Pag. 5

CUPRINS

INTRODUCERE.........................................................................................

.

CAPITOLUL I. POLITICA DE MEDIU ÎN

UE.........................................

1. Momente cheie......................................................................................

2. Situaţia

actuală.......................................................................................

CAPITOLUL II. POLUAREA

ATMOSFEREI..........................................

1. Consideraţii

generale...............................................................................

2. Cauzele şi principalele efecte ale poluării

atmosferei ............................

CAPITOLUL III. PROTECŢIA ATOSFEREI PE PLAN

INTERNAŢIONAL.........................................................

.

1. Consideraţii

generale .............................................................................

2. Principalele documente internaţionale privind protecţia atmosferei pe

plan

internaţional ...................................................................................

CAPITOLUL IV. PROTECŢIA ATMOSFEREI ÎN DREPTUL

INTERN......................................................................

.

1. Politica şi strategia naţională în domeniul protecţiei

7

8

8

9

20

20

21

25

25

25

34

34

36

38

40

41

43

Pag. 6

atmoferei .......................................................................................

2. Norme de emisie şi standarde de calitate a

atmosferei .....................................................................................

3. Obligaţiile titularilor de activităţi care constituie surse de emisii

poluante şi procedura de

autorizare .............................................

4. Monitorizarea calităţii

aerului........................................................

5. Atribuţii şi răspunder în domeniul protecţiei atmosferei şi al

asigurării calităţii aerului...............................................................

6. Reglementarea naţională privind protecţia stratului de

ozon...............................................................................................

.

CAPITOLUL V. REGIMUL

JURIDIC...............................................

1. Răspunderea juridică pentru nerespectarea regimului juridic de

protecţie a

atmosferei .....................................................................

2. Reglementări

juridice.......................................................................

CONCLUZII................................................................................................

BIBLIOGRAFIE ........................................................................................

.

45

45

46

56

60

Pag. 7

INTRODUCERE

Apărută pe agenda de lucru europeană la începutul anilor 1970, preocuparea pentru mediu dobândeşte un caracter distinct odată cu semnalarea, de către Clubul de la Roma, a diminuării resurselor naturale şi a deteriorării rapide a calităţii apei, aerului şi solului. Au trecut doi până la crearea politicii comunitare de mediu, în 1972 şi de aici la dezvoltarea acesteia ca una dintre cele mai importante politici comunitare. Importanţa sa nu este datorată anvergurii fondurilor alocate (care nu depăşesc fondurile de care dispun politica regională sau politica agricolă) ci faptului că politica de mediu a devenit politică orizontală a Uniunii Europene, aspectele de protecţie a mediului fiind considerente obligatorii ale celorlalte politici comunitare. Prin adoptarea strategiei dezvoltării durabile ca element principal al câmpului său de acţiune – adică prin preocuparea pentru natură ca moştenire şi resursă a generaţiilor viitoare politica de mediu este permanent conectată la tendinţele globale de protecţie a mediului, aşa cum apar ele în urma evenimentelor internaţionale precum summit-urile de la Rio (1992) şi Johanesburg (2002), a protocolului de la Kyoto, etc. În plus, această conectare la şi implicare în progresele internaţionale de mediu transformă Uniunea Europeană în promotor global al dezvoltării durabile. Prin însuşi caracterul ei, dezvoltarea durabilă reprezintă nevoia de responsabilizare şi educaţie pentru protecţia mediului, iar acest aspect este reflectat de evoluţia politicii comunitare în ultimii ani, politică marcată de trecerea de la o abordare bazată pe constrângere şi sancţiune, la una mai flexibilă, bazată pe stimulente. Astfel, se acţionează în direcţia unei abordări voluntare, în scopul de a promova această responsabilizare faţă de

Pag. 8

mediu şi a de a încuraja utilizarea sistemelor de management al mediului. Politica de mediu nu acţionează independent, ci reflectă interesul societăţii civile în această direcţie, manifestat prin crearea a numeroase mişcări şi organizaţii de mediu. Mai mult, în unele ţări s-a ajuns la crearea şi dezvoltarea unor partide politice „verzi”, cu un real succes în arena politică. Nu trebuie însă uitate nici rezistenţa – sau, mai bine spus reţinerea şi inerţia care se manifestă, atunci când obiectivele de mediu par a limita competitivitatea industrială şi creşterea economică; însă acest aspect nu face decât să sublinieze o dată în plus nevoia unei abordări concertate la nivel european şi necesitatea existenţei unei politici de mediu active şi integrate, capabilă să răspundă provocărilor care apar în plan economic.

CAPITOLUL I

POLITICA DE MEDIU ÎN UE

1. Momente cheie

Politica de mediu a Uniunii Europene a apărut ca domeniu separat al preocupării comunitare în anul 1972, impulsionată de o conferinţă a Organizaţiei Naţiunilor Unite asupra mediului înconjurător, care a avut loc la Stockholm, în acelaşi an.În 1973 a fost elaborat primul Program de Acţiune pentru Mediu – PAM (1973-1977), sub forma unei combinaţii de programe pe termen mediu şi de gândire strategică, care accentua nevoia de protecţie a apei şi a aerului şi care conţinea o abordare sectorială a combaterii poluării.În 1978 a fost adoptat al doilea Program de Acţiune pentru Mediu - PAM 2 (1978-1982), structurat pe aceleaşi priorităţi ca şi PAM 1 şi fiind, de fapt, o reînnoire a acestuia.Anul 1981 a marcat crearea, în cadrul Comisiei Europene, a Direcţiei Generale pentru Politica de Mediu, unitate responsabilă pentru pregătirea şi asigurarea implementării politicilor de mediu şi totodată iniţiatoarea actelor legislative din domeniu. Astfel, politica de mediu devine din ce în ce mai complexă şi mai strâns corelată cu alte politici comunitare.În 1982 a fost adoptat al treilea PAM (1982 -1986), care reflectă influenţa dezvoltării pieţei interne în echilibrarea obiectivelor sale cu cele ale pieţei. În plus, acest program de acţiune marchează trecerea de la o abordare calitativă a standardelor de mediu, la una axată pe emisiile poluante.Anul 1986 se individualizează prin adoptarea Actului Unic European (ratificat în 1997), document prin care protecţia mediului dobândeşte o bază legală în cadrul Tratatului Comunităţii Europene (Tratatul de la Roma, 1957). În 1987 a fost adoptat PAM 4 (1987-

Pag. 9

1992), caracterizat prin aceeaşi tendinţă de coordonare cu evoluţia şi obiectivele pieţei unice ca şi programul precedent. Un element de noutate al PAM 4 îl constituie pregătirea terenului pentru strategia cadru de dezvoltare durabilă, adică promovarea conceptului de conservare a mediului şi a resurselor sale în vederea transmiterii aceleiaşi moşteniri naturale şi generaţiilor viitoare.PAM 5 (1993 – 1999) a fost adoptat în 1992 şi face trecerea de la abordarea bazată pe comandă şi control la introducerea instrumentelor economice şi fiscale şi la consultarea părţilor interesate în procesul de decizie. De asemenea, PAM 5 a transformat dezvoltarea durabilă în strategie a politicii de mediu. Tot în acest an a fost semnat şi Tratatul Uniunii Europene (Maastricht), ceea ce înseamnă, în termeni de mediu, extinderea rolului Parlamentului European în dezvoltarea politicii de mediu.În 1997, politica de mediu devine politică orizontală a Uniunii Europene (prin Tratatul de la Amsterdam), ceea ce înseamnă că aspectele de mediu vor fi în mod necesar luate în considerare în cadrul politicilor sectoriale.Anul 2000 reprezintă anul evaluării rezultatelor PAM 5 şi definirea priorităţilor pentru al 6- lea program de acţiune – PAM 6 (2001-2010) - care susţine strategia dezvoltării durabile şi accentuează responsabilitatea implicată în deciziile ce afectează mediul. PAM 6 identifică 4 arii prioritare ale politicii de mediu în următorii zece ani: 1) schimbarea climatică şi încălzirea globală, 2) protecţia naturii şi biodiversitatea, 3) sănătatea în raport cu mediul,4) conservarea resurselor naturale şi gestionarea deşeurilor. Conferinţa de la Gothenburg, din anul 2001, a adus cu sine adoptarea dezvoltării durabile ca strategie comunitară pe termen lung, ce concentrează politicile de dezvoltare durabilă în domeniile: economic, social şi al protecţiei mediului.Tot în domeniul strategiilor iese în evidenţă şi anul 2003, prin adoptarea Strategiei europene de mediu şi sănătate (SCALE), care are în vedere relaţia complexă şi direct cauzală existentă între poluarea şi schimbarea caracteristicilor mediului şi sănătatea umană. Elementul de noutate al acestei strategii este centrarea, pentru prima dată în politicile de mediu, pe sănătatea copiilor - cel mai vulnerabil grup social şi cel mai afectat de efectele poluării mediului.

2. Situaţia actuală

A. Baza legală

Baza legală a politicii de mediu a UE este constituită de articolele 174 - 176 ale Tratatului CE, la care se adaugă articolele 6 şi 95. Articolul 174 este cel care trasează obiectivele politicii de mediu şi conţine scopul acesteia - asigurarea unui înalt nivel de protecţie a mediului ţinând cont de diversitatea situaţiilor existente în diferite regiunii ale Uniunii. În completarea acestuia, Articolul 175 identifică procedurile legislative corespunzătoare atingerii acestui scop şi stabileşte modul de luare a deciziilor în domeniul politicii de mediu, iar Articolul 176 permite SM adoptarea unor standarde mai stricte. Articolul 95 vine în completarea acestuia şi are în vedere armonizarea legislaţiei privitoare la sănătate, protecţia mediului şi protecţia consumatorului în Statele Membre, iar o clauză de derogare permite acestora să adauge prevederi legislative naţionale în scopul unei mai bune protejări a mediului. Funcţionând într-o altă direcţie, Articolul 6 promovează dezvoltarea durabilă ca

Pag. 10

politică transversală a Uniunii Europene şi subliniază astfel nevoia de a integra cerinţele de protecţie a mediului în definirea şi implementarea politicilor europene sectoriale. Acestora li se adaugă peste 200 de directive, regulamentele şi deciziile adoptate, care constituie legislaţia orizontală şi legislaţia sectorială în domeniul protecţiei mediului. Legislaţia orizontală cuprinde acele reglementări ce au în vedere transparenţa şi circulaţia informaţiei, facilitarea procesului de luare a deciziei, dezvoltarea activităţii şi implicării societăţii civile în protecţia mediului ş.a. (de exemplu: Directiva 90/313/CEE privind accesul liber la informaţia de mediu, Regulamentul 1210/90/CEE privind înfiinţarea Agenţiei Europene de Mediu, etc.).Spre deosebire de aceasta, legislaţia sectorială (sau verticală) se referă la sectoarele ce fac obiectul politicii de mediu şi care sunt: gestionarea deşeurilor, poluarea sonoră, poluarea apei, poluarea aerului, conservarea naturii (a biodiversităţii naturale), protecţia solului şi protecţia civilă (care se regăsesc în planurile de acţiune şi în strategiile elaborate).

B. Actorii instituţionali ai politicii de mediu

Politica de mediu a Uniunii Europene este susţinută de un număr de actori instituţionali implicaţi în pregătirea, definirea şi implementarea sa, şi care se află în permanentă consultare cu guvernele Statelor Membre, cu diverse organizaţii industriale, organizaţii nonguvernamentale şi grupuri de reflexie1. Prin diversele atribuţii pe care le au, acestea contribuie la caracterul sinergetic al politicii de mediu şi asigură realizarea obiectivelor sale atât la nivel legislativ, cât şi la nivel de implementare. Comisia Europeană, DG Mediu. Direcţia Generală (DG) Mediu a fost creată în 1981 şi este direct responsabilă pentru elaborarea şi asigurarea implementării politicii de mediu. Rolul său este de a iniţia şi definitiva noi acte legislative în domeniu şi de a se asigura că măsurile astfel adoptate vor fi implementate de Statele Membre. Consiliul Miniştrilor Mediului este parte a Consiliului Uniunii Europene şi se reuneşte de câteva ori pe an , în scopul coordonării politicilor de mediu ale SM.Parlamentul European, Comitetul de mediu, sănătate publică şi politică a consumatorului. Implicarea Parlamentului European în politica de mediu a Uniunii se manifestă prin cooperarea acestuia cu celelalte instituţii şi implicarea în procesul de co-decizie. În anul 1973 Parlamentul a înfiinţat un Comitet de mediu, format din specialişti şi responsabil pentru iniţiativele legislative privind protecţia mediului şi protecţia consumatorului. Comitetul economic şi social are un rol consultativ în procesul de decizie şi ilustrează generalitatea politici de protecţie a mediului ambiant. Comitetul regiunilor are, de asemenea, rol consultativ şi asigură implicarea autorităţilor regionale şi locale în procesul de decizie la nivel comunitar. Aspectele de mediu sunt responsabilitatea Comisiei 4, alături de planificarea spaţială şi de chestiunile ce ţin de politica urbană şi de energie.Agenţia Europeană de Mediu are sediul la Copenhaga (Danemarca) şi are ca scop principal colectarea, prelucrarea şi furnizarea de informaţii privind mediul ambiant către decidenţi şi către public. Acest lucru se realizează prin activităţi permanente de monitorizare a mediului şi semnalarea în timp util a problemelor pe cale de apariţie. Astfel, activitatea sa constă în:- furnizarea de informaţii pe baza cărora sunt întemeiate deciziile politice;- promovarea celor mai bune practici în domeniul tehnologiilor şi protecţiei mediului;- sprijinirea Comisiei Europene în diseminarea rezultatelor cercetărilor în domeniulmediului.

Pag. 11

Deşi nu este direct implicată în procesul de decizie, comunicările şi rapoartele sale asupra situaţiei mediului joacă un rol esenţial în adoptarea noilor strategii şi măsuri de protecţie a mediului la nivel comunitar şi fundamentează majoritatea deciziilor Comisiei în această direcţie. Odată cu Agenţia Europeană de Mediu a fost stabilită şi Reţeaua Europeană de Informare şi Observare pentru Mediu (EIONET)2, care conectează reţelele naţionale de informare ale SM.Deciziile actorilor instituţionali implicaţi în politica de protecţie a mediului se iau în conformitate cu următoarele principii stabilite prin Articolul 175 al Tratatului CE:- ca regulă generală, deciziile se iau prin votul majorităţii calificate în Consiliu şi prin cooperarea cu Parlamentul European (PE);- pentru programele de acţiune, se respectă decizia majorităţii calificate în Consiliu şi în co-decizie cu PE;- decizii în unanimitate în Consiliu şi la consultarea cu PE pentru aspectele fiscale şi măsurile privitoare la planificarea teritorială, utilizarea terenului şi managementul resurselor de apă, precum şi a măsurilor ce afectează politica energetică.

C. Obiective

Obiectivele care stau la baza politicii de mediu a Uniunii Europene sunt clar stipulate de Articolul 174 al Tratatului CE şi sunt reprezentate de:- conservarea, protecţia şi îmbunătăţirea calităţii mediului;- protecţia sănătăţii umane;- utilizarea prudentă şi raţională a resurselor naturale;- promovarea de măsuri la nivel internaţional în vederea tratării problemelor regionale de mediu şi nu numai.

D. Principii

Politica de mediu a UE s-a cristalizat prin adoptarea unei serii de măsuri minime de protecţie a mediului, ce aveau în vedere limitarea poluării, urmând ca în anii ’90 să treacă printr-un proces orizontalizare şi să se axeze pe identificarea cauzelor acestora, precum şi pe nevoia evidentă de a lua atitudine în vederea instituirii responsabilităţii financiare pentru daunele cauzate mediului. Această evoluţie conduce la delimitarea următoarelor principii de acţiune:- Principiul „Poluatorul plăteşte”: are în vedere suportarea, de către poluator, a cheltuielilor legate de măsurile de combatere a poluării stabilite de autorităţile publice (altfel spus, costul acestor măsuri va fi reflectat de costul de producţie al bunurilor şi serviciilor ce cauzează poluarea);- Principiul acţiunii preventive: se bazează pe regula generală că „ e mai bine să previi decât să combaţi”;

Pag. 12

- Principiul precauţiei: prevede luarea de măsuri de precauţie atunci când o activitate ameninţă să afecteze mediul sau sănătatea umană, chiar dacă o relaţie cauză-efect nu este deplin dovedită ştiinţific;- Principiul protecţiei ridicate a mediului: prevede ca politica de mediu a UE să urmărească atingerea unui nivel înalt de protecţie;- Principiul integrării: prevede ca cerinţele de protecţie a mediului să fie prezente în definirea şi implementarea altor politici comunitare;- Principiul proximităţii: are drept scop încurajarea comunităţilor locale în asumarea responsabilităţii pentru deşeurile şi poluarea produsă .

E. Programe de acţiune

Documentele care stau la baza politicii de mediu a UE sunt Programele de Acţiune pentru Mediu (PAM), primul dintre ele fiind adoptat de către Consiliul European în 1972 şi fiind urmat de alte cinci. Aceste programe de acţiune sunt, de fapt, o combinaţie de programe pe termen mediu corelate printr-o abordare strategică şi constau într-o tratare verticală şi sectorială a problemelor ecologice. Primele două programe de acţiune pentru mediu, PAM 1 (1973-1977) şi PAM 2 (1977-1981) reflectă o abordare sectorială a combaterii poluării şi promovează nevoia de protecţie a apei şi a aerului, prin introducerea unor standarde minime de poluare. PAM 3 (1982 -1986) şi PAM 4 (1987-1992) reflectă evoluţia politicilor comunitare la acel moment şi dezvoltarea „pieţei interne”6 , astfel încât obiectivele de mediu să fie corelate cu cele ale pieţei. Abordarea calitativă se schimbă, iar obiectivele de mediu încep să fie văzute ca instrumente de creştere a performanţei şi competitiviţăţii economice. În plus, PAM 4 promovează abordarea integrată a politicii de mediu şi introduce conceputul „dezvoltării durabile”.Al 5-lea Program de Acţiune pentru Mediu ( 1993 -2000), numit şi „Către o dezvoltare durabilă” a transformat dezvoltarea durabilă în strategie a politicii de mediu. Această abordare apare, de altfel, în toate politicile UE odată cu Tratatul de la Amsterdam (1997), când este promovată ca politică transversală. În această perspectivă, dezvoltarea durabilă înseamnă:- menţinerea calităţii generale a vieţii;- menţinerea accesului continuu la rezervele naturale;- evitarea compromiterii pe termen lung a mediului;- înţelegerea dezvoltării durabile ca acea dezvoltare ce răspunde nevoilor prezentului, fără a afecta capacitatea generaţiilor viitoare de a răspunde propriilor lor nevoi. Alte elemente de noutate aduse de PAM 5 sunt schimbarea direcţiei politicii de mediu către o politică bazată pe consens, prin consultarea părţilor interesate în cadrul procesului de luare a deciziei, precum şi trecerea de la o abordare bazată pe control la una bazată pe prevenire şi operaţionalizată prin utilizarea de instrumente economice şi fiscale.Al 6-lea Program de Acţiune pentru Mediu (2001-2010), numit şi „Alegerea noastră, viitorul nostru” este consecinţa procesului de evaluare globală a rezultatelor PAM 5 (realizată în anul 2000) şi stabileşte priorităţile de mediu pe parcursul prezentei decade. Au fost identificate astfel 4 arii prioritare ce definesc direcţiile de acţiune ale politicii de mediu:1) schimbarea climatică şi încălzirea globală – are ca obiectiv reducerea emisiei de gaze ce produc efectul de seră cu 8% faţă de nivelul anului 1990 (conform

Pag. 13

protocolului de la Kyoto);2) protecţia naturii şi biodiversitatea – are ca obiectiv îndepărtarea ameninţărilor la adresa speciilor pe cale de dispariţie şi a mediilor lor de viaţă în Europa;3) sănătatea în raport cu mediul – are drept obiectiv asigurarea unui mediu care să nu aibă un impact semnificativ sau să nu fie riscant pentru sănătatea umană;4) conservarea resurselor naturale şi gestionarea deşeurilor – are ca obiectiv creşterea gradului de reciclare a deşeurilor şi de prevenire a producerii acestora. Aceste arii prioritare sunt completate de un set de măsuri ce duc la realizarea obiectivelor lor şi care au în vedere:- aplicarea efectivă a legislaţiei comunitare de mediu în SM;- obligativitatea analizării impactului principalelor politici comunitare asupra mediului;- implicarea strânsă a consumatorilor şi producătorilor în identificarea de soluţiipentru problemele de mediu;- asigurarea accesului general la informaţiile de mediu, în vederea dezvoltăriipreocupării pentru protecţia acestuia;- accentuarea importanţei reducerii poluării urbane şi a utilizării adecvate a terenurilor (în scopul conservării peisajelor şi a mediilor naturale). De asemenea, PAM 6 prevede şi dezvoltarea a 7 strategii tematice, ce corespund unor aspecte importante ale protecţiei mediului, precum: protecţia solului, protecţia şi conservarea mediului marin, utilizarea pesticidelor în contextul dezvoltării durabile, poluarea aerului, mediul urban, reciclarea deşeurilor, gestionarea şi utilizarea resurselor în perspectiva dezvoltării durabile. Abordarea acestor strategii este una graduală, fiind structurată în două faze: prima, de descriere a stării de fapt şi de identificare a problemelor; a doua, de prezentare a măsurilor propuse pentru rezolvarea acestor probleme. Până în momentul de faţă au fost iniţiate primele şase strategii, după cum urmează:1) Calitatea aerului - strategie iniţiată prin programul „Aer curat pentru Europa”(CAFE), lansat în martie 2001 şi care are în vedere dezvoltarea unui set de recomandări strategice şi integrate, în vederea combaterii efectelor negative ale poluării aerului asupra mediului şi sănătăţii umane; acestea trebuie prezentate Comisiei la sfârşitul anului 2004 sau începutul lui 2005 şi vor fundamenta strategia de combatere a poluării aerului.2) Protecţia solului – primul pas în această direcţie a fost făcut în aprilie 2002, prinpublicarea, de către Comisia Europeană, a unei comunicări cu titlul „Către o strategie tematică pentru protecţia solului”; în cadrul acesteia, problema protecţiei solului este pentru prima dată tratată independent şi sunt prezentate problemele existente, precum şi funcţiile şi trăsăturile distinctive ale unei politici de mediu în această direcţie.3) Utilizarea pesticidelor în contextul dezvoltării durabile – strategie ce demarează în iunie 2002, prin comunicarea Comisiei : „ Către o strategie tematică pentru utilizarea pesticidelor în contextul dezvoltării durabile”11 - comunicare prin care sunt stabilite următoarele obiective:- minimizarea riscurilor la adresa sănătăţii şi mediului rezultate din utilizarea pesticidelor,- îmbunătăţirea controlului asupra utilizării şi distribuţiei pesticidelor,- reducerea nivelului substanţelor dăunătoare active prin înlocuirea lor cu alternative mai sigure,- încurajarea obţinerii de recolte fără utilizarea pesticidelor,- stabilirea unui sistem transparent de raportare şi monitorizare a progresului, inclusiv dezvoltarea de indicatori adecvaţi;4) Protecţia şi conservarea mediului marin: această strategie este iniţiată prin comunicarea omonimă a Comisiei (octombrie 2002), cu scopul de a promova utilizarea mărilor în

Pag. 14

contextul durabilităţii şi conservarea ecosistemelor marine, inclusiv a fundurilor oceanelor, estuarelor şi zonelor de coastă, acordând o atenţie specială ariilor cu un grad mare de biodiversitate.5) Reciclarea şi prevenirea deşeurilor – lansată în mai 2003, această strategie reprezintă prima tratare separată a aspectelor reciclării şi prevenirii producerii de deşeuri, iar prin comunicarea aferentă sunt investigate modalităţile de promovare areciclării produselor (atunci când este cazul) şi sunt analizate opţiunile cele mai potrivite sub aspectul raportului cost-eficacitate.6) Mediul urban – această strategie are deja identificate patru teme prioritare în sensul dezvoltării durabile, prin influenţa lor asupra evoluţiei mediului în spaţiul urban: transportul urban, gestionarea urbană durabilă, domeniul construcţiilor şi urbanismul/arhitectura urbană, iar până la sfârşitul lui 2003 va fi lansată comunicarea aferentă, urmând ca strategiile de protecţie a mediului să fie definitivate până în iulie 2005.Un aspect inovator al PAM 6 este adoptarea unei „politici integrate a produselor (PIP)”, având ca scop reducerea degradării mediului de către diverse produse pe parcursul ciclului lor de viaţă şi conducând astfel la dezvoltarea unei pieţe a produselor ecologice. Programul va fi supus unei evaluări intermediare în 2005, în vederea revizuirii şi actualizării sale conform ultimelor informaţii şi progrese în domeniu.

F. Instrumente de aplicare a politicii de mediu

Evoluţia politicii de mediu şi schimbările înregistrate de aceasta de-a lungul timpului sunt reflectate nu numai de obiectivele şi priorităţile acesteia, ci şi de numărul - în continuă creştere - al instrumentelor sale de implementare. Astfel, se poate vorbi de dezvoltarea a trei tipuri de instrumente: legislative, tehnice şi instrumente economico-financiare, la care se adaugă un set de „instrumente ajutătoare” ce răspund mai degrabă noilor tendinţe şi strategii de protecţie a mediului.

1. Instrumentele legislative creează cadrul legal al politicii comunitare de protecţie a mediului sunt reprezentate de legislaţia existentă în acest domeniu, adică de cele peste 200 de acte normative (directive, regulamente şi decizii) adoptate începând cu anul 1970 (acestea constituie aşa numitul acquis comunitar).2. Instrumentele tehnice asigură respectarea standardelor de calitate privind mediul ambiant şi utilizarea celor mai bune tehnologii disponibile. În categoria instrumentelor tehnice pot fi incluse:- Standarde şi limite de emisii etc.,- Cele mai bune tehnologii disponibile (BAT),- Denominarea „eco” (eco-etichetarea),- Criteriile aplicabile inspecţiilor de mediu în SM.

Standardele şi limitele de emisii sunt incluse în legislaţia specifică şi au menirea de a limita nivelul poluării mediului şi de a identifica marii poluatori.Cele mai bune tehnologii disponibile (BAT14); legislaţia de prevenire şi control a poluării industriale impune utilizarea celor mai bune tehnologii disponibile la un moment dat.

Pag. 15

Instituţii specializate elaborează Ghiduri BAT pentru diverse domenii industriale (energie, metalurgie, chimie etc.) şi a căror utilizare devine obligatorie .Denominarea „eco” este un instrument ce are drept scop promovarea produselor cu un impact de mediu redus, comparativ cu alte produse din acelaşi grup. În plus, denominarea „eco” oferă consumatorilor informaţii clare şi întemeiate ştiinţific asupra naturii produselor, orientându-le astfel opţiunile. Această denominare are rolul evidenţierii produselor comunitare care îndeplinesc anumite cerinţe de mediu şi criterii „eco” specifice, criterii stabilite şi revizuite de Comitetul Uniunii Europene pentru Denominare Eco – responsabil de altfel şi pentru evaluarea şi verificarea cerinţelor referitoare la acestea. Produsele care au îndeplinit criteriile de acordare a acestei denominări pot fi recunoscute prin simbolul „margaretei”(logo-ul specific). Septembrie 2005 este data până la care se va finaliza examinarea modului de funcţionare a denominării „eco” şi la care vor fi propuse amendamentele corespunzătoare.Criteriile aplicabile inspecţiilor de mediu în SM au fost create pentru a asigura conformitatea cu legislaţia de mediu a UE şi aplicarea uniformă a acesteia. Acest lucru este posibil prin stabilirea unor criterii minime referitoare la organizarea, desfăşurarea, urmărirea şi popularizarea rezultatelor inspecţiilor de mediu în toate SM.Alte două instrumente sunt reprezentate de reţelele de măsură şi control a poluării aerului, solului apei etc. şi de bazele de date privind nivelul poluării, pragurile de alertă, inventarul de emisii poluante etc. Acestea monitorizează permanent situaţia mediului şi oferă informaţiile necesare iniţierii de acţiuni cu scop reparatoriu şi preventiv.

3. Instrumente financiare ale politicii de mediuPrincipalele instrumente sunt reprezentate de programul LIFE şi de Fondul de Coeziune.

a. Programul LIFE a fost lansat în 1992 cu scopul de a co-finanţa proiectele de protecţie a mediului în ţările UE, precum şi în ţările în curs de aderare. Programul are deja trei faze de implementare:- prima fază: 1992 -1995, cu un buget de 400 mil.Euro;- a doua fază: 1996- 1999, cu un buget de 450 mil.Euro;- a treia fază: 2000-2004, cu un buget de 640 mil.Euro.LIFE este structurat în trei componente tematice: LIFE - Natură, LIFE – Mediu şi LIFE – Ţări terţe, toate trei urmărind îmbunătăţirea situaţia mediului înconjurător dar fiecare dintre ele având buget şi priorităţi specifice. Componenta Măsuri însoţitoare funcţionează ca o subcategorie a acestora şi are rolul de a asista cu materiale, studii şi informaţii implementarea celor trei componente tematice, precum şi de a finanţa acţiuni de diseminare şi schimb de bune practici. Toate componentele sunt supuse condiţiei co-finanţării de către statele eligibile, cu excepţia componentei Măsuri însoţitoare - care beneficiază de finanţare 100% din partea UE.

Pag. 16

Proiectele finanţate prin programul LIFE trebuie să îndeplinească un set de criterii ce reflectă relevanţa şi seriozitatea acestora şi care cer ca proiectele:- să fie de interes comunitar şi să contribuie la realizarea obiectivelor LIFE;- să fie implementate de parteneri serioşi din punct de vedere financiar şi tehnic;- să fie fezabile în termeni de propuneri tehnice, planificarea acţiunilor, buget şi costeficacitate.Componenta LIFE - Natură finanţează – în proporţie de 50%-70% din cheltuielile eligibile - proiecte de conservare a habitatului natural şi a faunei şi florei sălbatice (conform directivelor păsărilor şi habitatelor), sprijinind astfel politica de conservare a naturii şi reţeaua Natura 2000 a Uniunii Europene. Tabelul de mai jos conţine exemple de proiecte finanţate de această componentă în SM şi în ţările candidate:

Tabel 1: Proiectele de conservarea naturii în Statele Membre.

Pag. 17

Componenta LIFE – Mediu finanţează – în proporţie de 30%-50% din cheltuielile eligibile - acţiuni ce au drept scop implementarea politicii şi legislaţiei comunitare referitoare la protecţia mediului, atât în SM cât şi în ţările candidate. Obiectivul specific al acestei componente este de a contribui la dezvoltarea de metode şi tehnici inovatoare de protecţie a mediului, prin cofinanţarea proiectelor demonstrative cu rezultate a căror diseminare are importanţă deosebită în promovarea aspectelor inovatoare. LIFE - Mediu are definite cinci domenii eligibile pentru finanţare:1) dezvoltarea şi planificarea utilizării terenurilor;2) managementul apelor;3) reducerea impactului activităţilor economice asupra mediului;4) gestionarea deşeurilor;5) reducerea impactului produselor asupra mediului printr-o abordare integrată aprocesului de producţie.Tabelul de mai jos ilustrează exemple de metode şi tehnici inovatoare dezvoltate în cadrul acestei componente, în SM şi în ţările candidate.

Tabel 2: Proiecte inovatoare în Statele Membre Ţări Proiecte inovatoare.

Pag. 18

Componenta LIFE – Ţări terţe finanţează proiecte de asistenţă tehnică (70% din cheltuielile eligibile) ce contribuie la promovarea dezvoltării durabile în ţările terţe. Altfel spus, această componentă are în vedere crearea capacităţilor şi structurilor administrative necesare dezvoltării politicii de mediu şi a programelor de acţiune în SM, în unele ţări candidate (Estonia, Letonia, Ungaria, România, Republica Slovacă şi Slovenia) şi în unele ţări terţe din jurul Mării Mediterane şi Mării Baltice. Pentru a fi finanţate în cadrul acestei componente, proiectele propuse trebuie să îndeplinească următoarele criterii:- să fie de interes comunitar;- să promoveze dezvoltarea durabilă, la nivel internaţional, naţional sau regional;- să propună soluţii de rezolvare a problemelor majore de mediu.O trecere în revistă a proiectelor de asistenţă tehnică finanţate şi desfăşurate în ţările terţe este realizată în tabelul de mai jos:

Tabel 3: Proiecte de asistenţă tehnică în Statele Membre.

Pag. 19

b. Fondul de Coeziune Înfiinţarea Fondului de Coeziune a fost hotărâtă prin Tratatul de la Maastrich, acestadevenind operaţional în anul 1994. Acest fond are următoarele caracteristici:1. Sfera limitată de acţiune, din acest fond urmând a se acorda sprijin financiar numai Statelor Membre care au un PIB/locuitor mai mic de 90% din media comunitară. Aceasta înseamnă că ajutorul este direcţionat către statele mai puţin prospere luate în întregime (este vorba doar de Spania, Portugalia, Grecia şi Irlanda);2. Sprijinul financiar este limitat la co-finanţarea proiectelor din domeniile protejării mediului şi dezvoltării reţelelor de transport trans-europene;3. Suportul financiar este acordat acelor state care au elaborat programe, prin care se acceptă condiţiile referitoare la limitele deficitului bugetar, deoarece se are în vedere legătura dintre acest fond şi obiectivul realizării uniunii economice şi monetare.Repartizarea pe ţări a Fondului de Coeziune, în perioada 2000 – 2006, se realizează astfel:- Grecia – 3060 milioane € (16,77%);- Irlanda - 720 milioane € (3,94%);- Spania – 11160 milioane € (61,18%);- Portugalia – 3300 milioane € (18,09%).

G. Strategii ale politicii de mediu

Pag. 20

Strategiile de realizare ale politicii de mediu întăresc principiul subsidiarităţii (adică delegarea de responsabilităţi SM, în timp ce UE trasează numai cadrul general, obiectivele ce trebuie avute în vedere) şi încearcă înlocuirea abordării verticale tradiţionale, de tip comandăşi- control, prin promovarea unui model alternativ de realizare a obiectivelor de mediu ale UE.Se poate spune că aceste strategii sunt un fel de „instrumente ajutătoare”, care vin să completeze instrumentele standard şi care acţionează ca stimulente în vederea adoptării de măsuri pentru protecţia mediului sau care accentuează tendinţa spre o abordare bazată pe principiul voluntariatului. Astfel, este vorba despre:- Dezvoltarea durabilă,- Programul de promovare a ONG-urilor active în domeniul protecţiei mediului,- Politica Integrată a Produselor (PIP),- Acordurile voluntare de protecţia mediului şi reducerea poluării,- Taxele şi impozitele de mediu în cadrul Pieţei Unice,- Strategia europeană de mediu şi sănătate.Acestea sunt rezultatul noii abordări a PAM 5 şi a tendinţei inovatoare a PAM 6, care prevede creşterea numărului instrumentelor de implementare a politicii de mediu şi care promovează acţiunile orizontale şi integrate.

CAPITOLUL II

Pag. 21

POLUAREA ATMOSFEREI

1. Consideraţii generale

Atmosfera terestra reprezintă învelisul gazos, alcătuit din aer care înconjoara

Pământul, fara o limita superioara precisa, având o compoziţie şi proprietăţi aproximativ

constante pana la cca. 3000 m altitudine.

Conform Ordonanţei de urgenţa a Guvernului privind protecţia atmosferei nr. 243/

2000, prin atmosferă se înţelege „masa de aer care înconjoară suprafaţa terestră, incluzând

şi stratul protector de ozon".

Prin aer înconjurător se înţelege aerul troposferic, exclusiv cel din locurile de munca.

Aerul este un amestec de gaze. Uscat, el conţine: azot, oxigen şi alte gaze reprezentate de

argon, neon, heliu, bioxid de carbon, etc.

În atmosferă, aerul ocupă cca. 96% din volum, restul de 4% fiind ocupat de vapori de

apă.

2. Cauzele şi principale efecte ale poluării atmosferei

Pag. 22

La Geneva în anul 1979 a avut loc prima Conferinţa general europeană pentru

protecţia mediului înconjurător care a elaborat printre altele Convenţia şi Rezoluţia privind

poluarea atmosferică transfrontieră la mari distanţe, convenţie care defineşte poluarea

atmosferică în general ca fiind : eliberarea în aer, de către oameni, mijiocit sau nemijiocit,

de substanţe sau energie cu efecte nocive, precum şi periclitarea sănătăţii, daune

ecosistemelor sau altor bunuri precum şi o limitare a binefacerilor mediului sau a altor

drepturi de folosire de drept a mediului. În acelaşi timp, poluarea atmosferică transfrontieră

pe distanţe lungi a fost definită ca: acea poluare a cărei sursa fizică este cuprină, total sau

parţial, în zona supusă jurisdicţiei naţionale a unui stat şi care are efecte dăunătoare într-o

zonă supusă jurisdicţiei naţionale a altui stat, la o distanţă la care nu este în general

posibil să se distingă contribuţile surselor individuate sau a grupurilor de surse de emisie.

Din aceste definiţii rezultă că poluarea aerului trebuie privită din punct de vedere al

domeniului de folosire al acestui factor de mediu de către om. Astfel, privit în calitatea sa

de cadru natural al vieţii, aerul devine poluat în momentul în care concentraţia substanţelor

străine introduse în mod artificial sau natural, sistematic sau nurnai accidental, se situează la

un nivel care poate dăuna sănătăţii sau vieţii animale sau vegetale.

Considerat ca element de viaţă şi nutriţie, aerul respirat de om trebuie sa aibă puritatea

necesară proceselor de ardere din interiorul corpului sau. Aerul de calitate inferioară,

provoacă respiraţie greoaie care nu asigură ventilarea normală a plămânului şi deci, întreaga

cantitate de oxigen necesară oxidărilor interne. Depăşirea valorilor naturale ale concentraţiei

de impurităţi aer este admisă până la atingerea unor praguri maximale, stabilite prin acte

normative, determinate în urma observaţiilor şi experimentărilor privind comportamentul

fiinţelor vii la expunere îndelungată în aer poluat.

Pentru anumite industrii, aerul serveşte ca materie primă, caz în care poluarea are în

vedere prezenţa în compunerea lui a unor substanţe care au efecte negative asupra

procesului de producţie ducând la corodarea instalaţiilor, la alterarea calităţii produselor etc.

Pentru turism, efectele păgubitoare ale poluării aerului în anumite zone privesc, nu neapărat

prezenţa unor substanţe vătămătoare sănătăţii, ci şi alterarea într-un mod care îi face mai

puţin agreabil pentru cei veniţi să se reconforteze în mijiocul naturii.

Este adevărat că însăşi natura poate polua aerul prin emanaţiile de gaze şi cenuşa

vulcanilor, prin furtunile de praf şi de nisip etc. Aceasta poluare are însa un rol mult mai

mic, faţă de poluarea aerului produsă prin activităţi umane.

Poluanţii din atmosferă se împart în două grupe mari:

1. Poluanţi primari, care sunt emişi direct din surse identificate sau identificabile;

Pag. 23

2. Poluanţi secundari care sunt produşi în aer prin interacţiunea a doi sau mai mulţi

poluanţi sau prin reacţia cu anumiţi constituenţi ai aerului.

Principalii poluanţi ai atmosferei sunt cei sulfurici, poluanţii carbonici, hidrocarburile,

compuşii azotului, poluanţii minerali, substanţele radioactive, praful bacterian etc. Dintre

aceşti poluanţi, oxidul de carbon este cel mai răspândit. El provine în proporţie de aproape

60% de la vehiculele ce folosesc drept combustibil benzina şi motorina, iar restul de la

industria siderurgică, petrochimică şi altele.

Bioxidul de sulf se considera că este principala substanţa dăunătoare din aer, el

provine, în primul rând din arderea cărbunilor, a petrolului şi din alte procese.

Odată pătrunşi în atmosferă, foarte puţini poluanţi îşi păstrează integritatea. În general,

ca urmare a reacţiilor chimice şi a influenţelor termice, aceştia îşi schimbă total identitatea.

Apăruta odată cu dezvoltarea industrială, poluarea atmosferică a căpătat o mare

extindere în cea de a doua jumătate a secolului XX. Creşterea producţiei industriale, de tot

felul, a circulaţiei vehiculelor cu motor, producerea energiei electrice şi termice, diferite

activităţi din agricultura, înmulţirea şi răspândirea necontrolata a deşeurilor etc. au fost

însoţite de eliberarea în aer a unor cantităţi din ce în ce mai mari de particule invizibile de

bioxid de carbon, oxid de azot, metan, pulberi şi alţi agenţi poluanţi care afectează

atmosfera lent, dar sigur şi progresiv, astfel încât într-un deceniu temperatura medie poate

să crească cu încă un grad Celsius.

Pământul absoarbe radiaţia solara de undă scurtă şi o distribuie în atmosferă şi oceane,

reflectând o parte din aceasta energie în spaţiu, sub formă de radiaţii de unda lunga. Gazele

Pag. 24

cu efect de seră sunt relativ transparente faţă de radiaţia solară recepţionată de Pamant, dar

opace pentru radiaţia emisă de suprafaţa terestră.

Efectul de seră determină o creştere a temperaturii aerului în paturile de joasă

altitudine ale atmosferei, datorită pierderii de căldura redusă.

Practic nu încălzirea relativ limitata constituie un pericol, ci accelerarea schimbării

climei, fapt ce pare iminent. Între anii 2030-2050, temperaturile medii ar putea deveni cu

1,5 - 4,5 ºC mai mari decât cele actuale, ceea ce ar duce la valori care nu au mai fost

înregistrate pe pământ în ultimele doua milioane de ani.

Se presupune că datorită creşterii temperaturii globului - fenomen ce antrenează cu

sine accelerarea topirii calotelor de gheaţă ale polilor şi pe cale de consecinţa, creşterea

nivelului apei în mări şi oceane - ca în jurul anilor 2050 se va produce o ridicare a nivelului

mediu al apelor marine cu 0,3 până la 1,2 metri, creştere ce ar produce inundarea unor vaste

zone de litoral, corodarea ţărmurilor, poluarea surselor de apă potabilă şi periclitarea

enormului potenţial economic al regiunilor de litoral. Schimbarea climei pune sub semnul

întrebării chiar noţiunea de progres uman.

0 altă ameninţare asupra mediului o constituie distrugerea progresivă a stratului de

ozon, ceea ce intensifică proprietăţile de absorbţie ale atmosferei, lăsând să treacă radiaţii

solare în cantităţi exagerate şi implicit o mare parte din radiaţiile infraroşii.

Ca urmare a distrugerii stratului de ozon pe măsura ce cantitatea tot mai mare de raze

ultraviolete pătrunde în atmosferă, va creşte numărul îmbolnăvirilor de cancer al pielii şi

cataracte oculare, paralel cu afectarea serioasă a producţiei de grâu, orez, porumb, soia ca şi

a planctonului oceanelor. Deteriorarea stratului de ozon este aşa de mare, încât planetei i-ar

trebui vreo suta de ani pentru a înlocui ozonul deja pierdut.

Distrugerea stratului de ozon în atmosferă, intensifică proprietăţile de absorbţie ale

atmosferei, lăsând să treacă radiaţiile solare în cantităţi exagerate şi implicit o mare parte

din radiaţiile infraroşii.

În partea sa superioară (20-55 km) atmosfera este alcătuita dintr-un strat de gaze care

înconjoară planeta, formând un ecran protector faţă de radiaţiile ultraviolete şi permiţând

totodată, pătrunderea căldurii solare care împiedică îngheţarea apelor mărilor şi oceanelor.

Un alt efect malefic al poluării atmosferei îl constituie ploile acide.

Necesarul sporit de energie în toate ţările lumii a atras după sine consumuri tot mai

mari de cărbune, petrol şi gaze naturale, ducând la o creştere continuă a gradului de poluare

a atmosferei.

Pag. 25

Particulele emise în atmosferă, prin arderea acestui tip de combustibil, acţionează

ca nucleu de condensare a apei, iar caracteristicile acestor aerosoli se regăsesc în

proprietăţile ploii. Compoziţia chimică a picăturii de apă de ploaie este rezultatul integral al

încorporării particulelor de aerosoli şi al absorbţiei gazelor. Ca rezultat al interacţiunii

dintre gaze şi picăturile de apă apare o acidificare a apei de ploaie.

Efectele ploilor acide sunt, în principal, de doua feluri: directe şi indirecte. Cele directe

intervin atunci când depunerile acide vin în contact direct cu mediul receptor (plante,

animale, construcţii etc). Efectele indirecte se produc atunci când depunerile acide induc

schimbări chimice în sol şi în ape.

Dintre efectele terestre, cele mai frecvente sunt despăduririle. Un alt efect constă în

pierderea de nutrienţi în stratul superior al solului, cu urmări complexe asupra

productivităţii acestuia, dar şi al impurificării apelor subterane şi de suprafaţă.

La nivel acvatic, este afectată viaţa multor specii de peşti.

Asupra sănătăţii oamenilor, impactul acidificării este, de asemenea, direct şi indirect.

Efectele directe apar atunci când aerosolii de acid sulfuric vin în contact cu traectul

respirator şi pielea. Efectul indirect se produce prin ingerarea de metale rezultate din

dizolvarea în mediu acid a plumbului, cadmiului, aluminiului, cuprului etc.

Nu mai puţin grav, prin efectele pe care le produce, este şi smogul. Smogul este un

amestec de diverşi poluanţi şi vapori de apă pe care aceştia îi condensează. Se cunosc două

tipuri de smog: londonez sau reducător şi californian sau oxidant.

În anul 1952, smogul londonez a ţinut patru zile în care au murit cca. 10.000 de

persoane, în majoritate suferinzi de boli cardiace sau respiratorii. Aceasta a determinat

statul englez să ia măsuri deosebit de severe, pe plan legislativ, obligând toate unităţile

industriale să-şi purifice emisiile gazoase sau să-şi închidă porţile.

Indiferent de volumul substanţelor care rezultă din procesele industriale sau din alte

activităţi şi ajung să polueze aerul, proporţia lor în ansamblul atmosferei nu ar putea

reprezenta un motiv de ingrijorare. Totuşi, pericolul impurificării atmosferei este deosebit

de grav, poluarea făcând de multe ori numeroase victime omeneşti şi provocând mari

pierderi materiale.

CAPITILUL III

PROTECŢIA ATMOSFEREI PE PLAN INTERNAŢIONAL

Pag. 26

1. Consideraţii generale

Activităţile care, sub forma unui „produs secundar" cauzează schimbări în mediul

atmosferic, au făcut la început obiectul jurisprudenţei. Astfel, prima hotărâre pronunţată de

un tribunal internaţional în materie de poluare se referă la un caz de poluare atmosferică,

atunci când Canada a fost considerată vinovată pentru prejudiciul economic cauzat Statelor

Unite ale Americii, în urma emisiei de fum provenite de la o topitorie situată pe teritoriul

său. În dreptul internaţional aerian, primele încercări de reglementare a poluării au avut la

baza criteriul funcţionalităţii, normele acestei ramuri referindu-se nu numai la aviaţia civilă,

ci şi la comunicaţii în general, la prevenirea poluării aerului, la măsurile sanitare şi de

sănătate publică. În domeniul luptei împotriva poluării aerului prezintă un interes deosebit

unele rezoluţii, directive şi programe adoptate fie de Consiliul Europei, fie de Organizaţia

pentru Cooperare şi Dezvoltare Economica sau de anumite organisme ale O.N.U.

În acest sens, menţionam rezoluţiile Consiliului Europei din anii 1968 şi 1971 asupra

principiilor referitoare la lupta împotriva poluării aerului, respectiv a poluării atmosferice în

zonele de frontieră, masurile cu privire la controlul poluării aerului adoptate de Consiliul

O.C.D.E, în anul 1974, cu ocazia primei reuniuni la nivel ministerial a Comitetului pentru

Mediu al acestei organizaţii, precum şi o serie de directive ale Comunităţii Europene .

2. Principalele documente internaţionale privind protecţi atmosferei pe plan

internaţional

Unul dintre cele mai complete texte referitoare la aceasta formă de poluare este

Declaraţia de principiu asupra luptei impotriva poluării aerului adoptata de Consiliul de

Miniştri al Consiliului Europei la 8 martie 1968.

Declaraţia conţine reglementari fundamentale care au o viziune de ansamblu asupra

poluării atmosferice, precizând în acelaşi timp ca în legislaţia naţionala trebuie prevăzute

sancţiuni împotriva oricărei persoane care ar polua aerul într-o maniera nociva.

În scopul reducerii poluării aerului, declaraţia preconizează trei metode, care au fost

deja implementate în legislaţiile naţionale, şi anume:

- instalaţiile fixe susceptibile a cauzat o creştere sensibilă a poluării aerului sa fie

dependente, pentru funcţionarea lor de eliberarea prealabila a unei autorizaţii

Pag. 27

individuale, emisa de organul de stat competent, în care să se specifice condiţiile de

instalare, construcţie şi exploatare, în scopul limitării emisiilor poluante;

- instalaţiile care, considerate izolat, nu sunt susceptibile de a produce creşteri

sensibile ale poluării, dar care, din cauza densităţii lor sau din alte motive pot

provoca o concentraţie însemnată de poluanţi, să fie obligate de a instala filtre sau să

aibă un orar de funcţionare astfel încât să nu se înregistreze practic maximum de

emisie poluanta stabilita teoretic;

- vehiculele cu motor şi aparatele fabricate în serie care utilizează combustibili prin a

căror ardere rezultă emisii poluante, să fie supuse unor controale riguroase care să

aibă ca obiect starea tehnica a acestora.

O deosebit de importantă este şi reuniunea la nivel înalt care a avut loc în cadrul

Comunităţii Europene în anul 1979, la Geneva, unde au fost adoptate Convenţia si Rezoluţia

asupra poluării atmosferice transfrontiere la mare distanta şi Declaraţia privind

tehnologiile de fabricaţie putin poluante sau fără deşeuri, reutilizarea şi reciclarea

deşeurilor.

Principiile fundamentale ale Convenţiei de la Geneva din anul 1979, referitoare la

poluarea atmosferică transfrontiera la mare distanţă, sunt:

- protejarea omului şi a mediului înconjurător contra poluării atmosferice în care

scop, părţile contractante se obligă să limiteze şi, în măsura posibilului, să reducă în

mod treptat şi să prevină poluarea atmosferică transfrontieră pe distanţe lungi;

- combaterea introducerii substanţelor poluante pentru aer prin consultări,

schimb de informaţii, activităţi de cercetare şi supraveghere, politici şi strategii, ţinând

seama de eforturile intreprinse la nivel naţional şi internaţional;

- organizarea de către parţi a schimbului de informaţii şi verificarea politicilor şi

activităţilor economice, precum şi a măsurilor de ordin tehnic care vizează combaterea

introducerii de substanţe poluante pentru aer, care au efect dăunător şi duc la poluarea

aerului;

- acordarea, la cerere, a unor consultaţii, la intervale scurte, părţii sau părţilor

contractante afectate în mod efectiv de poluarea atmosferica transfrontiera la mari

distanţe sau care sunt expuse la un risc semnificativ de o astfel de poluare şi părţii sau

părţilor contractante pe teritoriul şi sub jurisdicţia cărora se desfăşoară activităţi

poluante.

Pag. 28

Pe baza cercetărilor, a schimburilor de informaţii şi a activităţilor de

supraveghere şi ţinând seama de costul şi eficacitatea măsurilor locale de remediere şi

a altor măsuri pentru combaterea poluării atmosferice, fiecare parte contractantă se

angajează să elaboreze cele mai bune politici şi strategii, inclusiv sisteme de control a

calităţii aerului şi, în cadrul acestor sisteme, măsuri de control care să fie compatibile

cu o dezvoltare echilibrată, recurgând la cele mai bune tehnici disponibile şi aplicabile

din punct de vedere economic şi care produc puţine sau nici un fel de deşeuri.

Reprezentanţii pârtilor contractante s-au obligat să constituie, în cadrul consilierilor

guvernamentali ai ţărilor Comunităţii Europene pentru problemele mediului înconjurător,

organul executiv al convenţiei, reunindu-se cel puţin o data pe an.

În cadrul organului executiv sau pe cale bilaterala şi în interesul lor comun, părţile

contractante s-au obligat să schimbe informaţii privind nivelul emisiilor, potrivit unei

periodicităţi stabilite, a poluanţilor atmosferici conveniţi, începând cu bioxidul de sulf,

plecând de la unităţi teritoriale de dimensiuni convenite sau asupra fluxurilor de poluanţi

atmosferici care traversează frontierele statelor; să se informeze reciproc asupra

principalelor schimbări survenite în politicile naţionale şi în dezvoltarea industriala în

general şi asupra efectelor lor posibile, de natură să provoace modificări importante ale

poluării atmosferice transfrontiere la mari distanţe; asupra tehnicilor de reducere a poluării

atmosferice; asupra costului prevăzut al acţiunilor, la nivelul ţărilor, îndreptate contra

emisiilor de compuşi sulfuroşi şi a altor poluanţi atmosferici principali; asupra datelor

meteorologice şi fizico-chimice referitoare la fenomenele survenite în timpul transportului

poluanţilor etc.

În acelaşi timp, părţile au subliniat necesitatea aplicării Programului concertat de

supraveghere şi de evaluare a transportului pe distanţe lungi a poluanţilor atmosferici în

Europa, fiind vorba de lărgirea acestui program şi convenind să pună accentul pe:

1. supravegherea continuă a bioxidului de sulf şi a substanţelor înrudite;

utilizarea, atunci când este posibil, de metodologii de supraveghere comparabile

sau normalizate;

2. amplasarea staţiilor de supraveghere continuă şi colectarea de date sub

jurisdicţia statelor în care sunt situate;

3. stabilirea unui program-cadru concertat de supraveghere continuă a mediului

înconjurător care să fie fondat pe programele naţionale, subregionale şi regionale,

şi celelalte programe internaţionale actuale şi viitoare care ţin seama de acesta.

Pag. 29

Convenţia de la Geneva din 1979 a fost completata cu cinci protocoale.

Primul Protocol adoptat la Geneva la 28 noiembrie 1984, priveşte finanţarea pe

termen lung a Programului de cooperare pentru supravegherea şi evaluarea transportului pe

distanţe lungi a poluanţilor atmosferici în Europa.

Al II-lea Protocol, a fost încheiat la Helsinki la 8 iulie 1985 şi s-a referit la reducerea

emisiilor de sulf sau transmiterii acestora cu cel puţin 30 de procente.

Îngrijorate de faptul ca emisiile de substanţe poluante în 23 importante părţi ale

Europei şi Americii de Nord produc pagube bogăţiilor naturale, de importanţă vitală

pentru mediu şi economie, precum păduri, terenuri, ape, monumente istorice şi

repercursiuni dăunătoare asupra sănătăţii umane, părţile se angajează să reducă

emisiile de sulf şi răspândirea transfrontiera a acestora, cel mai târziu până în anul

1993 cu cel puţin 30 de procente, luând ca etalon, nivelul anilor '80.

Al III-lea Protocol a fost încheiat la 31 octombrie 1988, la Sofia, referitor la

combaterea emisiilor de oxizi de azot sau răspândirii acestora la scara mare.

Obligaţiile fundamentale ce revin pârţilor din acest document sunt: să adopte, cât mai

curând posibil, măsuri eficiente de limitare sau reducere a emisiilor anuale naţionale de

oxizi de azot sau răspândirea lor pe scara largă; să asigure, în termen de doi ani de la data

intrării în vigoare a protocolului:

1) valorile limită ale emisiei, la nivel naţional, din sursele noi, mari şi fixe şi/sau

din categorii de surse, pe baza celor mai bune tehnici;

2) să aplice valori de emisie limită pe surse noi mobile, în cazul tuturor

categoriilor mari de surse, pe baza celor mai bune tehnologii disponibile, eficiente din

punct de vedere economic;

3) să adopte măsuri de combatere a poluării în cazul surselor mari existente ş.a.

La 19 noiembrie 1991, a fost adoptat la Geneva cel de al IV-lea Protocol adus

Convenţiei din 1979, referitor la combaterea emisiilor de compuşi organici volatili sau a

răspândirii transfrontiere a acestora, prin care părţile au hotărât să adopte măsuri eficiente

de combatere şi reducere a emisiilor anuale de compuşi organici volatili şi a răspândirii

transfrontiere a acestora, prin folosirea unor valori naţionale şi internaţionale

limitate pentru aceste emisii din surse noi, mobile şi fixe, precum şi pentru limitarea

substanţelor care emit compuşi organici volatili etc.

Pag. 30

Al V-lea Protocol, Încheiat în 1993, priveşte substanţele care epuizează ozonul

atmosferic.

Având în vedere impactul dăunător al modificării stratului de ozon asupra sănătăţii

umane şi mediului înconjurător, precum şi activitatea şi studiile întreprinse pentru protecţia

acestuia de către organizaţiile internaţionale şi naţionale, în martie 1977, la iniţiativa

Programului Naţiunilor Unite pentru Mediu, 33 de naţiuni şi Uniunea Europeana adopta în

cadrul reuniunii, ,,Planul mondial de acţiune pentru stratul de ozon" care cuprinde

recomandări privind cercetarea pentru chimia atmosferică, efectele asupra fiinţelor umane şi

a mediului, fiind concentrat asupra cooperării internaţionale în domeniu. A fost constituit

Comitetul pentru stratul de ozon, un grup de lucru format din experţi, din agenţii

guvernamentale şi organizaţii nonguvemamentale.

Au urmat o serie de măsuri privind stagnarea producţiei de cloroflorocarbon (CFC)

în America, Canada, Suedia, Norvegia şi în cadrul Comunităţii Europene care, s-au dovedit

însa a fi insuficiente, fapt ce a determinat necesitatea adoptării unei Convenţii pentru

protecţia stratului de ozon la Viena, 22 martie 1985.

În 1981 însa, a fost stabilit un alt organ de lucru cu sarcina de a dezvolta

reglementari internaţionale, iar Comitetul pentru stratul de ozon a devenit un Consiliu

pentru îndrumarea ştiinţifica şi tehnică a noului organ.

Convenţia de la Viena din anul 1985, reprezintă un document-cadru, care pune

bazele cooperării internaţionale în scopul protejării atât a stratului de ozon, cât şi a ozonului

aflat la altitudine.

Părţile se angajează să protejeze sănătatea umana şi mediul înconjurător împotriva

efectelor adverse care rezultă sau pot rezulta din activităţi umane care modifică sau ar putea

modifica stratul de ozon.

Cooperarea dintre părti vizează cercetarea şi schimbul de informaţii pentru o mai

bună evaluare a efectelor activităţii umane asupra stratului de ozon şi a efectelor asupra

sănătăţii umane şi a mediului înconjurator provenite din modificarea acestuia. Părţile se

angajează să adopte masuri legislative şi administrative pentru controlul, limitarea,

reducerea sau prevenirea activităţilor umane aflate sub jurisdicţia sau controlul lor, dacă

acestea pot avea efecte adverse, rezultând din modificarea sau posibilele modificări ale

stratului de ozon.

Direct sau prin intermediul organizaţiilor internaţionale, părţile consideră oportun să

iniţieze şi să coopereze pentru efectuarea evaluărilor ştiinţifice şi cercetărilor care privesc

procesele fizice şi chimice ce influenţează stratul de ozon, sănătatea umană şi alte efecte

Pag. 31

biologice ce deriva din modificările stratului de ozon, în special cele rezultate din

schimbările radiaţiilor ultraviolete având efecte biologice; efectele climatice ce derivă din

orice modificări ale stratului de ozon; substanţele, practicile, procesele şi activităţile ce pot

influenta stratul de ozon şi efectele lor cumulate s.a..

Cooperarea pârtilor se realizează, în special, prin înlesnirea achiziţionării

tehnologiilor şi echipamentelor alternative, asigurarea informaţiilor asupra tehnologiilor şi

echipamentelor alternative; facilitarea cercetării şi observaţiilor sistematice etc.

Convenţia a fost urmata de Protocolul de la Montreal privind substanţele care

epuizează stratul de ozon din 16 septembrie 1987, intrat în vigoare în 1989 şi căruia i s-au

adus trei amendamente:

a) un amendament la cea de a doua reuniune a pârtilor care a avut loc la Londra

între 27 si 29 iunie 1990;

b) al doilea amendament s-a adus la Copenhaga în cadrul unei conferinţe a

miniştrilor mediului celor 87 de tari semnatare ale protocolului de la

Montreal;

c) cel de al treilea amendament a fost tot la Montreal, între 15 şi 17 septembrie

1997 la cea de a noua reuniune a statelor parţi.

Părţile Convenţiei de la Viena sunt în acelaşi timp parţi la Protocol. Statele

semnatare îşi reafirmă hotărârea să protejeze stratul de ozon prin luarea unor măsuri de

precauţie pentru controlul echitabil al emisiilor totale globale de substanţe care contribuie la

epuizarea stratului de ozon, având drept obiectiv final eliminarea acestora prin intermediul

progreselor inregistrate în domeniul ştiinţei.

Protocolul de la Montreal conţine prevederi mai complexe decât Convenţia de la

Viena, indicând doua grupe de substanţe a căror producţie este necesar sa fie controlata la

nivel internaţional: cloroflorocarbonii şi halonii.

Pe diferite perioade determinate prin Protocol, părţile se angajează să reducă cu 50%

nivelul calculat al consumului de substanţe aflate sub control cuprinse în grupa I din Anexa

A, nivel calculat la consumul anului 1986.

Se interzice importul de substanţe controlate din statele care nu sunt parti la Protocol

şi în acelaşi timp exportul lor în astfel de state.

O prevedere importantă se referă la tările în curs de dezvoltare care sunt părţi la

Protocol, prevazându-se un decalaj de 10 ani în eliminarea substanţelor dăunătoare faţă de

Pag. 32

standardul ţărilor dezvoltate, având în vedere nivelul mai scăzut al tehnologiilor lor de

producţie.

Se subliniază necesitatea cooperării pârţilor în vederea promovării cercetării,

dezvoltării şi schimbului de informaţii privind cele mai eficiente tehnologii pentru reţinerea,

recuperarea, reciclarea sau distrugerea substanţelor controlate şi folosirea de substanţe

alternative, precum şi în vederea unei mai bune informări a publicului privind efectele

negative asupra mediului pe care le au substanţele cu potenţial de epuizare a stratului de

ozon .

Protocolul a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1989 şi a fost succedat de nouă reuniuni

ale statelor parţi, dintre care trei au determinat adoptarea de amendamente la document.

Amendamentul de la Londra prevede lărgirea numărului de substanţe controlate, prin

adăugarea a doua anexe noi. El s-a dovedit a fi foarte favorabii ţărilor în curs de dezvoltare,

anulând paragraful introductiv ce prevedea controlul în mod echitabil al emisiilor de

substanţe controlate, având în vedere considerente de ordin tehnic şi economic, precum şi

necesităţile de dezvoltare ale acestor ţări.

Protocolul de la Montreal s-a dovedit parţial insuficient faţă de noile circumstanţe

mondiale, generate de experienţele cu substanţe radioactive, poluante şi de efectele

distrugătoare ale acestora, inclusiv asupra stratului de ozon.

Pentru diminuarea unui alt efect nefast al poluării atmosferei şi anume, intensificarea

efectului de seră, care determină, printre altele, şi importante modificări climatice, în 1990,

are loc la Geneva cea de a doua Conferinţa mondială asupra climei.

Conferinţa a acordat o atenţie deosebita necesitaţii recurgerii la folosirea unor noi

surse de energie cu emisii scăzute de bioxid de carbon, metan şi alte gaze ce produc efectul

de seră.

S-a stabilit ca principal obiectiv, la scara globală, stabilizarea emisiilor şi a

concentraţiilor de gaze producătoare ale efectului de sera (altele decât cele prevăzute în

Protocolul de la Montreal), la un nivel la care activităţile umane nu ar putea perturba în

vreun mod periculos climatul, prin distrugerea sau afectarea stratului de ozon.

La 5 iunie 1992, se semnează la Rio, Conventia-cadru a Naţiunilor Unite asupra

schimbărilor climatice.

Obiectivul final al Convenţiei este de a realiza stabilirea concentraţiei gazelor cu

efect de seră în atmosferă la un nivel care să prevină imixtiuni periculoase ale omului în

sistemul climatic. Un asemenea nivel, trebuie atins într-o perioadă de timp suficientă pentru

a permite ecosistemelor să se adapteze în mod natural la schimbările de climă, să ofere

Pag. 33

garanţia că producţia de alimente nu este ameninţată şi să ofere dezvoltării economice

posibilitatea de a acţiona într-o manieră susţinută.

Pentru realizarea acestui obiectiv, părţile înţeleg să se conducă după următoarele

principii:

- protejarea sistemului climatic în beneficiul generaţiilor umane, prezente şi

viitoare, pe baza echităţii şi în conformitate cu responsabilităţile lor comune sau

diferenţiate şi posibilităţile proprii;

- acordarea unei atenţii deosebite nevoilor şi condiţiilor specifice ale ţărilor-parţi în

curs de dezvoltare, în special celor vulnerabile la efectele negative ale schimbărilor

climatice;

- adoptarea de măsuri de precauţie pentru a anticipa, preveni sau minimaliza

cauzele schimbărilor climatice şi a le diminua efectele negative;

- promovarea unei dezvoltări susţinute şi durabile;

- cooperarea pentru promovarea unui sistem economic deschis şi de ajutorare care

să conducă la o dezvoltare economică susţinută a tuturor părţilor, în special a celor în

curs de dezvoltare.

Convenţia cheamă părţile să intreprindă următoarele activităţi:

- inventarierea propriilor surse de emisie a gazelor cu efect de seră şi a posibilităţilor

de contracarare;

- aplicarea de procese şi tehnologii pentru controlul emisiilor în toate sectoarele

relevante;

- gospodărirea şi conservarea rezervelor ce conţin gaze cu efect de sera;

- cooperarea în adaptarea la schimbările climatice ş.a.

La conventia-cadru a Naţiunilor Unite privind schimbările climatice, a fost adus

Protocolul de la Kyoto, care întăreşte obligaţia părţilor de a-şi reduce emisiile antropice de

gaze cu efect de seră, cu cel puţin 5% sub nivelul calculat de producţie al anului 1990, până

în perioada 2008-2012.

Părţile se obligă să formuleze programe adecvate pentru a îmbunătăţi calitatea

factorilor interni de emisii, a ameliora schimbările climatice şi a facilita adaptarea la aceste

schimbări.

Anul cel mai fierbinte din cea mai fierbinte decadă a secolului XX, a fost 1998.

Negocierile de la Buenos Aires nu reuşesc să rezolve disputele asupra „Regulamentului de

Pag. 34

aplicare" a Protocolului de la Kyoto, dar s-a căzut de acord ca acesta să fie revizuit până în

2000.

În 2000, oamenii de ştiinţa au avertizat din nou că, dacă creşterea emisiilor de

bioxid de carbon rămane la nivelul actual, la sfârşitul secolului XXI, temperatura

medie va creste cu 6ºC. În luna noiembrie, la Haga, au avut loc negocierile pentru

finalizarea „Regulamentului de aplicare" a Protocolului de la Kyoto, care au eşuat.

S-a stabilit o nouă dată: mai 2001. S.U.A. refuză în continuare semnarea

Protocolului de la Kyoto „cât timp nu se va demonstra implicarea tuturor statelor în

reducerea emisiilor de bioxid de carbon".

CAPITOLUL IV

PROTECŢIA ATMOSFEREI ÎN DREPTUL INTERN

Pag. 35

1. Politica si strategia naţională în domeniul protecţiei atmosferei

Potrivit Legii protecţiei mediului nr. 137/1995 şi a Ordonanţei de urgenţă a

Guvernului nr. 243/2000 privind protecţia atmosferei, prin această activitate se urmăreşte

prevenirea, eliminarea, limitarea deteriorării şi ameliorarea calităţii atmosferei, pentru a se

evita manifestarea unor efecte negative asupra sănătăţii umane, a mediului şi a bunurilor

materiale.

Din cele de mai sus, rezultă că accentul se pune pe activitatea de prevenire a poluării

atmosferice, pe reducerea cât mai mult posibil a efectelor acestei poluări şi ameliorarea

calităţii aerului. În acest scop, autoritatea publica centrală pentru protecţia mediului

promovează politicile regionale şi globale, fundamentând principiile şi acţiunile specifice la

nivel naţional şi local, în acest domeniu.

Politica naţională de protecţie a atmosferei constă în principal, din următoarele:

- introducerea de tehnici şi tehnologii adecvate pentru reţinerea poluanţilor la sursă;

- gestionarea resursei de aer, în sensul reducerii emisiilor de poluanţi pănă la

realizarea celor mai scăzute nivele care să nu depăşească capacitatea de regenerare a

atmosferei;

- gestionarea resursei de aer în sensul asigurării sănătăţii umane;

- modernizarea şi perfecţionarea sistemului naţional de evaluare şi gestionare integrată a

calităţii aerului .

Urmărind asigurarea dreptului fiecărei persoane la un mediu de calitate, legea

reglementează activităţile care afectează sau care pot afecta calitatea atmosferei, direct sau

indirect, desfăşurate de persoane fizice şi juridice şi strategia naţională în domeniu.

Regimul juridic de protecţie a atmosferei are la baza respectarea principiului de abordare

integrată a protecţiei mediului. În acest scop, legea stabileşte:

Pag. 36

Strategia naţională în domeniul protecţiei atmosferei are, potrivit legii, următoarele

obiective:

a) menţinerea calităţii aerului înconjurator în zonele care se

încadreaza în limitele prevăzute de normele în vigoare pentru indicatorii

de calitate;

b) îmbunătăţirea calităţii aerului înconjurător în zonele ce nu se încadrează în limitele

prevăzute de normele în vigoare pentru indicatorii de calitate;

c) adoptarea măsurilor necesare pentru limitarea până la eliminare a efectelor

Pag. 37

negative asupra mediului, inclusiv in context transfrontier;

d) îndeplinirea obligaţiilor asumate prin acordurile şi tratatele

internaţionale la care România este parte şi participarea la cooperarea

internaţională în domeniu.

Strategia naţionala privind protecţia atmosferei se adopta prin hotărâre a Guvernului

şi se reactualizeză periodic de autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului, după

care se supune aprobării Guvernului.

Adoptarea strategiilor de dezvoltare a sectoarelor de activitate care pot afecta

calitatea atmosferei se face cu avizul autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului.

Autorităţile publice centrale şi locale au obligaţia să asigure schimbul de informaţii,

inclusiv al celor necesare în activitatea de elaborare şi punere în aplicare a strategiilor

sectoriale legate de protecţia atmosferei şi a celor referitoare la cele mai bune tehnici

disponibile care nu implica costuri excesive.

2. Normele de emisie şi standardele de calitate a atmosferei

Evaluarea calităţii aerului înconjurător pe teritoriul României se efectuează pe baza

valorilor limită şi a valorilor de prag, în acord cu standardele naţionale şi ale Uniunii

Europene.

Criteriile, metodele şi procedeele de evaluare a calităţii aerului se stabilesc prin ordin

al ministrului apelor şi protecţiei mediului.

Rezultatele evaluării calităţii aerului sunt aduse la cunoştinţa publicului şi se

raportează Uniunii Europene de către autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului.

Poluanţii de referinţa care trebuie evaluaţi precum şi valorile limită, valorile de prag,

marjele de toleranţă şi termenele în care trebuie atinse valorile limită se stabilesc, în acord

cu standardele europene şi internaţionale şi se aproba prin ordin al ministrului autorităţii

publice centrale pentru protecţia mediului.

Pe baza evaluării calităţii aerului înconjurător, autoritatea publica centrală pentru

protecţia mediului întocmeşte, prin ordin al ministrului, lista cuprinzând zone şi aglomerări

în care nivelurile unuia sau mai multor poluanţi sunt:

Pag. 38

- mai mari decât valoarea limită, plus marja de toleranţă, sau mai mari decât valoarea

limită, în caz că nu a fost fixată o marjă de toleranţă;

- între valoarea limită şi valoarea limită plus marja de toleranţă;

- mai mici decât valoarea limită .

Pentru zonele şi aglomerările prevăzute la lit. a) si b) se adopta, prin hotărâre a

Guvernului, procedura de elaborare şi punere în aplicare a planurilor şi programelor de

gestiune a calităţii aerului. În vederea atingerii valorilor limită într-o anumită perioadă de

timp.

În cazul în care valorile limita sunt depăşite pentru mai mulţi poluanţi se elaborează

planuri şi programe integrate pentru toţi poluanţii respectivi.

Planurile şi programele de gestionare a calităţii aerului se elaborează în colaborare cu

administraţia publică locală, cu organele descentralizate ale administraţiei publice centrale,

titularii de activitate şi cu alţi factori interesaţi şi se aduc, de asemenea, la cunoştinţa

publicului, raportandu-se şi Uniunii Europene.

Autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului monitorizează progresul

realizat şi încadrarea în planurile şi programele de gestionare a calităţii aerului, raportând

anual asupra indeplinirii acestora.

La nivelul unităţilor administrativ-teritoriale, autorităţile locale competente împreună

cu autorităţile competente de mediu, elaborează planuri care cuprind măsurile specifice

adoptate pe termen scurt în zonele în care există riscuri de depăşire a valorilor limită şi/sau

a pragurilor de alertă, în scopul reducerii acelui risc şi al limitării duratei de producere a

unui eventual risc. Aceste planuri prevăd măsuri de control şi, după caz, măsuri de

suspendare a activităţilor, inclusiv a traficului rutier.

Planul naţional de acţiune în domeniul protecţiei atmosferei se elaborează de către

autoritatea publica centrală pentru protecţia mediului, în colaborare cu autorităţile

competente implicate, cu titularii de activitate şi cu publicul interesat. El se întocmeşte pe

baza programelor şi a planurilor menţionate mai sus şi se adoptă prin hotărâre a Guvernului,

ca parte integrantă a Planului naţional de acţiune pentru protecţia mediului. Acest plan

poate fi revizuit în funcţie de progresele realizate în domeniul protecţiei atmosferei şi de

cerinţele protecţiei mediului, în general.

Legea prevede ca la elaborarea şi evaluarea planurilor de urbanism şi amenajare a

teritoriului, trebuie să se respecte şi prevederile programelor şi planurilor de gestionare a

Pag. 39

calităţii aerului, întreaga reglementare privind protecţia atmosferei este străbătută de

multiple aplicaţii ale principiului participării publicului în probleme de mediu.

Astfel, pe langa aspectele deja menţionate mai sus, toate autorităţile publice sunt

obligate să asigure accesul la informaţie şi participarea publicului la luarea deciziilor în

acest domeniu, în condiţiile şi la termenele prevăzute de legislaţia în vigoare.

Depăşirea pragurilor de alerta se aduce la cunoştinţa publicului în mod operativ, prin

cele mai eficiente mijioace de informare în masă, de către autoritatea competentă de mediu,

indicându-se şi măsurile ce se impun

3. Obligaţiile titularilor de activităţi care constituie surse de emisii poluante

pentru atmosfera; Procedura de autorizare

Poluarea atmosferica poate fi produsă de emisii poluante provenite din surse fixe,

surse mobileşsi surse difuze.

Activităţile care constituie surse fixe de poluare se pot desfăşura numai pe baza

acordului şi/sau autorizaţiei de mediu eliberate în urma abordării integrate a impactului

asupra mediului, conform reglementarilor legale în vigoare.

Lista cuprinzând activităţile care constituie surse fixe importante de emisii de

poluanţi, se stabileşte prin hotărâre a Guvernului.

Titularii activităţilor care constituie surse fixe de poluare pentru atmosfera sunt

obligaţi:

- să participe la elaborarea programelor de reducere a emisiilor de poluanţi în atmosferă, a

programelor şi planurilor de gestionare a calităţii aerului şi să aplice obligaţiile ce le

revin prin acestea;

- să se supună tuturor procedurilor şi cerinţelor legale care conduc la prevenirea,

eliminarea sau reducerea impactului asupra aerului înconjurător şi asupra mediului;

- să informeze şi să se supună controlului autorităţilor competente conform legislaţiei în

vigoare.

Pag. 40

La rândul lor, titularii activităţilor care nu constituie surse fixe importante de emisii

poluante în aer, sunt obligate:

- să solicite şi să obţină autorizaţia de mediu;

- să pună în funcţiune şi să asigure funcţionarea instalaţiei care constituie sursa de poluare, cu respectarea condiţiilor stabilite de autoritatea pentru protecţia mediului în acordul sau în autorizaţia de mediu, conform legislaţiei în vigoare;

- să deţină evidenţe complete pentru exploatarea instalaţiilor care constituie surse de

poluare, furnizând autorităţilor competente toate datele solicitate, conform legii;

- în situaţia în care nu se obţin rezultatele scontate prin condiţiile stabilite în autorizaţie, să

pună în aplicare măsurile de rectificare a parametrilor şi condiţiilor de funcţionare, în

vederea încadrării în prevederile legale;

- să participe la elaborarea programelor de reducere a emisiilor, a planurilor de acţiune

pentru calitatea aerului şi să pună în aplicare obligaţiile ce le revin prin acestea.

Legea prevede ca activităţile care constituie surse fixe de poluare se pot desfăşura

numai pe baza acordului şi/sau autorizaţiei de mediu eliberate în urma abordării integrate a

impactului asupra mediului, conform reglementărilor legale în vigoare .

Acordul de mediu se emite, potrivit Legii protecţiei mediului şi a celorlalte acte

normative în vigoare, cu îndeplinirea următoarelor condiţii:

a) să fie prevăzute toate măsurile de prevenire a poluării aerului,

inclusiv folosirea celei mai bune tehnici disponibile care nu implică costuri excesive;

b) să menţioneze că funcţionarea unităţii de producţie nu determină poluarea

semnificativă a aerului;

c) nu sunt depăşite valorile limită de emisie pentru poluanţii rezultaţi din activitate;

d) sunt avute în vedere valorile limită privind calitatea aerului pentru toţi poluanţii

rezultaţi din activitate.

Obţinerea acordului de mediu este obligatorie pentru operaţiuni de dezafectare a

instalaţiilor existente, care au impact asupra calităţii mediului.

Activităţile la care se înregistreaza, în regim normal de funcţionare a instalaţiilor,

depăşiri ale valoriior limita de emisie în aer pentru poluanţii specifici activităţii, pot fi

autorizate doar cu program de conformare la condiţiile legii.

Pag. 41

În cazul depăşirii valorilor limită de emisii pentru unul sau mai mulţi poluanţi

autoritatea competentă decide, după caz, măsurile necesare pentru înlăturarea cauzelor şi a

efectelor poluării, inclusiv întreruperea temporară a activităţii instalaţiei care a produs

poluarea, până la eliminarea cauzelor ce au determinat-o în zonele în care sunt depăşite

valorile limită privind calitatea aerului înconjurător, pe baza studiilor de evaluare a

impactului asupra mediului, autorităţile publice teritoriale pentru protecţia mediului

stabilesc, după caz, valori limită de emisie specifice fiecărei activităţi din zona, mai

restrictive decât valorile stabilite de legislaţia în vigoare.

În ceea ce priveşte valorile limită ale poluanţilor emisi din surse mobile, acestea se

stabilesc în conformitate cu standardele europene şi internaţionale, după caz, de către

autoritatea publica centrală pentru transporturi, autoritatea publică centrală pentru industrie,

în colaborare cu autoritatea publica centrală pentru protecţia mediului.

Utilizatorii de surse mobile de poluare au obligaţia să asigure încadrarea în limitele

de emisie stabilite pentru fiecare tip specific de sursă, precum şi să le supună inspecţiilor

tehnice, conform prevederilor legii.

În scopul protejării sănătăţii populaţiei, autoritatea publică centrală pentru sănătate şi

cea pentru agricultură şi alimentaţie stabilesc reglementări privind utilizarea produselor

agricole cultivate pe fâşiile de teren limitrofe căilor de circulaţie, în cazul în care acestea

sunt afectate de poluare atmosferica provenită din surse mobile.

4. Monitorizarea calităţii aerului

Titularii de activitate au obligaţia sa furnizeze autorităţitor competente informaţiile

solicitate pentru actualizarea Inventarului naţional al emisiilor de poluanţi atmosferici,

precum şi pentru derularea procedurilor de reglementare şi control, în condiţiile legii.

Pentru monitorizarea calităţii aerului a fost înfiinţat şi s-a organizat pentru prima

dată în ţara noastră Sistemul naţional de evaluare şi gestiune integrata a calităţii aerului,

sistem care include Sistemul naţional de monitorizare a calităţii aerului si Sistemul naţional

de inventariere a emisiilor de poluanţi atmosferici.

Structurile aparţinând Sistemului naţional de monitorizare a calităţii aerului,

indiferent de autoritatea competenta căreia îi sunt subordonate sau în coordonarea căreia se

află au obligaţia să deruleze activitatea de monitorizare, să raporteze şi să furnizeze

informaţia, conform criteriilor şi procedurilor comune.

Pag. 42

Titularii de activitate sunt obligaţi sa monitorizeze nivelul emisiilor de poluanţi şi să

raporteze informaţiile solicitate către autoritatea competentă, în conformitate cu Legea nr.

137/1995.

Pentru prima dată, legea prevede ca emisiile de poluanţi în atmosfera cu impact

asupra sănătăţii omului şi mediului se supun taxării, în condiţiile prevăzute de lege.

Interdicţia de plasare pe piaţă a anumitor tipuri de substanţe cu impact asupra

atmosferei, reglementate prin tratate la care România este parte, se fac prin hotărâre a

Guvernului.

5. Atribuţii si răspunderi în domeniul protecţiei mediului şi al asigurării

calităţii aerului

Autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului, cu consultarea autorităţilor

competente, elaborează normele tehnice şi regulamentele privind:

- calitatea aerului în funcţie de factorii poluanţi din atmosfera;

- emisiile de poluanţi atmosferici pentru surse fixe şi mobile, precum şi condiţiile de

restricţie sau de interdicţie pentru utilizare, inclusiv pentru substanţe care afectează

stratul de ozon;

- calitatea combustibililor şi carburanţilor, precum şi reglementările privind introducerea

pe piaţa şi transportul acestora;

- pragul fonic şi reglementări pentru limitarea zgomotelor;

- supravegherea calităţii aerului, proceduri de prelevare şi analiză, amplasarea punctelor şi

instrumentelor pentru probare şi analiză, frecvena măsurătorilor şi altele;

- identificarea, supravegherea şi controlul agenţilor economici a căror activitate este

generatoare de risc potenţial şi/sau de poluare atmosferică;

- sistemul de notificare rapidă, în caz de poluare acută a atmosferei cu efecte

transfrontiere a autorităţilor desemnate cu aplicarea Convenţiei privind efectele

transfrontiere ale accidentelor industriale .

În acelaşi timp, ca cea mai înaltă autoritate de decizie şi control în domeniul

protecţiei atmosferei, autoritatea publică centrală pentru protectia mediului are printre

atribuţiile sale şi următoarele:

Pag. 43

- elaborează şi promovează strategia naţionala în domeniul protecţiei atmosferei şi

controlează aplicarea Planului naţional de acţiune în domeniul protecţiei atmosferei, ca

parte integrantă a politicilor şi strategiilor naţionale de protecţie a mediului;

- elaborează, avizează şi promovează şi, după caz, aprobă acte normative, precum şi

măsurile necesare pentru aplicarea unitară pe teritoriul României a prevederilor privind

protecţia atmosferei, stabilite prin legislaţia Uniunii Europene şi prin convenţiile

internaţionale privind protecţia atmosferei la care România este parte;

- coordonează sistemul naţional de evaluare şi gestionare integrată a calităţii aerului;

- elaborează şi reactualizează normele şi reglementările privind calitatea aerului şi

emisiile de poluanţi atmosferici;

- aprobă metodologiile pentru evaluarea calităţii aerului a emisiilor de poluanţi în

atmosferă şi a concentraţiilor poluanţilor în aer;

- asigura accesul publicului la informaţiile privind calitatea atmosferei;

- raportează datele privind protecţia atmosferei, Uniunii Europene etc.

Pe plan teritorial, autorităţile publice pentru protecţia mediului elaborează planuri de

acţiune şi programe de ameliorare a calităţii aerului, asigurând corelarea lor cu planul local

de acţiune pentru protecţia mediului şi le controlează aplicarea; întocmesc inventarul de

poluanţi în atmosferă la nivel teritorial; informează populaţia şi autorităţile locale în cazul

depăşirii pragurilor de alerta etc.

Autorităţile publice centrale pentru sănătate, pentru industrie si comerţ, pentru

transporturi, agricultura şi alimentaţie, pentru lucrări publice şi amenajarea teritoriului

elaborează, fiecare în domeniul său specific de activitate, strategiile sectoriale în domeniul

protecţiei atmosferei, asigurând evaluarea riscului asupra stării de sănătate a populaţiei şi

prevenirea îmbolnăvirilor determinate de poluarea atmosferei, reducerea şi limitarea

acesteia; elaborează şi reactualizează normele şi reglementările specifice privind emisiile de

poluanţi în aer, prevenirea şi limitarea lor; participa la derularea activităţilor din cadrul

sistemului naţional de monitorizare integrate a calităţii aerului; pun la dispoziţia autorităţilor

teritoriale pentru protecţia mediului, informaţiile necesare în activitatea de gestionare a

aerului şi altele.

La rândul lor, persoanele juridice au următoarele obligaţii în domeniu:

a) să respecte reglementările privind protecţia atmosferei, adoptând măsuri

tehnologice adecvate de reţinere şi neutralizare a poluanţilor atmosferici;

Pag. 44

b) să doteze instalaţiile tehnologice care sunt surse de poluare cu sisteme de

măsurare care să asigure corecta lor funcţionare, să asigure personal calificat şi să

furnizeze, la cerere sau potrivit programului pentru conformare, autorităţilor pentru

protecţia mediului datele necesare ;

c) să îmbunătăţească performanţele tehnologice în scopul reducerii emisiilor şi să

nu pună în exploatare instalaţii prin care se depăşesc limitele maxime admise ;

d) să asigure, la cererea autorităţilor pentru protecţia mediului diminuarea,

modificarea sau încetarea activităţii generatoare de poluare;

e) să asigure măsuri şi dotări speciale pentru izolarea şi protecţia fonica a surselor

generatoare de zgomot şi vibraţii, să verifice eficienţa acestora şi să pună în exploatare

numai pe cele care nu depăşesc pragul fonic admis.

6. Reglementari naţionale privind protecţia stratului de ozon

Pentru aplicarea măsurilor preconizate de Convenţia de la Viena privind protecţia

stratutui de ozon, 1985, a celor cuprinse în Protocolul de la Montreal privind substanţele

care epuizează stratul de ozon, 1987, şi a Amendamentului acestuia adoptat la Londra,

1990, documente la care România a aderat prin Legea nr. 84/1993, a fost înfiinţat în ţara

noastră, Comitetul National pentru Protecţia Stratului de Ozon, organism interministerial,

fără personalitate juridică a cărui activitate este coordonată de autoritatea publica centrală

pentru protecţia mediului.

Comitetul National pentru Protecţia Stratului de Ozon este alcătuit din reprezentanţi

ai ministerelor ale căror activităţi au legătura cu producerea, comercializarea şi utilizarea

substanţelor menţionate în anexele Protocolului de la Montreal, 1987, şi al amendamentelor

lui ulterioare, a echipamentetor şi a produselor finite care conţin în interiorul lor substanţele

în cauză sau care sunt obţinute cu ajutorul acestor substanţe.

Dintre atribuţiile ce revin acestui organism menţionam: analizează şi propune spre

aprobare Guvernului oportunitatea aderării României la actele internaţionale în domeniul

protecţiei stratului de ozon, precum şi încheierea de înţelegeri bilaterale şi regionale în

domeniul activităţii cu substanţele aflate sub incidenţa Protocolului de la Montreal,

echipamente şi produse finite care conţin în ele substanţele în cauză sau care sunt obţinute

cu ajutorul acestor substanţe; propune, în condiţiile legii, Programul naţional de cercetare

ştiinţifica ţi tehnologică privind protecţia stratutui de ozon; colaborează cu autoritatea

Pag. 45

centrală pentru protecţia mediului la elaborarea sau avizarea, după caz, a proiectelor de acte

normative privind producţia, importul, exportul, reciclarea, recuperarea, regenerarea,

distrugerea, comercializarea, utilizările stabilite ca fiind esenţiale pentru substanţele

prevăzute în Protocolul de la Montreal; aproba tehnologia, definiţiile şi standardele tehnice

în activităţile cu substanţe aflate sub incidenţa Protocolului de la Montreal ş.a.

Comitetul prezintă Guvernului, o dată la 2 ani, spre aprobare, un raport privind

acţiunile pe care le-a intreprins în vederea aplicării Protocolului de la Montreal, raport care

se transmite Secretariatului Ozonului din cadrul Programului Naţiunilor Unite pentru

Mediu.

În afara prevederilor legate de constituirea şi funcţionarea Comitetului National,

Hotărârea de Guvern nr. 243/1995 reglementează şi o serie de obligaţii ce revin persoanelor

fizice şi juridice în scopul protejării stratului de ozon.

Astfel, persoanele fizice şi juridice care produc, importa, exporta, recuperează,

reciclează, regenerează, stochează, comercializează sau utilizează substanţele menţionate în

anexele Protocolului de la Montreal şi în amendamentele sale acceptate ulterior, produsele

finite şi echipamentele care conţin în interiorul lor asemenea substanţe sau care sunt

obţinute cu ajutorul lor, au obligaţia de a raporta datele statistice legate de activitatea

respectiva, în condiţiile legii; de a lua toate masurile pentru supravegherea, limitarea şi

prevenirea oricăror emisii, dirijate sau accidentale, de substanţe aflate sub incidenţa

Protocolului de la Montreal în atmosfera. Se au în vedere inclusiv acele masuri care constau

în prevenirea producerii unor astfel de substanţe. Persoanele juridice sunt, de asemenea,

obligate să elaboreze strategii proprii, pe termene scurte sau medii, de maximum 3 ani, de

limitare, înlocuire sau eliminare a substanţelor aflate sub incidenţa Protocolului de la

Montreal, în conformitate cu legislaţia naţionala şi internaţionala, la care România este

parte sau a aderat.

În anul 1996 prin Ordinul nr. 506 din 17 septembrie al ministrului apelor, pădurilor

şi protecţiei mediului, a fost aprobata procedura de reglementare a activităţilor de import-

export cu substanţe produse şi echipamente înscrise în anexele Protocolului de la Montreal,

procedura care se referă la condiţiile emiterii acordului de mediu cu privire la desfăşurarea

acestor activităţi şi a licenţei de import-export.

Pag. 46

CAPITOLUL V

REGIMUL JURIDIC

1.Răspunderea juridica pentru nerespectarea regimului juridic de protecţie a atmosferei

Nerespectarea dispoziţiilor legale privind protecţia atmosferei atrage răspunderea

civilă, contravenţională sau penală, după caz.

În ceea ce priveşte răspunderea contravenţionala, legea prevede o serie de fapte care,

daca nu au fost săvârşite în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale, să fie considerate

infracţiuni, constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă, al cărui cuantum diferă în

funcţie de gravitatea faptei contravenţionale comise şi de persoana făptuitorului.

De asemenea, o serie de contravenţii pot fi săvârşite numai de persoanele juridice,

cum sunt de exemplu: nerespectarea obligaţiilor ce revin titularilor de activităţi care

constituie surse fixe de poluare pentru atmosferă de a participa la elaborarea programelor de

reducere a emisiilor, a programelor şi planurilor de gestionare a calităţii aerului;

nerespectarea de către aceiaşi titulari a obligaţiei de a informa şi de a se supune controlului

autorităţilor competente, conform legislatei în vigoare; nerespectarea prevederilor

referitoare la protecţia atmosferei din acordul şi/sau autorizaţia de mediu; altele, pot fi

săvârşite atât de persoanele juridice, cât şi de persoanele fizice. Din aceasta categorie,

putem menţiona: nerespectarea obligaţiei utilizatorilor de surse mobile de a asigura

încadrarea în limitele de emisie stabilite pentru fiecare tip specific de sursă, precum şi de a

le supune inspecţiilor tehnice, conform prevederilor legislaţei în vigoare; nerespectarea

obligatei de a se supune tuturor procedurilor şi cerinţelor legate care conduc la prevenirea,

eliminarea sau reducerea impactului asupra aerului înconjurător şi mediului ş.a.

Conform legii, răspund contravenţional şi primarii, care nu-şi îndeplinesc obligaţia

de a urmări şi asigura realizarea prevederilor cuprinse în planurile şi programele de

gestionare a calităţii aerului, precum şi obligaţia de a asigura punerea în aplicare a

măsurilor speciale, prevăzute în programele de gestionare a calităţii aerului, impuse

persoanetor fizice şi juridice care exploatează surse mobile de poluare.

Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor se fac de personalul împuternicit

din cadrul autorităţilor publice centrale competente şi din unităţile teritoriale ale acestora,

Pag. 47

precum şi din cadrul autorităţilor administraţiei publice locale, conform atribuţiilor stabilite

prin lege.

Prevederile Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 243/2000 se completează în

materie contravenţională cu cele cuprinse în Ordonanţa de Guvern nr. 2/2001 privind

regimul juridic al contravenţiilor.

Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu

amendă, neelaborarea de către titularul activităţilor care constituie surse fixe importante de

emisii, a planurilor pentru situaţii de urgenţă, care stabilesc măsurile aplicabile în interiorul

amplasamentului, şi pentru nesolicitarea aprobării de către autorităţile competente pentru

masurile stabilite a se aplica în afara amplasamentului; cu închisoare de la un an la 5 ani

pentru neoprirea în caz de pericol major sau iminent a funcţionarii instalaţiilor care

constituie sursă de pericol cu impact asupra calităţii aerului şi pentru neanunţarea

autorităţilor competente, infracţiune care are doua circumstanţe agravante:

1) atunci când fapta prevăzută mai sus a pus în pericol sănătatea sau

integritatea corporala a unui număr mare de persoane, daca a avut vreuna din

urmările menţionate la art. 182 din Codul penal sau dacă a cauzat o pagubă materială

importanta, pedeapsa este inchisoare de la 5 ani la 10 ani şi interzicerea unor drepturi;

2) în cazul în care s-a produs moartea uneia sau mai multor persoane ori pagube

importante economiei naţionale pedeapsa este închisoare de la 7 ani la 20 de ani şi

interzicerea unor drepturi. Tentativa se pedepseşte.

Constatarea şi cercetarea infracţiunilor se fac din oficiu, de către organele de urmărire

penala, conform competenţelor legale.

2. Reglementări juridice

Principiile protecţiei mediului:

Principiul preîntâmpinării;

Principiul responsabilităţii;

Principiul suportării financiare;

Principiul rezolvărilor (soluţiilor) de lungă durată;

Principiul cooperării;

Pag. 48

Principiul protecţiei la nivel înalt;

Principiul precauţiei;

Principiul integrării;

Principiul dezvoltării posibile;

Principiul parteneriatului.

În cele ce urmează vom prezenta reglementări legate de mediu şi/sau de ocrotire a

mediului înconjurător, potrivit situaţiei din 29.01.2007.

A. Legislaţie orizontală şi Reglementări

1. Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia mediului,

publicată în Monitorul Oficial cu numãrul 1196 din data de 30 decembrie 2005, cu

rectificarea din 31 ianuarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 1.196

din 30 decembrie 2005.

2. Lege nr. 86/2000 pentru ratificarea Convenţiei privind accesul la informaţie,

participarea publicului la luarea deciziei şi accesul la justiţie în probleme de mediu,

semnată la Aarhus la 25 iunie 1998 - Publicatã în Monitorul Oficial cu numãrul 224 din

data de 22 mai 2000.

3. Hotărârea Guvernului nr. 878/2005 privind accesul publicului la informaţia

privind mediul - Publicatã în Monitorul Oficial cu numărul 760 din data de 22 august

2005.

4. Ordinul MAPM nr. 1182/2002 pentru aprobarea Metodologiei de gestionare şi

furnizare a informaţiei privind mediul, deţinută de autorităţile publice pentru protecţia

mediului - Publicat în Monitorul Oficial cu numãrul 331 din data de 15 mai 2003.

5 . Hotărârea Guvernului nr. 564/2006 privind cadrul de realizare a participării

publicului la elaborarea anumitor planuri şi programe în legãtură cu mediul – Publicată

în Monitorul Oficial cu numãrul 406 din data de 10 mai 2006.

6. Legea nr. 22/2001 pentru ratificarea Convenţiei privind evaluarea impactului

asupra mediului în context transfrontierã, adoptată la Espoo la 25 februarie 1991 -

Publicată în Monitorul Oficial cu numãrul 105 din data de 1 martie 2001.

7. Hotărârea Guvernului nr. 918/2002 privind stabilirea procedurii-cadru de

evaluare a impactului asupra mediului şi pentru aprobarea listei proiectelor publice sau

Pag. 49

private supuse acestei proceduri - Publicatã în Monitorul Oficial cu numãrul 686 din

data de 17 septembrie 2002.

8. Hotãrârea Guvernului nr. 1705/2004 pentru modificarea art. 5 alin. (2) din

Hotărârea Guvernului nr. 918/2002 privind stabilirea procedurii-cadru de evaluare a

impactului asupra mediului şi pentru aprobarea listei proiectelor publice sau private

supuse acestei proceduri - Publicatã în Monitorul Oficial cu numãrul 970 din data de 22

octombrie 2004.

9. Ordinul MAPM nr. 860/2002 pentru aprobarea Procedurii de evaluare a

impactului asupra mediului şi de emitere a acordului de mediu - Publicat în Monitorul

Oficial cu numãrul 52 din data de 30 ianuarie 2003.

10. Ordinul MAPAM nr. 210/2004 privind modificarea Ordinului ministrului

apelor şi protectiei mediului nr. 860/2002 pentru aprobarea Procedurii de evaluare a

impactului asupra mediului şi de emitere a acordului de mediu - Publicat în Monitorul

Oficial cu numarul 309 din data de 7 aprilie 2004.

11. Ordinul MMGA nr. 1037/2005 privind modificarea Ordinului ministrului

apelor şi protecţiei mediului nr. 860/2002 pentru aprobarea Procedurii de evaluare a

impactului asupra mediului şi de emitere a acordului de mediu - Publicat în Monitorul

Oficial cu numărul 985 din data de 7 noiembrie 2005.

12. Ordinul MAPM nr. 863/2002 privind aprobarea ghidurilor metodologice

aplicabile etapelor procedurii-cadru de evaluare a impactului asupra mediului - Publicat

în Monitorul Oficial cu numãrul 52 din data de 30 ianuarie 2003.

13. Ordinul MAPM nr. 864/2002 pentru aprobarea Procedurii de evaluare a

impactului asupra mediului în context transfrontierã şi de participare a publicului la

luarea deciziei în cazul proiectelor cu impact transfrontierã - Publicat în Monitorul

Oficial cu numãrul 397 din data de 9 iunie 2003.

14. Hotărârea Guvernului nr. 1076/2004 privind stabilirea procedurii de realizare

a evaluării de mediu pentru planuri şi programe - Publicatã în Monitorul Oficial cu

numărul 707 din data de 5 august 2004.

15. Ordinul MMGA nr. 117/2006 pentru aprobarea Manualului privind aplicarea

procedurii de realizare a evaluării de mediu pentru planuri şi programe - Publicat în

Monitorul Oficial cu numãrul 186 din data de 27 februarie 2006.

Pag. 50

16. Legea nr. 622/2001 pentru ratificarea Actului final al negocierilor dintre

Guvernul României şi Comunitatea Europeană de adoptare a Acordului privind

participarea României la Agenţia Europeană de Mediu şi la Reţeaua europeană de

informare şi observare a mediului (EIONET), adoptat la Bruxelles la 9 octombrie 2000,

şi a Acordului dintre România şi Comunitatea Europeanã privind participarea României

la Agenţia Europeană de Mediu şi la Reţeaua europeană de informare şi observare a

mediului - Publicatã în Monitorul Oficial cu numãrul 770 din data de 3 decembrie 2001.

17. Legea nr. 456/2004 pentru ratificarea Memorandumului de înţelegere dintre

România şi Comunitatea Europeanã privind contribuţia României la programul

Comunităţii "Instrument Financiar pentru Mediu (LIFE)", semnat la Bucureşti la 5

martie 2003 şi la Bruxelles la 18 martie 2003 - Publicată în Monitorul Oficial cu

numărul 1138 din data de 2 decembrie 2004.

18. Hotărârea Guvernului nr. 643/2001 privind plata contribuţiei României pe

anii 2001 şi 2002 pentru participarea la Programul LIFE al Comunitãţii Europene -

Publicată în Monitorul Oficial cu numãrul 388 din data de 16 iulie 2001.

19. Hotărârea Guvernului nr. 80/2002 privind aprobarea sprijinului financiar

acordat participanţilor români la Programul LIFE-MEDIU din bugetul de stat al

României - Publicatã în Monitorul Oficial cu numãrul 116 din data de 12 februarie

2002.

20. Ordinul MAPPM nr. 709/1999 privind conţinutul avizului de mediu pentru

privatizare, emis de autoritatea competentă, în aplicarea prevederilor Hotărârii

Guvernului nr. 450/1999 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a

Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor

comerciale, cu modificările şi completãrile ulterioare - Publicat în Monitorul Oficial cu

numarul 476 din data de 1 octombrie 1999.

21. Ordinul MMGA nr. 1274/2005 privind emiterea avizului de mediu la

încetarea activităţilor de eliminare a deşeurilor, respectiv depozitare şi incinerare -

Publicat în Monitorul Oficial cu numãrul 1180 din data de 28 decembrie 2005.

22. Ordinul MMGA nr. 876/2004 pentru aprobarea Procedurii de autorizare a

activităţilor cu impact semnificativ asupra mediului - Publicat în Monitorul Oficial cu

numărul 31 din data de 11 ianuarie 2005.

Pag. 51

B. Calitatea aerului

1. OUG nr.243/28.11.2000 privind protecţia atmosferei - M.Of nr.

633/06.12.2000 modificată şi aprobata prin Legea nr. 655/2001 (M.O.nr.

773/04.12.2001).

2. Ordinul MAPM nr. 745/30.08.2002 privind stabilirea aglomerărilor şi

clasificarea aglomerărilor şi zonelor pentru evaluarea calităţii aerului în România -

M.Of nr. 739/09.10.2002.

3. Ordinul MAPM nr. 592/25.06.2002 pentru aprobarea Normativului

privind stabilirea valorilor limită, a valorilor de prag şi a criteriilor şi metodelor de

evaluare a dioxidului de sulf, dioxidului de azot şi oxizilor de azot, pulberilor în

suspensie (PM 10 şi PM 2,5), plumbului, benzenului, monoxidului de carbon şi

ozonului în aerul înconjurãtor - M.Of nr. 765/21.10.2002.

4. Legea nr. 73/2000 privind Fondul pentru mediu - M.Of.nr. 694/03.10.2003

modificată şi completată de Legea nr. 333/08.07.2004 privind aprobarea OUG

nr.86/2003 M.Of nr. 674/27.07.2004.

5. HG nr.586/15.04.2004 privind înfiinţarea şi organizarea Sistemului naţional

de evaluare şi gestionare integratã a calităţii aerului - M.Of nr. 389/03.05.2004

6. HG nr. 543/2004 - M.Of. nr. 393/04.05.2004 pentru stabilirea procedurii de

elaborare şi punere în aplicare a planurilor şi programelor de gestionare a calităţii

aerului, în vederea atingerii valorilor limită într-o anumită perioadă de timp.

7. HG nr.738/14.05.2004 pentru aprobarea Planului naţional de acţiune în

domeniul protecţiei atmosferei - M.Of nr. 476/27.05.2004.

8. HG nr.731/14.05.2004 pentru aprobarea Strategiei naţionale privind

protecţia atmosferei - M.Of nr. 496/02.06.2004.

9. HG nr.568/2001 din 14 iunie 2001 privind stabilirea cerinţelor tehnice

pentru limitarea emisiilor de compuşi organici volatili rezultaţi din depozitarea,

încărcarea, descărcarea şi distribuţia benzinei la terminale şi la staţiile de benzină -

M.Of nr. 348/29.06.2001.

Pag. 52

10. Ordinul MAPM nr. 781 din 9 decembrie 2004 pentru aprobarea Normelor

metodologice privind mãsurarea emisiilor de compuşi organici volatili rezultaţi din

depozitarea şi încărcarea/descărcarea benzinei la terminale - M.Of nr. 1243/23.12.2004.

11. Ordinul MIR 337/23.10.2001 pentru aprobarea Normelor privind inspecţia

tehnică a instalaţiilor, echipamentelor şi dispozitivelor utilizate în scopul limitării

emisiilor de compuşi organici volatili rezultaţi din depozitarea, încărcarea, descărcarea

şi distribuţia benzinei la terminale şi la staţiile de benzinã - M.Of nr. 10/10.01.2002.

12. HG nr.343 / 18.03.2004 privind furnizarea informaţiilor referitoare la

consumul de carburant şi emisiile de CO 2 ale autoturismelor noi, destinate

cumpărătorilor la comercializare - M.Of nr. 293/05.04.2004.

13. HG nr. 55/13.01.2005 privind aprobarea Strategiei de restructurare a

industriei siderurgice din România şi a planurilor individuale de viabilitate ale

companiilor siderurgice, reactualizate pentru perioada 2003-2008 - M.Of nr.

127/09.02.2005.

14. HG nr . 689 / 05.05.2004 privind stabilirea condiţiilor de introducere pe

piaţă a benzinei şi motorinei - M.Of nr. 442/18.05.2004.

15. HG nr. 142 / 06.02.2003 privind limitarea conţinutului de sulf din

combustibilii lichizi - M.Of nr. 112/21.02.2003.

16. HG nr.1209/29.07.2004 privind stabilirea procedurilor pentru aprobarea de

tip a motoarelor destinate a fi montate pe maşini mobile nerutiere şi a motoarelor

secundare destinate vehiculelor pentru transportul rutier de persoane sau de marfă şi

stabilirea măsurilor de limitare a emisiilor de gaze şi particule poluante provenite de la

acestea, în scopul protecţiei atmosferei - M.Of nr. 809/02.09.2004.

17. Ordin privind încadrarea localitãţilor din cadrul regiunilor 1, 4 şi 6 în liste,

potrivit prevederilor Ordinului MAPM nr.745/2002.

C. Controlul poluării şi managementul riscului

1. HOTĂRÂRE nr. 1502 din 25 octombrie 2006 pentru modificarea

Hotărârii Guvernului nr. 541/2003 privind stabilirea unor mãsuri pentru limitarea

emisiilor în aer ale anumitor poluanţi proveniţi din instalaţii mari de ardere.

Pag. 53

2. Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 152/2005 privind prevenirea şi

controlul integrat al poluării - Publicată în Monitorul Oficial cu numărul 1078 din data

de 30 noiembrie 2005.

3. Legea nr. 84/2006 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr.

152/2005 privind prevenirea şi controlul integrat al poluãrii - Publicatã în Monitorul

Oficial cu numãrul 327 din data de 11 aprilie 2006.

4. Legea nr. 92/2003 pentru aderarea României la Convenţia privind efectele

transfrontiere ale accidentelor industriale, adoptatãă la Helsinki la 17 martie 1992 -

Publicat în Monitorul Oficial cu numãrul 220 din data de 2 aprilie 2003.

5. Ordinul MAPM nr.1144/09.12.2002 privind înfiinţarea Registrului

poluanţilor emişi de activitãţile care intrã sub incidenţa art. 3 alin. (1) lit. g) şi h) din

OUG nr.34/2002 privind prevenirea, reducerea şi controlul integrat al poluării şi modul

de raportare a acestora - M.Of nr. 35/22.01.2003.

6. Ordinul MAPM nr.1440/12.03.2003 pentru aprobarea Ghidului naţional

de implementare a Registrului poluanţilor emişi de activităţile care intrã sub incidenţa

prevederilor OUG nr.34/2002 privind prevenirea, reducerea şi controlul integrat al

poluãrii, - M.Of nr. 177/20.03.2003.

7. Ordinul MAPM nr.37/02.04.2003 pentru aprobarea Documentului de

referinţă privind cele mai bune tehnici disponibile (BAT) pentru industria celulozei şi

hârtiei - M.Of nr. 247/10.04.2003.

8. Ordinul MAPAM nr.566/01.09.2003.

9. Ordinul MAPAM nr.818/17.10.2003 pentru aprobarea Procedurii de

emitere a autorizaţiei integrate de mediu - M.Of nr. 800/13.11.2003.

10. Ordinul MMGA nr. 1158/2005 pentru modificarea şi completarea anexei

la Ordinul ministrului agriculturii, pădurilor, apelor şi mediului nr. 818/2003 pentru

aprobarea Procedurii de emitere a autorizaţiei integrate de mediu - Publicat în

Monitorul Oficial cu numãrul 1091 din data de 5 decembrie 2005

11. Ordinul MAPAM nr.36/07.01.2004 privind aprobarea Ghidului tehnic

general pentru aplicarea procedurii de emitere a autorizaţiei integrate de mediu-M.Of.

nr. 43/19.01.2004.

Pag. 54

12. Ordinul MAPAM nr.169/02.03.2004 pentru aprobarea, prin metoda

confirmării directe, a Documentelor de referinţă privind cele mai bune tehnici

disponibile (BREF), aprobate de Uniunea Europeanã - M.Of nr. 206/09.03.2004.

13. Ordinul MAPAM 1301/27.12.2005 pentru infiintarea Comisiei pentru

analiza contestaţiilor în cadrul procedurii de autorizare integrata.

14. Ordinul MMGA nr. 249/2005 pentru înfiinţarea Centrului naţional de

coordonare, informare, reactualizare a ghidurilor privind cele mai bune tehnici

disponibile şi de comunicare cu Biroul European pentru Prevenirea şi Controlul Integrat

al Poluării şi cu Forumul European de Informare - Publicat în Monitorul Oficial cu

numărul 296 din data de 8 aprilie 2005.

15. HG nr.541/17.05.2003 privind stabilirea unor măsuri pentru limitarea

emisiilor în aer ale anumitor poluanţi proveniţi din instalaţii mari de ardere - M.Of nr.

365/29.05.2003 modificată şi completată prin HG nr. 322 din 14 aprilie - M.Of. nr.

359/27.04.2005.

16. Ordinul comun MAPAM, MEC, MAI, nr.712/ 24.09.2003 pentru

aprobarea Ghidului privind elaborarea propunerilor de programe de reducere progresivă

a emisiilor anuale de dioxid de sulf, oxizi de azot şi pulberi provenite din instalaţii mari

de ardere - M.Of. nr. 145/18.02.2004.

17. Ordinul MAPAM nr.1052/15.12.2003 privind organizarea şi funcţionarea

Secretariatului tehnic pentru controlul activitãţilor instalaţiilor mari de ardere - M.Of nr.

32/15.01.2004.

18. Ordinul MMGA nr.347/17.08.2004 privind modelul de notificare a

autorităţilor publice de protecţie a mediului privind limitarea funcţionãrii instalaţiilor

mari de ardere, în vederea derogãrii de la respectarea valorilor limitã de emisie,

conform prevederilor Hotărârii Guvernului nr.541/2003 - M.Of. nr. 786/26.08.2004.

19. HG nr.699/12.06.2003 privind stabilirea unor măsuri pentru reducerea

emisiilor de compuşi organici volatili datorate utilizării solvenţilor organici în anumite

activităţi şi instalaţii - M.Of nr. 489/08.07.2003 modificată şi completată de HG

nr.1902/04.11.2004 M.Of. nr. 1102/25.11.2004.

20. Ordinul MMGA *) pentru aprobarea "Ghidului privind elaborarea

procedurilor de autorizare, notificare privind elaborarea planurilor (schemelor) de

Pag. 55

reducere a emisiilor de compusi organici volatili şi privind elaborarea planului de

gestionare a solventilor organici cu continut de COV".

21. HG nr.95/ 23.01.2003 privind controlul activitãţilor care prezintă pericole

de accidente majore în care sunt implicate substanţe periculoase - M.Of nr.

120/25.02.2003.

22. Ordinul MAPAM nr.1441/2003 privind înfiinţarea Secretariatelor de risc

pentru controlul activităţilor care prezintă pericole de accidente majore în care sunt

implicate substanţe periculoase - M.Of nr. 196/26.03.2003

23. Ordinul MAPAM nr.1084/22.12.2003 privind aprobarea procedurilor de

notificare a activităţilor care prezintã pericole de producere a accidentelor majore în

care sunt implicate substanţe periculoase şi, respectiv, a accidentelor majore produse -

M.Of nr. 118/10.02.2004.

24. Ordinul MAPAM 142/25.02.2004 pentru aprobarea Procedurii de evaluare

a raportului de securitate privind activităţile care prezintă pericole de producere a

accidentelor majore în care sunt implicate substanţe periculoase - M.Of nr.

191/04.03.2004.

25. Ordinul MMGA nr. 251/2005 pentru organizarea şi funcţionarea

secretariatelor de risc privind controlul activităţilor care prezintă pericole de accidente

majore în care sunt implicate substanţe periculoase - Publicat în Monitorul Oficial cu

numãrul 298 din data de 11 aprilie 2005.

26. Infiintarea Comisiei pentru analiza contestaţiilor în cadrul procedurii de

autorizare integrată.

27. Ordinul MMGA 50/14.01.2004 privind Stabilirea procedurii de organizare

şi coordonare a schemelor de management de mediu şi audit (EMAS) în vederea

participarii voluntare a organizatiilor la aceste scheme.

28. Regulamentul de organizare şi funcţionare a Comitetului Consultativ

EMAS şi a Biroului EMAS.

29. Ordin pentru modificarea şi completarea Ordinului ministrului agriculturii,

pădurilor, apelor şi mediului nr. 50 din 14 ianuarie 2004 privind Stabilirea procedurii

de organizare şi coordonare a schemelor de management de mediu şi audit (EMAS) în

vederea participării voluntare a organizaţiilor la aceste scheme.

Pag. 56

D. Politici de Mediu, Protecţia Atmosferei, Schimbări Climatice

1. Legea nr.72/2005 pentru aprobarea OUG nr 99/2004 privind instituirea

Programului de stimulare a înnoirii Parcului naţional auto M.Of. nr. 313 din 14 aprilie

2005.

2. Legea nr3/2001 pentru ratificarea Protocolului de la Kyoto la Convenţia-

cadru a Naţiunilor Unite asupra schimbărilor climatice, adoptat la 11 decembrie 1997

M. Of. nr. 81 din 16 februarie 2001.

3. Legea nr. 24/1994 pentru ratificarea Convenţiei - cadru a Naţiunilor Unite

asupra schimbărilor climatice, semnată la Rio de Janeiro la 5 iunie 1992 M.Of. nr.119

din 19.05.1994.

4. HG nr.132/2005 pentru aprobarea Protocolului celei de-a doua reuniuni a

Comisiei mixte Româno-Ungară pentru realizarea prevederilor Acordului între

Guvernul României şi Guvernul Republicii Ungare privind cooperarea în domeniul

protecţiei mediului Bucureşti, 18-19 noiembrie 2004 -M.Of.nr.222/16.03.2005.

5. HG nr. 439 / 2005 privind trecerea laboratoarelor naţionale de referinţã din

structura organizatorică şi din administrarea Institutului Naţional de Cercetare-

Dezvoltare pentru Protecţia Mediului - ICIM Bucureşti în structura organizatorică şi în

administrarea Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Mediului M. Of. nr. 447 din 26 mai

2005.

6. Ordinul nr. 130/2005 MMGA pentru aprobarea modalităţilor de

acordare/decontare a primei de casare a autoturismului uzat acordată conform

Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.99/2004 privind instituirea Programului de

stimulare a innoirii Parcului naţional auto M.Of.nr.185/3.03.2005.

Pag. 57

CONCLUZII

Legislaţia privind protecţia atmosferei în ţara noastră a cunoscut evoluţii importante,

marcate - în mod cert - de impactul acesteia cu dreptul internaţional, cu dreptul comunitar

european, respectiv cu reglementările Uniunii Europene.

Economia de piaţă bazată pe cerere şi ofertă, pe principiul liberei concurenţe, pentru

a fi viabilă, presupune o legislaţie a protecţiei mediului adecvată, corespunzătoare

exigenţelor sale. Armonizarea legislaţiei interne cu cea europeana este unul din scopurile

urmărite în mod deosebit atât de forurile noastre legislative, cât şi de cele ale organismelor

internaţionale la a căror componentă suntem.

Strategia Guvernului României pentru protecţia atmosferei

Guvernul a adoptat în aceasta perioada Strategia naţionala pentru protecţia

atmosferei, un document care urmăreşte stabilirea unui echilibru între dezvoltarea

economico-sociala şi calitatea atmosferei. Obiectivul general al Strategiei este protejarea

sănătăţii oamenilor şi a mediului înconjurător, vizând promovarea unui concept de

dezvoltare durabila.

România se obliga să dezvolte până la sfârşitul anului 2007 programe de evaluare a

calităţii aerului, inclusiv finalizarea evaluării preliminare în toate zonele şi aglomerările, şi

proiectarea reţelelor locale, regionale şi naţionale de monitorizare. De asemenea, trebuie

finalizate listele cu zonele şi aglomerările în care concentraţiile pentru unul sau mai mulţi

poluanţi în aerul înconjurător sunt mai mari decât valoarea limita.

Autorităţile române vor realiza totodată un sistem de prognoza a poluării atmosferei

în zonele cu nivel de poluare ridicat şi trebuie să implementeze cerinţele de prevenire şi

control integrat al poluării, alături de monitorizarea şi automonitorizarea emisiilor .

Exista însa, multe probleme ce trebuie rezolvate în paralel (şi aici ne referim strict la

probleme legate) de: numărul insuficient de personal calificat, de insuficienţa reprezentării

în teritoriu şi lipsa de motivaţie a acestora etc.

În România trebuie creata o noua stare de spirit care să ia în consideraţie sănătatea şi

securitatea cetăţenilor.

Pag. 58

Soluţia constă în formare, care trebuie deja integrată în cursurile de formare

profesionala iniţială şi care trebuie urmărită în cadrul intreprinderilor.

Legislaţia referitoare la protecţia atmosferei este şi va fi şi în continuare, una extrem

de dinamica, receptiva la cerinţele societăţii aflate într-o permanentă transformare.

Reglementarea privind protecţia atmosferei s-a situat şi se va situa, în mod obiectiv, la

nivelul problemelor majore ale politicii legislative a statului nostru.

Relaţia complexă dintre dreptul mediului şi economia de piaţă va determina o

evoluţie şi o mobilitate deosebită a normelor şi instituţiilor acestei ramuri de drept.

Calitatea aerului si schimbări climatice

Calitatea aerului este evidenţiata prin prezentarea următoarelor aspecte: poluarea de

impact cu diferite noxe, calitatea precipitaţiilor atmosferice, situaţia ozonului atmosferic,

dinamica emisiilor de gaze cu efect de seră şi unele manifestări ale schimbărilor climatice.

În România, în reţeaua de supraveghere a poluării de impact (poluarea produsa în

zonele aflate sub impactul direct al surselor de poluare) se efectuează măsurători privind

dioxidul de sulf, dioxidul de azot, amoniacul, pulberile în suspensie, pulberile

sedimentabile şi o serie de poluanţi specifici, determinandu-se:

• concentraţiile maxime şi minime pe 24 ore;

• frecvenţa de depăşire a concentraţiei maxime admisibile (CMA) pe 24

ore;

• concentraţiile medii anuale.

Din datele de calitate a aerului obţinute din reţeaua de monitorizare aparţinând

Ministerului Apelor şi Protecţiei Mediului rezultă o uşoara îmbunătăţire a calităţii aerului

datorata diminuării activităţilor economice şi programelor de retehnologizare şi

modernizare realizate la nivelul unor unităţi industriale, precum şi activităţii Inspectoratelor

de Protecţia Mediului (creşterea numărului de inspecţii la agenţii economici a căror

activitate produce impact asupra calităţii aerului).

Supravegherea calităţii aerului a înregistrat o îmbunătăţire în ultima perioadă , prin

creşterea numărului de staţii de supraveghere, pe de o parte, şi prin creşterea numărului de

indicatori monitorizaţi la o singură staţie.

Pag. 59

Staţii de supraveghere a calităţii aerului 1997-2000

Anul Nr. total de staţii

de

supraveghere

Nr. indicatori

monitorizaţi

/staţie

Nr. analize

efectuate

1997 395 1-3 395-1185

1998 469 1-5 469-2345

1999 704 1-7 704-4928

2000 1150 1-7 1150-8050

Creşterea numărului de staţii de supraveghere şi a indicatorilor monitorizaţi a fost

posibilă datorită dotărilor cu echipamente noi şi moderne, în acest fel realizandu-se o

monitorizare eficientă a calităţii aerului.

În domeniul schimbărilor climatice România are un rol activ pe plan internaţional. În

anul 1994 România a ratificat Conventia-cadru a Naţiunilor Unite privind Schimbările

Climatice, iar în anul 2001 a ratificat printre primele tari semnatare, Protocolul de la Kyoto

(ratificat de România prin Legea nr.3/2001).

Prin acest document România şi-a asumat obligaţia de a reduce emisiile de gaze cu

efect de seră în perioada 2008-2012 cu 8% faţă de volumul de emisii corespunzător anului

de referinţa care pentru România este anul 1989 (în conformitate cu prevederile articolului

4.6 al Convenţiei-cadru şi a Deciziilor Pârţilor 9/CP.2 si 11/CP.4).

În acest context, România trebuie sa-şi dezvolte capacitatea instituţionala şi cadrul

juridic astfel încât până în anul 2007 (conform prevederilor Protocolului de la Kyoto) să se

realizeze un sistem naţional de estimare a emisiilor de gaze cu efect de seră.

Pag. 60

Pag. 61

BIBLIOGRAFIE

1. N.Barnea, Al.Calciu, Ecologie umană, Editura Medicală, Bucureşti, 1979.

2. L.Brown, Inst. Worldwatch(S.U.A.), Probleme globale ale omenirii, Editura Tehnică,

Bucureşti, 1988.

3. Barry Commoner, Cercul care se închide, Editura Politică, Bucureşti, 1980.

4. N.Constantinescu, Economia protecţiei mediului natural, Editura Politică, Bucureşti,

1976.

5. M. Duţu, Dreptul Mediului, Editura Economică, Bucureşti, 1996.

6. L.Ghinea, Apărarea Naturii, Editura Ştiinţifica şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978.

7. E. Lupan, Dreptul Mediului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996.

8. D. Marinescu, Tratat de dreptul mediului,Editura AII Beck, Bucureşti,2003.

9. I.Mihut, Autoconducere şi creativitate, Editura Dacia,Cluj Napoca, 1989.

10. P.Neacsu, Ecologie şi protecţia mediului înconjurător, Universitatea Bucureşti,

Facultatea de Biologie, Curs, Partea I, 1984.

11. S. Negut, Un singur Pământ, Editura Albatros, Bucureşti, 1978.

12. M.Prieur, Droit de L'environnement, Dalloz, Paris, 1984.

13. H.Rietschel, W.Reiss, Tehnica încălzirii şi ventilării, Editura Tehnica Bucureşti, 1967.

14. l.G.Sion, Ecologie şi Drept Internaţional, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti.

15. V.Soran, M. Borcea, Omul şi biosfera, Editura Ştiinţifică, Eniclopedică, Bucureşti, 1985.

16. P.Tanase, Ecologie Internaţională, Editura Hyperion, Bucureşti, 1992.

17.V.Vadineanu, M.Botnariuc, Ecologie, Editura Didactică şi Pedagogica, Bucureşti, 1982.

18. St.Vancea, Curs de ecologie generala, Universitatea Al.Ioan Cuza, Iaşi, 1972

19. ISO 14004:996 - Sisteme de dirijare ecocentristă. Principii, metode de realizare a

sistemului, directive generale (SR EN ISO 14010:1997).

20. ISO 14010:1996 - Directive de audit ecologic. Principii generale (SR EN ISO

14010:1997).

21. ISO 14012:1996 - Directive pentru audit ecologic. Auditorii mediului, criterii de

instruire (SR EN ISO 14012:1997).

22. ISO/CD 14015 (propunere) - Dirijare ecocentristă. Valorificarea din punct de vedere

ecologica terenului şi a societăţii.

Pag. 62

23. ISO/CD TR 14032 (Propunerea raportului tehnic) Dirijarea ecocentristă. Exemple

pentru valorificarea rezultatelor ecologice.

24. ISO 14040:1997 - Dirijare ecocentristă. Valorificare ciclică. Principii de bază şi

scheme (SR EN ISO 14040:1998).

25. ISO 14041:1998 - Dirijare ecocentristă. Valorificarea ciclului vieţii. Definirea

scopului şi obiectului şi analiza inventarului.

26. ISO/FDIS 14042 - Dirijare ecocentristă. Valorificarea ciclului vieţii. Valorificarea

efectului ciclului vieţii.