolo de frontierele UE

(a se vedea de asemenea: Friis 1999). Aceasta guvernare este trans-frontaliera deoarece obiectivele din

interiorul unei anumite societati sunt stabilite de actori externi.

Pentru a intelege mai bine aceste fenomen al guvernarii trans-frontaliere, este interesant de

facut legatura cu politica externa a Uniunii Europene. De obicei, UE este vazuta ca un actor

international lipsit de putere, avand o politica externa insuficient dezvoltata, adesea sufocata de

procedurile interguvernmentale ale celui de-al doilea pilon. Esecul Uniunii in razboiul din Bosnia si

Hertegovina este un exemplu elocvent al unei crize in care UE nu a reusit sa aiba un rol substantial.

Cand vine vorba de coercitie sau control – ceea ce Arnold Wolfer numeste „obiective de posesie”,

UE este in mod traditional un actor neinsemnat (Smith 2003a: 107). Dar cand vine vorba de

„obiectivele de mediu”, cele care influenteaza din punct de vedere structural mediul in care opereaza,

UE are un succes mult mai mare. O distinctie asemanatoare poate fi gasita la Keukeleire (1998), acesta

facand deosebirea intre „politica externa traditionala” si „politica externa structurala” (Keukeleire

1998: 169vv). Politica externa structurala modifica mediul extern intr-o maniera proactiva. Scopul sau

este de a crea un mediu extern stabil sau favorabil prin – asa cum spune Ikenberry – socializarea tarilor

terte, stimuland valorile comune si cooperarea. Spre deosebire de o politica externa traditionala

orientata asupra obiectivelor de posesie, in acest caz orizontul de timp este pe termen lung.

Cu alte cuvinte, UE investeste mult in modelarea mediului sau extern imediat dupa propria sa

conceptie. Din motive asemanatoare, autori precum Kagan (2002) si Cooper (2003) au etichetat

Uniunea Europeana ca pe un actor post-modern, ce incurajeaza instrumentele diplomatice multilaterale

in dauna initiativelor unilaterale; care mai degraba stimuleaza, sprijina si angreneaza decat sa

constranga. Nu vom aprofunda acum ratiunile acestei politici, care fara indoiala sunt legate intr-o

oarecare masura de caracterul puternic interguvernamental al politicii externe al UE si adesea de

interesele nationale divergente. Fiind „un gigant din punct de vedere economic, un pitic din punct de

vedere politic si un vierme din punct de vedere militar”, UE este indiscutabil mult mai bine inzestrata

pentru o politica externa traditionala decat pentru una structurala.

Uniunea Europeana dispune de cateva instrumente pentru a-si sustine politica structurala

externa. Acorduri juridice permit UE sa-si joace mai bine rolul ca principal bloc comercial, de

exemplu prin acordarea de tratament preferential, selectiv si conditionat. Ajutorul este la fel de util si

ca instrument de directionare si creare a unui climat favorabil. UE este principala sursa de ajutor

umanitar la nivel modial si cel mai mare donator financiar catre tarile din Europa Centrala si de Est.

Stimulentele pe care UE le utilizeaza pot fi impartite in stimulente conditionate (hard incentives) si

stimulente neconditionate (soft incentives).

Stimulentele hard conditioneaza oferirea ajutorului sau a tratamentului favorabil de

indeplinirea anumitor conditii. Aceasta „conditionalitate politica” (Smith 2003b: capitolul 5 si 6) se

afla in centrul multor acorduri sub forma clauzelor privind democratizarea sau respectarea drepturilor

omului, dar si la reformele economice. Conditionalitatile politice au stat de asemenea la baza criteriilor

Copenhaga, pe baza carora era conditionat accesul la Uniunea Europeana.

Stimulentele soft se refera la mijloace mai putin coercitive, care nu au un efect direct ca atare,

ci numai stimuleaza tarile sa-si adapteze modul lor de actiune. Obiceiul publicarii de rapoarte de

monitorizare are adesea un efect direct minor, dar sporeste vizibilitatea problemelor si creste presiunea

asupra statelor de a se conforma anumitor reguli sau principii. In acest fel UE creeaza un „univers

comunicativ” (Bogdandy, quoted in Jachtenfuchs 2004: 100) care depaseste chiar si propriile sale

granite.



11

Asadar, UE produce un anumit ‘efect de proximitate’ asupra mediului din imediata sa

apropiere. Uniunea creeaza o sfera in jurul sau, in care pe de o parte prezenta sa (economica)

covarsitoare are o greutate importanta asupra statelor vecine si, pe de alta parte, unele norme si practici

sunt ‘exportate’ in mod activ. Cum am putea evalua efectul de vecinatate? Cu siguranta acesta difera

de sfera clasica de influenta, deoarece UE nu urmareste in mod activ obtinerea controlului. Mai mult,

impactul pe care Uniunea il are asupra vecinilor sai este extrem de diferentiat. Efectul va fi diferit de la

stat la stat. Acesta va depinde de o serie larga de factori: regimul din tara respectiva, preferintele

politice, convergenta/divergenta intereselor nationale, pozitia de putere a statului vecin, nivelul de

dependenta (de ex., din punct de vedere a fluxurilor comerciale), prezenta unor optiuni alternative,

pozitia geografica, … Propun sa numim acest efect diferentiat pe care UE il are asupra statelor din

imediata sa vecinatate, ‘efectul de umbra’ al UE. UE raspandeste o umbra asupra noilor sai vecini.

Acest lucru este partial involuntar, partial dirijat.

Politica de proximitate a Uniunii Europene

Pe masura ce extinderea catre Est se apropia, Uniunea a inceput sa-si dezvolte propria sa

politica, diferita, orientata catre noii sai vecini din jurul Europei Mediteraneene si de Est. Aceasta

politica era motivata de teama instabilitatii in randul unei Uniuni largite si de ingrijorarea ca

extinderea ar putea crea noi linii de divizare in Europa. Primul pas a fost facut odata cu lansarea

initiativei privind Europa Largita / Noii Vecini din mai 2002. Aceasta initiativa a reprezentat prima

etapa catre dezvoltarea unei politici mai coerente, denumita ‘Politica Europeana in domeniul

Vecinatatii’ (PEV) in documentul de Strategie al Comisiei din mai 2004. In centrul PEV se afla

ambitia de a dezvolta relatii privilegiate cu statele vecine, fara a le oferi perspectiva de a deveni

membri UE.

„Obiectivul PEV este de a impartasi beneficiile procesului de extindere a Uniunii din anul

2004 cu statele vecine pentru consolidarea stabilitatii, securitatii si bunastarii pentru toti cei

implicati. Are menirea de a preveni aparatia unor noi linii de despartire intre UE largita si vecinii sai

si de a le oferi sansa sa participe la diverse activitati ale Uniunii, prin intermediul unei mai stranse

cooperari politice, de securitate, economica si culturala.” (Comisia 2004: 3)

PEV este construita pe „angajamentul reciproc de a respecta valorile comune” si pleaca de la

un „set comun de principii”, dar se diferentiaza in randul statelor partenere (Comisia 2004: 3). Situatia

politica si economica din tarile vizate este evaluata prin Rapoarte de Tara. Pentru fiecare tara sunt

stabilite planuri de actiune, sunt schitate prioritati, care servesc drept puncte de reper pentru urmatorii

trei-cinci ani. Resursele financiare sunt furnizate prin intermediul noului Instrument European de

Parteneriat si Vecinatate, care, incepand cu 2007, va inlocui programele de asistenta individuala, cum

ar fi TACIS (Comisia 2003b).

PEV vizeaza atat tarile din jurul Marii Mediterane (Algeria, Egipt, Israel, Ioradania, Liban,

Libia, Maroc, Siria, Tunisia, precum si Autoritatea Palestiniana), din Europa de Est (Ucraina, Belarus,

Moldova), cat si – incepand cu 2004 – tarile din Caucazul de Sus (Armenia, Azerbaijan and Georgia)1.

Intrucat se asteapta ca Statele Balcanice sa devina membre ale UE la un anumit moment in viitor,

acestea nu sunt incluse.

Desi Rusia era inclusa in primele proiecte referitoare la Europa Largita, acum este in mod

oficial exclusa. Federatiei Ruse i s-a acordat un statut special de „partener cheie al UE” (Comisia

2004: 4). Documentul de Strategie recunoaste ca „Rusia face parte din vecinatatea Uniunii Europene

extinse si viceversa” (Comisia 2004: 6), recunoscandu-se astfel echivalenta ambelor. Desi Rusia este

individualizata, ea apare totusi ca parte a politicii specifice a UE cu privire la noii sai vecini.

Astfel, politica fata de Rusia va continua sa fie strans legata de PEV si poate fi privita ca un caz

1 Belarus va fi beneficiar cu drepturi depline al PEV numai atunci cand va instaura o forma democratica de

guvernamant. Vor fi stabilite relatii normale cu Libia dupa ce aceasta ca accepta acquis-ul Barcelona. Siria

trebuie mai intai sa ratifice Acordul de Asociere cu UE.



12

special. In aceasta lucrare, vorbind despre ‘politica de proximitate’, ma voi referi atat la Politica

Europeana in domeniul Vecinatatii, cat si la parteneriatul strategic cu Rusia.

Politica de proximitate a Uniunii Europene: caracteristici si evaluare

Principalul obiectiv strategic al politicii de proximitate a UE, cuprinzand atat Politica

Europeana in domeniul Vecinatatii cat si parteneriatul strategic cu Rusia, consta in inlocuirea ‘unui arc

de instabilitate’ cu un ‘cerc de prieteni’ (Prodi, November 2002). Scopul sau este de a evita atat ca UE

extinsa sa se confrunte cu instabilitate la granitele sale, cat si ca extinderea sa genereze noi forme de

polarizare. Exista fara indoiala si alte obiective strategice ascunse. Politica Europeana in domeniul

Vecinatatii reprezinta o cale de a crea noi oportunitati comerciale si de investitii. Un rol deosebit de

important il au de asemenea si intersele energetice. In vecinatatea UE se afla state precum Rusia si

Algeria, importanti furnizori de petrol si/sau gaze. Din acest motiv, aceste tari joaca un rol esential in

politica de diversificare a dependentei energetice. Avand in vedere ca exporturile rusesti de petrol sunt

estimate a se tripla in urmatorii 20 de ani si tinand cont de instabilitatea continua din Orientul

Mijlociu, Federatia Rusa va fi un furnizor cheie de resurse de energie catra statele europene.

Care sunt principalele caracteristici ale politicii de proximitate a UE, care o diferentiaza de

alte forme de politica externa si de procesul de integrare ca atare?

In primul rand politica de proximitate a UE este un exemplu de politica externa structurala.

Aceasta este o incercare explicita de a structura imediata vecinatate conform principiile si regulilor

specifice ale UE. Scopul este de a implica noii vecini intr-un numar selectat de domenii de politica, prin

aceasta pregatindu-i pentru a participa pe termen lung la o forma dezvoltata de cooperare europeana.

In al doilea rand, politica de proximitate este o politica diferentiata care permite abordarea

statelor in moduri foarte diferite. Extinderea dincolo de granite a anumitor forme de cooperare UE

diferentiate nu este o noutate in sine. De exemplu, Spatiul Economic European reprezinta Piata Unica

Europeana marita prin includerea unor tari terte, dar fara ca acestea sa aiba alte avantaje si

responsabilitati ce decurg din calitatea de membru UE. In acelasi mod, zona Schengen include

Norvegia si Islanda, state care nu sunt membre UE. O uniune vamala care sa cuprinda si Turcia a fost

deja prevazuta in Acordul de Asociere din 1963, dar a fost creata abia 1996. Exista asadar o lunga

traditie de asociere a tarilor, foarte apropiata procesului de integrare europeana. Adesea, aceste tari

sunt legate de cooperarea europeana prin acorduri, ajutor financiar, acordarea unor beneficii, cum ar fi

tarife comerciale preferentiale sau a statutului de economie de piata. Astfel, o Europa care depaseste

granitele UE reprezinta o veche realitate.

Totusi, inovatia majora este ca abordarea „bun(a) pentru toti”, prin care a fost dezvoltata o

politica similara pentru intreaga zona, (de ex. statele candidate din Europa Centrala si de Est), a fost

inlocuita de abordare „la comanda”. Acest lucru nu este surprinzator daca se are in vedere gradul mare

de deosebire a tarilor implicate, atat ca dimensiune cat si ca putere economica, sistem politic, cultura.

Este usor de inteles ca cineva sa abordeze Rusia intr-un mod diferit fata de Moldova, Siria, Israel sau

Maroc.

In al treilea rand, politica de proximitate este caracterizata de un nivel scazut de

institutionalizare. Citandu-l pe Prodi, noii vecini vor „imparti totul, mai putin institutiile”. Politica de

proximitate si prioritatile stipulate in diferite Planuri de Actiune sunt elaborate de UE printr-un dialog

cu statul vecin, dar, in general, se evita infiintarea de noi institutii. Relatia cea mai institutionalizata

este cea cu Rusia; printre altele, parteneriatul strategic prevede si organizarea cu regularitate a unor

reuniuni la cel mai inalt nivel si cooperare ministeriala.

Politica Europeana in domeniul Vecinatatii (PEV) este in esenta o politica EUro-centrica.

Aceasta reflecta normele si valorile Uniunii Europene si vizeaza exportarea acestora catre tari terte.

Acest lucru este prevazut clar de mecanismele europene din domeniul vecinatatii, care implica in

principal asistenta financiara si rapoarte de tara. Acestea din urma trateaza progresul realizat in

relatiile bilaterale si situatia politica, economica si sociala din tara respectiva.



13

Din nou, faptul ca Rusia beneficiaza de un statut special de principal partener strategic si astfel

nu este inclusa in PEV, este interesant in aceasta privinta. Moscova a fost intotdeauna indiferenta fata

de initiativa privind Europa Largita, pe care a considerat-o ca fiind prea unilaterala, ca reflectand prea

mult interesele UE. Recunoscand in mod explicit ca UE si Rusia apartin de vecinatatea celeilalte,

Rusia este recunoscuta ca partener egal pe deplin a UE (Comisia 2004). Acest lucru se inscrie in liniile

strategiei pe termen mediu privind relatiile cu Europa, asa cum a fost prezentata de guvenul rus in anul

1999 (Strategia pe termen mediu, 1999). Acest document propune un parteneriat strategic intre UE si

Rusia ca forta calauzitoare a tarilor CSI si inconjurata de acestea.

Evaluare

Este de la sine inteles ca nu va fi posibila evaluarea succesului politicii de proximitate a UE in

ansamblu, la un anumit moment in viitor. Datorita caracterului intrinsec-diferentiat al PEV, succesul

va fi diferit de la o tara la alta. Dar, bineinteles, se poate evalua succesul politicii din perspectiva

obiectivului sau primordial: crearea unui arc de stabilitate si atenuarea impactului extinderii.

Fara indoiala, UE nu va fi capabila sa garanteze o securitate deplina la cele doua flancuri ale

sale, de est si de sud. Acest lucru este mult prea ambitios in special pentru zona mediteraneeana.

Din cauza punctelor slabe ale UE in ceea ce priveste o politica externa traditionala, PEV nu va ajuta

UE la calmarea sau solutionarea situatiilor de criza. Cu toate acestea, in anumite cazuri, poate avea

succes prin indepartarea unora dintre cauzele structurale ale conflictului. Un succes care va fi oricum

greu de masurat. Mult mai important ramane de vazut daca UE va dispune de leadership suficient

pentru a juca un rol decisiv in problemele non-economice. Cand se discuta despre crearea pacii, actorii

implicati sunt adesea tentati sa se indrepte catre marile puteri si nu catre UE. Recentul plan de pace

elaborat de guvernul Moldovei este un bun exemplu in aces caz. Acesta a fost transmis numai la

Washington si la Moscova. Spre marea iritare a Comisiei, Bruxelles-ul a fost trecut cu vederea.

Intregul proces de integrare europeana a plecat de la premisa ca integrarea va conduce la pace

si stabilitate. Daca stabilitatea este un obiectiv central, un alt criteriu general de evaluare este gradul in

care aceasta determina integrarea partiala a noilor vecini. Consiliul European de la Copenhaga din

1993 a ales foarte clar sa exporte stabilitate si securitate catre Europa Centrala si de Est, prin oferirea

fostelor tari satelit-comuniste perspectiva calitatii de membru al UE. Aceasta perspectiva era

conditionata clar de criteriile Copenhaga. Totusi, PEV elimina explicit aceasta posibilitate. Asa cum

s-a exprimat Verheugen, Comisarul pentru Extindere, actualmente insarcinat cu PEV: „Nu se iau in

discutie posibilitatile de a deveni stat membru UE. Suspendare totala.” (Verheugen citat in Emerson,

2004). Aceasta reprezinta o rupere fata de trecut. Politica de proximitate reprezinta o incercare de a

exporta stabilitate si securitate intr-o noua maniera. UE nu mai flutura un bilet de intrare in club pentru

a-i convinge sa duca la indeplinire reformele, ci incearca sa-si atraga vecinii cu forme de cooperare si

integrare partiala. Ea doreste sa ‘integreze’ state intr-un fel sau altul, dar la un nivel foarte redus.

Aceste tari vor putea impartasi unele dintre avantajele integrarii, dar fara a primi permisiunea de a se

alatura clubului. Motivele sunt evidente. Uniunea Europeana doreste sa scape de dilema de a extinde

mereu Uniunea, pe de o parte, si pe de alta parte, de a crea un nou zid intre o Europa integrata, stabila

si bogata si o Europa neintegrata, instabila si mult mai saraca (sau Europa de Sud si

Est-Mediteraneeana). Succesul UE in acest sens depinde foarte mult de masura in care aceasta politica

va putea ancora ferm noii sai vecini in structurile europene. Noii vecini se vor putea bucura de anumite

roade ale integrarii europene, dar ramane discutabil daca acest lucru va fi suficient. Cu toate acestea,

este foarte putin probabil ca UE sa poata satisface unele dintre cele mai insistente cereri ale noilor sai

vecini. Este vorba in special de problema calatoriilor fara viza, existand putine sanse ca UE sa renunte

la pozitia actuala.

Concluzii



14

Extinderea catre est a Uniunii Europene, cea mai mare din istoria integrarii europene, va avea

un impact serios asupra noilor sai vecini. Procesul de extindere este caracterizat de doua paradoxuri.

Includerea noilor state membre determina deplasarea catre Est a granitelor externe si stabilirea unor

frontiere puternic securizate intre UE si statele CSI. Aceasta schimbare de geo-politica ingreuneaza si

mai mult implicarea noilor vecini ai UE in procesul de cooperare si integrare europeana. Odata cu

extinderea catre Est a UE, acest paradox a devenit mai problematic ca niciodata, deoarece numarul

statelor ne-membre UE este mai mic decat numarul statelor memebre UE. Pe masura ce UE se

mareste, pozitia ‘outsider-ilor’ devine din ce in ce mai precara, intrucat le este mai greu sa scape de

‘efectul de proximitate’ al UE.

Astfel, poate fi spus ca efectul extinderii UE este partial voluntar si partial involuntar.

Este involuntar pentru ca in mod inevitabil harta Europei este redesenata. Fluxurile comerciale sunt

deviate, oportunitatile de investitii se schimba, mobilitatea persoanelor devine serios constransa,

pozitia strategica a tarilor terte se schimba si la fel se poate intampla si cu aliantele interstatale.

UE vizeaza in mod intentionat directionarea acestor evolutii, avand un dublu obiectiv, de creare a

stabilitatii la granitele sale si de atenuare a efectelor (neintentionate) ale extinderii asupra vecinilor sai.

Acesta este motivul pentru care UE a dezvoltat o Politica Europeana in domeniul Vecinatatii

(indreptata catre vecinii sai de la Est si zona Mediteraneeana) si un parteneriat strategic separat cu

Rusia. Intrucat ambele au la baza premise similare, in lucrarea de fata aceasta politica a fost denumita

politica de proximitate a UE. Ea este o forma specifica de politica externa structurala prin care UE

incearca sa-si exporte normele si practicile. Politica de proximitate este puternic diferentiata, slab

institutionalizata si puternic EUro-centrica. Reprezinta o evadare de la metoda „bun sau rau” a UE,

conform careia stabilitatea era transferata catre tarile terte prin oferirea posibilitatii de a se integra,

corelata cu o serie de conditii. Timpul ne va spune daca aceasta optiune pentru ‘integrare partiala’ este

o politica temporara, care sa permita mai intai asimilarea celei mai mari extinderi din istorie. La fel de

bine, PEV ar putea fi folosita ca analiza de laborator pentru a verifica fezabilitatea unui potential

candidat de a deveni membru UE. Cel putin, aceasta va acorda mai mult timp UE si un moment de

respiro pentru a aborda sau nu problema unei ulterioare extinderi.

Impactul unui proces de integrare regionala in extindere asupra mediului geografic imediat a

dat nastere la putine analize teoretice pana in momentul de fata. Natura procesului poate fi vazuta ca o

forma de guvernare dincolo de frontiere, prin care normele si practicile UE sunt transferate catre

vecinii sai. Ca atare, integrarea europeana stabileste scopuri precise pentru societatea din tarile terte.

Acest transfer de norme si practici are loc partial deliberat, prin intermediul mecanismelor de

conditionare politica, partial neintentionat, datorita ponderii economice pronuntate a UE asupra

mediului sau. Atata timp cat ambitia UE nu este de a controla tarile terte (obiective de posesie) ci mai

degraba de a structura contextul in care ea opereaza (scopuri de mediu) si atata timp cat impactul

efectiv va continua sa depinda intr-o oarecare masura de tara implicata, politica de proximitate nu

poate fi formulata din punct de vedere a sferelor de influenta. Noua vecinatate poate fi vazuta mai

degraba ca o ‘zona de umbra’ a UE. In ce masura UE va fi putea sa-si raspandeasca umbra asupra tarii

vecine va depinde atat de dimensiunea tarii cat si de apropierea tarii respective de Uniune. Este de la

sine inteles ca proximitatea si dimensiunea nu trebuie intelese aici numai din punct de vedere

geografic.

Bibliografie

1. BATT JUDY (2003), The EU’s new borderlands. Working Paper. London, Centre for European

Reform.

2. COOPER ROBERT (2003), The Breaking of Nations. Order and Chaos in the Twenty-first Century. London, Atlantic Books.

3. EMERSON MICHAEL (2002), The Wider Europe as the European Union’s Friendly Monroe

Doctrine. CEPS Policy Brief. no. 27, October.

4. EMERSON MICHAEL (2004a), The Wider Europe Matrix. Brussels, CEPS.



15

5. EMERSON MICHAEL (2004b), EU neighbourhood policy ‘too low gear’. European Voice, 27 May – 2 June 2004, p. 15.

6. FRIISS LYKKE & MURPHY ANNA (1999), The European Union and Central and Eastern Europe: Governance and Boundaries. Journal of Common Market Studies. 37, (1999), 2,

pp. 211-232.

7. GLEDITSCH KRISTIAN SKREDE (2002), All International Politics is Local: The Diffusion of Conflict, Integration, and Democratization. Ann Arbor, University of Michigan Press.

8. GRABBE HEATHER (2003), Europeanisation Goes East: Power and Uncertainty in the EU Accession Process. In: K. Featherstone & C. Radaelli (Eds.), The Politics of Europeanisation.

Oxford, Oxford University Press.

9. JACHTENFUCHS MARKUS & KOHLER-KOCH BEATE (2004), Governance and

Institutional Development. In: Antje Wiener & Thomas Diez, European Integration Theory.

Oxford University Press.

10. KAGAN ROBERT (2002), Power and weakness. Policy Review. 113

11. KEUKELEIRE STEPHAN (1998), Het buitenlands beleid van de Europese Unie. Deventer, Kluwer.

12. SMITH KAREN (2003a), The European Union: A Distinctive Actor in International Relations.

The Brown Journal of World Affairs. 9, 2 (Winter/Spring), pp. 103-113.

13. SMITH KAREN (2003b); European Union Foreign Policy in a Changing World. Cambrdige,

Polity.

14. VINK MAARTEN (2003), What is Europeanisation? And other Questions on a New Research Agenda. European Political Science. 3, 1 (Autumn), pp. 63-74.

15. WALLACE WILLIAM (2003), Looking after the Neighbours. Responsibilities for the EU-25.

Policy Papers ‘Notre Europe’, 4, July.

16. Commission of the European Communities (2003a): Communication from the Commission to the

Council and the European Parliament. Wider Europe – Neighbourhood: A New Framework for

Relations with our Eastern and Southern Neighbours. Brussels, 11.03.2003, COM(2003) 104 final.

17. Commission of the European Communities (2003b): Communication from the Commission.

Paving the way for a New Neighbourhood Instrument. Brussels, 1 July 2003, COM (2003) 393 final.

18. Commission of the European Communities (2004): Communication from the Commission.

European Neighbourhood Policy. Strategy Paper. Brussels, 12.5.2004, COM (2004) 373 final.

politica europeana in domeniul vecinatatii si paradoxurile ... · pdf fileeuropene s-au trezit...

Documents