INTRODUCERE

“Planlele medicinale - in acelasi timp stiinta straveche, cercetare moderna mister"

Coleretice şi Colagoge

Coleretice : hepatobiliare , in stenoză hepatica , atonie biliară

- afecţiuni hepatobiliare , litiază biliară forma nedureroasa , constipaţie ,hipercolesterolemic , obezitate

Animala : saruri de Na

Vegetala : cynara scolynus , terpene

Săruri organice şi anorganice : Fiobiline (Ac de hidrocolic) , Salicilat de Na(Colebil), Anghirol, Bilichol, Rowachol, Redigest, Liv52

Colagoge: (stimulează contracţia vezicii biliare şi eliminarea ei):

-ulei de măsline;

-ouă, smântână;

- MgSO4-intraduodenal( nu se dă în crize biliare).

Plantele medicinale, istorie prezent

Poate ca astazi mai mult ca oricand, nu mai avem timp sa ne (re)amintim ce ne pot oferi plantele medicinale, dar ele si-au recapatat locul cuvenit intre remediile curative ale lumii moderne. Granitele dintre medicina populara si cea academica au devenit relative in ultimele decenii. Chiar daca nu ne place sa recunoastem, medicina universitara moderna hipersofisticata a fost nevoita sa accepte si sa preia din experienta si propunerile medicinii populare. Din punct de vedere istorie, medicina academica si fitoterapia au ca origine aceeasi stiinta a vindecarii, legata de numele lui Hipocrat si Paracelsus. Efectul tamaduitor al plantelor a fost experimentat si recunoscut inca din vechime. In toate epocile fitoterapia a avut adepti si simpatizanti remarcabili in randul reprezentanfilor de seama ai medicinii stiintifice. Aceasta stiinta a fost transmisa oral sau in scris, iar de-a lungul vremii, cei ce posedau vaste cunostin{e in acest domeniu si totodata un simt al observatiei, au ordonat datele si experientele dobandite, intr-un sistem stnn|ific. Arta vindecarii devine stiinta la popoarele antice, sau eel putin este abordata stiintific, plantele fiind considerate in principal mijloace curative, remedii. Theophrastus Paracelsus a folosit pentru prima data notiunea de principiu activ.

Prin plante medicinale intelegem acele plante sau parti din planta care, prin substantele pe care le contin pot fi folosite la vindecarea sau usurarea unor boli. Nu toate plantele au valoare medicinala. Pentru aceasta ele trebuie sa contina una sau mai multe substante active care sa exercite o anumita actiune benefica asupra organismului. Aceste substante se formeaza in plante ca unnare a proceselor metabolice ce se desfasoara la nivel celular, localizate in interiorul unor tesuturi specializate. Substantele cu structura chimica bine determinate sunt cunoscute sub denumirea de principii active.

Despre utilizarea plantelor medicinale ne-au ramas date de la sumerieni, popor care a trait intre raurile Tigru si Eufrat din Asia cu 6.000 ani i.Ch., cunostintele lor in acest domeniu fund destul de avansate. Din asezarile babiloniene si asiriene, arheologii au scos la iveala 22.000 de tablite de lut, vechi de 5.000 ani, dintre care 33 tablite reprezinta un adevarat dictionar al plantelor medicinale. In Egiptul antic, plantele medicinale erau deasemenea mult pretuite, fapt dovedit de papirusurile vechi de mii de ani, care cuprind numeroase refete de plante medicinale. Papirusul gasit la Eberes, 1550 i.Ch., descrie 200 plante folosite in tratarea bolilor. Toate aceste cunostinte au fost preluate de medicina greaca, reprezentata prin eel mai mare medic al antichitatii, Hippocrat (460-375i.Ch.), de la care ne-a ramas lucrarea "Corpus HippocraticunT, in care sunt descrise 236 plante medicinale.

In secolul I d.Ch., medicul roman de origine greaca Dioscoride a inceput studiul medicamentelor de origine vegetala si animala, descriindu-le in cartea sa intitulata "Materia medica ".Medicul grec Galen (130 - 200) a lasat

numeroase lucrari de medicina si farmacie care au stat la baza terapeuticii pana in secolul al XlX-lea. si in zilele noastre se utilizeaza termenul de "preparate galenice" pentru extracte, tincturi, si siropuri.

Din antichitate si pana in Evul Mediu nu a existat un sistem stiintific de clasificare a plantelor. Acestea erau clasificate empiric in:

• plante alimentare,

• plante medicinale,

• plante toxice si ornamentale.

Cel mai vestit medic arab, Ibn Sina cunoscut sub numele de Avicena (980 - 1037), a sens numeroase carti, asa cum sunt: Cartea tamaduirii, Cartea cunoqtintei, Canonul medicinii etc. Opera sa medicala a stat timp de cinci secole la baza studiului medicinii, atat in Orient, cat si in Occident.

In China, medicina populara are o veche traditie, care s-a dezvoltat in paralel cu cea din Europa si independent de aceasta. imparatul Sen Nung, care a trait cu 3.000 ani x.Ch. era preocupat de studiul plantelor medicinale, fiind considerat intemeietorul medicinii chineze. Tot in China s-a descoperit o carte scrisa cu 2.600 ani i.Ch., in care sunt indicate plantele medicinale cu intrebuintarile lor. In anul 1517 au aparut pe piata Europei plante medicinale chineze aduse din Canton, de catre corabiile portugheze.

Numit parintele botanicii, Theophrastus Paracelsus (1493-1541) a scris o istorie a plantelor, considerata primul tratat ilustrat despre plantele medicinale. Multe dintre plantele descrise de el, le recunoastem si astazi

In cartea a XXI-a si a XXVII-a, a lucrarii "Naturalis historia" Caius Plinius abordeaza plantele cu mult har si pricepere fiind unul dintre cei mai renumip medici ai antichitatii. Cornelius Celsus a scris un impresionant compendiu de medicina ce includea 250 de plante medicinale. Un pas important in dezvoltarea cunostintelor din acest domeniu a fost realizat de marele medic si erudit bernez, profesorul Albrecht von Haller, fondatorul fiziologiei experimentale, care a fost si un remarcabil cunoscator al plantelor medicinale, pe care le-a utilizat in practica medicala.

Linne C. (1777-1778) este considerat eel mai mare botanist al secolului XVIII-lea, care a contribuit intr-o mare masura indeosebi la dezvoltarea botanicii sistematice. El a introdus in biologie numirea plantelor cu nume duble: de gen si specie. Acest fel de numire, introdus de Linne, s-a pastrat pana in zilele noastre si se foloseste de catre toate farile (Popescu, 1984)

In ultimele decenii s-a extins mult utilizarea plantelor in terapeutica, inregistrandu-se chiar o "revenire spectaculoasa catre fitoterapie" (Paun si Mihalcea, 1986). In ultimele 2-3 decenii stiinta medicinala si farmaceutica priveste cu alti ochi "buruienile de leac", iar cercetarile moderne actuale isi pun mari sperante in ele (Messeque, 1972). Pana la sfarsitul secolului al XVIII-lea, stiintele naturii si medicina au fost strans legate (Radu, 1981)

Numarul plantelor medicinale a fost estimat in 2005 (Lange, 2004), la aproximativ 9.000. Cerintele enorme pentru plante medicinale se manifesto atat pe plan local, cat si pe plan international, in anul 1990 de exemplu, s-au facut importuri care s-au ridicat la cantitatea de 400.000 t, cu valoarea de 1.224 milioane dolari (Lange, 2004). Aproximativ 80 % din importul si exportul de plante medicinale este realizat de un numar de 12 tari din Asia, Europa si America, care au traditie in acest domeniu. Principalele tari importatoare de plante medicinale sunt Japonia, Republica Koreea, SUA si Germania, in timp ce principalele tari exportatoare sunt China si India.

Plantele medicinale in Romania

Numeroase documente atesta utilizarea plantelor de catre medicina noastra traditionala. Dintre acestea se remarca documente datand din secolele XIII - XVI. Trebuie amintita "Herbarium", prima carte de plante medicinale tiparita la Cluj in anul 1578 in care se precizeaza ca vraciul are sarcina sa cerceteze ierburile pentru a descoperi pe cele cu proprietati de vindecare si impotriva otravurilor (Constantinescu, 1986)

Cu peste un secol mai tarziu, in Lexicul slavo-roman din 1694, se gasesc recomandari privind denumirea si utilizarea unor plante medicinale cum sunt menta si musetelul.

Benko I. in Monografia Transilvaniei (1778) intitulata „ Transsylvania sive Magnus Transsylvaniae Principatus, olim Dacia Mediterranea dictus" (Transilvania sau Marele Principat al Transilvaniei, odinioara Dacia Mediterana) arata ca mai ales romancele intrebuinteaza cu folos pentru vindecarea anumitor boli „buruienile" neglijate de altii. Acelasi autor menfioneaza: "... romanimea cunoaste foarte bine ierburile si intrebuintandu-le spre folosul ei, intrece alte neamuri" (Alexan, 1992).

Lui Sigerus P. ii revine meritul de a-i fi publicata, in anul 1791, o lista aproape completa a plantelor medicinale din Transilvania (Constantinescu, 1986)

Date despre utilizarea plantelor medicinale apar si in opera iluministului roman Piuariu Molnar (1749-1815) si in lucrarea lui Samuel Vulcan de la inceputul secolului XIX

Cercetarile efectuate la plantele medicinale a luat avant in secolul XIX datorita remarcabilelor studii efectuate de savantul francez Claude Bernard, ceea ce a permis verificarea actiunii a numeroase plante intrebuintate de mult timp de medicina populara si descoperirea de noi plante cu proprietati terapeutice (Hegnauer, 1978).

Dezvoltarea deosebita a botanicii in sec. XlX-lea a fost marcata si prin interesul pentru plantele medicinale. Apar noi forme organizatorice ca „Societatea medicilor naturalistilor din Iasi" (1834), scoala Nationala de Medicina Farmacie din Bucure^ti (1857) (in cadrul careia se individualizeaza in 1869 scoala Nationala de Farmacie) la ctitoria carora un rol deosebit 1-a avut Carol Davila.

Printre cei care s-au remarcat prin interesul lor pentru plantele medicinale au fost: Costache Varnav, cu o dizertatie privind fitoterapia in Moldova (1835) si cu numeroase articole aparute in periodicul „Provatuitorul Sanatatii" (1844); Edel I., care in insemnarile sale din expeditia in Carpatii Moldovei da numeroase date despre plantele medicinale; Szabo si Czihak, care publica lucrarea „Despre plantele medicinale ce se intrebuinteaza de poporul roman la bolile animalelor vitelor" (1863), etc

Pax F. in 1900 scrie: "..poporul roman cunoaste in general lumea plantelor mai bine decat in Germania", fiind impresionat de cunostintele despre plante ale numerosilor tarani pe care i-a intalnit in timpul calatoriei sale stiinj:ifice in Carpati si in alte regiuni ale tarii noastre.

La inceputul secolului al XX-lea Bela Pater infiinteaza la Cluj in 1904 „Statiunea experimentala de plante medicinale", transformata ulterior in "Institutul experimental de cercetari pentru cultivarea plantelor medicinale", care in anul 1925 cuprindea 25 ha, cu peste 40 de specii.

Contribute importante aduc studiile lui Theodor Solacolu, in special cele privind valorificarea in terapeutica a unor specii de plante medicinale ale lui Traian Savulescu, care a intocmit un studiu foarte documentat privind valorificarea plantelor medicinale (1931) si al lui Gheorghe Grintescu care publica in 1923 primul „Tratat de hotanica farmaceutica".

Cunoasterea si utilizarea plantelor medicinale in spatiul Carpato- Danubiano-Pontic are vechi si puternice traditii. Traian Savulescu (1924) aprecia ca: ".. botamca populara la noi s-a nascut odata cu poporul, a evoluat cu el intr-insa se rasfrang trecutul, istoria, indeletnicirile, suferintele si bucuriile lui... "

Grintescu 1. in 1932 propunea o reorganizare a intregului sector de plante, crearea unei industrii nationale de prelucrare si interzicerea importului de plante medicinale care se putea recolta sau cultiva in tara noastra. Cu toate acestea nici in 1945, dupa cum tot el remarca, situatia nu s-a imbunatatit: "Recoltarea plantelor medicinale se gasegte intr-o stare rudimentara. Astazi recoltarea se face de fiecare cum se pricepe", iar in alta parte : "recoltarile constituie un jaf in flora spontana..".

0 etapa mai buna pentru organizarea sectorului de plante incepe odata cu infiintarea in anul 1949 a „Intreprinderii comerciale de Stat PLAFAR" in subordinea Ministerului Sanatatii avand ca obiect de activitate achizitia plantelor din flora spontana, contractarea celor din culturi cu unitati producatoare, conditionarea, prelucrarea primara a materiei prime si inceputul valorificarii sub forma de produse farmaceutice.

In anul 1951 se formeaza „CentruI de cercetari stiintifice pentru plante medicinale aromatice similare", unde incep cercetarile pentru valorificarea materiilor prime din flora spontana si din culturi pana la produsul finit. Principiile active din plante au structure chimica foarte vanata ceea ce explica si actiunile lor medicamentoase multiple (Constantinescu, 1979, Milica, 1983, Laza, 1975).

Indiferent cat de des s-au schimbat modul si metoda de tratare a bolilor, indiferent daca au fost sau nu pacaliti de diversi indivizi, tamaduitori amatori de chilipiruri, oamenii simpli din popor nu si-au pierdut totusi increderea in puterea vindecatoare a plantelor medicinale.

CAPITOLUL II Plante medicinale

Datorita asezarii sale geografice, a unui relief variat si a climei favorabile dezvoltarii unei bogate vegetatii, Romania constituie locul de intalnire a florei euroasiatice si mediteraneene. Aici cresc peste 3600 de specii de plante superioare, dintre care peste 700 au devenit medicinale, datorita experientei indelungate a poporului roman in folosirea lor, la tamaduirea bolilor.

In cadrul patrimoniului vegetal din Romania se gasesc numeroase plante spontane si cultivate ce au diferite utilizari si care pot fi grupate in urmatoarele categorii:

• Plante alimentare (folosite in alimentatie direct - fructe, frunze, radacini, tuberculi, atat in stare proaspata cat si sub forma preparata, conservata etc.) - 106 specii;

• Plante oleaginoase (utilizate pentru extragerea uleiurilor vegetale sau a substantelor grase din seminte sau fructe) - 24 specii;

• Plante aromatice si condimentare (folosite pentru aromatizarea sau condimentarea alimentelor, mancarurilor, bauturilor etc., datorita uleiurilor volatile continute sau a altor substante ce le confera o aroma sau gust specific) - 48 specii;

• Plante tinctoriale (utilizate pentru vopsitul fibrelor textile sau a celor de origine animala, pentru colorarea unor alimente sau bauturi datorita pigmentilor continuti cu putere de colorare) - 48 specii;

• Plante tanante (folosite pentru tabacitul pieilor datorita substantelor tanante continute) - 32 specii;

• Plante medicinale (folosite in industria farmaceutica pentru extragerea de substante necesare prepararii medicamentelor sau utilizate in medicina populara datorita continutului lor in vitamine, uleiuri volatile, glucide, heterozide fenolice, cumarine, flavonozide, antociani, derivati ai acizilor polifenolcarboxilici, heterozide sterolice, heterozide triterpenice, lipide, rezine (rasini), principii amare, alcaloizi si alte principii active cu proprietati de natura vegetala.

Materia prima pentru obtinerea medicamentelor o constituie plantele medicinale; de la o planta medicinala se poate folosi:

• partea aeriana, in intregime (herba);

• organele subterane: radacina (radix), rizom (rhizoma), tubercul (tubera), bulb (bulbus);

• frunza (folium);

• mugurii (turiones, gemmae);

• floarea (flores);

• fructul fructus);

• samanta (semen);

• scoarta de pe trunchi sau de pe radacina (cortex).

Produsul vegetal reprezinta organul sau o anumita parte a plantei uscata si prelucrata care poate fi folosit pentru prepararea unor produse farmaceutice sau in industria de medicamente.

Actiunea terapeutica se poate datora:

• unei singure substante, de regula organica (principiu activ);

• unui grup de substante cu aceeasi structura de baza, deosebindu-se prin natura radicalilor;

• unui complex fitochimic (fitocomplex) format dintr-un principiu dominant si principii secundare (efect sinergetic).

Este importanta cunoasterea substantelor biologic active continute in plante pentru a se aprecia valoarea terapeutica si modul de extractie sau izolare a acestor principii, astfel incat actiunea sa fie cat mai eficienta.

De exemplu: Sunatoarea (Hypericum perforatum) contine hipericina, eficienta pentru scaderea aciditatii sucului gastric, cu efect sedativ, calmant al durerilor, dar si antidepresiv; Valeriana (Valeriana officinalis) contine valepotriati si uleiuri volatile cu efect sedativ.

EXEMPLE DE UTILIZARE A PLANTELOR MEDICINALE IN TERAPIE

1. ANGHINARE (Cynara Scolymus)

Anghinarea este o planta ierboasa de origine mediteraneana, la noi cultivandu-se mai ales in zonele din sudul tarii. In primul an se dezvolta frunze lungi de pana la un metru si late de 30 de centimetri, cu margini crestate, de culoare albicioasa, cu peri desi. Fiind sensibila la temperaturi scazute, pe timpul iernii trebuie protejata de frig prin acoperire cu frunze sau paie. De la anghinare se folosesc frunzele.

In al doilea an, dintre tulpinile inalte apar si flori mari de culoare violacee si forma globuloasa.

In scop terapeutic se utilizeaza frunzele de anghinare (Cynarae folium), au gust amar si se recolteaza de 3 - 4 ori pe an, dupa maturizare, inca din primul an, in lunile iunie-septembrie.

Compozitie chimica: polifenoli, heterozide, flavonoide, o substanta amara azulenogena, substante coleretice si colecistochinetice: cinarina, acid clorogenic, vitamine A, B, saruri de magneziu, fosfor, fier, cupru.

Actiune farmacodinamica

Cinarina actioneaza ca hepatoprotector, are efect colagog (stimuleaza secretia biliara) si modifica compozitia calitativa a bilei, protejeaza ficatul, datorita flavonelor, favorizeaza diureza si eliminarea toxinelor (ureea si substantele azotate), stimuleaza metabolismul glucidic, insulina, una din componentele sale duce la scaderea glicozuriei, stimuleaza functia antitoxica a ficatului, de asemeni stimuleaza eliminarea anumitor substante din organism, stimuleaza secretia lactata in perioada de alaptare; actiune antiinflamatorie prin prezenta triterpenelor si sapogenolul steroidic; actiune febrifuga, scade febra, datorita substantelor amare, actiune hipocolesterolemianta, actiune stomahica datorita principiilor amare (cinaropicrina), stimuleaza functia ficatului, pancreasului, vezicii biliare, stomacului, intestinului subtire.

Indicatii terapeutice si utilizari: ca aperitiv, stimulant al digestiei, usor digerabil, tulburari legate de disfunctii biliare, colecistite subacute si cronice, angiocolite, dischinezii biliare, adjuvant in tratamentul bolilor intestinal cu fermentare excesiva si meteorism, enterite, enterocolite spastice, indigestii, hepatita, ciroza hepatica, ateroscleroza, hipercolesterolemie, nefrite, edeme cardio- renale, constipatie datorata insuficientei biliare, diabet, urticarii, alergii alimentare, eczema, boli de piele (psoriasis, dermita de contact, acnee), orice manifestari alergica pe fond hepatic, sindroame de malabsorbtie, prin continutul sarurilor de magneziu este eficient in atonii, spasme musculare, spasmofilie, afectiuni datorate supraincarcarii cu reziduuri si toxine a organismului, guta, migrene digestive, artrite, dermatoze; este un foarte bun drenor hepatic si biliar.

Alte utilizari

Medicina veterinara: - pentru tratarea urmatoarelor afectiuni: anorexie cu stimularea digestiei si apetitului, stari febrile, afectiuni cronice hepatice, insuficienta biliara afectiuni renale.

Contraindicatii, precautii, reactii adverse si/sau secundare

• s-au semnalat fenomene alergice specifice si altor Asteraceae sau

Compositae;

• alergie de contact prin cinaropricina (lactona sesquiterpenica alergizanta).

Produse

• tinctura de anghinare - antiiinfectios hepatic, coleretic, colagog;

• ceai de anghinare - hipercolesterolemie;

• infuziile din frunze de anghinare pot duce la ameliorarea durerilor din crizele

hepatice, la diminuarea senzatiei de greata si la reducerea balonarii;

• laxativ - amestec de plante si fructe (scoarta de crusin, fenicul, frunze de anghinare, radacina de cicoare, busuioc, coada soricelului);

• comprimate: Anghirol;

• produs medicamentos: MagAnghinar;

• supliment alimentar.

2. CIMBRU DE CULTURA (Thymus vulgaris)

Planta mediteraneana, cultivata azi in toata Europa, T. vulgaris L. se prezinta ca un semiarbust inalt de 20 - 40 cm, cu tulpina tetragonala, erecta, lignificata la baza. In scop terapeutic se utilizeaza partea aeriana nelignificata, la inceputul infloririi (Thymi herba).

Compozitie chimica: ulei volatil care in functie de chemotip are drept component principal terpinen-4-ol 13,15%, y-terpinen 9,21%, cis-sabien hidrat 7,65%, linalol 7,21%, p-cimen 5,75%; hidrocarburi terpenice (p-cimen, a- si P- pinen, camfen, mircen, limonen, caren, triciclen, fenchen, p-mentan, menten, sabinen, terpinolen, P-felandren, a-felandren, cariofilen, cadinen, terpinene, a- tujona); compusi oxigenati (1,8-cineol, 1-borneol, geraniol, nerol, timol, citronelol, alcool fenchilic, pinocarveol, farnesol, nerolidol, carvacrol, pinocarvona, acetat de bornil, acetat de linalil, acetat de geranil, acetat de neril, valerianat de linalil terpinen-4-ol, octan-1-en-3-ol, eugenol, metil eugenol, 1-terpineol, dihidrocarveol, verbenol, p-cimol).

Alte componente: derivati flavonici (luteolina si glicozide ale luteolinei si apigeninei, flavone di-, tri-, tetrametoxilate); acizi polifenolcarboxilici (acid clorogenic, acid rosmarinic, acid ferulic, acid cafeic), ceruri si triterpene (acid ursolic si oleanolic), un principiu amar etc.

Actiune farmacodinamica: prin constituentii fenolici ai uleiului volatil si tanin: antiinfectioasa, antiseptica, antifungica, antibacteriana cu spectru larg, antivirala, praziticida; prin timol si carvacrol - actiune antihelmitica; prin ulei volatil si principiul amar - actiune stomahica; prin acizii polifenol-carboxilici - actiune coleretica si antioxidanta; uleiul volatil prin flavone si triterpene - actiune diuretica; uleiul volatil prin compusi fenolici - actiune antalogica si revulsiva; prin flavone polimetoxilate - actiune cicatrizanta; actiune tonica (neuro-, cardio-, utero- ), antispastica, antidiabetica, afrodisiaca, anestezic-locala, stimulanta hepatocitara si activatoare a circulatiei;

Indicatii terapeutice si utilizari

Uz intern si/sau extern: afectiuni respiratorii (bronsita cronica, bronsita acuta, tuse convulsiva, tuse productiva, raceala (viroza respiratorie), gripa, astm, pneumonie, infectii respiratorii recidivante, bronhopneumonii, pleurezie, tuberculoza, alveolite, candidoza respiratorie) intern - infuzie tinctura de cimbru, uleiul volatil; extern - aromatizari si inhalatie, comprese; afectiuni digestive (colita, enterocolita, colon iritabil, colon spastic, diaree, adjuvant in dizenterie, viermi intestinali, colici biliari, anorexii, enterite, gastrite, aerofagii, digestii lente, candidoza digestiva) - condiment, pulberea de cimbru, tinctura, uleiul volatil; afectiuni ORL (laringita, faringita, amigdalita, sinuzite, rinofaringite, otite) - uleiul de cimbru; afectiuni bucale (candidoza bucala, stomatite, gingivite, carii, placa bacteriana, albirea dintilor) extern - infuzie combinata, praf de cimbru, ulei volatil de cimbru, pasta de dinti si apa de gura; afectiuni renale si genitale (infectii renale si urinare, adjuvant in uretrita (inclusiv gonococica), insuficienta renala, candidoza genitala, ureterite, cistite, vaginite, cervicite, salpingite, pielonefrite, tuberculoza renala, prostatite) intern - uleiul volatil, extern - spalaturi vaginale cu infuzie combinata; afectiuni neuropsihice (epuizare nervoasa, astenie, oboseala generala; afectiuni locomotorii (reumatism articular si muscular, tendinite, artroze) extern - cataplasme fierbinti; afectiuni circulatorii (tulburari ale circulatiei cerebrale, prevenirea accidentului vascular cerebral, tromboze, adjuvant in hipertensiune arteriala, circulatie periferica deficitara) extern - bai fierbinti cu infuzie combinata de cimbru, intern - uleiului volatil, infuzia combinata, tinctura; afectiuni dermice (rani, ulcere pe piele, arsuri, acnee, dermite, eczeme, veruci, psoriazis, micoze localizate pe unghii (onicomicoze), micoze localizate la degetele picioarelor (boala piciorului de atlet)) - extern - tinctura de cimbru, comprese si spalaturi;

Uz extern: Perne de plante: in cazul crampelor abdominale, stomacale si menstruale, ca si in spasmele organelor genitale pelviene; tinctura: frectie; bai: surescitare nervoasa si depresii; dezinfectant: spalaturi locale si comprese cu decoct; inhalatiile sunt foarte potrivite pentru tratarea problemelor respiratorii, a racelilor, gripei si pentru pregatirea tenului in vederea unui tratament cosmetic; masajul din cadrul aromaterapiei; candela (lampa) odoranta.

Alte utilizari

Cimbrul este o sursa buna de fier si este utilizat pe scara larga in bucatarie. Cimbru este adesea folosit pentru a aromatiza anumite mancaruri si muraturi.

Cosmetic: ca ulei esential sau lotiune tonica pentru ten gras, acneic; component de baza al uleiului regenerant impotriva caderii parului; cura de uleiuri cu rozmarin, cimbru si urzici pentru par uscat si fire despicate; ceai de cimbru pentru par lucios.

Se foloseste si in medicina veterinara in acelasi scopuri ca si in medicina umana.

Cimbru este specie melifera, ce ofera culesuri de nectar si polen.

Contraindicatii, precautii, reactii adverse si/sau secundare

Consumul exagerat poate determina fenomene de hepatotoxicitate, induse de timol si carvacrol.

Se recomanda evitarea contactului cu ochii si mucoasele la manipularea preparatelor cu timol, carvacrol si p-cimen.

Uleiul volatil este dermocaustic. 

• ulei pentru ingrijire si masaj - se foloseste pentru masaj sportiv, in cazul leziunilor sportive, reumatismului, durerilor musculare, oboselii cronice, in urma activitatilor solicitante. Imbunatateste circulatia si eliminarea materiilor toxice din organism;

• lotiune tonica pentru ten gras si acneeic;

• apa de gura;

• baton corector - bio;

• deodorant - bio pentru barbati;

• dezinfectant casa bio - uleiuri volatile 100% pure si naturale de sovarf, busuioc, salvie, cimbru rosu, arbore de ceai;

• dezinfectant baie bio - foarte eficient impotriva germenilor si a mucegaiurilor;

• fond de ten bio - protectie solara naturala;

• complex capilar polivegetal revitalizant - stoparea caderii parului.

3. CIMBRU DE GRADINA (Satureja hortensis)

Planta erbacee, anuala, originala din Europa Meridionala, raspandita pe toata suprafata pamantului, este cunoscut si cultivat din antichitate, mai ales prin imprejurimile manastirilor. In scop terapeutic se utilizeaza partile aeriene nelignificate, uscate dupa recoltare.

Compozitie chmica: uleiuri volatile (carvacol, linalol, pinen, borneol, timol), acizi polifenolcarboxilici (acid cafeic, rosmarinic), taninuri, acizi triterpenici (oleanolic si ursolic), steroli (^-sitosterol), vitamine (B^, substante amare, saruri minerale, mucilagii.

Actiune farmacodinamica

Antiseptic intestinal, stomahic, carminativ, coleretic, colagog, expectorant; calmant al tusei, diuretic, analgezic, tonic capilar, vermifug.

Indicatii terapeutice si utilizari: intern: dispepsii, dischinezii biliare, viermi intestinali; extern: plagi, reumatism, guta, seboree.

Contraindicatii, precautii, reactii adverse si/sau secundare

Supradozat, cimbrul de gradina si mai ales uleiul volatil extras din el, da reactii adverse extrem de puternice: convulsii, varsaturi, dureri abdominale puternice, delir.

In general cimbrul de gradina este contraindicat in cazul colonului iritabil, ulcer gastric si gastrita hiperacida.

Deci bolnavii de ulcer gastric si de gastrita hiperacida vor folosi in doze mici aceasta planta, intrerupand ismediat tratamentul daca apar semne ale agravarii bolii.

Produse

frunzele proaspete sunt folosite pentru aromatizarea si condimentarea preparatelor culinare;

ceai: expectorant, calmeaza durerile abdominale, favorizeaza eliminarea gazelor din intestine, stimuleaza secretia glandelor salivare si secretia bilei, precum si pofta de mancare, trateaza si infrumuseteaza tenurile grase; adjuvant in tratarea petelor faciale, alinarea durerilor de cap si a crampelor;

ulei de cimbru: la boli de piele - tratarea durerilor dupa amputare sau in ulceratii, pentru plagi, in entorse, luxatii;

tinctura de cimbru: in combaterea starilor de raceala, tuse si febra.

4. LAVANDA (Lavandula angustifolia)

Planta care creste sub forma unui arbust cu frunze verzi-cenusii poroase si flori albastru-violet intens parfumate isi are originea in zona Alpilor, mult raspandita in zona Mediteraneana precum si in intreaga Europa in zonele subalpine si de deal, fiind apreciata de sute de ani de toate popoarele europene pentru virtutile ei terapeutice. In traditia populara buchete de flori erau atarnate la icoane ca semn de venerare divina sau sub forma de saculeti asezati printre haine pentru indepatarea moliilor. In prezent, sunt firme in Japonia care introduc lavanda in instalatiile de aer

conditionat in birouri atat pentru purificarea si parfumarea aerului cat si pentru combaterea oboselii si incordarii nervoase, a stresului.

Compozitie chimica: Florile uscate de levantica contin 1,5 - 3% ulei esential, iar cele proaspete 0,55 - 1,5% (linolol - pana la 30%, acetat de linalil - pana la 40%, geraniol, valerianat de linolol, borneol, butirat de linalil); acizi triterpenici, flavonoide, rezine, cumarine, principii amare, cineol, taninuri, substante minerale.

Actiune farmacodinamica: prezinta actiune antiseptica locala, usor antispastica, cicatrizanta, calmanta, combate starile de iritabilitate si surmenaj, in suprasolicitare intelectuala, combate insomnia, stresul, emotivitatea si starile de instabilitate emotionala (la adolescenti), estomparea fricilor si angoaselor; diuretica, coleretica; carminativa si slabe efecte stimulente nervoase; normalizeaza functia cardiaca, moderand excitabilitatea unor receptori interni.

Indicatii terapeutice si utilizari

Fitoterapia cu preparate din levantica este indicata in: neurastenie, insomnie, stres, stari de iritabilitate nervoasa, migrene si alte dureri de cap, dischinezie biliara, balonare, crize biliare insotite de dureri de cap, depresie, anxietate, aritmie cardiaca, adjuvant in ischemia cardiaca aparuta pe fond de stres, viermi intestinali, infectii cu protozoarul Giardia lamblia, oboseala, reumatism, tuse convulsiva, gripa, bronsite. Se utilizeaza intern pentru actiunea carminativa, in tulburari digestive, in cefalee si ca stimulent general sub forma de potiuni, ca aromatizant si corectiv; datorita principiilor sale active amare, lavanda mareste secretia de bila si ajuta la evacuarea ei, calmand durerile abdominale si activand digestia.

Contraindicatii, precautii, reactii adverse si/sau secundare

Alergii cutanate, fotosensibilitate. Diabet, sarcina, alaptare, alergie la lavanda.

Lavanda este contraindicata la copiii mai mici de 6 ani (datorita riscului de spasm laringian).

Produse

ulei - intern: antiseptic, calmant, diuretic;

ulei - extern: analgezic, cicatrizant, indicat in raceala, gripa;

produse pentru ingrijirea tenului, corpului;

intra in compozitia tigarilor antiastmatice.

5. MENTA (Mentha piperita)

Originara din zona mediteraneana este raspandita astazi in toata lumea, crescand spontan sau cultivata in gradini, in locuri luminoase si bine irigate. Cunoscuta ca planta aromatica utilizata in diverse preparate culinare, dar si ca planta medicinala din cele mai vechi timpuri. Se utilizeaza partea aeriana a plantei (Menthae herba) sau frunzele de menta (Menthae folium).

Compozitie chimica: Frunzele si toate partile plantei contin ulei volatil, lipide, acizii triterpenici (oleanolic, ursolic), sitosterol, orgocalciferol, amestec de parafine, acizi polifenolcarboxilici (acid cafeic, rosmarinic, clorogenic, ferulic, cumaric), taninuri, flavonoide (hesperitina), glucide (ramnoza, galactoza, glucoza, fructoza, zaharoza, rafinoza, stachinoza, verbascoza), carotenoide (radovantina, eripoxantina, violoxantina, carotina), enzime (catalaza, peroxidaza, polifenol- oxidaza etc), vitamine (C, D2, tocoferoli, PP), saruri minerale (potasiu, calciu, fosfor, magneziu, natriu, fier, mangan, zinc, bor, cupru, molibden). Uleiul volatil este format din mentol 52,6 - 63,2%, mentona, mentofuran, hidrocarburi terpenice (pinen, terpine, felandrone, limonen, camfor, fenchen, terpinol, sahinea, cimen, mircen, cadinen), etc. Florile contin mai mult ulei eteric decat frunzele. Radacinile sunt lipsite de ulei volatil.

Actiune farmacodinamica

Stomahica, antispastica (miorelaxanta, combate spasmele abdominale, contractii musculare, eficienta in colici biliare, hepatice, intestinale), antivomitiva, carminativa (elimina gazele, combate flatulenta, meteorismul abdominal),

usor analgezica, coleretica, colagoga, antidiareica, astringenta, uleiul volatil si componentii sai au actiune spasmolitica, decongestiva, antiinflamatorie, antiseptica, bacteriostatica (eficienta in infectii gastro-intestinale, respiratorii), expectoranta (ajuta la eliminarea secretiilor bronsice), favorizeaza menstruatia, stimuleaza contractiile uterine, diuretica, sudorifica, depurativa, tonica, reconfortanta, creste puterea de concentrare. Flavonozidele au proprietati antivirale si antioxidante.

Indicatii terapeutice si utilizari: dispepsii, dischinezii biliare, meteorism abdominal, disgravidie (combate greata si voma), entero-colite, diaree estivala sau de alte cauze, astm, bronsite, laringite, faringite, raceala, gripa, oboseala si tulburari de concentrare in special la elevi si studenti suprasolicitati.

Alte utilizari

Cosmetica: menta este folosita adesea si in unele produse cosmetice precum pasta de dinti, lotiunile, gelurile si cremele de corp sau fata, sampoane sau geluri de dus.

Contraindicatii, precautii, reactii adverse si/sau secundare

nu se consuma seara deoarece este usor excitant, creste tonusul nervos, putand da insomnie;

nu se recomanda in ulcerul gastric, in obstructiile cailor biliare si inflamatiile vezicii biliare si in afectiuni hepatice severe, in litiaze biliare. Nu se recomanda utilizarea preparatelor care contin ulei de menta pe fata copiilor mici si nici in caile nazale, putand duce la spasme ale limbii sau oprirea respiratiei;

in graviditate si lactatie: nu se cunosc restrictii.

Produse

In general, menta se utilizeaza sub forma de ceai, solutie alcoolica sau ulei de menta.

ceaiul de menta datorita proprietatilor antibacteriene, poate fi folosit pentru curatarea fetei si tratarea acneei si punctelor negre;

infuzie de menta pentru reglarea digestiei, combaterea colicilor, cresterea diurezei, in caz de dispepsii, raceli, astm, bronsite;

uleiul de menta se administreaza pe cale interna, in caz de oboseala, dificultati de concentrare si atentie, este un tonic nervin, antivomitiv, anestezic (menta actioneaza ca anestezic asupra terminatiilor nervoase din stomac), antiviral (virusul gripal, herpesul simplex), antibacterian (streptococul beta- hemolitic, Pseudomonas), antifungic (Candida albicans), decongestiv; poate fi folosit si sub forma de inhalatii in infectii de cai respiratorii, laringita, raguseala, catar rino-sinusal, sau sub forma de bai pentru afectiuni reumatismale, artrite, nevralgii, lombago, urticarie; comprese sau cataplasme locale in caz de migrene; uleiul aplicat local poate anestezia gingia sau dintele care doare si poate reduce inflamatia;

ulei de menta folosit in aromoterapie ajuta in alungarea anxietatii, stresului si a problemelor, precum migrenele, provocate de stres;

produse cosmetice precum pasta de dinti, lotiunile, gelurile si cremele de corp sau fata, sampoane sau geluri de dus;

pasta din frunze de menta impotriva problemelor digestive (indigestie, flatulenta, greata, diaree), acnee;

pudra din frunze de menta impotriva gretei, pentru curatarea dintilor si a gurii;

macerat din frunze de menta impotriva diareei;

ceai din frunze de menta impotriva diareei;

suc din frunze de menta impotriva respiratiei mirositoare. 

MENTHAE FOLIUM – FRUNZA DE MENTA (FR X)

DEF: Sub aceasta denumire se inteleg frunzele uscate dupa recoltare, provenite de la specia Mentha Piperita (izma buna, de gradina sau menta), Fam. Lamiaceae.

OBTINERE

Recoltarea se poate efectua de 2 ori/an in iunie si septembrie la deplina maturitate a florilor. Uscarea se face la maxim 35oC pentru prevenirea volatilizarii uleiului eteric.

COMPOZITIA CHIMICA

0,2-0,4% ulei volatil (in frunze proaspete), 1-3% in frunze uscate, acid cafeic, clorogenic, rozmarinic, 3,5-4,5% taninuri, flavonozide, enzime, un principiu amar, saruri minerale (sodiu, potasiu, Mg, Ca, Fe, Mn, Zn).

ACTIUNE

Tonic stomahica (prin principiul amar si ulei volatil), colagog-coleretica si antispastica (prin acizii cafeic si ulei volatil), antidiareica (prin taninuri), actioneaza ca antiseptic intestinal si astringent (uleiul volatil ca antiseptic si antispastic), antiemetica (mentolul din uleiul volatil produce anestezia usoara a mucoasei gastrice), antipruriginoasa (prin mentol), usor sedativa, antifungica, antivirala.

INTREBUINTARI

Dezintarii fermentative, tulburari gastrice, tulburari digestive (balonari, digestie lenta, flatulenta, colite spastice), in asepsia cavitatii bucale, in orofaringite, in afectiuni dermice (antipruriginos, antimicotic si antiinfectios).

FORME FARMACEUTICE

Infuzie sau tinctura (Tinctura menthae FR X – intra in compozitia ceaiurilor (diabetic, gastric, hepatic, antidiareic, antiasmatic, contra colicelor s.a)).

6. ROINITA (Melissa officinalis L.)

Planta melifera, cu flori albe-liliachii, raspandind o mireasma aseamanatoare cu lamaia, prefera poienile insorite din padurile de stejar, salcam sau fag, bogata in nectar, apreciata de albine de unde au derivat si multe denumiri ale plantei. Folosita ca mirodenie pentru gustul proaspat de lamaie, la aromarea bauturilor, dar mai ales ca planta medicinala. Vestiti medici ai antichitatii o recomandau pentru diverse afectiuni: Dioscoride pentru purificarea sangelui si muscatura de serpi, Pliniu pentru intarirea vederii, Hildegard van Binger pentru linistirea spiritului, medicii arabi pentru intarirea inimii. In scop terapeutic se foloseste partea aeriana (tulpina, frunze, flori) culeasa pe timp frumos, insorit, fara vant (vantul determina imprastirea uleiurilor volatile, principii active importante din punct de vedere curativ).

Compozitia chimica:

Principalii componenti chimici identificati in organele aeriene sunt: uleiurile volatile (pana la 0,15 % substanta proaspata); componentii uleiului volatil depind de locul din care a fost recoltata planta. Astfel Melissa provenita din Finlanda contine o proportie mai mare de carvona (15,70 %) si de cariofilen oxid (7,70 %); o alta provenita din aceeasi tara a avut un continut mai mare de cariofilen oxid (12,30 %), metil cavicol (6,30 %) si anetol (6,10 %), Melissa provenita din Spania a avut un continut mai mare de geranial (45,00 %) si neral (35,00 %), cea provenita din Germania are un continut mai mare de citronelal (36,20 %), germacren D (13,50 %) si P-cariofilen (10,90 %).

Alti constituenti sunt: taninurile (3 - 6 %), glucidele (zaharoza, planteoza pectina), fenolii, rezinele, mucilagiile (12 %), sterolii (P-sitosterol, campesterol), catechinele, triterpenele (acid ursolic, acid oleanolic, acid 19-a-hidroxiursolic, acid 29-hidroxioleanolic, acid 2-a-hidroxioleanolic, acid 2-P-hidroxioleanolic, acid 2-a- hidroxiursolic), acizii polifenolcarboxilici si derivatii (acid cafeic, acid clorogenic, acid protocatechic, acidul cafeil-cafeic, acidul rozmarinic), agliconii si glicozidele flavonice (quercetina, ramnocitrina, apigenin-7-glucozida, kempferol, luteolina, luteolin-7-glucozida, ramnazina si cinarozida).

Actiune farmacodinamica

Extractele au actiune calmanta, antimicrobiana, antihistaminica si de reducere a presiunii sanguine. Continutul in polifenoli al extractelor favorizeaza tratarea herpesului, gutei si intepaturilor de insecte. Se utilizeaza de asemenea pentru inhibarea activitatii hormonilor tiroidieni.

Uleiul volatil care contine citral si citronelol au actiune calmanta asupra sistemului nervos central si antispasmatica si in general uleiul volatil are proprietati digestive, carminative, coleretice, regleaza digestia stomacului, tonice, sedative.

Actioneaza impotriva starilor de voma la femeile insarcinate, contractiilor din perioada ciclului. Combate migrenele, durerile de dinti, de cap si urechi generate de nevralgii; se utilizeaza impotriva tusei, raguselii si afectiunilor cailor respiratorii; contra gutei, anemiei, insomniei, dizenteriei.

Indicatii terapeutice si utilizari

In medicina populara uleiul volatil se recomanda in boli de ficat, astm, anemie, balonari, indigestie, intepaturi de albine, viespi, slabirea memoriei, boli de plamani, maladia Parkinson, ameteli.

Alte utilizari

Medicina veterinara

Uz intern pentru tratarea colicilor intestinale, starilor diareice, vomei, anorexiei, tonic si stimulent in productia de lapte. Dozele de tratament pentru: animale mari (cabaline, bovine): 15 - 20 - 50 g; animale mijlocii (ovine, caprine, porcine): 5 - 10 - 15 g; animale mici (pisici, caini, pasari): 2 - 5 - 8 g.

Uz extern pentru tratarea plagilor.

Cosmetica - varfurile inflorite sunt folosite pentru obtinerea de colonii si parfumuri.

Produse

sub forma de ceai (infuzie) in tratarea: cancerului de tiroida, reumatismului (actiune antiinflamatoare articulara), boli digestive (colon iritabil, colon spastic si enterita), diskineziei biliare, litiazei biliare, herpesului de tip I si II;

se utilizeaza sub forma de tinctura in tratarea: problemelor menstruale, probleme ale sistemului nervos (pe termen lung contra bolii Alzheimer), depresiei, anorexiei psihice;

tablete - utilizate in stari de hiperexcitabilitate nervoasa;

intra in compozitia ceaiurilor laxative si anticolitice; efect sedativ, calmeaza palpitatiile pe fond nervos, tulburarile nervoase, ca durerile de cap, indispozitiile, insomniile si alte neurastenii;

7. SALVIE (Salvia officinalis)

Planta melifera venita din zona mediteraneana, creste cultivata in gradini, in locuri insorite. Este o planta mistica investita cu puteri magice; exista mai multe mituri despre aceasta planta sacra: o legenda spune ca a fost singura dintre flori care a adapostit-o pe Maica Domnului atunci cand fugea in brate cu pruncul Iisus, in fata aprozilor lui Irod, iar drept multumire aceasta a investit planta cu puteri nelimitate, de a salva vieti si a-i trata pe oamenii tuturor timpurilor de orice boala. Numele latinesc deriva de la cuvantul "salvare" care inseamna a vindeca, a salva. In scop terapeutic se folosesc frunzele (Salviae folium) si partile aeriene (Salviae herba) inflorite, recoltate la inceputul infloririi in lunile mai-iunie.

Compozitia chimica: uleiuri volatile - 1,5 - 5,5% (salvinol sau absintol, tuiona, alfa si beta-pinene, acetat de linalil, camfor, borneol, cineol, etc), principii amare diterpenice (picrosalvina), triterpene pentaciclice (acid ursolic, crategolic, oleanolic), steroli (^-sitosterol, stigmasterol), substante estrogene, rezine, acizi organici (acid nicotinic, acid cafeic, acid fumaric), rasini, taninuri catehice, flavonozide, vitamine (B1, C), saruri de potasiu.

Actiune farmacodinamica

Compozitia chimica complexa si natura principiilor active pe care le contine ii confera salviei proprietati coleretice, carminative, estrogene, antiseptice si usor astringente; eupeptic-amar (usureaza digestia), stimulent in dispepsii si atonii gastro-intestinale, colagog si in disfunctii ovariene; prezinta actiune antisudorifica pronuntata (diminueaza transpiratia); atenueaza procesele fermentative din intestin si favorizeaza eliminarea gazelor; stimuleaza secretia biliara si a ficatului; are efect usor hipoglicemiant; prezinta efect calmant asupra sistemului nervos; datorita compusilor fitoestrogenici pe care ii contine, regleaza menstruatia si ajuta la contracararea efectelor neplacute ale menopauzei.

Indicatii terapeutice si utilizari: afectiuni inflamatorii, infectioase ale cailor respiratorii (bronsite, traheite, astm bronsic); afectiuni digestive (colite de fermentatie, diaree, enterocolite, colite de putrefactie); afectiuni ale cailor biliare, constipatie sau diaree, hiperhidroza palmo-plantara (transpiratii excesive); stari de oboseala, surmenaj sau stres, tulburari de memorie; boala Alzheimer, pentru incetinirea proceselor de imbatranire; galactoree, pentru stoparea lactatiei; preparatele din frunze de salvie sunt utilizate pentru combaterea transpiratiei excesive in diverse stari, cum ar fi distoniile neuro-vegetative si menopauza; preparatele din salvie sunt utile in starile de meteorism abdominal, in dischineziile biliare, ca adjuvant in tratamentul diabetului zaharat, in unele dureri abdominale, in inflamatiile mucoaselor (stomatite, gingivite, faringite, amigdalite) si ale pielii sau in acnee; in uz extern: rani purulente, eczeme infectate; recomandata contra depresiei si oboselii.

Contraindicatii, precauti, reactii adverse si/sau secundare

epilepsie, hipertensiune arteriala;

nu se administreaza femeilor care alapteaza deoarece are capacitatea de a opri lactatia;

poate avea drept reactii secundare scaderea apetitului alimentar, o usoara deshidratare si constipatie.

Produse

ulei: afectiuni dermatologice;

creme antiacneice;

tinctura: afectiuni dermatologice;

ceai;

frunzele intra in compozitia ceaiului antiastmatic, ceaiului pentru gargara si in tigarile antiastmatice;

8. CHAMOMILLAE FLORES – FLORI DE MUSETEL

DEF: Este produsul alcatuit din capitulele florale, uscate dupa recoltare, provenite de la specia Matricaria Chamomilla

COMPOZITIE CHIMICA

0,2-1,5% ulei volatil, principii amare (proazulene – matricina si matricarina), 8% flavonozide, poliholozide s.a.

ACTIUNE

Antiinflamatoare, cicatrizanta, epitelizanta, radioprotectoare (regenereaza tesuturile si mucoasele arse la persoanele supuse la radio sau cobaltoterapie), antiulceroasa, gastroprotectoare (stimuleaza sinteza de prostaglandine), stomahica (prin principii amare), are actiune coleretica-colagoga (prin acizii cafeic si clorogenic – creste secretia biliara ducand la restabilirea tranzitului intestinal), antitoxica (inactiveaza toxinele stafilococice si streptococice), este usor antitermica, are actiune imunomodulatoare (prin mucilag si ulei volatil), antialergica, antispastica s.a

INTREBUINTARI

In afectiunile ale cavitatii bucale, afectiuni respiratorii (sinuzite acute si cronice, bronsite acute), tulburari digestive (balonari, digestie lenta, flatulenta, ulcere gastroduodenale, anorexii, colite spastice), in afectiuni renale (cistite, uremii, nefrite), in afectiuni endocrine, in afectiuni dermice (eczeme, rani, plagi, iritatii sugari).

In cosmetica musetelul este utilizat la obtinerea unor sampoane (tratarea capilaritelor si pentru intretinerea culorii parului blond), geluri antisolare, sapunuri, parfumuri si crème.

Persoanelor cu ten sensibil (albinos) li se recomanda utilizarea cu prudenta a preparatelor cu musetel care datorita potentialului fotosensibilizator imprimat de cumarine pot determina aparitia unor dermite de contact.

PRODUSE FARMACEUTICE

Romazulan, Azulan, Ceaiuri (Gastri 2, Anticolic 2), Ceaiuri pentru gargara si sudorific.

9. OLEUM OLIVARUM – ULEI DE MASLINE

Este uleiul gras obtinut prin presarea la rece si centrifugare sau prin alte procedee mecanice admise, din fructele mature ale speciei Olea europea, masline.

COMPOZITIE CHIMICA: 70 – 80% trioleina, gliceride ale acizilor linolic si arahidonic, 1% substante insaponifiabile, triterpene.

ACTIUNE: emolienta, coleretic-colagoga, usor laxativa.

INTREBUINTARI: la prepararea solutiilor injectabile, solvent pentru unele principii active, intra in formulele unor unguente sau creme cosmetice.

Se recomanda in tratamentul ulecerului gastric si duodenal, al colitelor si colecistitelor cate 1-2 linguri dimineata pe stomacul gol.

10.GALBENELE (Calendula officinalis)Originara din zona mediteraneana, creste spontan sau cultivata ca planta decorativa, in gradini, pe langa

zidurile caselor, poteci, drumuri sau prin parcuri, raspandita si recunoscuta in toata Europa inca din Evul Mediu, aceasta planta cu flori galben-portocalii are puteri tamaduitoare nebanuite. In trecut era numita si "floarea ploilor" deoarece atunci cand nu se deschidea era sigur ca vin ploile. In scop terapeutic se folosesc inflorescentele cu sau fara receptacol (Calendulae flores). Florile se culeg atunci cand este soare, cand planta este deschisa si emana uleiuri volatile.

Compozitie chimica: flavonoide, carotenoizi, vitamina C, uleiuri eterice, substante amare, saponozide si alcooli triterpenici, steroli, acizi polifenolcarboxilici derivati, rasini, mucilagii.

Actiune farmacodinamica: imunostimulatoare (datorita prezentei poliholozidelor omogene); antiinflamatoare, decongestiva, antiseptica; antimicrobiana (inhiba dezvoltarea E. colli, Stafilococus aureus, Candida albicans, Trichomonas); cicatrizanta (saponozide, carotenoide, flavone), grabeste vindecarea si regenerarea tesuturilor, regleaza ciclurile menstruale, carminativ; regleaza functia biliara prin principiile amare; actiune hipolipemianta (saponozide); coleretica (esteri cafeil-chinici); spermicida (saponozide); oestrogenica (steroli).

Indicatii terapeutice si utilizariMedicina umana:Uz intern: in tratarea inflamatiilor gastrointestinale, gastritelor hiperacide, ulcerelor gastric si duodenal,

colecistitelor, dischineziei biliare atone si hipotone, cresterea secretiei de bila a celulelor hepatice, contra hemoroizilor (antiinflamator hemoroidal, cicatrizant intern); in tratarea bolilor de stomac; in tratarea dismenoreei.

Uz extern: tratarea leucoreei (secretiei vaginale), acneei, eczemelor, arsurilor, degeraturilor, ranilor, ranilor purulente, ulceratiilor, arsurilor, abceselor, fistulelor, bolilor tegumentare, eczemelor, crapaturilor pielii, cojilor de pe pielea capului.

Alte utilizariMedicina veterinara:Uz intern: pentru tratarea gastritelor, ulcerelor, cistitelor hemoragice, furunculozei;

Uz extern: pentru tratarea degeraturilor, eczemelor, plagilor, plagilor purulente, papilomatozei (negi, excrescente), trichomonazei vaginale, arsurilor, conjunctivitelor.

Cosmetica: pentru tratarea tenurilor uscate; igiena oculara (conjunctivite, blefarite), tratarea pleoapelor ridate.

Contraindicatii, precautii, reactii adversePoate determina efecte secundare (Asteraceae). Produse• infuzia - pentru tratarea inflamatiilor gastrointestinale, gastritelor hiperacide, ulcerelor gastric si

duodenal, colecistitelor, dischineziei biliare atone si hipotone, cresterea secretiei de bila a celulelor hepatice, contra hemoroizilor (antiinflamator hemoroidal, cicatrizant intern);

• tinctura - pentru reglarea ciclului menstrual, tratarea ulcerului gastro- duodenal;• decoctul - se administreaza atat intern cat si extern, gargara (afte, stomatite,gingivite, faringite), se fac bai de sezut, comprese externe (vindecarea ulcerelor, escarelor, abcese, pustule,

fisuri, degeraturi), spalaturi, clisme;• pulbere de planta - pentru efectul antiinflamator, cicatrizant (se depoziteaza in recipiente bine inchise,

maxim 10 zile, datorita uleiurilor volatile care se evapora rapid);• unguentul de galbenele poate fi utilizat cu succes in diverse boli dermatologice sau pentru intretinerea

pielii.Se foloseste un amestec de plante impotriva psoriazisului (galbenele, coji de nuca, ventrilica, coada soricelului,

stejar, barba popii, rostopasca), leucemiei; cancer pulmonar, gastric, de colon (galbenele, traista ciobanului, coada soricelului), cu efect antiartrozic, antiartritic (galbenele, tataneasa, coada calului).

11. CICOARE (Cichorium intybus)Planta ebacee raspandita prin lanurile de cereale, sau creste spontan la marginea drumurilor, folosita

din cele mai vechi timpuri pentru proprietatile ei tamaduitoare. Era cultivata inca din Egiptul Antic si folosita pentru tratarea bolilor hepato-biliare. In scop terapeutic se folosesc radacinile (Cichori radix) recoltate toamna tarziu cat si partile aeriene (Cichori herba) recoltate in timpul infloririi.

Cicoarea este inlocuitorul traditional al cafelei, fiind asemanatoare la gust.Compozitie chimica: in partile aeriene: cicorina, acid cichoric (acid dicafeil- tartric, inrudit cu cinarina

din frunzele de anghinare, ceea ce o face utila in bolile hepatice), flavonozide (glicozide de apigenol, luteol, quercetol) in radacina: inulina, colina, rezine, substante amare triterpenice, taninuri, uleiuri volatile.

Actiune farmacodinamicaDatorita principiilor amare are proprietati diuretice datorita acizilor polifenolcarboxilici (acidul cichori

C), are proprietati eupeptice, colagoge (stimuleaza evacuarea vezicii biliare si totodata o fluidifica, secretiille digestive si ajuta functia ficatului), impiedica formarea pietrelor la fiere, regleaza functia glicogenetica a ficatului, stimuleaza functia pancreasului si normalizeaza glicemia, fiind eficienta in caz de diabet zaharat, datorita uleiurilor volatile si rezinelor au actiune diuretica, depurativa (favorizeaza eliminarea toxinelor din organism, curata sangele), efect laxativ, grabind evacuarea colonului si imbunatatind digestia, stimuleaza functia cerebrala, favorizeaza concentrarea, creste atentia, imbunatateste memoria, fiind importanta pentru sustinerea activitatii intelectuale intense, efecte tonifiante generale.

Indicatii terapeutice si utilizari: boli hepatice si biliare, constipatie, diabet zaharat, oboseala fizica si intelectuala.

Alte utilizariMedicina veterinara: Uz intern: pentru tratarea anorexiei, dischinezie biliara, angiocolita, hepatite,

afectiuni renale, constipatii.Contraindicatii, precautii, reactii adverse si/sau secundare - pana in prezent nu s-au semnalizat.Produse• cafea de cicoare - inlocuitor al cafelei;

• laxativ - amestec de plante si fructe (scoarta de crusin, fenicul, frunze de anghinare, radacina de cicoare, busuioc, coada soricelului);

• ceai.12. Ienupar 13. Lumanarica 14. Macesul15. Papadia-TARAXACI RADIX16. Sapunarita17. Sunatoarea (Hypericum perforatum)18. Turita mare19. Ungurasul20. Volbura21. Cruşin (Rhamnus frangula)

Face parte din familia „Rhamnaceae” şi este oficinală la monografia „Frangulae cortex” FR X.

Perioada de recoltare: se recoltează în perioada martie-aprilie, când seva circulă intens în arbust şi încep să se dezvolte frunzele. Recoltarea se face de pe tulpini şi ramuri tinere de doi-trei ani, care au scoarţa lucioasă, fără crăpături şi cu numeroase lenticele, indiciu care arată că au un conţinut bogat în principii active.

Principii active: antracenozide, ceruri, mucilagii, flavonozide, săruri minerale, steroli, taninuri.

Acţiune şi întrebuinţări: este laxativ şi purgativ în funcţie de doză, coleretic-colagog. Se administrează în constipaţia cronică, în obezitate şi în insuficienţă biliară.

OBSERVAŢIE!!! Planta se foloseşte numai după un an de la recoltare, întrucât în stare proaspătă provoacă greţuri şi vărsături. Nu se consumă în cantităţi mari deoarece produce colici puternice şi scaune lichide.

22. Ghinţura (Gentiana lutea)

Face parte din familia „Gentianaceae” şi este oficinală la monografia „Gentianae radix” FR X.

Perioada de recoltare: este din august până în septembrie când conţinutul în principii active este

maximum. Rădăcina se recoltează numai de la plante bătrâne bine dezvoltate.

Principii active: substanţe amare, alcaloidul numit genţianină, substanţe minerale, taninuri, lipide,

glucide.

Acţiune şi întrebuinţări: este stomahic, coleretic, colagog, antihelmintic, stimulator al funcţiei ficatului

şi sistemul nervos. Se administrează intern în anorexie, diskinezii biliare, helmintiază şi covalescenţă.

23. Rostopasca (Chelidonium majus)

Face parte din familia „Papaveraceae” şi este oficinală la monografia „Chelidonii herba”din FR X.

Perioada de recoltare: recoltarea se face în aprilie-mai, când fructificaţiile sunt formate, iar planta are

cea mai mare cantitate de principii active. Se recoltează numai partea verde, nu cea lemnoasă.

Principii active: complex de alcaloizi (chelidonina, homochelidonina etc.), flavonozide, saponozide,

rezine, uleiuri volatile, vitamina C.

Acţiune şi întrebuinţări: intern datorită chelidoninei şi homochelidoninei are acţiune antispastică

asemănătoare papaverinei, dar mai puţin toxică. De asemenea are acţiune coleretic-colagogă, sedativă,

hipotensivă, uşor stimulentă a respiraţiei, relaxează musculatura netedă a vaselor mari şi în special a

coronarelor. Se administrează în inflamaţii ale vezicii biliare, în spasme ale tractului gastro-intestinal, în

insuficienţă cardiacă, în angină pectorală. Asociat cu Codiţa şoricelului, Mentă şi Sunătoare are acţiuni benefice

în bolile de ficat. Extern este antiseptic şi trofic al pielii, latexul galben-portocaliu este utilizat pentru

îndepărtarea negilor.

24. MAYDIS STIGMA= Reprezintă mătasea de Porumb.

Compoziţie chimică: flavone, saponine, săruri de potasiu care determină acţiunea diuretică, vitaminele

K, C şi B6, fitosteroli, alantoină, glucide, taninuri, ulei volatil, rezine, substanţe minerale.

Acţiune terapeutică şi întrebuinţări: acţiune diuretică, are proprietăţi hemostatice. De asemenea are

acţiune colagogă, laxativă, hipoglicemiantă. Infuzia, tinctura, extractul fluid sunt utilizate ca diuretic în litiaza

renală, în gută ca antidiuretic şi antiinflamator. Intră în compoziţia ceaiului diuretic şi ceaiul hepatic.

25. ALOE

Aloe sau „Saburul” reprezintă sucul rezultat prin autopresarea frunzelor de Aloe. Există foarte multe

specii de Aloe, dar cea mai folosită se numeşte „Aloe Ferox”. Frunzele acesteia sunt groase, cărnoase,

prevăzute cu o cuticulă dezvoltată şi având spini pe margini.

Compoziţie chimică: antraderivaţi până la 30-40% şi cel mai important antraderivat se numeşte

„Aloină”, substanţe minerale, apă, rezine, glucide.

Acţiune terapeutică şi întrebuinţări: în doze de 0,01g până la 0,02g au acţiune tonică, stomahică şi

colagogă. În doze de 0,10 g până la 0,25 g au acţiune laxativă. În doze de la 0,25g până la 1 g au acţiune

purgativă drastic, măreşte peristaltismul intestinului gros, acţionând asupra segmentului terminal din care cauză

se administrează seara. Nu are acţiune asupra intestinului subţire. Are acţiune congestivă, chiar acţiune

ocitocică şi nu este prescris femeilor gravide, persoanelor cu varice, hemoroizm, bătrânilor. Se utilizează

pulberea de Aloe sub formă de pilule pentru acţiunea laxativ-purgativă. Anumite specii de Aloe conţin taninuri,

enzime, steroli, acizi organici, saponine, vitamine şi ele au utilizare în funcţie de zona în care se dezvoltă (de

exemplu în zona asiatică se folosesc pentru efectele împotriva ulcerului gastric şi duodenal).

ALOEReprezinta produsul obtinut prin evaporarea si uscarea sucului funzelor mai multor specii de aloe, Fam. Liliaceae.Speciile producatoare sunt plante xerofite, vivace cu port mai mult sau mai putin arborescent, cu flori rosii sau galbene reunite in racem cu frunze groase, carnoase, protejate de o cuticula prevazuta cu spini pe margini.Se gaseste in Africa, America Centrala, SUA (Florida), India, Sudul Europei.OBTINEREPrin modul de extractie si de concentrare a sucului aloifer frunzele taiate se aseaza cu baza in jos, in stive care imprejmuiesc o groapa captusita cu piele de cal sau de capra pentru a permite colectarea sucului aloifer continut in celulele gigantice de natura periciclica (se scurge liber prin autopresiune).Sucul obtinut se concentreaza liber pe foc iute pana la un anumit stadiu cand se raceste brusc.In aceste conditii se obtine o masa sticloasa translucida, bruna cu reflexe verzui si fractura lucioasa. Acest tip de produs se numeste Aloe lucida.

Daca evaporarea apei se face lent, aloina cristalizeaza treptat obtinandu-se o masa opaca de culoarea ficatului cunoscuta sub numele de Aloe hepatica.Metoda moderna consta in extractia antracianozidelor cu apa prin macerarea frunzelor ramase se fierb cu o noua cantitate de apa. Dupa filtrare cele doua solutii se reunesc.COMPOZITIE CHIMICAComponentul majoritar este aloina si pe langa el mai avem 20% rezine, derivati glicozidici, 1-2% saruri minerale, 5-10% apa si urme de ulei volatil.

ACTIUNETonica, colagoga in doza de 0,01-0,02g, laxativa in doza 0,1-0,25g si purgativa drastica in doze de 0,25-1g pentru ca stimuleaza peristaltismul intestinului gros. In doze mari este ocitocic.INTREBUINTARI

Constipatii acute ocazionale, se foloseste sub forma de pilule, tinctura, extract. Se mai foloseste in

tratamentul ranilor, a unor boli de piele si de ochi, al parodentozelor, iar extractele sunt utilizate in

industria cosmetica

26. Pelinul (Artemisia absinthium)

Face parte din familia „Compositae” şi este oficinală la monografia „Absinthii herba”din FR X.

Perioada de recoltare: este îndelungată şi se face începând cu luna mai şi pe toată perioada înfloririi.

Principii active: ulei volatil (azulene şi procamazulene), substanţe amare care se găsesc în cadrul

uleiului volatil, flavone, carotenoide, acizi organici, vitaminele B6 şi C, fitosteroli.

Acţiune şi întrebuinţări: intern datorită uleiului volatil şi a principiilor amare are acţiune stomahică,

antiinflamatoare gastrointestinală, diuretică, laxativă, colagogă, vermifugă. Se administrează ca tonic amar

pentru stimularea poftei de mâncare, în edeme renale şi gută ca diuretic, în constipaţie ca laxativ şi în

helmintiază pentru eliminarea viermilor intestinali. Extern este antiseptic, utilizat în tratamentul hemoroizilor şi

oxiurilor. Este contraindicat în afecţiuni nervoase, femeilor gravide şi celor care alăptează şi persoanelor cu

afecţiuni acute intestinale.

OBSERVAŢIE!!! Cura internă de pelin nu se prelungeşte prea mult timp deoarece provoacă tulburări digestive

şi nervoase. În cantităţi mari uleiul volatil determină fenomene nervoase toxice, halucinaţii, convulsii

epileptiforme, scaune involuntare, inconştienţă şi moarte.

27. Brusturele

Denumiri populare: lipan, lapuc, clococean.

Descriere:

In pamant are un rizom vertical, ce se continua cu o radacina pivotanta carnoasa; tulpina inalta pana la 2 m este ramificata si paroasa, poarta frunze dispuse altern de culoare verde pe fata superioara, cenusiu tomentoase pe cea inferioara.

Frunzele inferioare sunt foarte mari, petiolate, cu limbul rotunjit la baza si cu marginea intreaga, frunzele superioare sunt de dimensiuni din ce in ce mai mici spre varf. Florile pentamere, tubulare, de culoare purpurie, sunt dispuse in capitule globuloase, incojurate de bractei incovoiata la varf in forma de carlig.

Raspandire:

- planta erbacee bianuala, foarte raspandita in tara noastra prin locuri virane, pe langa garduri si la marginea padurii

Recoltare:

- se utilizeaza numai radacinile recoltate fie inainte de inflorire, primavara timpuriu in al doilea an de vegetatie, fie toamna la plantele de un an, deoarece peste vara radacina este lemnoasa si seaca.

Actiune farmaceutica

- coleretica, diuretica si hipoglicemianta

- extern stimileaza cresterea parului, este astringent si antiseptic

28. Rozmarinul (rosmarinus officinalis)

Rozmarinul este o planta lemnoasa, un subarbust cultivat in tara noastra ca planta ornamentala, condimentara si medicinala. Frunzele sunt subtiri si lineare (forma de ace), isi pastreaza culoarea verde si in anotimpul rece. Florile sunt dispuse sub forma de spic si au culoare albastru deschis, alb, roz sau rosie. Fructul este o achena.

In scop fitoterapeutic se utilizeaza frunzele in perioada infloririi, dar si planta cu tulpini si ramuri foliate. rozmarinul infloreste in lunile aprilie sau mai. Rozmarimul contine ulei volatil, lipide, rezine, saponine, taninuri, acizi fenolici, vitamine, steroli, flavonoizi, principii amare, substante diterpenice si triterpenice. Planta are proprietati antiseptice, diuretice, coleretice, antispastice, antidepresive.

Uz intern:

- dischnezii biliare, anemie, edeme, tuse, astenie, convalescenta, constipatie, lipotimie, depresie, screloza cerebrala, rinita cronica, hipercolesterolemii, impotenta, frigiditate, slabirea memoriei - sub forma de infuzie, decoct.

Uz extern:

- seboree, alopecie, entorse, luxatii, boli reumatismale, dureri musculare, intepaturi de insecte - sub forma de bai locale, comprese.

Contraindicatii:

- rozmarinul nu se utilizeaza in timpul sarcinii.

Efecte adverse:

- In caz de supradozaj se poate sa apara dermite de contact, iritatii gastrice, reactii alergice, convulsii, toxicitate renala.

29. Dracila (berberis vulgaris)

Dracila face parte din familia Berberidaceae si este un arbust originar din Europa, dar apare si in Africa si Asia. creste si in Romania la marginea padurilor, in zone insorite, dar se regaseste si cultivata pentru aspectul ei, ajunge la inaltimi de maxim 2 m.

Frunzele sunt simple, pieloase, ovoidale, de culoare verde si sunt grupate sub forma de rozeta. Pe tulpina se gasesc spini, care sunt grupati cate trei. Florile sunt de culoare galbena, grupate in formatiune racemoasa (ciorchine). Fructele apar in octombrie, sunt bace, elipsoidale, de culoare rosie si au gust acrisor, astrtingent.

Planta contine numerosi alcaloizi ca berberina, oxiacantina, berbamina, palmatina, iotrorizina, vitamina c, rasini si taninuri. In fitoterapie sunt folosite mai ales scoarta de pe radacini si tulpini. Perioada acestora de recoltare este aprilie - mai.

De asemenea se mai utilizeaza restrans si fructele si frunzele. Are proprietati coleretice, colagoge, stomahice, febrifuge, vaso-dilatatoare si hipotensive, citostatice. Alte utilizari: arbust ornamental, la realizarea gardurilor vii.

Uz intern:

- icter, constipatie, boli de rinichi, durerea de stomac, afectiuni hepato-biliare, anorexie, guta, colicistita, adjuvant pentru cei care fac chimioterapie, metroragii, nefrite, tuberculoza, boli ale vaselor sanguine - sub forma de infuzie sau decoct din radacina si scoarta, infuzie din bobite, tinctura.

Uz extern:

- intarirea gingiilor (coaja), ulcere ale pielii, varice, gingivite, herpes - isub forma de nfuzie, tinctura, spalaturi sau bai locale, gargara.

Efecte adverse:

- Depasirea dozelor recomandate de medic pot da senzatie de greata, varsaturi, ameteli, convulsii si scaderea drastica a tensiunii arteriale.

Contraindicatii:

- Nu se recomanda administrarea plantei sub nici o forma la femei insarcinate sau care alapteaza si la copii.

30. Crusin (rhamnus frangula)

Arbust care creste in zonele cu umiditate crescuta, pe marginea raurilor, in luminisuri si cranguri. Scoarta este lucioasa, de culoare brun-cenusie la exterior si galbena la interior cu pete alb-cenusii.

Frunzele sunt eliptice, ovale, ascutite la varf. fructele sunt mici, sferice, de culoare violet inchis in momentul in care sunt coapte. Florile plantei sunt de culoare alb-verzuie si cresc in buchete mici.

Crusinul infloreste in luna mai sau iunie. In scop fitoterapeutic se utilizeaza coaja trunchiului si ramurile. Recoltarea se face in lunile martie-mai, la arbustii de 2-4 ani.

Scoarta de crusin contine principii active; glicozide antrachinonice, diantrona, aglicon frangulaemodol, principii amare, alcaloizi peptidici, saponina, siterol, flavone, tanozide, minerale, mucilagii, rasini.

Substantele active din scoarta de crusin au actiune coleretica, colagoga si purgativa. Fructele si scoarta de crusin datorita pigmentilor pe care le contin sunt utilizate pentru colorarea naturala a textilelor.

Uz intern:

- coaja - constipatie, afectiuni hepato-biliare, obezitate, celulita, tulburari de circulatie, paraziti intestinali, hemoroizi - sub forma de infuzie, decoct.

Uz extern:

- coaja - hemoroizi, plagi atone, piodermita, scabie, chelbe - sub forma de comprese, bai locale

Contraindicatii:

- Coaja nu se consuma in stare cruda, pentru ca determina reactii adverse violente: varsaturi, diaree sanguinolenta, colici severe.

31. Fumarita (fumaria officinalis)

Planta medicinala ierboasa, inalta (poate atinge chiar si 70 de cm) care creste in mod special in zona de campie.

Frunzele sunt de culoare verde deschis. Florile au culoare roz-violet, purpurii spre varf si albe la baza. Frunctele sunt silicule rotunde, de mici dimensiuni.

In scop fitoterapeutic se utilizeaza partea aeriana sau varfurile inflorite Fumarita infloreste din luna mai pana in luna septembrie. Se recolteaza partea aeriana in perioada de inflorire. Planta contine acid fumaric, alcaloizi izochinoleinici, fenantrenici, fumarina, bulbocapnina, rasini, principii amare, vit K, tanin.

Fumarita are actiune carminativa, spasmolitica, laxativa, depurativa, sedativa, tonica, coleretica, hepatica, tonica, febrifuga,

Uz intern:

- boli hepatobiliare, renale, icter, obezitate, amenoree, constipatie, atreroscreloza, hipertensiune arteriala, febra, acnee, urticarii alimentare - sub forma de infuzie, decoct.

Uz extern:

- stomatita, afte bucale, eczeme - sub forma de comprese, gargara.

32.