Decizii relevanteTrimestrul I 2017

SECŢIA I CIVILĂ

1. Obligaţia angajatorului de informare a persoanei selectate în vederea angajării asupra clauzelor esenţiale ale contractului individual de muncă.

Art. 17 alin.1 Codul munciiArt. 46 Codul muncii

Anterior încheierii sau modificării contractului individual de muncă, angajatorul are obligaţia să informeze persoana selectată în vederea angajării sau salariatul după caz cu privire la clauzele esenţiale pe care intenţionează să le înscrie în contract, potrivit art.17 alin.1 Codul muncii.

Locul de muncă reprezintă un element esenţial al contractului individual de muncă care nu se poate modifica decât numai cu acordul părţilor, dacă angajatorul nu urmăreşte delegarea sau detaşarea salariatului sau nu există una dintre excepţiile la care se referă art.46 Codul muncii.

Locul de muncă reprezintă punctul în care salariatul îşi îndeplineşte obligaţiile izvorâte din contractul individual de muncă, acesta putând să fie un loc fix, sau în lipsa unei asemenea posibilităţi diverse locuri aflate în subordinea angajatorului, în care sunt îndeplinite aceleaşi atribuţii de serviciu.

Mutarea salariatului de la un punct de lucru la un alt punct de lucru, aflate pe raza aceleiaşi localităţi, presupune modificarea unilaterală a contractului individual de muncă, dacă acesta trebuie să îndeplinească alte atribuţii de serviciu astfel, prin loc de muncă nu se înţelege numai localitatea în care angajatorul îşi desfăşoară activitatea, ci locul unde îşi îndeplineşte în mod efectiv aceste atribuţii.

(Decizia civilă nr. 32/11.01.2017)

Prin cererea înregistrată la data de 14.04.2016, reclamanţii S.I.L. şi S.C.V., reprezentaţi de Sindicatul Liber Flora, au formulat, în contradictoriu cu pârâta SC S.G. SA, contestaţie împotriva deciziei nr.93/1.03.2016, solicitând să se constate nulitatea absolută a acesteia, dar şi a actelor adiţionale la contractele individuale de muncă ale reclamanţilor nr.3 şi, respectiv nr.4, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că prin decizia contestată în cauză intimata a decis mutarea celor doi membri de

2

sindicat reprezentaţi, angajaţii societăţii în baza unor contracte individuale de muncă, la un alt loc de muncă, sens în care a întocmit şi acte adiţionale la contractele de muncă. Cei doi reclamanţi nu au fost însă de acord cu modificarea locului de muncă, apreciind că noile sarcini de serviciu depăşesc competenţele pe care le au. Nesemnând actele de modificare a raporturilor de muncă, reclamanţii apreciază că actele adiţionale întocmite de pârâtă sunt lovite de nulitate absolută. De asemenea, un alt motiv de nulitate constă şi în lipsa certificatului medical ce este obligatoriu la schimbarea condiţiilor de muncă, potrivit art.27 din Codul muncii. În plus, pârâta nu a consultat Sindicatul cu ocazia modificării statului de funcţii şi a organigramei societăţii, încălcând prevederile art.40 lit.e din Codul muncii.

La data de 13.05.2016, intimata a formulat întâmpinare în cauză, prin care a solicitat respingerea contestaţiei ca neîntemeiată, întrucât în speţă nu este vorba de o modificare a locului sau felului muncii, ci doar de o schimbare a denumirii locului de muncă, atribuţiile de serviciu ale reclamanţilor rămânând neschimbate. Prin urmare, nu se impunea obţinerea unui nou certificat medical, iar modificarea structurii organigramei este un drept al angajatorului, neafectând drepturile salariaţilor.

Prin sentinţa civilă nr.1876 din 4 iulie 2016, Tribunalul Argeş a admis contestaţia şi în consecinţă a anulat decizia pârâtei nr.93/1.03.2016, actul adiţional nr.3 la contractul individual de muncă nr.531/2010 al reclamantului S.C.V., precum şi actul adiţional nr.4 la contractul individual de muncă nr.532/2010 al reclamantului S.I.L..

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Reclamanţii sunt angajaţii societăţii pârâte, în baza contractelor individuale de muncă depuse la dosar, având ca loc de muncă Atelierul Mica Mecanizare şi funcţia de organizator prestări servicii.

Prin decizia nr.93/1.03.2016, contestată în cauză, intimata a decis ca reclamanţii să coordoneze activitatea Formaţiei Toaletări şi Întreţinere Spaţii Verzi, urmând ca sarcinile de serviciu ale acestora să fie stabilite printr-o nouă fişă de post.

Totodată, pârâta a întocmit acte adiţionale la contractele de muncă ale reclamanţilor prin care se specifică că locul de muncă iniţial se modifică începând cu data de 1.03.2016.

Reclamanţii au refuzat însă semnarea actelor adiţionale, susţinând că această modificare a locului de muncă vizează şi o modificare a atribuţiilor acestora de serviciu.

Instanţa a apreciat irelevant în soluţionarea prezentei cauze aspectul modificării sau nu a atribuţiilor de serviciu ale reclamanţilor ca urmare a modificării locului de muncă.

3

Astfel, potrivit art.41 din Codul muncii, contractul individual de muncă poate fi modificat numai prin acordul părţilor, în mod excepţional, modificarea unilaterală a contractului individual de muncă fiind posibilă numai în cazurile şi în condiţiile prevăzute de cod, respectiv în caz de delegare şi detaşare, situaţii ce nu se regăsesc în speţă.

De asemenea, potrivit alineatului 3 al art.41, lit.b, modificarea contractului individual de muncă sub aspectul locului muncii atrage incidenţa alineatului 1 al aceluiaşi text, respectiv acordul părţilor pentru modificarea acestuia pe parcursul raporturilor de muncă.

În cauză, actul adiţional de modificare a contractului de muncă al reclamanţilor nu este semnat de aceştia, nefiind deci respectată condiţia legală a acordului părţilor.

Întrucât măsura angajatorului de a modifica în mod unilateral contractele individuale de muncă ale reclamanţilor este lovită de nulitate absolută, tribunalul a anulat decizia pârâtei nr.93/1.03.2016, actul adiţional nr.3 la contractul individual de muncă nr.531/2010 al reclamantului S.C.V., precum şi actul adiţional nr.4 la contractul individual de muncă nr.532/2010 al reclamantului S.I.L..

În măsura în care, astfel cum a susţinut pârâta, prin actele adiţionale la contractele individuale de muncă nu are loc o modificare a felului muncii şi nici a locului de muncă, ci doar a denumirii acestuia, angajatorul are obligaţia de a explica acest aspect salariaţilor în vederea obţinerii acordului acestora pentru semnarea actelor adiţionale conform art.41 din Codul muncii, iar nu de a dovedi în faţa instanţei că în fapt nu are loc o modificare a elementelor contractului individual de muncă.

Pentru aceste considerente, tribunalul a admis contestaţia formulată şi a anulat actele contestate.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen legal, pârâta SC S.G. SA, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie astfel:

Având în vedere că la data de 01.03.2016, în urma aprobării organigramei s-a desfiinţat Atelierul Mica Mecanizare şi pentru a evita concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, reclamanţii au fost încadraţi, prin decizia nr.93/01.03.2016, la alte formaţii de lucru fără a li se modifica felul sau locul muncii, ci doar denumirea locului de muncă aşa cum era prevăzut în noua organigramă. Mai exact, arată apelanta, până la data aprobării noii organigrame, respectiv 01.03.2016, reclamanţii erau salariaţi în cadrul Atelierului Mica Mecanizare, acest atelier fiind în subordinea Secţiei Spaţii Verzi. Cei doi salariaţi şi ulterior datei de 01.03.2016 şi-au păstrat funcţia de organizator prestări servicii în cadrul Secţiei Spaţii Verzi, fiind schimbată doar denumirea

4

formaţiei de lucru, sens în care s-a întocmit actul adiţional nr.3 la contractul individual de muncă nr.531/15.09.2010 pentru intimatul S.C.V. şi actul adiţional nr.4 la contractul individual de muncă nr.532/15.09.2010 pentru S.I.L..

A susţinut apelanta că deşi prin înscrisurile depuse la dosar a făcut dovada că salariaţilor nu li s-a modificat în niciun fel contractul individual de muncă, activitatea acestora desfăşurându-se şi anterior şi ulterior aprobării Organigramei din data de 01.03.2016 pe raza municipiului Piteşti, fapt ce reiese din contractul individual de muncă al salariaţilor.

Referitor la motivarea instanţei că angajatorul are obligaţia de a explica faptul că prin actele adiţionale la contractele individuale de muncă nu are loc nicio modificare a felului muncii şi nici a locului de muncă, se menţionează că angajatorul şi-a îndeplinit această obligaţie de a-i informa, respectiv de a le explica, fapt ce reiese din înscrisurile depuse la dosar şi care ar fi putut fi demonstrat şi prin proba cu interogatoriu, probă ce nu a fost admisă.

Având în vedere cele mai sus menţionate, precum şi faptul că prin organigrama aprobată în data de 01.03.2016 a fost desfiinţat Atelierul Mica Mecanizare, apelanta a apreciat că anularea deciziei nr.93/01.03.2016, actul adiţional nr.3 la contractul individual de muncă nr.531/2010 al reclamantului S.C.V., precum şi actul adiţional nr.4 la contractul individual de muncă nr.532/2010 al reclamantului S.I.L., echivalează cu cea a concedierii celor doi intimaţi-reclamanţi pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, conform art.65 şi art. 66 Codul muncii.

S-a solicitat admiterea apelului şi modificarea sentinţei atacate, în sensul menţinerii ca legală a deciziei nr.93/01.03.2016.

În drept, apelul a fost întemeiat pe disp. art.466, art.470, art.471 Cod procedură civilă şi art.215 din Legea nr.62/2011.

Intimatul Sindicatul Liber Flora, pentru membrii de sindicat S.I.L. şi S.C.V., a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat, precizând că prin adresa nr.8737/18.04.2016 apelanta a fost sancţionată contravenţional de ITM Argeş pentru fapta reglementată de disp. art.5 din Legea nr.467/2006.

Apelanta-intimată a formulat răspuns la întâmpinare, reluând susţinerile din apel.

Prin decizia nr. 32/11.01.2017, Curtea de Apel Piteşti – Secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtă şi a obligat-o la plata către intimaţii – reclamanţi a cheltuielilor de judecată în cuantum de 500 lei.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Așa cum a reținut şi prima instanță, ca situație de fapt necontestată de către apelantă şi susținută de proba cu înscrisuri

5

administrată, intimaţii-reclamanţi sunt angajaţii apelantei, ocupând funcţiile de organizator prestări servicii în cadrul Atelierului Mica Mecanizare, conform înscrisurilor depuse la dosarul cauzei.

Prin decizia nr.93/01.03.2016 emisă de apelantă s-a dispus ca, începând cu data de 01.03.2016, intimaţii să coordoneze activitatea Formaţiei Toaletări şi Întreţinere Spaţii Verzi din cadrul Secţiei Spaţii Verzi, urmând ca sarcinile de serviciu ale acestora să fie stabilite printr-o nouă fişă de post.

În baza acestei decizii, apelanta a întocmit acte adiţionale la contractele de muncă ale intimaţilor prin care se specifică că locul de muncă iniţial se modifică începând cu data de 1.03.2016.

În mod legal a concluzionat prima instanţă că în speţă, prin decizia atacată, a operat o modificare unilaterală a contractelor individuale de muncă al reclamanţilor, fără acordul acestora, sancţiunea fiind nulitatea deciziei prin care s-a dispus luarea unei astfel de măsuri.

Astfel, potrivit art. 17 alin. 1, 2 si 3 lit. b si alin. 5 Codul muncii, anterior încheierii sau modificării contractului individual de muncă, angajatorul are obligaţia de a informa persoana selectată în vederea angajării ori, după caz, salariatul, cu privire la clauzele esenţiale pe care intenţionează să le înscrie în contract sau să le modifice. (2) Obligaţia de informare a (...) salariatului se consideră îndeplinită de către angajator la momentul semnării contractului individual de muncă sau a actului adiţional, după caz. (3) Persoana selectată în vederea angajării ori salariatul, după caz, va fi informată cu privire la cel puţin următoarele elemente: b) locul de muncă sau, în lipsa unui loc de muncă fix, posibilitatea ca salariatul să muncească în diverse locuri. (5) Orice modificare a unuia dintre elementele prevăzute la alin. (3) în timpul executării contractului individual de muncă impune încheierea unui act adiţional la contract.

Totodată, potrivit art. 41 (1) Contractul individual de muncă poate fi modificat numai prin acordul părţilor. (2) Cu titlu de excepţie, modificarea unilaterală a contractului individual de muncă este posibilă numai în cazurile şi în condiţiile prevăzute de prezentul cod. (3) Modificarea contractului individual de muncă se referă la oricare dintre următoarele elemente, inclusiv b) locul muncii; c) felul muncii. Conform art. 42 (1) Locul muncii poate fi modificat unilateral de către angajator prin delegarea sau detaşarea salariatului într-un alt loc de muncă decât cel prevăzut în contractul individual de muncă.

Prin urmare, în mod corect a reținut prima instanța ca locul muncii nu poate fi modificat decât cu acordul salariaților, potrivit art. 41 alin 3 lit. b Codul Muncii, în cauză nefiind făcută dovada incidenţei excepțiilor prevăzute de art. 42 Codul Muncii (delegarea/detașarea) sau art. 48 (forța majoră, sancțiune disciplinară sau ca măsura de protecție a salariatului).

6

Susținerea apelantei în sensul că intimații lucrează în aceeași localitate, Pitești, nu poate fi reținută, întrucât prin locul muncii nu se înțelege doar localitatea şi unitatea angajatoare, nu şi subunitățile acesteia, nu poate fi reținută.

Prin mutarea reclamanţilor de la Atelierul Mica Mecanizare la Secţia Spaţii Verzi, ambele aflate sub subordinea apelantei, în localitatea Piteşti, s-a realizat modificarea locului muncii, așa cum era trecut în contractele individuale de muncă.

Pe de alta parte, contrar susținerilor apelantei, potrivit fiselor de post, au intervenit modificări si sub aspectul atribuţiilor de serviciu ale reclamanţilor ca urmare a modificării locului de muncă, scopul posturilor nou ocupate fiind de coordonare a activității Formației Toaletări si Întreținere Spatii verzi, spre deosebire de locul de munca anterior, postul având drept scop Întocmirea si arhivarea documentației specifice Atelierului Mica mecanizare.

Cum locul de muncă constituie un element esențial al contractului de muncă, pentru modificarea căruia trebuia încheiat un act adițional la contractul de muncă, iar în cauza nu s-a făcut dovada acordului reclamanţilor, în mod corect a reținut instanța că prin emiterea de către angajator a deciziei contestate au fost încălcate dispozițiile art. 41 din Codul muncii, conform căruia contractul individual de muncă poate fi modificat numai prin acordul parților.

Având în vedere considerentele expuse, constatând că sunt neîntemeiate criticile aduse sentinţei, în baza art.480 Cod procedură civilă, apelul a fost respins ca nefondat.

În temeiul disp. art.453 alin.1 Cod procedură civilă şi art.451 alin.1 Cod procedură civilă, a fi obligată apelanta la plata către intimaţi a cheltuielilor de judecată în cuantum de 500 lei, reprezentând onorariu de avocat.

2. Analiza criteriilor de stabilire a ordinii de priorităţi prevăzute de art.69 alin.2 Codul muncii în cazul concedierii colective

Art.69 alin.2 Codul muncii

Decizia de concediere sub sancţiunea nulităţii absolute trebuie să cuprindă menţiunile prevăzute de art.76 lit.a-d din Codul muncii, una dintre acestea fiind în legătură cu criteriile de stabilire a ordinii de priorităţi la concediere prevăzute de lege sau în contractele colective de muncă.

Inserarea în decizia de concediere a listei cu menţiunea tuturor criteriilor de stabilire a ordinii de priorităţi vizând categorii de salariaţi nu este suficientă pentru a se aprecia asupra legalităţii acesteia, deoarece nu se poate analiza în mod concret criteriile avute în vedere în cazul salariatului concediat şi modul lor de evaluare.

7

Lipsa analizei în concret a criteriilor de stabilire a ordinii de priorităţi împiedică salariatul să-şi facă o apărare corespunzătoare în legătură cu corectitudinea selectării faţă de salariaţi care ocupă acelaşi post şi ale căror date cu caracter personal nu se vor dezvălui prin modul în care se face evaluarea având în vedere analiza numai în raport de persoana salariatului în cauză.

(Decizia civilă nr. 74/17.01.2017)

Constată că, prin sentinţa civilă nr.1021/8 iunie 2016, Tribunalul Vâlcea a respins cererea prin care contestatorul B.M. solicitase anularea deciziei nr.106 din 16 iunie 215, prin care intimata angajator R.A.J.D.P. Vâlcea i-a desfăcut contractul de muncă, precum şi reintegrarea cu plata despăgubirii egale cu salariile indexate, majorate şi actualizate şi celelalte drepturi de care ar fi putut beneficia dacă măsura nu ar fi fost luată, dar şi plata de daune morale de 5.000 lei şi cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a examinat condiţiile în care a fost desfiinţat locul de muncă ocupat de reclamant din punctul de vedere al măsurilor prealabile concedierii colective, aşa cum sunt ele impuse de Legea nr.53/2003, ca şi art.5 al O.U.G.nr.36/2013, constatându-se că sunt pe deplin respectate sub aspectul întocmirii programului de restructurare al notificării transmise titularilor dreptului de a o primi, dar şi respectarea criteriilor de prioritate la luarea măsurii disponibilizării, înscrise în art.69 alin.2 şi 3 din Codul muncii, după observarea faptului că desfiinţarea postului a fost efectivă.

Împotriva sentinţei, în termen, contestatorul a formulat apel, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate, pe de o parte, în sensul că instanţa nu a examinat fiecare dintre cererile cu care a fost învestită, nu a pus în discuţie şi nu a cerut părţilor probarea apărărilor sale, nu s-a examinat corecta stabilire a despăgubirii cuvenite în cazul în care s-ar fi admis acţiunea, dacă într-adevăr postul a fost desfiinţat, ori, într-o perioadă anterioară acestei măsuri s-au făcut angajări, dacă a fost respectată procedura imperativ prevăzută de art.69-73 Codul muncii în situaţia concedierilor colective, neobservându-se că, în temeiul O.G.nr.36/2013, trebuiau alocate sume de asigurări sociale pentru acordarea de salarii compensatorii persoanelor disponibilizate, ceea ce în realitate nu a avut loc, situaţia deteriorată a regiei datorându-se, în realitate, conducerii defectuoase, iar nu muncitorilor.

Din punctul de vedere al redactorului apelului, criticabilă este şi măsura de refuz al conexării tuturor contestaţiilor formulate de peste 1/3 din personalul regiei într-un număr de 72 de dosare ce au fost repartizate către şase complete de judecată diferite, deşi

8

este vorba despre un singur act de concediere colectivă şi încetarea contractelor putea fi luată, potrivit aceleiaşi opinii, printr-o singură decizie, diferite fiind doar criteriile aplicabile în concret fiecăruia dintre salariaţi.

Consideră că soluţia este una determinată de interese particulare, în sensul că vicepreşedintele Tribunalului Vâlcea are drept soţie pe consilierul juridic al intimatei, însă nu a putut solicita strămutarea, întrucât nimeni nu s-ar fi angajat să reprezinte pe fiecare dintre cei 72 de salariaţi în alte dosare, la sediul unui alt tribunal.

Cât priveşte în concret măsura, instanţa nu a examinat excepţia de nulitate, pe care o unise cu fondul, excepţie constând în invocarea nerespectării celor două etape ale procedurii concedierii colective, prima fază impunând notificări ale intenţiei de concediere cu urmarea calendarului prevăzut de lege, pe larg dezvoltându-se punctul de vedere al apelantului sub acest aspect prin copierea cuprinsului unor hotărâri pronunţate de instanţe din alte state, comentarii ale teoreticienilor şi cea de a doua fază, de asemenea pe larg tratată prin copierea cuprinsului unor alte hotărâri şi, respectiv, comentarii, adoptarea deciziei finale de concediere colectivă, informarea şi consultarea salariaţilor şi celelalte proceduri despre care se pretinde că nu au fost examinate de instanţă.

Nu în ultimul rând, s-a criticat sentinţa pentru greşita analizare a modalităţii în care au fost respectate legea şi contractul colectiv de muncă în ceea ce priveşte aplicarea criteriilor pentru stabilirea ordinii de prioritate la concediere, în realitate asemenea criterii neputând fi identificate în decizia sa de încetare a raporturilor de muncă, în sensul indicării modului în care a fost comparat cu alţi salariaţi ce nu au căzut sub măsura disponibilizării.

În dovedire, s-a solicitat completarea probatoriului cu înscrisuri, acestea fiind depuse la cererea instanţei, însă, constituind în realitate aceleaşi înscrisuri avute în vedere şi de soluţia atacată.

Prin întâmpinare, intimata R.A.J.D.P. Vâlcea a solicitat respingerea apelului, ca nefondat, reluând apărările formulate în fond cât priveşte degradarea situaţiei economice şi nevoia luării măsurilor de restructurare, invocând faptul că în mod concret a luat în discuţie şi a respectat criteriile pentru stabilirea ordinii de prioritate la concediere, aşa cum au fost ele înscrise la art.22 alin.1 lit.c şi alin.3 din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, instanţa fondului constatând corectă, din acest punct de vedere, măsura atacată. Astfel, s-au depus în instanţă tabelele comparative întocmite pentru fiecare dintre salariaţii care urmau să fie afectaţi de măsura restructurării, din consultarea cărora instanţa a reţinut temeinicia măsurii atacate.

Din punctul de vedere al existenţei unei eventuale incompatibilităţi a tuturor judecătorilor din cadrul Tribunalului

9

Vâlcea, a solicitat a se observa că o astfel de invocare trebuia să fi fost făcută în condiţiile prevăzute de procedura recuzării sau strămutării, iar nu să fie invocată direct în apel.

Prin răspunsul la întâmpinare, contestatorul a reluat criticile aduse sub aspectul nerespectării procedurii pregătitoare a măsurii concedierii colective, indicând şi punctul său de vedere cu privire la persoane ce nu ar fi trebuit să cadă sub această măsură întrucât, fie mai aveau sub 5 ani până la pensionare, fie măsura ar fi putut afecta doi soţi, fie cumulau pensia cu salariul ori erau întreţinători de familie sau bolnavi.

Prin decizia civilă nr. 74/17.01.2017, Curtea de Apel piteşti – Secţia I civilă a admis apelul formulat de contestator a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a admis în parte contestaţia, a anulat decizia nr.106/16.06.2015, dispunând reintegrarea contestatorului pe postul deţinut şi obligarea intimatei la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat; a fost menţinută, în rest, sentinţa.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Sub aspectul lipsei de imparţialitate a instanţei atacate, urmează a se observa că în cauză nu a fost formulată o cerere de recuzare a acesteia, ori de strămutare, faţă de motivul generic invocat, a celei de existenţă a unui contract de consiliere juridică între intimată şi un afin al unui membru al corpului profesional al Tribunalului Vâlcea, de altfel, apelantul arătând, prin motivarea lipsei unei astfel de cereri, caracterul neeconomicos din punctul de vedere al deplasărilor pe care ar fi trebuit să le facă apărătorul său ales.

În atari condiţii, critica nu poate fi examinată, de altfel, neexistând dovezi ale unei asemenea lipse de imparţialitate.

Nici sub aspectul refuzului de conexare a tuturor celor 72 de dosare nu se constată vreo greşeală de procedură a instanţei, aceasta fiind obligată să analizeze fiecare concediere în parte, în funcţie de criteriile individuale ce au stat la baza acesteia, nefiind vorba despre un conflict colectiv de muncă, ori, singurul avantaj ce s-ar putea crea ar fi în ceea ce priveşte pe eventualul unic apărător angajat într-un atât de număr mare de dosare, fără însă ca măsura să beneficieze contestatorilor în sine.

Asupra criticilor aduse soluţiei pronunţate de instanţă cât priveşte fondul:

Prioritar examinării măsurilor generale ce sunt impuse de legiuitor a fi respectate în cazul concedierilor colective de către angajatorul ce ia măsura reducerii de personal, se impune, în cazul de faţă, verificarea măsurii individuale sub aspectul respectării condiţiilor de formă şi de fond ale unei astfel de decizii.

10

Dacă în cazul consultărilor cu sindicatul, prealabile deciziei de aplicare a măsurii de concediere colectivă, pot fi notificate şi propuse criteriile de selecţie în totalitatea lor, consultările vizând strict categorii de salariaţi şi nu o persoană anume, în cazul salariatului concediat, art.76 lit.c) din cod impune nu doar inserarea în decizia de concediere a listei întregi a criteriilor de selecţie la concediere, ci şi precizarea acelor criterii care au fost aplicate în cazul salariatului concediat.

Lipsa acestei din urmă precizări împiedică a se verifica, de către salariat, temeinicia selecţiei în raport de actele existente la momentul concedierii, căci acestuia nu i se comunică în baza cărui criteriu a fost selecţionat. Este pus, prin urmare, în imposibilitatea de a-şi face apărarea în privinţa corectitudinii selectării sale dintre salariaţii care ocupau acelaşi post, căci nu ştie ce criteriu i-a fost aplicat şi dacă, în funcţie de acel criteriu, aveau prioritate alte persoane la selecţia pentru concediere.

Indicarea criteriului de selecţie căruia i s-a dat eficienţă nu presupune dezvăluirea datelor cu caracter personal ale celorlalţi salariaţi, căci atunci când se opreşte la un anumit criteriu se motivează de ce este salariatul concediat cel selectat.

Pe de altă parte, nu poate fi opusă protecţia datelor cu caracter personal verificării aplicării corecte a criteriilor de selecţie atunci când, în decizie, se precizează ce criterii au fost efectiv aplicate, date fiind normele Codului muncii, care instituie controlul şi sancţionarea concedierilor nelegale şi regulile de procedură civilă prin care se asigură protecţia datelor cu caracter personal.

De altfel, susţinerile unităţii sunt contradictorii, căci aceasta propune în instanţă probe spre verificarea rezultatelor selecţiei personalului la concediere, ceea ce presupune a se face cunoscute date cu caracter personal ale celorlalţi salariaţi.

Reţinând încălcarea condiţiilor de formă ale deciziei de concediere, care este astfel lovită de nulitate, conform art.78 din Codul muncii, Curtea nu a mai analizat celelalte critici privitoare la procedurile generale de concediere colectivă sau eventuala obligativitate a acordării unor venituri menite a atenua impactul măsurii luate.

Constatându-se această nulitate, urmează ca instanţa să ia măsurile corelative referitoare la reintegrarea contestatorului şi acordarea despăgubirilor prevăzute de art.80 alin.1 din Codul muncii.

Cât priveşte, însă, acordarea de daune morale, contestatorul nu a arătat care ar fi prejudiciul moral cauzat prin luarea măsurii, eventuala degradare a autorităţii sale morale în societate, suferinţa morală produsă, ca un prim element al răspunderii sub acest aspect, dar nici fapta săvârşită cu vinovăţie ce l-ar fi vizat în mod direct, personal şi care ar fi avut un asemenea

11

efect asupra elementelor de identificare a persoanei sale în societate şi familie, motiv pentru care, soluţia dată asupra cererii vizând repararea, urmează a fi menţinută, ca nefiind fondată.

Pe cale de consecinţă, în temeiul art.480 Cod procedură civilă, apelul a fost admis, sentinţa în parte schimbată, în sensul admiterii în parte a contestaţiei, anulării deciziei nr.106/16.06.2015, reintegrării contestatorului pe postul deţinut şi obligării intimatei la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat. Se va menţine, în rest, sentinţa.

3. Perioada de probă - condiţia supunerii salariatului la o nouă perioadă de probă pe durata executării contractului individual de muncă

Art.32 alin.2 Codul muncii

Salariatul poate să fie supus pe durata executării contractului individual de muncă la perioadă de probă o singură dată, cu excepţia cazului când debutează la acelaşi angajator într-o nouă funcţie, profesie sau trebuie să presteze activitate într-un loc de muncă cu condiţii grele, vătămătoare sau periculoase.

Prevederea de excepţie reglementată de art.32 alin.2 Codul muncii care permite supunerea salariatului la o nouă perioadă de probă presupune modificarea unui element esenţial al contractului individual de muncă aflat în desfăşurare printr-un act adiţional, cu privire la care salariatul trebuie să fie informat potrivit art.17 Codul muncii şi să-şi exprime consimţământul în mod expres.

În lipsa menţiunii exprese în actul adiţional a unei noi perioade de probă la care să fie supus salariatul, nu se poate reţine că angajatorul a uzat de dispoziţiile art.32 alin.2 Codul muncii.

(Decizia civilă nr. 101/19.01.2017)

Constată că prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, reclamantul L.N.C., în contradictoriu cu pârâta S.C. F.F. S.R.L., a solicitat anularea măsurii de încetare a contractului individual de muncă nr.38/4.04.2014 dispusă de pârâtă prin notificarea nr.67/23.06.2015, repunerea în situaţia anterioară şi obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale indexate şi reactualizate şi a celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat, de la momentul încetării nelegale a activităţii şi până la reintegrarea efectivă, cu cheltuieli de judecată.

12

Reclamantul a arătat că a fost angajatul unităţii pârâte, pe durată nedeterminată, începând cu data de 4.04.2014, în funcţia de agent contractări şi achiziţii, iar prin actul adiţional nr.57/23.04.2015 s-a consemnat modificarea funcţiei îndeplinite, în aceea de topograf, cu toate că şi până la acel moment îndeplinise aceleaşi atribuţii. La data de 25.06.2015 i-a fost înaintată notificarea prin care i se aducea la cunoştinţă încetarea contractului de muncă în temeiul art.31 alin.1 şi alin.3 din Codul muncii, începând cu data de 23.06.2015.

A susţinut reclamantul că măsura luată de pârâtă este arbitrară, abuzivă şi total nelegală, având în vedere că nu a existat în cazul său o perioadă de probă în derularea contractului, acest contract fiind încheiat în anul 2014, pe durată nedeterminată. Încheierea actului adiţional nu schimbă natura juridică a contractului şi nu modifică prin el însuşi clauzele contractuale. Dacă s-ar fi dorit ca raporturile de muncă să fie temporare, intimata ar fi trebuit să menţioneze expres acest lucru în contract sau în actul adiţional ulterior încheiat şi numai într-o astfel de situaţie s-ar fi pus problema denunţării contractului de muncă printr-o notificare emisă în baza art.31 din Codul muncii. Legalitatea măsurii încetării raporturilor de muncă trebuie analizată în raport de aspectul încheierii contractului pe durata nedeterminată, astfel că lipsa unei decizii de concediere emise în condiţiile legii (art.62, 63 Codul muncii) face ca actul emis de angajator să fie unul nelegal şi netemeinic, ce atrage sancţiunea nulităţii absolute.

Prin întâmpinarea formulată pârâta a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată, cu motivarea că a încheiat cu reclamantul contractul individual de muncă nr.38/04.04.2014 pentru funcţia de agent contractări şi achiziţii, pe perioadă nedeterminată şi cu o perioadă de probă de 90 de zile calendaristice, aşa cum reiese din Capitolul L lit. a din contract, încheiată cu respectarea prevederilor art.31-33 din Codul muncii. Conform art.32 alin.2 din Codul muncii: „Prin excepţie, salariatul poate fi supus la o nouă perioadă de probă în situaţia în care acesta debutează la acelaşi angajator într-o nouă funcţie sau profesie ori urmează să presteze activitatea într-un loc de muncă cu condiţii grele, vătămătoare sau periculoase”. Cum prin actul adiţional nr.57/23.04.2015 părţile au convenit schimbarea funcţiei din agent de contractări şi achiziţii în aceea de topograf, începând cu data de 23.04.2015, salariatul a fost supus la o nouă perioadă de probă, pentru că a debutat la angajator într-o nouă funcţie. Perioada de probă are natura juridică a unei clauze legale de dezicere, care operează în favoarea ambelor părţi ale contractului individual de muncă, contract ce poate înceta ca urmare a notificării scrise transmise către cealaltă parte. Cu excepţia notificării scrise pe durata sau la sfârşitul perioadei de probă, legiuitorul nu impune nicio altă condiţie ce ar trebui îndeplinită pentru încetarea contractului individual de muncă în timpul perioadei de probă,

13

oricare dintre părţile semnatare ale contractului individual de muncă având posibilitatea să notifice celeilalte părţi intenţia sa de încetare a raporturilor de muncă.

Reclamantul a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată şi înlăturarea apărărilor pârâtei.

Prin sentinţa civilă nr.794 din 4 mai 2016 a fost admisă acţiunea, a fost anulată notificarea nr.58/23.06.2015 emisă de pârâtă, s-a dispus reintegrarea reclamantului pe funcţia deţinută anterior încetării contractului individual de muncă şi a fost obligată pârâta la plata către acesta a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate, precum şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, de la data încetării contractului individual de muncă până la data reintegrării efective. A fost obligată pârâta la 1.300 lei cheltuieli de judecată către reclamant.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că între părţi a fost încheiat contractul individual de muncă nr.38/4.04.2014, reclamantul îndeplinind funcţia de agent contractări şi achiziţii. Contractul a fost încheiat pe perioadă nedeterminată, conform pct. C lit. a, părţile convenind şi o perioadă de probă de 90 de zile calendaristice (pct. L lit. a), în acord cu dispoziţiile art.31 alin.1 din Codul muncii. Ulterior expirării acestei perioade de probă, părţile au continuat derularea relaţiilor de muncă.

La data de 23.04.2015, prin actul adiţional nr.57, părţile au procedat la modificarea funcţiei salariatului, din „agent contractări şi achiziţii” în „topograf”, începând cu data de 23.04.2015.

Potrivit dispoziţiilor art.17 alin.1 din Codul muncii, anterior încheierii sau modificării contractului individual de muncă, angajatorul are obligaţia de a informa persoana selectată în vederea angajării ori, după caz, salariatul, cu privire la clauzele esenţiale pe care intenţionează să le înscrie în contract sau să le modifice. Conform art.17 alin.3 lit. n din Codul muncii, persoana selectată în vederea angajării ori salariatul, după caz, va fi informată cu privire la cel puţin următoarele elemente: durata perioadei de probă. Orice modificare a unuia dintre elementele prevăzute la alin.3 în timpul executării contractului individual de muncă impune încheierea unui act adiţional la contract, într-un termen de 20 de zile lucrătoare de la data apariţiei modificării, cu excepţia situaţiilor în care o asemenea modificare este prevăzută în mod expres de lege (alin.5 al art.17).

În ceea ce priveşte perioada de probă inserată în contractul iniţial, susţinerile părţilor au fost diferite: reclamantul a apreciat fie că nu a mai existat în cazul său o nouă perioadă de probă, contractul fiind încheiat în anul 2014, pe durată nedeterminată, iar perioada de 90 de zile a expirat, fără a exista o încetare a raporturilor de muncă, fie că atribuţiile sale au fost

14

aceleaşi, de topograf, indiferent de funcţia îndeplinită, în timp ce angajatorul a considerat că prin schimbarea funcţiei angajatului, conform actului adiţional nr.57/23.04.2015, salariatul poate fi supus la o nouă perioadă de probă.

Tribunalul a constatat, analizând cuprinsul actului adiţional, că singura modificare a contractului individual de muncă a fost cea referitoare la funcţia angajatului, fără a exista orice altă menţiune suplimentară.

Însă prevederile art.32 alin.1 şi 2 Codul muncii dispun: „Pe durata executării unui contract individual de muncă nu poate fi stabilită decât o singură perioadă de probă. Prin excepţie, salariatul poate fi supus la o nouă perioadă de probă în situaţia în care acesta debutează la acelaşi angajator într-o nouă funcţie sau profesie ori urmează să presteze activitatea într-un loc de muncă cu condiţii grele, vătămătoare sau periculoase.” Or în speţă părţile se află în executarea aceluiaşi contract individual de muncă, iar singura perioadă de probă convenită de părţi, la momentul încheierii contractului, a expirat, fără ca acestea să convină în sensul încetării contractului. Prin încheierea actului adiţional şi schimbarea funcţiei angajatului, faţă de dispoziţiile de excepţie instituite de art.32 alin.2 Codul muncii, salariatul poate fi supus la o nouă perioadă de probă în situaţia în care debutează la acelaşi angajator într-o nouă funcţie.

Fără a proceda la o analiză a atribuţiilor îndeplinite de reclamant în temeiul celor două funcţii, agent contractări şi achiziţii, respectiv topograf, instanţa a reţinut, din interpretarea coroborată a dispoziţiilor legale de mai sus, că stabilirea unei noi perioade de probă pe parcursul derulării aceluiaşi contract de muncă reprezintă o situaţie de excepţie, astfel încât, în cazul în care angajatorul ar fi dorit menţinerea clauzei denunţării unilaterale a contractului, aceasta trebuia inserată în mod expres în actul adiţional, fiind necesar, totodată, acordul ambelor părţi.

A apreciat instanţa că nu se poate reţine că prin modificarea contractului în privinţa funcţiei salariatului se menţin implicit în totalitate toate celelalte clauze ale contractului iniţial, din moment ce perioada de probă debutează la angajarea în muncă, iar o clauză similară pe parcursul executării aceluiaşi contract constituie una esenţială şi de excepţie, ce conduce la modificarea expresă a contractului sub acest aspect. Cum salariatul nu şi-a manifestat acordul în privinţa inserării în cuprinsul actului adiţional a clauzei de dezicere, modalitatea de încetare a contractului nu se poate realiza în temeiul acesteia şi al dispoziţiilor art.31 alin.3 Codul muncii, astfel încât concedierea unilaterală dispusă de angajator, sub forma notificării scrise, fără preaviz, este nelegală. Aşadar, în speţă angajatorul nu a respectat procedura legală privind încetarea contractului individual de muncă, or potrivit art.78 din Codul muncii

15

este lovită de nulitate absolută concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege.

Pentru toate aceste considerente, acţiunea a fost admisă, conform celor de mai sus.

În termen legal pârâta a formulat apel împotriva sentinţei tribunalului, pe care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie sub următoarele aspecte:

Soluţia tribunalului este greşită, deoarece angajatorul a respectat dispoziţiile art.31-33 din Codul muncii, care reglementează perioada de probă şi care permit angajatorului să îl supună pe salariat la o nouă perioadă de probă, în situaţia în care acesta debutează într-o nouă funcţie sau profesie. Or în cazul reclamantului s-a încheiat actul adițional nr.57/24.04.2015, prin care părțile au convenit schimbarea funcției din agent de contractări-achiziţii în aceea de topograf.

A susţinut apelanta că tribunalul a făcut confuzie între regimul juridic aplicabil raporturilor de muncă pe parcursul perioadei de probă şi efectele unui contract individual de muncă pe perioadă determinată.

Notificarea nr.58/23.06.2015 este cuprinsă în cadrul noii perioade de probă, care curge de la începerea activităţii în noua funcţie - 23.04.2015 - , perioadă asumată de salariat în capitolul L lit. a din contractul individual de muncă nr.38/4.04.2014. Ca atare, notificarea a fost legal emisă.

Prin întâmpinarea formulată intimatul a solicitat respingerea apelului ca nefondat, arătând că încă de la începutul contractului individual de muncă a îndeplinit atribuții specifice funcţiei de topograf, ca atare nu se afla într-o nouă perioadă de probă începând cu luna aprilie 2015.

Apelanta a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a reluat susţinerile din apel.

Prin decizia civilă nr. 101/19.01.2017, Curtea de Apel Piteşti – Secţia I civilă a respins ca nefondat apelul formulat de pârâta S.C. F.F. S.R.L. şi a obligat-o la plata sumei 1.500 lei cheltuieli de judecată către intimat.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Prin contractul individual de muncă încheiat pe perioadă nedeterminată, începând cu data de 7.04.2014, s-a stabilit pentru reclamant, având funcţia de agent contractări şi achiziţii, o perioadă de probă de 90 de zile calendaristice (capitolul L lit. a).

Ulterior, între părți s-a încheiat actul adițional nr.57/23.04.2015, prin care s-a modificat funcţia reclamantului din agent contractări şi achiziţii în aceea de topograf, începând cu data de 23.04.2015.

16

Pârâta a considerat că încheierea acestui act adițional are drept consecinţă supunerea reclamantului la o nouă perioadă de probă, faţă de dispoziţiile art.32 alin.2 din Codul muncii.

Potrivit acestui text de lege, „prin excepţie, salariatul poate fi supus la o nouă perioadă de probă în situaţia în care acesta debutează la acelaşi angajator într-o nouă funcţie sau profesie (…).” Aşadar, legiuitorul a reglementat posibilitatea pentru angajator de a-l supune pe salariat la o nouă perioadă de probă, în situaţia schimbării funcţiei, însă instituirea unei noi perioade de probă trebuie menţionată în mod expres.

Această concluzie se desprinde din prevederile art.17 alin.4 rap. la dispoziţiile alin.3 lit. n, potrivit cărora durata perioadei de probă trebuie să se regăsească în conţinutul contractului individual de muncă, precum şi din prevederile art.17 alin.5 din Codul muncii, conform cărora orice modificare a unuia dintre elementele prevăzute la alin.3 (deci şi durata perioadei de probă), în timpul executării contractului individual de muncă, impune încheierea unui act adițional la contract.

În speţă, însă, în actul adiţional nu s-a prevăzut această nouă perioadă de probă, ceea ce înseamnă că angajatorul nu a înţeles să uzeze de dispoziţiile art.32 alin.2 din Codul muncii.

Rezultă, deci că instituirea unei noi perioade de probă trebuie expres prevăzută în cuprinsul actului încheiat între părţile raportului de muncă. Lipsa unei atare menţiuni în actul adițional în litigiu are drept consecinţă inexistenţa unei noi perioade de probă, situaţie faţă de care contractul de muncă al reclamantului nu putea înceta printr-o notificare emisă în baza art.31 alin.3 din Codul muncii. Nefiind în executarea vreunei perioade de probă, reclamantului nu îi putea înceta contractul decât printr-una dintre modalităţile prevăzute în cap. V din Codul muncii.

Pentru toate aceste considerente, Curtea, ca şi tribunalul, apreciază că este nelegală concedierea unilaterală dispusă de angajator, sub forma notificării scrise, fără preaviz, situaţie faţă de care a respins apelul ca nefondat, în temeiul dispoziţiilor art.278 din Codul muncii şi art.480 Cod procedură civilă. În baza dispoziţiilor art.453 Cod procedură civilă, apelanta a fost obligată la plata sumei de 1.500 lei cheltuieli de judecată către intimat, reprezentând onorariu avocat în apel.

4. Riscul normal al serviciului - cauză exoneratoare de răspundere patrimonială a salariatului.

Art.254 alin.2 din Codul muncii

Salariaţii nu răspund patrimonial pentru pagubele cauzate angajatorilor, dacă acestea au fost provocate de forţa

17

majoră, alte cauze neprevăzute şi care nu au putut fi înlăturate sau de riscul normal al serviciului.

Accidentul rutier în care a fost implicat autovehiculul condus de salariat, potrivit atribuţiilor de serviciu, nu se înscrie în noţiunea de risc normal al serviciului dacă se dovedeşte culpa autorului în producerea evenimentului cauzator de prejudicii, riscul reglementat de art.254 alin.2 din Codul muncii, reprezentând o cauză exoneratoare de răspundere exclude orice formă de vinovăţie.

(Decizia civilă nr. 110/23.01.2017)

Constată că, prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Curtea de Argeş, la data de 1.10.2014, reclamanta S.C. C. 88 S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul R.C.I., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 6.589,75 lei, reprezentând contravaloarea reparaţiei maşinii, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acţiunii, s-a arătat că pârâtul a fost angajatul reclamantei în calitate de agent de vânzări, iar pentru exercitarea atribuţiilor de serviciu i s-a predat autoutilitara cu nr. de înmatriculare AG-17-KKK în stare perfectă de funcţionare.

În data de 13.12.2013, în jurul orelor 10:30, pe DN 71 în comuna Doiceşti, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, pârâtul nu a păstrat distanţa faţă de autovehiculul din faţă, cu nr. de înmatriculare DB-09-TBF, intrând în coliziune cu acesta şi provocând avarii la ambele vehicule.

Prin procesul -verbal de contravenţie seria CP nr.2709150/13.12.2013 a fost sancţionat de poliţie cu 320 lei amendă şi 320 puncte amendă pentru încălcarea dispoziţiilor art.108 lit.b) pct.4 din O.U.G. nr.195/2002.

Reclamanta a susţinut şi că potrivit actului adiţional la contractul de muncă din data de 2.09.2013, pârâtul este obligat să remedieze avariile vehiculului condus, produse din culpa sa, însă nu s-a conformat acestei obligaţii, maşina fiind reparată la o unitate service pe cheltuiala societăţii. Conform facturii nr.40668/10.01.2014 contravaloarea lucrărilor de reparaţii s-a ridicat la suma de 9259,75 lei, din care pârâtul a plătit suma de 2670 lei, rămânând de plată suma de 6589,75 lei.

Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepţia de necompetenţă materială a Judecătoriei Curtea de Argeş, iar în ceea ce priveşte fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, pârâtul a susţinut că, nici din cererea de chemare în judecată şi nici din înscrisurile anexate acesteia nu rezultă care sunt avariile produse autovehiculului ca urmare a accidentului din data de 13.12.2013 şi nici existenţa unei relaţii de

18

cauzalitate între pretinsele reparaţii din factura depusă la dosar şi avariile pretinse ca fiind produse în data de 13.12.2013.

Prin sentinţa civilă nr.77/29.01.2015, Judecătoria Curtea de Argeş a admis excepţia de necompetenţă materială a instanţei şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeş, cauză ce a fost înregistrată la data de 20.02.2015.

La data de 3.04.2015, pârâtul a depus la dosarul cauzei o completare a întâmpinării, prin care a dezvoltat apărările formulate iniţial, invocând în plus dispoziţiile art.254 alin.2 din Codul muncii.

Tribunalul Argeş, Secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin sentinţa civilă nr.2079/15.10.2015 a respins acţiunea şi a obligat pe reclamantă la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.236 lei.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că pârâtul a fost angajatul reclamantei în funcţia de agent vânzări începând cu data de 2.09.2013, după cum reiese din contractul individual de muncă înregistrat sub nr.117/30.08.2013 în Registrul General de evidenţă a salariaţilor. Pentru exercitarea atribuţiilor de serviciu, la începutul activităţii, pârâtului i s-a predat autoutilitara cu nr. de înmatriculare AG-17-KKK, potrivit actului adiţional la contractul individual de muncă din data de 2.09.2013.

Prin procesul verbal de contravenţie seria CP nr.2709150/13.12.2013, pârâtul a fost sancţionat cu amendă contravenţională în cuantum de 320 lei pentru nerespectarea dispoziţiilor O.U.G. nr.195/2002. S-a reţinut în sarcina pârâtului că în data de 13.12.2013, în jurul orelor 10:30, pe DN 71 în comuna Doiceşti, a condus autoutilitara cu numărul de mai sus şi nu a păstrat distanţa faţă de autovehiculul din faţă, intrând în coliziune cu acesta şi provocându-i avarii.

Prin acţiune, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 6.589,75 lei, reprezentând contravaloarea reparaţiilor aduse autoutilitarei folosite în exercitarea atribuţiilor de serviciu.

Cu privire la această cerere, instanţa a reţinut că potrivit art.254 alin.1 Codul muncii „Salariaţii răspund patrimonial, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor.”

Prin urmare, pentru angajarea răspunderii patrimoniale a pârâtului este necesar să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: calitatea de salariat a acestuia la data săvârşirii faptelor ce i se impută; fapta ilicită cauzatoare de prejudicii săvârşită în legătură cu munca sa; existenţa unui prejudiciului cert şi nereparat; legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu; vinovăţia pârâtului.

În ceea ce priveşte calitatea de salariat a pârâtului la data producerii prejudiciului ce i se impută, aceasta rezultă din înscrisurile depuse de reclamantă la dosarul cauzei, respectiv

19

contractul individual de muncă încheiat între părţi.În ceea ce priveşte fapta ilicită a pârâtului, existenţa

acesteia a fost dovedită de către reclamantă şi constă în nerespectarea obligaţiei stabilite prin fişa postului de a conduce pe drumurile publice autovehiculul predat pentru exercitarea atribuţiilor de serviciu, conform regulilor de circulaţie, aspect ce rezultă din procesul verbal de contravenţie seria CP nr.2709150/13.12.2013 .

În ceea ce priveşte prejudiciul produs reclamantei prin fapta ilicită a pârâtului, s-a susţinut că acesta este în cuantum de 6.589,75 lei şi reprezintă contravaloarea reparaţiilor aduse autoutilitarei cu nr. de înmatriculare AG-17-KKK ca urmare a incidentului din data de 13.12.2013. În dovedirea acestui prejudiciu, reclamanta a depus la dosarul cauzei factura nr.40668/10.01.2014.

S-a constatat, însă, că unitatea nu a făcut dovada existenţei acestui prejudiciu în patrimoniul său. Astfel, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei nu rezultă că a plătit efectiv suma de 6589,75 lei, căci numai prin achitarea acestei sume s-ar produce un prejudiciu în patrimoniul său.

Dincolo de acest aspect, s-a constatat că în cauza de faţă nu este îndeplinită nici cea de-a treia condiţie pentru angajarea răspunderii patrimoniale a pârâtului, respectiv existenţa legăturii de cauzalitate între fapta ilicită a acestuia şi prejudiciul pretins de reclamantă.

Astfel, reclamanta căreia îi revenea sarcina probei, potrivit art.272 din Codul muncii, nu a făcut nicio dovadă a faptului că avariile pentru care s-au efectuat reparaţiile consemnate în factura nr.40668/10.01.2014 sunt rezultatul accidentului de circulaţie produs de pârât la data de 13.12.2013.

În raport de aceste considerente, instanţa a constatat că în cauză nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art.254 alin.1 Codul muncii în vederea angajării răspunderii patrimoniale a pârâtului, astfel că acţiunea a fost respinsă ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamanta, criticând-o pentru următoarele motive.

În mod greşit, instanţa de fond a reţinut că nu s-a dovedit că apelanta a plătit efectiv suma pretinsă, respectiv nu a făcut dovada existenţei prejudiciului în patrimoniul său.

Cu factura din 10.01.2014, ordinele de plată din 11.02.2014 şi din 24.02.2014 a făcut dovada plăţii sumei de 9.259,75 lei, contravaloarea lucrărilor de reparaţii.

De asemenea, a depus, anexat apelului şi extrasele de cont ce dovedesc plata sumei ce constituie prejudiciu.

Instanţa de fond a mai reţinut, de asemenea, că nu s-a făcut dovada că avariile pentru care s-au efectuat reparaţiile sunt rezultatul accidentului produs la 13.12.2013, iar pârâtul a plătit o

20

parte din prejudiciu.Apelanta a solicitat efectuarea unei expertize tehnice auto

care să stabilească dacă înlocuirea pieselor menţionate în comanda de lucru şi în devizul final s-a datorat accidentului de circulaţie, precum şi dacă lucrările au fost efectuate în plus faţă de cele datorate accidentului.

Prin întâmpinare, intimatul a solicitat respingerea apelului ca nefondat.

În apel, s-a dispus administrarea probei cu înscrisuri, interogatoriu şi expertiză tehnică auto, raportul fiind întocmit de expert T.I..

Prin decizia civilă nr. 110/23.01.2017, Curtea de Apel piteşti – Secţia I civilă a admis apelul formulat de reclamanta S.C. C. 88 S.R.L.; a schimbat sentinţa, în sensul că a admis în parte acţiunea şi a obligat pe pârât la plata sumei de 4.797,57 lei despăgubiri civile; a obligat intimatul - pârât să plătească apelantei-reclamante suma de 1.500 lei, cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Critica prin care apelanta a susţinut că instanţa de fond a reţinut în mod greşit că nu a făcut dovada existenţei prejudiciului în patrimoniul său, câtă vreme nu a dovedit că a plătit efectiv suma pretinsă, factura nr.40668/10.01.2014, nefăcând prin ea însăşi această dovadă, este neîntemeiată.

Apelanta – reclamantă a depus la dosarul cauzei factura din 10.01.2014 pentru dovedirea prejudiciului pe care pretinde că l-a suferit, iar la filele 25-28 dosar fond, a depus devizele finale de lucrări, datate 10.01.2014.

În această situaţie, instanţa de fond era obligată, în baza rolului activ, ca în măsura în care nu considera lămuritoare pentru soluţionarea cauzei aceste înscrisuri, să dispună completarea probatoriilor în sensul de a dispune depunerea la dosar şi a înscrisurilor ce dovedeau achitarea efectivă a sumei de către reclamantă şi pentru lipsa cărora a apreciat că aceasta nu a făcut dovada ce îi incumba în raport de dispoziţiile art. 272 Codul muncii.

În apel, au fost depuse ordinele de plată şi extrasele de cont aferente facturii nr.40668 din 10.01.2014 pentru sumele de 5.000 lei şi 4.259,75 lei, care atestă că apelanta a achitat suma totală de 9.259,75 lei, contravaloarea lucrărilor de reparaţii pentru beneficiarul SC Cartec Trade SRL – societatea care a reparat autoutilitara.

Aşadar, s-a făcut dovada existenţei prejudiciului în patrimoniul apelantei – reclamante.

A fost apreciată ca neîntemeiată şi critica privind greşita statuare a instanţei în sensul că reclamanta nu a dovedit că avariile reparate pentru care s-a achitat suma pretinsă, ar fi rezultatul

21

accidentului de circulaţie produs de pârât la 13.12.2013.Astfel, s-a depus procesul – verbal de contravenţie seria CP

nr.2709150/13.12.2013 care atestă culpa pârâtului în calitate de conducător auto în producerea accidentului, acesta fiind sancţionat pentru nerespectarea dispoziţiilor art.108 lit.b pct.4 din OUG nr.195/2002.

Contravenţia reţinută în sarcina pârâtului ca şi conducător auto a fost cea prevăzută în norma menţionată şi se referă la „nepăstrarea unei distanţe corespunzătoare faţă de vehiculul care îl precede, dacă prin aceasta s-a produs un accident din care au rezultat avarierea unui vehicul sau alte pagube materiale;”

Intimatul – pârât s-a apărat în sensul că volumul şi valoarea reparaţiilor efectuate autovehiculului exced pagubelor produse urmare accidentului, însă din coroborarea probei cu înscrisul „declaraţie”, anexă la procesul – verbal de contravenție, solicitat de instanţa de apel de la Postul de Poliţie Doiceşti Dâmboviţa, cu proba cu expertiză tehnică auto întocmită de expert Tabacu Ion a rezultat că starea descrisă prin avariile „la vedere” în enumerarea conducătorului auto la fila 41 este în concordanţă cu avariile consemnate în comanda de lucru.

Curtea a dispus şi verificarea necesităţii înlocuirii pieselor trecute în comanda de lucru în raport de accidentul produs şi verificarea dacă piesele existente pe autoturism ar fi putut fi refolosite, iar expertiza a dovedit că repararea autoutilitarei s-a făcut în concordanţă cu avariile rezultate din accident şi conform procedurilor normal acceptate de fabricanţii de autovehicule, asigurători şi unităţile service autorizate pentru repararea autovehiculelor.

Totodată, expertul a arătat că prejudiciul nerecuperat de către reclamantă de la intimat este 4.797,56 lei, întrucât diferenţa dintre această sumă şi valoarea devizului de 9.259,75 lei a fost achitată de către pârât, fapt confirmat de reclamantă.

În conformitate cu dispoziţiile art. 254  alin.1 din Codul muncii, salariaţii răspund patrimonial, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor.

Cu probele administrate în cauză, reclamanta a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile contractuale; fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu săvârşită în legătura cu munca de către pârât a fost dovedită şi constă în nerespectarea obligaţiei stabilită prin fişa postului de la fila 50 de a conduce autovehiculul pe drumurile publice conform regulilor de circulaţie, precum şi cu procesul – verbal de contravenţie; existenţa prejudiciului cert şi nereparat a fost dovedită cu înscrisurile depuse la instanţa de fond şi în apel – factură, ordine de plată, extrase de cont, expertiză tehnică; legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptelor; vinovăţia

22

pârâtului rezultă din procesul verbal de contravenţie ce atestă culpa acestuia prin încălcarea dispoziţiilor art. 108 lit.b pct.4 din OUG nr.195/2002.

Răspunderea civilă este atrasă potrivit art.1350 Cod civil, care constituie dreptul comun în materia răspunderii contractuale ale cărei reguli sunt aplicabile şi răspunderii salariatului, conform menţiunilor exprese ale art.254 alin.1 Codul muncii, pentru culpă, indiferent de gravitatea acestuia.

Pârâtul a invocat drept cauză exoneratoare de răspundere riscul normal al serviciului, potrivit art.254 alin.2) Codul muncii, conform cu care salariaţii nu răspund de pagubele provocate de forţa majoră sau de alte cauze neprevăzute care nu puteau fi înlăturate şi nici de pagubele care se încadrează în riscul normal al serviciului, arătând că postul de agent vânzări pe care îl ocupa impunea conducerea autovehiculului de serviciu.

Nu poate fi reţinută susţinerea că accidentul se încadrează în riscul normal al serviciului, în prezenţa obligaţiilor înscrise în fişa postului şi actul adiţional la contractul individual de muncă, care impun repararea avariilor la autovehicul, datorate şoferului, deci din culpa acestuia, câtă vreme culpa a fost relevată conform procesului – verbal de contravenţie; în prezenţa acestor obligaţii clare, riscul normal al serviciului este bine delimitat şi trebuie raportat la obligaţiile inserate în actul adiţional şi fişa postului.

Prin urmare este lipsită de fundament concluzia instanţei de fond în sensul că reclamanta, căreia îi incumbă sarcina probei, nu a făcut dovada tuturor elementelor răspunderii patrimoniale a salariatului, astfel încât soluţia instanţei fiind nelegală şi netemeinică, a fost admis apelul în temeiul dispoziţiilor art.480 Cod civil şi schimbată sentinţa în sensul că se va admite în parte acţiunea şi va fi obligat pârâtul în temeiul dispoziţiilor art.254 alin.1 Codul muncii, la plata sumei de 4797,57 lei despăgubiri civile.

În temeiul dispoziţiilor art.453 alin.2 Cod procedură civilă, a fost obligat intimatul la plata sumei de 1.500 lei, cheltuieli de judecată către apelantă.  

5. Revizuirea – condiţia evocării fondului în cazul hotărârilor potrivnice

Art.509 alin.1 pct.1-11 Cod procedură civilă

Revizuirea se poate formula împotriva unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul pentru motivele prevăzute de art.509 alin.1 pct.1-11 Cod procedură civilă.

Potrivit art.509 alin.1 pct.8 Cod procedură civilă, existenţa hotărârilor definitive şi potrivnice pronunţate de

23

aceeaşi instanţă sau instanţe diferite constituie motiv de revizuire pentru încălcarea principiului autorităţii de lucru judecat a primei hotărâri.

Respectarea efectelor autorităţii de lucru judecat a primei hotărâri impune revizuirea hotărârii potrivnice chiar dacă nu este pronunţată asupra fondului sau nu evocă fondul, deoarece în caz contrar nu s-ar mai atinge scopul pentru care s-a reglementat motivul de revizuire.

(Decizia civilă nr. 147/25.01.2017)

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 17.10.2016, revizuientele M.E.C. (fostă M.) C., F.G.C. şi M. (fostă P.) M.E. au solicitat, în contradictoriu cu intimaţii M.V. şi M.S., revizuirea deciziei civile nr.2679 din 19 septembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Argeş, în dosarul nr.16341/280/2014.

În motivarea cererii întemeiate pe disp. art.509 pct.8 Cod procedură civilă, revizuientele au arătat că prin decizia civilă nr.2679 din 19 septembrie 2016, a cărei revizuire se solicită, a fost admis apelul formulat de pârâţii M.V. şi M.S. împotriva sentinţei civile nr.5601/24.06.2015, pronunţată de Judecătoria Piteşti, care a fost schimbată în sensul respingerii acţiunii, ca nefondată, cu obligarea revizuientelor la cheltuieli de judecată.

Această decizie a fost pronunţată în acţiunea prin care reclamantele, revizuientele din cererea de faţă, au chemat în judecată pe pârâţii M.V. şi M.S., solicitând obligarea acestora să le respecte dreptul de proprietate şi posesie asupra suprafeţei de teren de 321 mp situat în intravilanul oraşului Ştefăneşti, învecinat la Nord cu proprietatea M.V. şi M.S., la Sud cu Zamfirescu I., la Vest cu Şoseaua Morii, la Est - rest proprietate reclamante şi este contrară deciziei civile nr.1104/R/03.07.2009, pronunţată de Tribunalul Argeş, în dosarul nr.3363/280/2006, prin care s-a omologat raportul de expertiză - Anexa 3, întocmit de expert S.Gh. în varianta a treia, atribuindu-se numitului M.V. suprafaţa de 2120,87 mp compusă din 1000 mp + 1120,87 mp, lotului nr.2, respectiv F.G. suprafaţa de 1120,87 mp compusă din 960 mp + 160,60 mp (cotă parte din aleea de servitute) şi lotul nr.3 M.E. - suprafaţa de 1120,87 mp compusă din 960 mp + 160,60 mp. Prin această hotărâre s-a reţinut că de pe urma autorilor M.M., decedat la 23.02.1992 şi M.M., decedată la 05.10.1996, a rămas o suprafaţa de teren de 3400 mp dintr-un total de 4400 mp, defuncţii înstrăinând către intimaţii-pârâţi M.V. şi M.S. suprafaţa de teren de 1000 mp, pe care sunt edificate o casă, o magazie şi un coteţ care nu au fost introduse la masa de partaj, conform contractului de întreţinere nr.9519/21.08.2010, fără schiţă.

Prin aceiaşi hotărâre s-a menţionat că loturile nr.2 şi nr.3 au primit în proprietate câte 1120,87 mp, compuşi din câte 960,27

24

mp + câte 160,60 mp tot în proprietate, însă aceste suprafeţe de câte 160,60 mp cu destinaţia de servitute de trecere pentru loturile nr. 2 şi nr.3, pentru ca ulterior să nu existe litigii între persoanele cărora le-au fost atribuite aceste loturi, ţinând cont că celelalte suprafeţe de câte 960,27 mp ar fi rămas locuri înfundate, fără acces la calea publică.

Ca atare, au susţinut revizuientele, prin această hotărâre rămasă irevocabilă, s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că suprafaţa de 321,20 mp compusă din câte 160,60 mp, revin în proprietate moştenitorilor M.E. şi F.G., neafectând cu nimic cei 1000 mp pe care M.V. i-a primit împreună cu soţia sa, potrivit contractului de întreţinere nr. 9519/21.08.2010.

Fără a ţine cont de analiza amplasamentului celor 1000 mp din actul de întreţinere, aşa cum s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat prin decizia civilă nr.1104/R/08.07.2009 a Tribunalului Argeş, acelaşi tribunal, prin decizia civilă nr.2679/19.09.2016, a tras concluzia că cei 321 mp ce formează obiectul acţiunii în revendicare, constituie alee de servitute şi nu proprietatea moştenitorilor F.G. şi M.E., motiv pentru care a apreciat că se impune respingerea acţiunii în revendicare.

De asemenea, cu ocazia pronunţării deciziei civile nr.2679/19.09.2016, instanţa a reţinut că intimata M.S. nu a fost parte în procesul de partaj şi ca atare această hotărâre nu-i este opozabilă, însă ignoră faptul că în procesul de partaj a fost analizată situaţia juridică a terenului de 1000 mp, această intimată ştiind de procesul de partaj, iar în prezenta acţiune în revendicare a invocat acelaşi contract de întreţinere analizat în hotărârea de partaj şi nu un alt titlu de proprietate.

În fine, au precizat revizuientele, prin decizia civilă nr.2679/19.09.2016, a cărei revizuire o solicită, au fost ignorate total răspunsurile la interogatoriile luate pârâţilor M.V. şi M.S., la întrebarea nr.6 aceştia fiind de acord să le respecte proprietatea şi posesia asupra celor 321 mp, cu condiţia ca revizuientele să suporte toate cheltuielile cu lucrările de desfiinţare a canalului, conductei de apă, stâlpului de electricitate şi bolţii de viţă de vie.

Faţă de cele de mai sus, s-a solicitat admiterea cererii de revizuire aşa cum a fost formulată.

Prin decizia civilă nr. 147/25.01.2017, Curtea de Apel Piteşti – Secţia I civilă a respins cererea de revizuire, reţinând următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 27.06.2014 pe rolul Judecătoriei Piteşti, reclamantele M.E., C.(M.) C., F.G.C. şi M.(P.) M.E. au chemat în judecată pe pârâţii M.V. şi M.S., pentru a fi obligaţi să le respecte dreptul de proprietate şi posesia terenului de 321 mp, situat în intravilanul comunei Ştefăneşti, învecinat: la N - proprietatea M.V. şi M.S., la S – Z.I., la V - Şoseua Morii, la E - rest

25

proprietate reclamante; să ridice de pe acest teren un canal cu cămin şi robineţi de apă cu conductă îngropată şi un stâlp electric, precum şi o boltă de viţă de vie, iar în caz de refuz să fie autorizate reclamantele să efectueze lucrările pe cheltuiala pârâţilor, lucrare evaluată la 1.000 lei, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr.5601 din 24 iunie 2015, pronunţată de Judecătoria Piteşti, au fost respinse ca neîntemeiate excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor, a fost admisă acţiunea formulată de reclamante şi au fost obligaţi pârâţii să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de 321 mp, situată în intravilanul comunei Ştefăneşti, învecinată: la N cu proprietatea M.A. şi S., la S cu Z., la V cu Şos. Morii şi la E cu rest proprietate; să ridice de pe terenul reclamantelor un canal cu cămin şi robineţi de apă, cu conductă îngropată, un stâlp electric şi o boltă de viţă de vie, iar în caz de refuz al acestora au fost autorizate reclamantele să efectueze această lucrare pe cheltuiala pârâţilor.

Prin decizia civilă nr.2679 din 19 septembrie 2016, Tribunalul Argeş a admis apelul declarat de pârâţi şi a schimbat sentinţa civilă nr.5601 din 24 iunie 2015, în sensul respingerii ca nefondată a acţiunii formulată de reclamante.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reţinut următoarele:

Apelanţii M.V. şi M.S., potrivit contractului de întreţinere autentificat sub nr.9519/21.08.1990 la fostul Notariat de Stat al judeţului Argeş, sunt proprietarii terenului în suprafaţă de 1000 mp şi a construcţiilor amplasate pe acesta, respectiv casă şi magazie, situat în comuna Ştefăneşti, sat Valea Mare, judeţul Argeş, dobândite de la M.M. şi M.M., părinţii apelantului-pârât. Ulterior intervenirii decesului numiţilor M.M. şi M.M., prin sentinţa civilă nr.645/23.01.2009 a Judecătoriei Piteşti, pronunţată în dosarul nr.3363/280/2006, astfel cum a fost modificată în recurs de Tribunalul Argeş prin decizia civilă nr.1104/R din 03.07.2009, s-a constatat deschisă succesiunea autorilor comuni, precum şi masa succesorală rămasă de pe urma acestora, respectiv: teren în suprafaţă de 3400 mp, teren situat în Ştefăneşti, sat Valea Mare, judeţul Argeş. S-a constatat de asemenea că M.V. are un drept de creanţă constând în contravaloarea investiţiei efectuate cu plantarea unor pomi fructiferi şi s-a dispus ieşirea din indiviziune a părţilor conform variantei III a raportului de expertiză întocmit de expertul S.Gh..

Tribunalul a mai reţinut că prin decizia civilă nr.2028/20.09.2013 pronunţată de Tribunalul Argeş în dosarul nr.14301/280/2010*, s-a statuat că în varianta omologată prin care s-a sistat starea de indiviziune dintre părţi prin decizia civilă nr.1104/R din 3.07.2009, aleea de servitute, atribuită câte 160,60 mp în lotul lui

26

F.G. şi tot atât în lotul lui M.E. (total 321,2 mp teren) trece şi pe terenul de 1000 mp din contractul de întreţinere, teren proprietatea lui M.V.şi M.S., care nu face obiectul partajului succesoral. Prin aceeaşi decizie s-a mai reţinut că M.S. este un terţ faţă de executarea silită şi opune un titlul valabil intimatelor-creditoarea, pentru terenul de 1000 mp din contractul de întreţinere, care nu face obiectul partajului.

S-a reţinut de către tribunal că, chestiunile litigioase dezlegate prin decizia civilă nr.2028/20.09.2013 a Tribunalul Argeş se impun cu putere de lucru judecat în prezenta cauză şi nu pot fi ignorate. Astfel, s-a statuat prin decizia civilă nr.2028/20.09.2013 a Tribunalul Argeş că în varianta prin care s-a dispus ieşirea din indiviziune în dosarul nr.3363/280/2006, prin decizia civilă nr. 1104/R/03.07.2009, s-a împărţit toată suprafaţa de teren reţinută la partaj de 3362,60 mp, însă în lotul nr.1 ce i-a revenit lui M.V. s-a adăugat în mod nejustificat şi suprafaţa de 1000 mp din contractul de întreţinere, teren ce nu a fost reţinut la masa partajabilă, rezultând în lotul acestuia teren în suprafaţă de 2120,87 mp. S-a mai reţinut că prin executarea silită realizată în temeiul deciziei civile nr.1104/R/03.07.2009 a Tribunalului Argeş este încălcat dreptul de proprietate al recurenţilor contestatori M., drept dobândit de aceştia prin contractul de întreţinere autentificat sub nr.9519/21.08.1990. Astfel, s-a constatat că la data ieşirii din indiviziune a moştenitorilor defuncţilor M.M. şi M.M., aceştia nu mai aveau în patrimoniu terenul în suprafaţă de 1000 mp pe care îl înstrăinaseră încă din data de 21.08.1990 prin contractul de întreţinere, apelanţilor-pârâţi. Tribunalul a mai reţinut şi faptul că sentinţa de partaj nu îi este opozabilă apelantei-pârâte M.S., aceasta nefiind parte în acel proces.

Faţă de cele reținute anterior, s-a constatat că nu este întemeiată excepția inadmisibilității cererii de revizuire invocata de către intimați, pe motiv ca hotărârea nu ar fi susceptibila de revizuire, neevocând fondul.

Astfel, potrivit art. 509 alin 1 pct. 8 Cod procedura civilă, revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri. Totodată, conform art. 509 alin 1 Cod procedura civila, pentru motivele de revizuire prevăzute la alin. (1) pct. 3, dar numai în ipoteza judecătorului, pct. 4, pct. 7 - 10 sunt supuse revizuirii şi hotărârile care nu evocă fondul.

Prin urmare, în cazul motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin 1 pct. 8 Cod procedura civila, legea nu reglementează condiția ca hotărârea sa evoce fondul, astfel încât nu va mai fi analizată această condiție în speța.

Cu privire la admisibilitatea cererii de revizuire, Curtea a constatat că potrivit dispoziţiilor art.509 alin.1 pct.8 Cod procedură

27

civilă, pentru a se putea cere revizuirea unei hotărâri pe motivul prevăzut de art.509 pct.8 Cod procedură civilă şi anume contrarietate de hotărâri, este necesar ca în cadrul celui de-al doilea litigiu să nu se fi invocat prima hotărâre sau chiar dacă s-ar fi invocat, instanța să fi omis să soluționeze excepția puterii de lucru judecat.

Aceasta deoarece, dacă s-ar admite interpretarea contrară şi s-ar considera că revizuirea pentru contrarietate de hotărâri este admisibilă în orice situație, ar însemna să se nesocotească puterea lucrului judecat rezultând din cea de a doua hotărâre care a avut în vedere autoritatea de lucru judecat.

În cauză, s-a constatat că în cadrul litigiului ce a făcut obiectul dosarului nr.16341/280/2014, finalizat cu decizia civilă nr.2679/19 septembrie 2016, a fost invocată şi analizată hotărârea anterioară, respectiv decizia civilă nr.1104/R din 3 iulie 2009 pronunţată de Tribunalul Argeş în dosarul nr.3363/280/2006, ce a stat la baza pronunțării deciziei civile nr.2028/20.09.2013 a Tribunalul Argeş, pe care s-a întemeiat hotărârea atacata. Astfel, s-a reținut in baza deciziei nr. 2028/20.09.2013 că, potrivit deciziei civile nr. 1104/R/03.07.2009, s-a împărţit toată suprafaţa de teren reţinută la partaj de 3362,60 mp, însă în lotul nr.1 ce i-a revenit lui M.V. s-a adăugat în mod nejustificat şi suprafaţa de 1000 mp din contractul de întreţinere, teren ce nu a fost reţinut la masa partajabilă, rezultând în lotul acestuia teren în suprafaţă de 2120,87 mp.

Prin urmare, tocmai în baza acestei hotărâri şi în urma analizării efectelor ei, chiar daca analizând o a doua hotărâre care s-a bazat pe decizia civila nr.1104/R din 3 iulie 2009, instanța a admis apelul declarat de pârâţii M.V. şi M.S., cu consecinţa respingerii acţiunii reclamantelor.

Prin urmare, nu se mai poate pune în discuție autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr.1104/R din 3 iulie 2009 pronunţată de Tribunalul Argeş în dosarul nr.3363/280/2006, întrucât această decizie a fost deja analizată de instanța ce a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se solicită, prin prisma analizării efectelor deciziei civile nr. 2028/20.09.2013.

Pe de alta parte, neluarea în considerare a răspunsurilor la interogatoriu, cum susțin revizuienţii, nu poate constitui motiv de revizuire, neîncadrându-se în cazurile limitativ prevăzute de Codul de procedura civilă, pentru această cale extraordinară de atac.

Pentru toate aceste considerente, constatând că nu sunt îndeplinite condițiile pentru admiterea cererii de revizuire, a fost respinsă cererea de faţă.

6. Omisiunea angajatorului de a dispune măsuri corespunzătoare pentru protecţia socială a personalului

28

disponibilizat - cauză de nevalabilitate a deciziei de concediere

Art.76 Codul muncii

Valabilitatea deciziei de concediere se apreciază în raport de dispoziţiile prevăzute de art.76 Codul muncii privind: cauza desființării locului de muncă, anterioară momentului emiterii deciziei, precum şi condiţiilor de formă pe care trebuie să le îndeplinească actul de concediere.

Omisiunea angajatorului de a face demersurile corespunzătoare în vederea aplicării măsurilor de protecţie socială salariaţilor concediaţi nu afectează valabilitatea deciziei de concediere, deoarece, obligaţia în măsura prevederii în actul normativ este ulterioară datei emiterii actului de încetare a raportului individual de muncă, cauzele de încetare fiind anterioare sau contemporane cu această dată.

(Decizia civilă nr. 230/02.02.2017)

Prin contestaţia înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea la data de 30.07.2015 contestatorul T.N. a chemat în judecată R.A.J.D.P. Vâlcea, solicitând pronunţarea unei hotărâri prin care să fie anulată decizia de concediere nr.163/16.06.2015 emisă de către intimată cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară, în sensul reintegrării pe postul avut anterior şi a obligării angajatoarei la plata despăgubirilor egale cu salarii indexate, majorate şi reactualizate, precum şi a celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatorul de la încetarea raporturilor de muncă şi până la integrarea efectivă.

S-a mai solicitat obligarea intimatei la plata despăgubirilor, reprezentând contravaloarea prejudiciului moral.

În motivarea cererii s-a arătat că prin decizia nr.163/16.06.2015, intimata a decis încetarea contractului individual de muncă încheiat cu contestatorul în baza art.65 şi 66 din Codul muncii.

Anterior concedierii, intimata nu a urmat procedura specială reglementată de art.69 şi 70 din Codul muncii privitoare la concedierea colectivă, în sensul informării salariaţilor a consultării cu sindicatul şi a notificării I.T.M. şi A.T.O.F.M. cu privire la măsurile dispuse potrivit art.69 alin.2 din acelaşi cod.

Intimata nu a respectat nici prevederile OUG nr.36/2013, privind aplicarea în perioada 2013-2018 a unor măsuri de protecţie socială acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective şi efectuate în baza planurilor de disponibilizare.

29

S-a mai motivat sancţiunea nulităţii absolute a deciziei de concediere şi sub aspectul că nu s-au respectat criteriile de disponibilizare menţionate în cuprinsul actului.

Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea contestaţiei ca nefondată pentru apărările arătate pe larg în conţinutul actului procedural.

Tribunalul Vâlcea, prin sentinţa civilă nr.1032 din 08 iunie 2016, a respins contestaţia ca nefondată.

Pentru a pronunţa o astfel de soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că Regia Autonomă Judeţeană de Drumuri şi Poduri Vâlcea la care a fost angajat contestatorul pe postul de şofer, a demarat un program de restructurare şi reorganizare urmare a dificultăţilor economice, urmărind eliminarea a pierderilor neexploatare sau reducerea acestora, eficientizarea actului managerial, utilizarea potenţial uman şi tehnic existent, diminuarea cheltuielilor financiare, cu scopul producerii unor efecte pozitive asupra mediului de afaceri.

Pe baza programului de restructurare, aprobat prin Hotărârea nr.70/31.03.2015 adoptată de C.J. Vâlcea, intimata a trecut la concedieri colective, despre măsura ce urma să o adopte fiind notificat I.T.M., A.T..O.F.M., dar şi sindicatul, acesta de pe urmă participând la mai multe negocieri având ca obiect măsurile prevăzute de art.69 din Codul muncii.

În cadrul programului de restructurare din organigrama regiei a fost suprimat postul ocupat acela de şofer de autoturisme şi camionete, sens în care au fost respectate dispoziţiile art.65 alin.2 din Codul muncii, începând cu data de 01.04.2015 dintr-un număr total de 233 de muncitori calificaţi, potrivit statului de funcţii, se mai găseau un număr de 148 de muncitori.

Cauza desfiinţării postului a fost justificată de către intimată prin măsurile de restructurare adoptate urmare a dificultăţilor economice prin care a trecut, astfel că în acest sens, s-a făcut dovada cauzei reale la care se referă dispoziţiile art.65 alin.2 Codul muncii.

Critica contestatorului potrivit căreia intimata nu a aplicat măsurile de protecţie socială prevăzută de OUG nr.36/2013, a fost considerată de către instanţa de fond ca fiind nefondată, întrucât lipsa măsurilor nu poate să afecteze valabilitatea măsurii de concediere, de altfel, angajatoarea nu figurează pe lista operatorilor economici ai căror salariaţi pot beneficia de măsurile de protecţie instituite de actul normativ evocat.

Pentru vechimea neîntreruptă în muncă în cadrul intimatei, salariatul beneficiază de o compensaţie acordată în cuantum de 6 salarii medii brute pe unitate, pe durata a 6 luni de zile plătite în 4 tranşe.

30

Cu privire la nerespectarea criteriilor de priorităţi la concediere, tribunalul a reţinut că intimata a avut în vedere criteriile sociale prevăzute de art.22 alin.1 lit.c) şi alin.3 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.

Împotriva sentinţei a formulat apel contestatorul pentru motive de nelegalitate, în dezvoltarea cărora s-a arătat în esenţă că instanţa de fond a făcut o apreciere greşită asupra condiţiilor de nulitate a deciziei de concediere pe care le-a reiterat, aşa cum au fost descrise în cererea de chemare în judecată.

Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea apelului ca nefondat şi păstrarea soluţiei primei instanţe, care a făcut o apreciere corectă asupra condiţiilor de valabilitate ale deciziei de concediere.

Prin decizia civilă nr. 230/02.02.2017, Curtea de Apel Piteşti a respins, ca nefondat, apelul formulat de contestator.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Intimata a decis încetarea contractului individual de muncă în baza art.65 alin.2 Codul muncii pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, locul său de muncă fiind desfiinţat în mod efectiv şi ca urmare a unei cauze reale şi serioase.

Decizia de concediere a luat-o intimata, după aplicarea programului de restructurare aprobat prin Hotărârea nr.70/31.03.2015 adoptată de Consiliul Judeţean Vâlcea, care a urmărit ca obiectiv eficientizarea activităţii economice, sens în care au fost restructurate locuri de muncă, unul dintre acestea fiind postul de şofer autoturisme şi camionete ocupat de către contestator.

Desfiinţarea locului de muncă urmare a punerii în aplicare a programului de restructurare, îndeplineşte condiţiile la care se referă dispoziţiile art.65 alin.2 Codul muncii, respectiv acelea a unei cauze reale şi serioase.

Contestatorul a criticat decizia de concediere şi sub aspectul că anterior încetării raportului individual de muncă, intimata nu a respectat procedura specială şi prealabilă, aceea de informare a salariaţilor, a reprezentanţilor lor cu privire la metodele şi mijloacele de evitare a concedierii colective, a reducerii numărului de salariaţi, precum şi atenuării consecinţelor sale prin recurgerea la măsuri sociale, una dintre ele fiind recalificarea sau reconversia profesională.

De asemenea, a fost criticată decizia şi pentru lipsa informării I.T.M. şi A.T.O.F.M., potrivit art.70 din Codul muncii, dar şi a lipsei analizei criteriilor de priorităţi la concediere.

Instanţa de fond a reţinut în mod corect că intimata a respectat procedura prealabilă a concedierii, în sensul că au avut loc negocieri cu sindicatul, au fost informaţi salariaţii cu privire la motivele care determină concedierea colectivă, a numărului de

31

salariaţi ce urmează a fi disponibilizaţi, fiind notificat în legătură cu măsurile ce urmau a fi adoptate de I.T.M. şi A.T.O.F.M..

Tribunalul a făcut o analiză corectă şi asupra criticii privind omisiunea intimatei de a lua măsuri pentru punerea în aplicare a dispoziţiilor OUG nr.36/2013, privind aplicarea în perioada 2013-2018 a măsurilor de protecţie socială acordată persoanelor disponibilizate.

În cadrul negocierilor cu sindicatul, potrivit art.69 alin.1 lit.b) din Codul muncii, intimata şi-a îndeplinit obligaţia de a ajunge la un acord în legătură cu măsurile având ca scop atenuarea consecinţelor încetării raporturilor juridice de muncă din motive care nu au ţinut de persoana salariaţilor prin recurgerea la măsuri sociale.

Una dintre măsurile cu caracter social de care a beneficiat salariatul a fost acordarea compensaţiei pentru vechimea neîntreruptă în cadrul aceleiaşi unităţi în cuantum de 6 salarii brute plătite în 4 tranşe, timp de 6 luni.

Omisiunea intimatei de a face demersuri pentru punerea în aplicare a normelor unui act normativ ale căror efecte se produc după încetarea raportului juridic de muncă nu poate să fie considerată ca una care să afecteze valabilitatea actului de concediere, deoarece cauza de nulitate trebuie să fie analizată numai în raport de dispoziţiile art.76 din Codul muncii, respectiv în raport de condiţiile legale existente la data emiterii actului.

Intimata, cu privire la acest motiv de nulitate, s-a apărat în sensul că nu se încadra în categoria agenţilor economici, prevăzută de OUG nr.36/2013, ai căror salariaţi aveau dreptul să beneficieze de măsurile de protecţie legală.

În apel, s-a criticat sentinţa şi sub aspectul că tribunalul a analizat în mod greşit motivul nulităţii deciziei de concediere privind criteriile de stabilire a ordinii de priorităţi.

Potrivit art.76 din Codul muncii, sub sancţiunea nulităţii absolute, decizia de concediere trebuie să cuprindă în mod obligatoriu criteriile de stabilire a ordinii de priorităţi potrivit art.69 alin.2 lit.d) din acelaşi cod.

Criteriile prevăzute de art.69 alin.2 lit.d) Codul muncii sunt aplicabile pentru departajarea salariaţilor, după evaluarea realizării obiectivelor de performanţă.

Intimata, după evaluarea profesională, a avut în vedere criteriile de priorităţi, unul dintre aceştia de natură să departajeze salariaţii fiind acela de ordin social, respectiv „al persoanelor aflate în întreţinerea persoanei în cauză”.

Din tabelul depus la dosarul la instanţa de fond a rezultat că, faţă de alţi salariaţi contestatorul la data concedierii nu avea şi alte persoane în întreţinere, criteriu determinant pentru departajare, aşa după cum a apreciat şi intimata.

32

Faţă de toate aceste considerente, în baza art.480 Cod procedură civilă, Curtea a respins apelul ca nefondat.

7. Procedura administrativă prealabilă şi obligatorie având ca obiect verificarea dosarelor de daună şi a creanţelor de asigurări de către Fondul de garantare a asiguraţilor.

Art.13 alin.5 din Legea nr.213/2015, privind fondul de garantare a asiguraţilor

Plata sumelor cu titlu de despăgubiri în cazul falimentului asiguratorului se face creditorilor după verificarea dosarelor de daună şi a creanţelor înregistrate de către Fondul de garantare a asiguraţilor potrivit normelor aplicabile şi condiţiilor din contractul de asigurare încheiat cu asiguratul aflat în insolvenţă.

Cuantumul sumei se stabileşte de către Comisia specială constituită potrivit art.23, alin.2 din Legea nr.503/2004, republicată cu modificările ulterioare, printr-o decizie împotriva căreia persoana nemulţumită poate să formuleze contestaţie la instanţa de contencios administrativ potrivit art.13 alin.5 din Legea nr.213/2015, privind fondul de garantare a asiguraţilor.

Procedura prealabilă de verificare a creanţelor are caracter administrativ şi obligatoriu, astfel că cererea de chemare în garanţie formulată în condiţiile art.72 Cod procedură civilă pentru introducerea în cauză a Fondului de garantare a asiguraţilor este condiţionată de îndeplinirea acestei proceduri potrivit art.193 din acelaşi cod.

(Decizia civilă nr. 233/03.02.2017)

Constată că, prin sentinţa civilă nr.734 din 22 aprilie 2016, pronunţată în dosarul nr.6876/90/2013*,Tribunalul Vâlcea a disjuns capătul de cerere formulat de reclamantul G.G. în contradictoriu cu pârâta S.C. A. Asigurări S.A., prin lichidator judiciar provizoriu KPMG R. SPRL S.C. A. Asigurări S.A. şi a dispus formarea unui nou dosar, ce va fi repartizat aceluiaşi complet, a admis excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere formulat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, respingându-l ca inadmisibil.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut în fapt şi în drept următoarele:

La termenul de judecată din data de 11.03.2016, după dezbateri în contradictoriu, tribunalul a admis cererea formulată de reclamant, în sensul conceptării Fondului de Garantare a Asiguraţilor şi a dispus citarea acestuia în calitate de pârât.

33

La termenul de judecată din data de 22.04.2016, apărătorul reclamantului a învederat că anterior formulării cererii de introducere în cauză a Fondului de Garantare a Asiguraţilor, respectiv la data de 09.02.2016, reclamantul nu a adresat Fondului o cerere în vederea deschiderii dosarului de daună, potrivit dispoziţiilor art.12 alin.1 din Legea nr.213/2015, deoarece formulase deja această cerere faţă de A., iar Fondul de Garantare a Asiguraţilor a preluat toate dosarele de la A., totodată arătând că reclamantul nu a adresat Fondului o cerere de plată, conform art.14 alin.1 şi 2 din acelaşi act normativ.

La acelaşi termen de judecată, ulterior concluziilor părţilor, tribunalul a dispus disjungerea cauzei în ce priveşte capătul de cerere formulat în contradictoriu cu pârâta A. şi formarea unui nou dosar, urmând ca cererea de suspendare formulată de pârâta A SA să fie pusă în discuţie la termenul ce se va acorda în cauză, în dosarul nou format.

Tot la termenul de judecată din 22.04.2016, tribunalul a pus în discuţia părţilor calificarea juridică a excepţiei prematurităţii formulării capătului de cerere în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, invocată de acesta prin întâmpinarea de la fila 114 şi a calificat-o ca fiind excepţia inadmisibilităţii formulării cererii, deoarece, în ipoteza neîndeplinirii unei proceduri prealabile, sancţiunea care ar interveni nu ar fi prematuritatea cererii, ci inadmisibilitatea acesteia.

Analizând excepţia inadmisibilităţii formulării capătului de cerere în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, tribunalul a constatat că la data de 21.01.2016, pârâta a formulat cerere scrisă prin care a solicitat suspendarea judecăţii cauzei în temeiul art.262 alin.4 şi art.75 alin.1 din Legea nr.85/2014, întrucât prin sentinţa civilă nr.9661/03.12.2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a VII-a Civilă în dosarul nr.32802/3/2015, a fost deschisă procedura insolvenţei faţă de pârâtă, ataşând la cerere un certificat de grefă.

Ulterior, la data de 09.02.2016, reclamantul a formulat o cerere de introducere în cauză a Fondului de Garantare a Asiguraţilor, admisă de instanţă în şedinţa publică din 11.03.2016, dispunându-se conceptarea, în calitate de pârât, a Fondului de Garantare a Asiguraţilor, potrivit art.2 alin.1 din Legea nr.213/2015, potrivit căruia Fondul, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător.

S-a considerat că Fondul poate avea calitatea de pârât într-o cauză aflată pe rolul instanţelor judecătoreşti, aceasta şi prin raportare la art.13 alin.6 din Legea nr.213/2015, potrivit căruia dreptul la acţiune contra Fondului pentru plata indemnizaţiilor/despăgubirilor se prescrie în termen de 5 ani

34

calculaţi de la data naşterii dreptului, dar nu înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment.

Însă, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art.12 alin.1 şi art.14 alin.1 şi 2 din Legea nr.213/2015, s-a reţinut că anterior formulării cererii de chemare în judecată împotriva Fondului de Garantare a Asiguraţilor, creditorul de asigurări trebuie să urmeze o procedură prealabilă, respectiv notificarea Fondului în vederea deschiderii dosarului de daună, iar dacă dosarul de daună a fost deja deschis de către societatea de asigurare intrată în insolvenţă şi preluat de Fond, notificarea Fondului în vederea plăţii despăgubirilor.

La termenul de judecată din data de 22.04.2016, apărătorul reclamantului a învederat că anterior formulării cererii de introducere în cauză a Fondului de Garantare a Asiguraţilor, respectiv la data de 09.02.2016, reclamantul nu a adresat Fondului o cerere în vederea deschiderii dosarului de daună, potrivit dispoziţiilor art.12 alin.1 din Legea nr.213/2015, întrucât formulase deja această cerere faţă de A., iar Fondul de Garantare a Asiguraţilor a preluat toate dosarele de la A., totodată arătând că reclamantul nu a adresat Fondului o cerere de plată, conform art.14 alin.1 şi 2 din acelaşi act normativ.

Aşadar, în condiţiile în care dosarul de daună fusese deja deschis de asiguratorul A. şi preluat de Fond, nu mai era necesar ca reclamantul să sesizeze Fondul în temeiul art.12 alin.1 din Legea nr.213/2015 în vederea deschiderii dosarului de daună, deoarece acesta fusese deja deschis de asiguratorul A., însă trebuia să înainteze Fondului o notificare în vederea încasării despăgubirilor, conform art.14 alin.1 şi 2 din acelaşi act normativ şi numai în ipoteza respingerii cererii de către Fond, reclamantul avea posibilitatea sesizării instanţei de judecată.

Posibilitatea sesizării instanţei cu o cerere de chemare în judecată îndreptată împotriva Fondului doar după notificarea acestuia în vederea acordării despăgubirilor şi respingerea de către Fond a acestei notificări, rezultă şi din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art.13 alin.3-5 din Legea nr.213/2015.

De asemenea, s-a arătat în considerente, potrivit alin.6 al art.13 din Legea nr.213/2015, dreptul la acţiune contra Fondului pentru plata indemnizaţiilor/despăgubirilor se prescrie în termen de 5 ani, calculaţi de la data naşterii dreptului, dar nu înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment.

În condiţiile în care, anterior sesizării instanţei, reclamantul nu a adresat o notificare Fondului în vederea plăţii benevole a despăgubirilor, notificare care să fie verificată de comisia specială care emite o decizie de admitere sau de respingere, capătul

35

de cerere formulat de reclamant în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor s-a considerat a fi inadmisibil.

Împotriva sentinţei a formulat apel, în termen, reclamantul G.G. criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie astfel:

Hotărârea instanţei de fond este lipsită de temei legal, nu are în vedere în întregime mijloacele de apărare, nici probatoriul administrat şi cuprinde motive contradictorii în soluţia dată excepţiei invocate în cauză.

Argumentând criticile, apelantul a arătat că acţiunea a fost promovată anterior intrării în vigoare a Legii nr.213/2015 şi că erau aplicabile normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, cuprinse în Ordinul C.S.A. nr.5/2010, potrivit cărora A. avea obligaţia legală de a deschide dosar de daună şi de a constitui rezervă de daună la nivelul pretenţiilor reclamantului, ceea ce s-a şi efectuat conform susţinerilor pârâtei din faţa instanţei de fond, dosarul de daună având numărul AA1014DA000802.

De la data de 31.08.2015, la care Societatea Asigurare - Reasigurare A. S.A. a intrat în faliment, având retrasă autorizaţia de funcţionare, Fondul de Garantare avea obligaţia preluării de la această societate a tuturor dosarelor de daună deschise anterior şi a evidenţelor tehnico-operative şi contabile aferente. De aceea consideră că este absurd să se impună acestuia parcurgerea unei noi proceduri prealabile faţă de Fondul de Garantare pentru deschiderea unui alt dosar de daună privind aceeaşi pretenţie. Precizează că dosarul de daună deja constituit se găseşte, din ziua de 30.09.2015, în gestiunea actuală a Fondului de Garantare.

Explică, aşadar, că instanţa de fond a considerat greşit că trebuia să se adreseze, în acest stadiu procesual, cu o notificare Fondului de Garantare anterior cererii de introducere în cauză a acestuia.

A apreciat că normele legale care stabilesc formularea unei astfel de notificări nu vizează situaţiile juridice născute anterior intrării în faliment a asigurătorului, implicit nu vizează situaţia sa.

Procedând astfel şi soluţionând cauza pe cale de excepţie, tribunalul s-a substituit apărătorului Fondului de Garantare, împiedicând verificarea existenţei în evidenţele tehnice şi financiar contabile ale acestei entităţi a dosarului de daună deschis pe numele reclamantului.

Adaugă împrejurarea că din verificarea listei potenţialilor creditori de asigurări la 13.10.2015, afişată pe site-ul Fondului de Garantare a Asiguraţilor, rezultă că la poziţia nr.16192, apare înregistrat dosarul său cu numărul AA1014DA000802.

A arătat că potrivit art.2 din Legea nr.213/2015, Fondul de Garantare a Asiguraţilor are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător; după data

36

rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment, pronunţate împotriva societăţii de asigurare aflate în insolvenţă, acesta este în drept să efectueze plăţi din disponibilităţile sale în vederea achitării sumelor cuvenite respectivilor creditori, aşa cum prevede art.17 din lege.

De aceea Fondul poate sta în nume propriu în judecată, are calitate procesuală pasivă, iar Legea specială nr.213/2015 nu face niciun fel de referire, pentru cauzele anterioare deschiderii procedurii falimentului asigurătorului, la obligaţia formulării unei cereri amiabile de despăgubire anterior sesizării instanţei de judecată competente sau la vreo sancţiune pentru nedepunerea unei astfel de cereri. Cazul contrar reprezintă o obstrucţionare a liberului acces al persoanelor la justiţie.

De altfel, în aplicarea dispoziţiilor art.16 din lege, creditorul de asigurări poate urma separat şi procedura de faliment a asigurătorului, prevăzută de Legea nr.85/2014, în vederea recuperării creanţei sale din activele celui dintâi, inclusiv pentru suma cuvenită care depăşeşte plafonul de garantare.

Pentru aceste motive, în temeiul art.480 Cod procedură civilă, a solicitat anularea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond.

Prin întâmpinare, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat următoarele apărări:

Apelantul-reclamant face, în mod deliberat, o confuzie între termenul legal în care petenţii se pot adresa Fondului de Garantare cu cereri de plată sau cu cereri de deschidere de dosare de daună şi aplicarea legii în timp, considerând că art.14 alin.1 şi 2 din lege s-ar aplica situaţiilor juridice născute ulterior intrării în faliment a asigurătorului şi nu şi celor născute anterior, cum este cazul său.

Textul de lege nu se referă la situaţiile juridice născute ulterior falimentului unui asigurător, ci reglementează termenul în care petenţii se pot adresa Fondului pentru obţinerea de despăgubiri. Situaţia naşterii dreptului de creanţă ulterior falimentului asigurătorului este tratată distinct în art.14 alin.1 din Legea nr.213/2015.

Scopul instituirii procedurii nu poate fi înlocuirea asigurătorului falit în obligaţiile sale, ci sprijinirea creditorilor de asigurări, în cazul falimentului unui asigurător, pentru păstrarea încrederii în sistemul de asigurări.

Tocmai pentru că nu înlocuieşte asigurătorul în cazul falimentului său, creditorii trebuie să i se adreseze cu cerere de deschidere a dosarului de daună sau cu cerere de plată, adică să urmeze procedura administrativă de plată prevăzută de Legea nr.213/2015, în lipsa căreia nu există obligaţie a Fondului către creditor.

37

Numai parcurgerea acestei proceduri prealabile generează raporturi juridice între Fondul de Garantare şi petenţi, iar aprobarea sau respingerea cererilor de plată sunt stabilite de aceeaşi lege în sarcina comisiei speciale, constituită la nivelul Fondului conform art.13 alin.3.

Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună şi a creanţelor de asigurări înregistrate în evidenţele sale ţinând seama de normele aplicabile în materie, de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă.

Dacă s-ar subroga în drepturile şi obligaţiile asigurătorului aflat în faliment, creditorul de asigurări nu ar mai avea posibilitatea dată de Legea nr.85/2014 şi de Legea nr.503/2004 de a-şi înscrie creanţa la masa credală a asigurătorului sau de a-şi înscrie creanţa care depăşeşte plafonul de garantare de 450.000 lei la masa credală a aceluiaşi asigurător. De asemenea, Fondul ar trebui să încaseze rate de prime restante sau scadente pentru poliţele nedenunţate, care fac parte din activul asigurătorului şi pot fi valorificate în procedura de faliment.

Prin urmare, raporturile dintre Fond şi creditorii de asigurări sunt de drept administrativ, Fondul neputând interveni în contractele de asigurări încheiate cu petenţii.

Procedura administrativă de plată nu constituie o îngrădire a dreptului de liber acces la justiţie. Aceasta este urmată de o procedură contencioasă conform art.13 alin.5 din lege, decizia de respingere putând fi contestată în condiţiile art.19 din Legea nr.503/2004.

În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională chiar şi cu privire la procedurile prealabile cu caracter obligatoriu, considerându-se că persoana interesată se poate adresa instanţei de judecată ulterior parcurgerii procedurii administrative, hotărârea respectivei autorităţi fiind supusă controlului exercitat de un organ de plină jurisdicţie.

Exercitarea unui drept de către titular nu poate avea loc decât cu respectarea cadrului legal stabilit de legiuitor, care vizează şi termenele în care pot fi formulate de către cel interesat cererile.

Subliniază că procedura administrativă reglementată de Legea nr.213/2015 este obligatorie potrivit termenilor clari şi neechivoci ai legii, de aceea nu mai era necesară o altă dispoziţie care să prevadă acest caracter obligatoriu.

Simplul fapt al existenţei dosarului de daună deschis de către asigurătorul A. S.A., precum şi cel al preluării acestui dosar de la asigurător, nu sunt suficiente pentru a se considera că Fondul are obligaţii faţă de creditor în lipsa unei cereri de plată formulate în procedura administrativă prevăzută de Legea nr.213/2015 şi de Norma ASF nr.16/2015.

38

Prin urmare, s-a arătat, că nu se pot formula pretenţii pe calea dreptului comun împotriva Fondului de Garantare a Asiguraţilor, legea punând la dispoziţia petenţilor o cale specială pentru valorificarea dreptului de creanţă.

A formulat întâmpinare şi intimatul-intervenient L.Gh., arătând că s-a obligat să îi achite reclamantului cheltuielile generate de producerea accidentului de circulaţie, respectiv cheltuieli suplimentare cu hrană, medicamente, transport la unităţi spitaliceşti, control medical şi tot ceea ce era necesar pentru recuperarea reclamantului ca urmare a vătămărilor suferite, suma fiind primită efectiv în data de 16.03.2011. Pentru această sumă, reclamantul a dat declaraţie notarială prin care a menţionat că nu mai are niciun fel de pretenţii materiale sau de altă natură privind prejudiciul generat de accident.

În raport de această situaţie de fapt consideră că, raportat la prevederile art.43, 49, 50 şi 54 din Legea nr.136/1995, instanţa a concluzionat în mod corect că numai în ipoteza în care însuşi asiguratul, persoană vinovată de producerea accidentului, răspunde faţă de terţul păgubit, se declanşează obligaţia asigurătorului de a acorda despăgubiri pentru prejudiciul ulterior, în temeiul raporturilor juridice contractuale pe care le are cu conducătorul auto vinovat.

A mai arătat că din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art.12 alin.1 şi art.14 alin.1 şi 2 din Legea nr.213/2015, rezultă că anterior formulării cererii de chemare în judecată împotriva Fondului de Garantare a Asiguraţilor, creditorul de asigurări trebuie să urmeze o procedură prealabilă, adică să notifice Fondul în vederea deschiderii dosarului de daună, iar dacă acest dosar a fost deja deschis de către societatea de asigurare intrată în insolvenţă şi a fost preluat de Fond, acesta trebuie notificat în vederea plăţii despăgubirilor.

Instanţa a reţinut corect că dosarul de daună fusese deja deschis de asigurător şi preluat de Fond, deci acesta din urmă nu mai trebuia sesizat în vederea deschiderii dosarului de daună, însă trebuia notificat pentru plata despăgubirilor conform art.14 alin.1 şi 2 din lege şi numai în ipoteza respingerii cererii de către Fond, reclamantul avea posibilitatea sesizării instanţei de judecată, aşa cum rezultă din dispoziţiile art.13 alin.3-5 din lege.

Cum reclamantul nu a adresat o notificare care să fie verificată de comisia specială în vederea emiterii unei decizii de admitere sau de respingere, capătul de cerere formulat de acesta în contradictoriu cu Fondul de Garantare a Asiguraţilor a fost respins, legal, ca inadmisibil.

Prin decizia nr. 233/03.02.2017, Curtea de Apel Piteşti – Secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul G.G.

39

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

În privinţa scopului urmărit, cererea de introducere în cauză a Fondului de Garantare a Asiguraţilor se aseamănă cererii de chemare în garanţie reglementată de art.72 şi următoarele Cod procedură civilă, reclamantul având iniţiativa atragerii în proces a terţului spre a fi garantat sau despăgubit în ipoteza în care va cădea în pretenţii.

Diferenţa de regim juridic a celor două cereri este dată însă de motivul pentru care s-a încercat lărgirea cadrului procesual, şi anume incidentul intervenit pe parcursul judecăţii dintre părţile iniţiale, constând în intrarea în faliment a pârâtului asigurător.

Dacă intrarea în faliment a asigurătorului chemat în judecată şi constituirea prin Legea nr.213/2015 a Fondului de garantare a asiguraţilor, persoană juridică de drept public, pot da naştere interesului persoanei ce se pretinde creditor de asigurări a se îndrepta împotriva Fondului pentru garantarea plăţii despăgubirii, calea procedurală pentru exercitarea acestui drept nu este cea de drept comun, denumită chemare în garanţie, ci este cea instituită prin lege specială, Legea nr.213/2015.

Această lege, care instituie la art.2, garantarea plăţii despăgubirilor rezultate din contracte de asigurare încheiate în condiţiile legii, cu respectarea unui plafon de garantare, lasă la aprecierea creditorului de asigurări dacă va solicita despăgubirea numai de la Fondul de garantare sau şi de la asigurătorul aflat în faliment ori va urma doar procedura de faliment a asigurătorului prevăzută de Legea nr.85/2014, aşa cum rezultă din prevederile art.17, Legea nr.213/2015.

Pentru situaţia în care creditorul se îndreaptă împotriva sau şi împotriva Fondului de garantare, legea impune o procedură administrată de urmat, care presupune verificarea dosarului de daună deja constituit, cum este cazul de faţă, şi a creanţelor de asigurări înregistrate în evidenţele sale, a condiţiilor de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractul de asigurare.

Conform art.13 şi 14 din Legea nr.213/2015, Fondul nu poate face plăţi către creditorii de asigurări în lipsa unei cereri din partea acestora, cerere care declanşează procedura de verificare a dosarelor de daună, ce se finalizează cu o listă a creditorilor de asigurări ale căror creanţe urmează să fie plătite.

Această listă se înaintează, conform art.15, spre aprobare, comisiei speciale.

Ca urmare a instituirii unei proceduri administrative obligatorii, persoana interesată nu se poate îndrepta împotriva Fondului prin atragerea acestuia în proces pe calea unei cereri de chemare în garanţie, ci numai pe calea contestaţiei la decizia de

40

respingere a plăţii emise de comisia specială, în condiţiile art.19 din Legea nr.503/2004.

Cum de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului pronunţată împotriva pârâtului asigurător, reclamantul nu a optat pentru procedura administrativă prevăzută de lege împotriva Fondului de garantare, neadresându-i acestuia vreo cerere de plată, cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art.193 Cod procedură civilă, instanţa a respins cererea de introducere în cauză a Fondului de garantare ca inadmisibilă.

Întrucât dreptul de a sesiza instanţa nu este unul absolut, acesta poate fi supus, prin lege, unor limitări iar atât timp cât limitările urmăresc un scop legitim, ce se află în raport de proporţionalitate cu mijloacele folosite, conform celor examinate privitor la sesizarea Fondului de garantare, nu se poate reţine că ar fi fost încălcat dreptul de acces la justiţie, excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată a Fondului fiind invocată în termen în faţa primei instanţe.

Faţă de cele reţinute, în temeiul art.480 C. pr. civ., apelul a fost respins ca nefondat.

8. Aplicarea corespunzătoare a motivelor contestaţiei în anulare hotărârilor instanţelor de recurs şi hotărârilor pronunţate în calea de atac a apelului

Art. 503 alin.2 pct.1-3 Cod procedură civilă

Hotărârile instanţelor de recurs pot face obiectul contestaţiei în anulare pentru motivele prevăzute de art.503 alin.2 pct.1-3 Cod procedură civilă.

Unul dintre motivele contestaţiei în anulare îl reprezintă omisiunea instanţei de recurs de a cerceta motivele de casare, atunci când a admis în parte calea de atac sau a respins-o.

Dispoziţiile privind contestaţia în anulare formulată împotriva hotărârilor pronunţate de instanţele de recurs se aplică în mod corespunzător hotărârilor pronunţate în apel în condiţiile art.483 alin.2 teza a II-a Cod procedură civilă.

Împotriva hotărârilor pronunţate în apel nu se poate formula contestaţie în anulare pentru motivul prevăzut de art.503 alin.2 pct.3 Cod procedură civilă în sensul omisiunii cercetării unui motiv de nelegalitate, având în vedere caracterul său devolutiv şi dreptul părţii de a critica hotărârea atât pentru motive de nelegalitate, cât şi pentru motive de netemeinicie, dispoziţiile referitoare la contestaţia în anulare fiind excluse în mod expres de la aplicare în mod corespunzător, prin art.503 alin.3 Cod procedură civilă.

41

(Decizia civilă nr. 307/09.02.2017)

Constată că, la data de 5.01.2016, contestatoarea V.L. a formulat contestaţie împotriva deciziei nr.732/01.12.2015 emisă de intimata SC V.C. SRL, solicitând anularea acesteia şi reintegrarea la locul de muncă.

În motivare, contestatoarea a arătat că a fost angajata intimatei pe postul de muncitor necalificat, pe perioadă nedeterminată, iar prin decizia nr.732/01.12.2015 intimata a decis încetarea contractului de muncă în baza art.81 alin.1 din C.muncii, decizie ce i-a fost adusă de o persoană la domiciliu, fără a cunoaşte motivul emiterii sale.

A învederat contestatoarea că în perioada 21.08.2015 – 02.09.2015 a fost internată la Spitalul Judeţean Argeş cu diagnosticul „tulburare mixtă de personalitate decompensată depresiv” şi „tentativă suicidară” şi, deşi a urmat şi urmează tratamentul prescris, starea acesteia este depresivă, astfel că nu cunoaşte motivele care au condus la încetarea contractului de muncă în modalitatea indicată de intimată.

Contestatoarea a susţinut că intimata a profitat de starea acesteia şi de faptul că nu avea capacitatea de a analiza aspectele legate de încetarea contractului de muncă, dispunând încetarea acestuia. Totodată a precizat că nu-şi aminteşte să fi solicitat demisia şi nici nu a semnat vreo cerere în acest sens.

Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea contestaţiei ca neîntemeiată.

În motivarea întâmpinării s-a arătat că, la data de 19.11.2015, contestatoarea a solicitat intimatei un formular tipizat de cerere de încetare a contractului individual de muncă, pe care l-a completat şi în care a solicitat încetarea contractului începând cu data de 01.12.2015, fără respectarea termenului de preaviz stipulat în contract, cerere înregistrată la sediul intimatei sub nr.810/19.11.2015. În raport de cererea contestatoarei, intimata a emis decizia nr.732/01.12.2015 prin care a dispus încetarea contractului individual de muncă al contestatoarei.

A apreciat intimata că decizia contestată este temeinică şi legală, fiind emisă în baza dispoziţiilor art.81 alin.1 din C.muncii, reprezentând în primul rând acordul unilateral al contestatoarei, exprimat în scris prin cererea înregistrată sub nr.810/19.11.2015.

Prin sentinţa civilă nr.1633 din 16 iunie 2016, Tribunalul Argeş a admis contestaţia, a anulat decizia nr.732/01.12.2015 emisă de intimată şi a dispus reintegrarea contestatoarei pe postul deţinut anterior concedierii.

A fost obligată intimata să plătească contestatoarei o despăgubire egală cu salariul indexat, majorat şi actualizat şi

42

celelalte drepturi de care ar fi beneficiat aceasta, de la data concedierii până la reintegrarea efectivă.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut in esenţă că, începând cu data de 10.07.2013, conform înscrisurilor depuse la dosarul cauzei (filele 8-9), contestatoarea a fost angajata intimatei în funcţia de muncitor necalificat iar prin decizia nr.732/01.12.2015 (fila 7) intimata a dispus încetarea contractului individual de muncă al acesteia în baza art.81 alin.1 din C.muncii, începând cu data de 01.12.2015.

În decizia nr.732/01.12.2015 s-a făcut menţiunea că la emiterea acesteia a fost avută în vedere cererea înregistrată sub nr.810/19.11.2015 prin care contestatoarea a solicitat încetarea contractului individual de muncă prin demisie, însă analizând cererea înregistrată sub nr.810/19.11.2015 şi depusă de intimată la dosarul cauzei (fila 18), instanţa a reţinut, în primul rând, că această cerere nu reprezintă o notificare de demisie în sensul dispoziţiilor art.81 alin.1 din C.muncii, întrucât demisia este actul unilateral de voinţă al salariatului exprimat în scris, prin intermediul căruia se aduce la cunoştinţa angajatorului încetarea contractului de muncă după împlinirea unui termen de preaviz.

Or, prin cererea înregistrată sub nr.810/19.11.2015 contestatoarea nu aduce la cunoştinţa angajatorului demisia sa, ci solicită încetarea contractului individual de muncă începând cu data de 01.12.2015, ceea ce conduce la concluzia că ar fi vorba despre o cerere de încetare a contractului prin acordul părţilor. De altfel, pe această cerere există şi un acord al intimatei la încetarea contractului individual de muncă începând cu data de 01.12.2015, ceea ce nu se întâmplă în cazul demisiei, întrucât demisia nu trebuie aprobată de angajator.

Dincolo de aceste aspecte, instanţa a reţinut că cererea înregistrată sub nr.810/19.11.2015 reprezintă un formular tipizat pe care apare semnătura contestatoarei, iar nu o notificare scrisă în integralitate de contestatoare prin care aceasta să îşi exprime neechivoc manifestarea de voinţă a încetării contractului individual de muncă prin demisie.

În al doilea rând, din înscrisurile medicale depuse de contestatoare la dosarul cauzei rezultă că aceasta a fost diagnosticată cu „tulburare mixtă de personalitate decompensată depresiv” şi „tentativă suicidară”, a fost internată în spital în perioada 29.08.2015 – 02.09.2015 şi a fost externată cu recomandările de continuare a tratamentului medicamentos, control psihiatric periodic în ambulatoriu şi concediu medical la externare de 14 zile.

Prin răspunsul la întâmpinare formulat în cauză, contestatoarea a susţinut că angajatorul a avut cunoştinţă de starea sa de sănătate, întrucât în perioadele 29.08.2015-31.08.2015,

43

01.09.2015-02.09.2015, 03.09.2015-16.09.2015, 17.09.2015-23.09.2015 şi 09.11.2015-13.11.2015 s-a aflat în concediu medical, aspect care nu a fost infirmat de intimată.

În condiţiile în care contestatoarea s-a aflat în concediu medical până la data de 13.11.2015, se pretinde de către intimată că la mai puţin de o săptămână de la revenirea sa la serviciu, aceasta ar fi solicitat din proprie iniţiativă un formular tipizat de încetare a contractului individual de muncă prin demisie. Prin răspunsul la întrebarea nr.1 din interogatoriul administrat în cauză, contestatoarea a infirmat susţinerea intimatei potrivit căreia la data de 19.11.2015 ar fi solicitat un formular tipizat de cerere de încetarea a contractului individual de muncă, susţinând că a fost forţată să semneze „un preaviz” la şefa de secţie în birou.

Pe de altă parte, prin răspunsul la întâmpinare contestatoarea a susţinut că anterior datei încetării contractului de muncă a fost mărită norma de lucru, astfel încât să nu mai poată fi îndeplinită, precum şi faptul că angajaţii erau jigniţi şi ameninţaţi cu concedierea, problemele de sănătate ale acesteia fiind generate de atmosfera de la locul de muncă.

Aceste aspecte au fost confirmate de martora G.M.I., care a menţionat că la locul de muncă se lucra în stres, întrucât nu se îndeplinea norma de lucru, iar angajaţii erau ameninţaţi că dacă nu îşi îndeplinesc norma sunt daţi afară, ceea ce s-a şi întâmplat în unele cazuri. Martora a declarat şi faptul că a văzut-o pe contestatoare de mai multe ori supărată şi chiar plângând ca urmare a stării de lucruri de la locul de muncă.

Potrivit aceleaşi declaraţii, chiar martora a fost în situaţia de a fi dată afară, întrucât nu şi-a îndeplinit norma, iar cu această ocazie a fost pusă să semneze o foaie prin care îşi dădea demisia, foaie pe care a semnat-o, dar fără să ştie că era vorba despre o cerere de demisie. Întrucât a reuşit până la urmă să-şi îndeplinească norma de lucru, nu a mai fost dată afară.

Or, aceleaşi susţineri cu privire la încetarea contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului, iar nu ca urmare a voinţei sale le-a făcut şi contestatoarea prin cererea de chemare în judecată şi prin răspunsul la întâmpinare.

De altfel, martora G.M.I. a relatat că de la alte colege a auzit că, „contestatoarea ar fi plecat din unitate întrucât nu-şi făcea norma”.

Coroborând toate probele administrate în cauză, instanţa a reţinut că în realitate a intervenit o concediere a contestatoarei pentru necorespundere profesională, respectiv o încetare a contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului, pentru motive care ţin de persoana salariatului, iar nu o încetarea a contractului individual de muncă din iniţiativa salariatului.

Or, pentru concedierea contestatoarei pentru o eventuală

44

necorespundere profesională, intimata trebuia să respecte procedura prevăzută de art.64 din C.muncii, ceea ce nu s-a întâmplat.

Aşa fiind, constatându-se că intimata a emis o decizie de încetare a raporturilor de muncă nelegală, contestaţia a fost admisă, fiind anulată decizia nr.732/01.12.2015.

În baza dispoziţiilor art.80 alin.2 din C.muncii, instanţa a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii deciziei contestate, în sensul reintegrării contestatoarei pe postul deţinut anterior concedierii, iar în temeiul disp. art.80 alin.1 din C.muncii a fost obligată intimata să plătească contestatoarei o despăgubire egală cu salariul indexat, majorat şi actualizat şi celelalte drepturi de care ar fi beneficiat aceasta, de la data concedierii până la reintegrarea efectivă.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel, în termen legal intimata S.C. V.C. S.R.L., criticând-o în esenţă pentru nelegalitate şi netemeinicie sub următoarele aspecte:

Instanţa de fond dă o interpretare eronată a cererii formulate de către contestatoare, înregistrată sub nr. 810/2015, reţinând că nu este o demisie, deşi înscrisul exprima voinţa şi purta semnătura acesteia.

Greşit s-a reţinut ca formularul tipizat completat şi semnat de intimată nu ar reprezenta o notificare prin prisma art. 81 din Codul muncii, deşi cuprinde toate elementele unei notificări.

Printr-o alta critică se susţine că, instanţa de fond, printr-o interpretare eronată a probelor administrate a reţinut greşit ca starea psihica a intimatei nu i-a permis să-şi exprime liber voinţa, fiind constrânsa să completeze formularul.

Pentru aceste motive s-a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea în tot a sentinţei apelate şi respingerea contestaţiei.

Intimata-contestatoare a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat.

Prin decizia civilă nr.2364/8.11.2016, Curtea de Apel Piteşti, Secţia I-a civilă a respins apelul, reţinând următoarele:

Criticile vizează aspecte comune, respectiv modalitatea în care instanţa, pe baza probatoriului administrat a interpretat înscrisul ce a stat la baza emiterii deciziei de încetare a raporturilor de muncă dintre apelanta şi intimată şi vor fi analizate împreună.

Potrivit art.81 din Codul Muncii, - (1) „Prin demisie se înţelege actul unilateral de voinţă a salariatului care, printr-o notificare scrisă, comunică angajatorului încetarea contractului individual de muncă, după împlinirea unui termen de preaviz.”

Alin. 3 al aceluiaşi articol prevede că salariatul are dreptul de a nu motiva demisia, dar manifestarea sa de voinţă in acest sens trebuie să fie clara, precisă, lipsita de echivoc.

În plus, demisia nu trebuie aprobata de către angajator şi nici nu este necesara emiterea unei decizii privind încetarea

45

contractului de muncă, acesta încetând de drept la data expirării termenului de preaviz sau la data renunţării totale ori parţiale de către angajator la termenul respectiv.

Aşa cum corect a reţinut instanţa de fond, înscrisul de la fila 18 din dosarul de fond nu exprimă intenţia intimatei de a-şi da demisia din funcţie, ci solicita încetarea contractului individual de muncă, angajatorul fiind de acord cu solicitarea acesteia.

Potrivit art.55 lit.b din Codul muncii, contractul individual de muncă poate înceta ca urmare a acordului părţilor, la data convenită de acestea.

Din modalitatea în care a fost redactat înscrisul precum şi faţă de poziţia apelantei, care a fost de acord cu încetarea raporturilor de muncă, ne putem afla în situaţia încetării contractului individual de munca prin acordul părţilor, instituire reglementată de art. 55 lit. b din Codul muncii şi nicidecum în cazul de demisie reglementat de art. 81 din cod.

Cum în cauză nu s-a dovedit clar, fără echivoc faptul ca intenţia intimatei a fost să demisioneze, în condiţiile art.81 din Codul muncii, corect a reţinut instanţa de fond că decizia nr.732/2015 este nelegală.

Mai mult decât atât, pentru clarificarea raporturilor dintre părţi, instanţa de fond a administrat atât proba cu înscrisuri cât şi proba testimonială din care a rezultat că intimata avea probleme de sănătate, respectiv tulburări mixte de personalitate, decompensată depresiv, tentativa suicidala, iar mediul în care își desfăşura activitatea era stresant, fiind ameninţată cu desfacerea contractului de muncă pentru neîndeplinirea normei stabilite.

Potrivit art.6 - (1) din Codul muncii, „orice salariat care prestează o muncă beneficiază de condiţii de muncă adecvate activităţii desfăşurate, de protecţie socială, de securitate şi sănătate în muncă, precum şi de respectarea demnităţii şi a conştiinţei sale, fără nici o discriminare”, iar conform art.8 din cod, „relaţiile de muncă se bazează pe principiul consensualităţii şi al bunei-credinţe.”

Rezultă cu certitudine din probatoriul administrat că în raporturile de muncă dintre apelantă şi intimată nu au fost respectate principiile mai sus menţionate, apelanta profitând de starea de sănătate a intimatei pentru a deghiza desfacerea contractului de muncă din vina salariatului, într-o demisie, aşa cum corect a reţinut instanţa de fond.

Împotriva deciziei civile nr.2364/8.11.2016 pronunţată de Curtea de Apel Pitești s-a formulat contestație în anulare, de către contestatoarea S.C. V.C SRL, solicitând admiterea acesteia ca drept consecinţă anularea deciziei respective raportat la dispozițiile art.503 alin.2 pct.3 NCPC, după cum urmează:

- instanţa de apel a omis că cerceteze două dintre motivele de apel şi anume, un prim motiv viza înscrisul de la fila 18 semnat de

46

intimată şi recunoscut de către aceasta, caz în care înscrisul a produs efecte juridice, sens în care a încetat şi contractul de muncă al acesteia.

- instanţa de apel nu a luat în considerare faptul că, a fost nevoită contestatoarea să dea curs cererii de demisie a intimatei, prin prisma dispoziţiilor art.81 alin.1 din Codul muncii, situaţie faţă de care contestatoare nu ar fi putut să refuze cererea de încetare a contractului de muncă formulată de aceeaşi intimată, cu respectarea dispoziţiilor art.41 şi 42 din Constituţia României.

- instanţa de apel nu a luat în considerare faptul că în niciun moment intimata-contestatoare nu a fost în eroare cu privire la semnarea demisiei şi nici măcar până la sfârşitul perioadei de preaviz nu s-a solicitat de către aceeaşi parte revocarea demisiei şi eventual continuarea activităţii în cadrul aceluiaşi loc de muncă.

S-a precizat că prin omisiunea analizării celor două motive de apel, s-a pronunţat o decizie nelegală care a creat pentru contestatoare un prejudiciu material şi moral şi a creat un precedent periculos în sensul că oricare dintre salariaţi pot să-şi dea demisia pentru ca ulterior printr-o hotărâre judecătorească să fie reangajaţi şi să-şi primească toate drepturile pe perioada cât nu au lucrat.

S-a solicitat admiterea contestaţiei în anulare şi ca drept consecinţă, anularea deciziei pronunțată de Curtea de Apel Pitești, iar pe fond respingerea contestaţiei formulată de intimata-contestatoare.

S-a depus întâmpinare de către intimată prin care, în principal s-a invocat excepţia inadmisibilităţii acesteia, raportat la dispozițiile art.503 alin.3 NCPC, confirmat şi de mai multe decizii ale Curţii Constituţionale, iar dacă se trece peste această excepţie se precizează că instanţa de control judiciar a analizat toate motivele de apel, situaţie faţă de care urmează ca instanţa să respingă aceeaşi contestație ca nefondată.

Prin decizia nr. Examinând actele şi lucrările dosarului, prin prisma

excepţiei invocate de intimată şi care a fost pusă în discuţia părţilor în şedinţa din 09.02.2017, Curtea rămâne în pronunţare pe această excepţie care face inutilă analiza motivelor contestație în anulare, raportat la dispoziţiile art.248 alin.1 NCPC, excepție pe care o va admite pentru următoarele considerente:

Contestatoarea a invocat în cuprinsul motivelor sale dispoziţiile art.503 alin.2 pct.3 NCPC, pe considerentul că instanţa de apel a omis să cerceteze două dintre motivele de apel invocate de apelantă.

Curtea a constatat, însă, că, dispoziţiile art.503 alin. 3 NCPC prevăd în mod expres în ceea ce priveşte motivele contestației în anulare, se aplică în mod corespunzător hotărârilor instanţelor de apel, care potrivit legii nu pot fi atacate cu recurs, însă în numai ceea

47

ce priveşte dispoziţiile alin.2 pct.1, 2 şi 4, ceea ce înseamnă că dispoziţiile art.503 alin.2 pct.3 NCPC invocate în cuprinsul contestație în anulare nu sunt aplicabile hotărârilor instanţelor din apel ci, numai celor pronunţate în recurs.

De altfel, prin decizia Curții Constituţionale nr.483/2015 a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate referitoare la prevederile art.503 alin.2 pct.3 NCPC, iar în considerentele acestei decizii s-a precizat în mod expres că lipsa posibilităţii părților de a exercita contestația în anulare, în ceea ce privește omisiunea instanţei de apel de a cerceta „un motiv de casare” este o consecinţă firească a caracterului ordinar devolutiv al apelului, fără a aduce atingere principiului egalităţii în faţa legii şi a accesului liber la justiție.

Curtea a reţinut că această critică nu poate fi primită, deoarece motivul contestaţiei în anulare specială – omisiunea cercetării unui motiv de casare – potriveşte exclusiv hotărârile instanţelor de recurs, cale extraordinară de atac care poate fi exercitată numai pentru motivele de casare expres şi limitativ prevăzute de art.488 din cod.

Or, apelul este o cale de atac ordinară şi devolutivă – prin care se rejudecă în fond cauza – spre deosebire de recurs, care are caracter nedevolutiv în configuraţia actualului Cod de procedură civilă. totodată, apelul poate fi formulat pentru orice motiv de fapt şi de drept.

Fiind o cale de atac ordinară, legea nu stabileşte în mod expres motivele pentru exercitarea apelului şi, prin urmare, acesta poate fi formulat pentru orice motiv de netemeinicie sau de nelegalitate a hotărârii atacate, precum şi pentru oricare din motivele pe care legea le prevede pentru exercitarea căilor extraordinare de atac.

Pe de altă parte, Curtea observă că o eventuală admitere a excepţiei de neconstituţionalitate ar transforma calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare speciale într-o cale de atac ordinară, din moment ce instanţa care va soluţiona contestaţia în anulare ar trebui să reanalizeze motivele de apel, acestea nefiind structurate de lege ca atare, ci putând fi orice critici formulate de apelant cu privire la hotărârea instanţei care a judecat fondul.

Faţă de cele arătate mai sus, raportat la dispoziţiile art.248 şi art.508 NCPC Curtea a respins contestația în anulare, ca inadmisibilă.

9. Criteriul de salarizare a personalului promovat în funcţie în perioada de aplicare etapizată a legii de salarizare unitară a personalului plătit din fonduri publice.

48

Art. 30 alin.3 din Legea nr.330/2009

Criteriul de salarizare a personalului promovat în funcţie în perioada de aplicare etapizată a legii de salarizare unitară a personalului plătit din fonduri publice îl constituie nivelul de salarizare în plată pentru funcţii similare.

În lipsa funcţiilor similare reîncadrarea personalului s-a făcut corespunzător: tranşelor de vechime în muncă, funcţiei corespunzătoare, categoriei, gradului şi treptei profesionale avută în luna decembrie 2009, potrivit art.30 alin.3 din Legea nr.330/2009, privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

(Decizia civilă nr. 357/16.02.2017)

Constată că prin acţiunea înregistrată sub nr.12450/90/2015 pe rolul Tribunalului Vâlcea, reclamanta B.M. a chemat în judecata pe pârâta D.S.P. Vâlcea, solicitând: modificarea dispoziţiei de încadrare nr.254/29.09.2010, în sensul de a i se acorda drepturile salariale de care ar fi beneficiat personalul contractual în luna decembrie 2009, corespunzător funcţiei deţinute de ea; obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale cuvenite, în noua calitate de personal contractual, începând cu luna martie 2012, până în prezent; obligarea pârâtei să dispună modificarea în parte a contractului său individual de muncă nr.248/30.09.2010, ca urmare a trecerii sale din categoria funcţionarilor publici în categoria personalului contractual, cu plata drepturilor salariale cuvenite, începând cu luna martie 2012, actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii efective; obligarea pârâtei la plata acestor drepturi salariale cu indexările cuvenite, începând cu luna martie 2012 şi până la data plăţii efective, cu cheltuieli de judecată.

Reclamanta a arătat că prin dispoziţia de încadrare de mai sus a fost trecută din categoria funcţionarilor publici din cadrul structurii interne a pârâtei, în categoria personalului contractual, modificându-i-se în acest mod doar funcţia de încadrare, nu şi salarizarea. Prin decizie a fost încadrată ca personal contractual, cu salariul corespunzător funcţionarilor publici aferent lunii decembrie 2009, deşi, în conformitate cu dispoziţiile art.5 alin.1 şi 3 din OMS nr.1078/2010, la trecerea sa pe funcţia contractuală trebuia să beneficieze de drepturile salariale de care ar fi beneficiat personalul contractual în luna decembrie 2009. Deşi a solicitat pârâtei, nici până în prezent nu a primit explicaţii vizând temeiul legal şi modul de calcul al salariului, care i se acordă şi în prezent. Mai mult, dispoziţia i-a fost emisă şi transmisă anterior aprobării statului de funcţii de către Ministerul Sănătăţii, iar dispoziţia de încadrare a fost primită în cursul lunii septembrie 2010, deşi trecerea sa pe noua

49

funcţie s-a făcut în cursul lunii august 2010, în care era încadrată ca personal contractual, dar salarizată ca funcţionar public.

Salariul este diferit de cel al personalului contractual, care trebuia calculat la nivelul lunii decembrie 2009, conform dispoziţiilor legale nou emise, iar din cauza situaţiei create de pârâtă s-a ajuns la nivelul instituţiei ca personalul contractual care fiinţase pe aceste funcţii şi în perioada în care ea era funcţionar public, să aibă un salariu mai mare decât al ei, în condiţiile în care aceştia aveau acelaşi grad profesional şi gradaţii echivalente cu ale sale.

Întrucât prin eliberarea din funcţia publică deţinută anterior, raportul cu pârâta a încetat (ca funcţionar public), iar la momentul la care a intrat în categoria personalului contractual a fost încheiat un nou contract de muncă, în speţă sunt dispoziţiile Legii nr.330/2009, potrivit cărora pentru personalul nou încadrat pe funcţie în perioada de aplicare etapizată, salarizarea se face la nivelul de salarizare în plată pentru funcţiile similare.

A mai arătat reclamanta că trecerea sa din funcţionar public în personal contractual a avut la baza Ordinul Ministerului Sănătăţii nr.1078/2010, care prevede trecerea de pe funcţia publică pe funcţia contractuală prin reorganizarea direcţiilor de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti.

Prin întâmpinarea formulată pârâta D.S.P. Vâlcea a invocat excepţia tardivităţii acţiunii în pretenţii, motivat de faptul că dispoziţia nr.254 a fost emisă la data de 29.09.2010, iar termenul de formulare a plângerii era de 30 de zile de la data când actul administrativ a fost primit. A invocat, de asemenea, lipsa competenţei materiale a Secţiei I civile - litigii de muncă, motivat de faptul că la data emiterii deciziei, reclamanta avea statut de funcţionar public, iar dispoziţia este un act administrativ. A mai susţinut pârâta că acţiunea nu îndeplineşte condiţiile cerute în mod expres de art.194 şi 196 Cod procedură civilă, sub aspectul formulării clare a obiectului cererii, care în speţă, cu excepţia primului capăt de cerere, nu are stabilită o valoare certă sau cel puţin aproximativă a pretenţiilor salariale solicitate, iar sub aspectul motivelor de fapt, este confuză, ambiguă şi face referiri generale, fiind practic nemotivată în fapt.

Pe fondul cauzei pârâta a susţinut că prin Ordinul MS nr.1078/2010 privind aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare şi a structurii organizatorice ale direcţiilor de sănătate publică judeţene, s-a modificat structura organizatorică a instituţiei, iar personalul a fost încadrat pe compartimente funcţionale, pe funcţie publică sau contractuală. O parte din funcţionarii publici au trecut pe funcţie contractuală, deoarece Ministerul Sănătăţii a stabilit prin noul ordin că nu mai exercită prerogative de putere publică, iar o parte a compartimentelor a fost reorganizată. Încadrarea personalului pe noile structuri şi funcţii s-a făcut cu

50

respectarea prevederilor ordinului şi a legislaţiei în vigoare, iar salariile de bază pentru personalul încadrat care şi-a schimbat calitatea din funcţionar public în personal contractual ca urmare a aplicării OMS nr.1078/2010 au fost stabilite în baza art.30 alin.5 din Legea nr.330/2009, conform cărora în anul 2010 personalul aflat în funcţie la 31.12.2009 îşi va păstra salariul avut, fără a fi afectat de măsurile de reducere a cheltuielilor de personal din luna decembrie 2009, respectiv noul salariu de bază va fi corespunzător funcţiilor din luna decembrie 2009, la care se adaugă sporurile care se introduc în acesta potrivit anexelor la această lege. Astfel, în baza art.30 din Legea nr.330/2009 şi art.4-7 din O.U.G. nr.1/2010, s-a păstrat salariul de bază avut la data de 31.12.2009, la care s-au adăugat sporurile introduse în acesta. Despre o posibilă majorare, aşa cum pretinde reclamanta, nu se poate vorbi, deoarece, potrivit art.8 din Legea nr.330/2009, în anul 2010 „majorarea salariilor s-a făcut numai pentru aceia care au un nivel mai mic de 705 lei/lună şi fără a depăşi această valoare". Potrivit art.31 din Legea nr.330/2009, „numai pentru personalul nou-încadrat pe funcţii în perioada de aplicare etapizată, salarizarea se face la nivelul de salarizare în plată pentru funcţiile similare”.

Potrivit OMS nr.1078/2010, la data de 1.10.2010, o parte din funcţionarii publici au fost trecuţi pe funcţii contractuale, deci nu au fost nou încadraţi în instituţie, nu au dat concurs ventru ocuparea unor posturi vacante. Reclamanta a încheiat un alt raport juridic cu acelaşi angajator, respectiv un contract individual de muncă pentru o funcţie contractuală, după încetarea raportului de serviciu ca funcţionar public. Toţi salariaţii trecuţi pe funcţie contractuală la data de 1.10.2009 au beneficiat de un salariu de bază calculat conform Legii nr.330/2009, salariu care a fost mai mare decât cel anterior corespunzător funcţiei publice, prin acordarea cuantumului lunar al primei de stabilitate şi a sporului de încordare psihică de 15% (suma compensatorie), drepturi salariale pe care funcţionarii publici nu le au, fiind specifice numai personalului contractual.

A mai susţinut pârâta că reclamanta a formulat o acţiune prin care nici ea nu ştie ce solicită, cerând drepturi pe care nu le menţionează, pe care le compară cu ale unor salariaţi contractuali, dar nu-i nominalizează şi nici nu spune la ce angajator lucrează, pentru ca instanţa să poată aprecia asupra presupusei încălcări a legii. Reclamanta este nesinceră şi cu privire la data emiterii dispoziţiei nr.254/29.09.2010, data primirii dispoziţiei şi trecerea pe noua funcţie. Dispoziţia nr.254 a fost emisă pe data de 29.09.2010, primită de reclamantă la 4.10.2010, iar trecerea pe noua funcţie s-a făcut cu data de 1.10.2010, aşa cum reiese din art.2 al dispoziţiei nr.254. De asemenea, dispoziţia nu a fost înmânată reclamantei anterior aprobării statului de funcţii de către Ministerul Sănătăţii, data primirii acesteia fiind 1.10.2010, iar data aprobării statului de

51

funcţii de către MS este 7.12.2010, potrivit OMS nr.1539. Încadrarea cu un alt salariu pe care reclamanta nu l-a menţionat ar fi fost total imposibilă şi pentru că bugetul de personal este stabilit numai de MS, nicidecum de DSP Vâlcea, motiv pentru care o posibilă acordare de pretenţii salariale nu poate fi pusă în aplicare, fără ca MS sa finanţeze noi sume la bugetul de personal.

Reclamanta a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată şi înlăturarea apărărilor pârâtei.

Prin încheierea nr.81/30.10.2015 pronunţată de Tribunalul Vâlcea - Secţia I civilă cauza a fost scoasă de pe rolul acestei secţii şi trimisă spre competentă soluţionare Secţiei a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a aceleiaşi instanţe. Prin încheierea nr.4/12.01.2016 această secţie a admis excepţia de necompetenţă materială funcţională a şi a declinat competenţa soluţionării cauzei la Secţia I civilă a Tribunalului Vâlcea, constatând ivit conflictul de competenţă.

Prin sentinţa civilă nr.78/F-CC/10.02.2016 pronunţată de Curtea de apel Piteşti în dosarul nr.118/46/2016 a fost stabilită competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea - Secţia I civilă - complet specializat în conflicte de muncă şi asigurări sociale.

În şedinţa publică din data de 17.06.2016 instanţa a pus în discuţie excepţia tardivităţii/prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte capătul 1 de cerere, excepţie invocată în întâmpinare, precum şi natura juridică a termenului prevăzut de lege pentru atacarea dispoziţiei nr.254/29.09.2010, respectiv dacă acesta este unul de decădere sau de prescripţie.

Prin sentinţa civilă nr.1146/22.06.2016 a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte capătul 1 de cerere, care a fost respins ca prescris. Au fost respinse celelalte capete de cerere ca neîntemeiate.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a analizat cu prioritate, conform art.248 Cod procedură civilă, excepţia de mai sus, pe care a apreciat-o ca întemeiată, cu motivarea că, faţă de calificarea dată litigiului de către Curtea de apel Piteşti, ca fiind unul de dreptul muncii, în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art.268 alin.1 lit. a din Codul muncii, potrivit cărora: „Cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate: a) în termen de 30 de zile calendaristice de la data în care a fost comunicată decizia unilaterală a angajatorului referitoare la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea contractului individual de muncă; …”. Termenul de 30 de zile este unul de prescripţie, iar nu unul de decădere, aşa cum s-a menţionat în cuprinsul întâmpinării, astfel că sancţiunea pentru nerespectarea lui este respingerea acţiunii ca prescrisă, iar nu ca tardivă. Întrucât dispoziţia

52

nr.254/29.09.2010 a fost comunicată reclamantei, conform menţiunilor acesteia din cuprinsul cererii de chemare în judecată, în luna septembrie 2010, iar cererea de chemare în judecată a fost formulată abia la data de 31.03.2015, tribunalul a apreciat că nu a fost respectat termenul de prescripţie de 30 de zile menţionat anterior, astfel că acţiunea este prescrisă.

În ceea ce priveşte celelalte capete de cerere, tribunalul a reţinut că prin dispoziţia nr.24/9.02.2010 emisă de Direcţia de Sănătate Publică Vâlcea s-a dispus ca, începând cu data de 1.01.2010, reclamanta B.M., având funcţia publică de referent clasa III superior treapta I de salarizare, să fie reîncadrată în funcţia publică de referent superior tr. 1 de salarizare, gradaţia 4, cu un salariu de bază în sumă de 1.539 lei, compus din: salariul de bază corespunzător funcţiei la data de 31.12.2009 – 1.054 lei; sporul de vechime în muncă – 211 lei; sporul de prevenţie – 116 lei; sumă compensatorie – 158 lei.

Ca urmare a emiterii Ordinului MS nr.1078/27.07.2010 privind aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare şi a structurii organizatorice ale direcţiilor de sănătate publică judeţene şi a Ordinului MS nr.1085/30.07.2010 privind repartizarea numărului maxim de posturi pentru instituţia pârâtă, prin dispoziţia nr.254/29.09.2010 emisă de pârâtă, s-a dispus ca, începând cu data de 1.10.2010, reclamanta B.M., încadrată la Supraveghere şi control boli transmisibile - Compartiment de programe pentru boli transmisibile să fie eliberată din funcţia publică de execuţie de referent superior tr. 1 de salarizare gradaţia 4 şi, începând cu aceeaşi dată, să fie reîncadrată la Compartimentul de supraveghere epidemiologică şi control boli transmisibile - Boli transmisibile prioritare HIV, TBC, ITS, pe funcţia contractuală de asistent medical principal PL gradaţia 4, cu un salariu de 1.662 lei, compus din: salariul de bază corespunzător funcţiei la data de 31.12.2009 – 1.054 lei; sporul de vechime în muncă – 211 lei; sporul de prevenţie – 116 lei; sumă compensatorie – 158 lei; cuantumul lunar al primei de stabilitate – 123 lei.

Drept urmare, reclamantei i s-a încheiat contractul individual de muncă nr.238/30.09.2010, prin care a fost încadrată, pe o perioadă nedeterminată, începând cu data de 1.10.2010, în funcţia de asistent medical principal gradaţia 4.

Statul de funcţii al D.S.P. Vâlcea a fost aprobat prin Ordinul nr. 1539/27.12.2010.

Cu privire la modalitatea de salarizare a reclamantei în momentul trecerii din categoria funcţionarilor publici în cea a personalului contractual, opiniile părţilor sunt diferite: reclamanta apreciază că erau aplicabile dispoziţiile art.31 din Legea nr.330/2009, potrivit cărora : „Pentru personalul nou-încadrat pe funcţii în perioada de aplicare etapizată, salarizarea se face la nivelul

53

de salarizare în plată pentru funcţiile similare”; pârâta, faţă de cele menţionate în adresa nr.71895/29.11.2010 a Ministerului Sănătăţii – Direcţia Organizare şi Politici Salariale, a considerat că nu sunt aplicabile dispoziţiile art.31 din Legea nr.330/2009, ci cele ale art.30 alin.5 lit. a din Legea nr. 330/2009, potrivit cărora: „În anul 2010, personalul aflat în funcţie la 31.12.2009 îşi va păstra salariul avut, fără a fi afectat de măsurile de reducere a cheltuielilor de personal din luna decembrie 2009, astfel: a) noul salariu de bază, solda funcţiei de bază sau, după caz, indemnizaţia lunară de încadrare va fi cel/cea corespunzătoare funcţiilor din luna decembrie 2009, la care se adaugă sporurile care se introduc în acesta/aceasta potrivit anexelor la prezenta lege; …”.

Este adevărat că, la reîncadrarea reclamantei pe funcţia publică, începând cu data de 1.01.2010, erau aplicabile dispoziţiile art.30 alin.5 lit. a din Legea nr.330/2009. Pârâta a aplicat aceste dispoziţii legale şi, prin dispoziţia nr.45/9.02.2010, a dispus că, începând cu data de 1.01.2010, reclamanta B.M., având funcţia publică de inspector cls. I superior tr. 1 de salarizare, se reîncadrează în funcţia publică de asistent medical superior tr. 1 de salarizare, gradaţia 4, cu un salariu de bază în sumă de 1.662 lei, corespunzător lunii decembrie 2009.

Însă, la trecerea din funcţia publică în cea de personal contractual, care a avut loc începând cu data de 1.10.2010, reclamantei îi erau aplicabile dispoziţiile art.31 din Legea nr.330/2009, chiar dacă nu a susţinut un concurs pentru ocuparea unor posturi vacante. Dispoziţiile menţionate se aplică tuturor angajaţilor nou-încadraţi pe funcţii în perioada de aplicare etapizată, indiferent dacă aceştia sunt încadraţi pentru prima dată la angajatorul respectiv sau au fost angajaţi anterior şi sunt încadraţi pe o nouă funcţie. Numai că, pentru aplicarea dispoziţiilor art.31 din Legea nr.330/2009, trebuia să se facă dovada că la data reîncadrării reclamantei, respectiv 1.10.2010, în cadrul D.S.P. Vâlcea existau funcţii similare, pentru care nivelul de salarizare era superior celui acordat acesteia. Trebuia, aşadar, să existe funcţii similare celei pe care a fost reîncadrată reclamanta, astfel încât salarizarea reclamantei să se poată raporta la drepturile prevăzute pentru acestea. Or, din conţinutul Ordinului nr.1078/27.07.2010 privind aprobarea regulamentului de organizare şi funcţionare şi a structurii organizatorice ale direcţiilor de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti şi al Ordinului nr.1539/1.12.2010 pentru aprobarea statului de funcţii, precum şi din adresele depuse la filele 39-40 din dosar rezultă că, anterior datei de 1.10.2010, la nivelul D.S.P. Vâlcea nu existau funcţii similare cu cea pe care a fost reîncadrată reclamanta (funcţia contractuală de asistent medical superior treapta I gradaţia 4) şi că trecerea acesteia pe noua funcţie

54

şi crearea acestei funcţii au avut loc tocmai ca urmare a aplicării dispoziţiilor ordinelor menţionate.

De altfel, reclamanta nu a putut preciza care era funcţia similară existentă, la data de 1.10.2010 în cadrul D.S.P. Vâlcea, la care pârâta ar fi trebuit să se raporteze în momentul stabilirii drepturilor sale salariale şi nici nu a putut nominaliza vreo persoană încadrată pe vreun astfel de post sau care ar fi fost nivelul salariului la care trebuiau să fie raportate drepturile sale. În lipsa unui astfel de nivel de referinţă, care să permită aplicarea dispoziţiilor art.31 din Legea nr.330/2009, în mod corect pârâta a considerat că salarizarea reclamantei (şi a celorlalte persoane trecute din funcţie publică în funcţie de personal contractual) trebuie făcută prin preluarea drepturilor salariale pe care le-a avut în calitate de funcţionar public şi adăugarea la acestea a sporurilor specifice personalului contractual.

Pentru toate aceste considerente, acţiunea a fost respinsă, primul capăt de cerere ca prescris, iar celelalte ca neîntemeiate.

În termen legal reclamanta a formulat apel împotriva sentinţei tribunalului, pe care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie sub următoarele aspecte:

1. În mod greşit a fost admisă excepția de prescripție pentru capătul de cerere privind modificarea dispoziției de încadrare. Această excepţie a rămas fără obiect întrucât la transpunerea cauzei pe rolul Secţiei de contencios administrativ a Tribunalului Vâlcea, reclamanta a renunţat expres la respectivul capăt de cerere.

2. Greşită este şi soluţia pronunţată pe fondul cauzei.Prin dispoziția emisă, reclamanta a fost trecută din

categoria funcţionarilor publici în aceea a personalului contractual, însă nu i-a fost modificat salariul, fiindu-i acordat un salariu corespunzător funcţionarilor publici, aferent lunii decembrie 2009.

Pe de altă parte, dispoziţia a fost transmisă reclamantei anterior aprobării statului de funcţii, de către Ministerul Sănătăţii.

A susţinut apelanta că salariul său actual a fost stabilit în mod arbitrar, deşi fişa sa de evaluare a fost la limita maximă, fără abateri sau sancţiuni, ceea ce ar fi trebuit să atragă un salariu maxim. Din cauza situației create de pârâtă, s-a ajuns ca la nivelul acestei instituţii personalul contractual care fiinţase pe aceste funcţii, să aibă salarii mai mari decât cel al reclamantei, deși aveau acelaşi grad profesional şi aceleaşi gradaţii.

Potrivit Legii nr.330/2009, pentru personalul nou încadrat pe funcţie în perioada de aplicare etapizată, salarizarea se face la nivelul de salarizare în plată pentru funcţiile similare, ori pârâta nu a aplicat acest text de lege.

În fine, a arătat apelanta, tribunalul nu a avut în vedere practica judiciară din ţară şi nu a respectat regulile de administrare a probatoriului în dreptul muncii, potrivit cărora sarcina probei

55

revine angajatorului, care trebuia să depună acte din care să rezulte o situaţie contrară celei învederate de reclamantă în acţiune.

Prin întâmpinarea formulată pârâta a solicitat respingerea apelului ca nefondat, arătând, cu privire la primul motiv, că reclamanta nu a renunţat la cererea vizând modificarea dispoziției de încadrare, iar cu privire la al doilea motiv, că stabilirea salariului reclamantei s-a făcut cu respectarea legislației, respectiv art.30 alin.5 din Legea nr.330/2009, Ordinul M.S.nr.1078/2010 şi O.G. nr.17/2008, privind modificarea şi completarea O.U.G. nr.115/2004. A mai arătat intimata că reclamanta a avut în funcţia de referent superior gradaţia 5 un salariu de bază de 1.592 lei, iar în funcţia contractuală de asistent medical principal gradaţia 5 a avut un salariu de 1.715 lei, deci superior celui anterior. Pentru asistenţii trecuţi pe funcţie contractuală s-a păstrat salariul de bază avut pe funcţia publică, la care s-au adăugat sporurile introduse în salariu, ceea ce înseamnă că nu s-au redus drepturile salariale.

Apelanta a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a reluat susţinerile din apel.

Prin decizia nr. 357/16.02.2017, Curtea de Apel Piteşti a respins ca nefondat apelul formulat de reclamantă, reţinând următoarele:

Primul motiv de apel este nefondat.Nu există nicio cerere la dosarul cauzei din care să rezulte

că reclamanta a renunţat la primul capăt din acţiune, privind modificarea dispoziției de încadrare nr.254/29.09.2010. În aceste condiţii, în mod corect instanţa de fond a analizat acest capăt de cerere, pe care l-a soluţionat pe excepţie.

Al doilea motiv de apel este, de asemenea, nefondat.Prin dispoziţia nr.254/29.09.2010, s-a dispus ca începând

cu data de 1.10.2010 reclamanta, încadrată în funcţia publică de execuţie de referent superior treapta 1 de salarizare gradaţia 4, în cadrul Compartimentului de programe pentru boli transmisibile, să fie eliberată din această funcţie şi încadrată, cu aceeaşi dată, la Compartimentul de supraveghere epidemiologice si control boli transmisibile – Boli transmisibile prioritare HIV, TBC, ITS, pe funcția contractuală de asistent medical principal PL, gradaţia 4.

Reclamantei i-a fost stabilit prin această decizie un salariu de bază corespunzător funcţiei la data de 31.12.2009 de 1.054 lei, la care se adaugă sporul de vechime în muncă de 211 lei, sporul de prevenție 116 lei, sumă compensatorie de 158 lei şi primă de stabilitate 123 lei, în total un salariu de bază de 1.662 lei.

Ultimul salariu de bază al reclamantei în funcţia de referent superior treapta 1 de salarizare, gradaţia 4 fusese de 1.539 lei, stabilit prin dispoziția nr.24/9.02.2010, act emis în baza art.30 din Legea nr.330/2009, acest salariu fiind compus din salariul de bază corespunzător funcţiei la data de 31.12.2009 de 1.054 lei,

56

sporul de vechime în muncă de 211 lei, sporul de prevenţie 116 lei şi sumă compensatorie de 158 lei.

Art.31 din Legea nr.330/2009 prevede că pentru personalul nou-încadrat pe funcţii în perioada de aplicare etapizată, salarizarea se face la nivelul de salarizare în plată pentru funcţiile similare. Aşadar, la data de 1.10.2010, când reclamanta a fost încadrată pe o altă funcţie, de asistent medical principal PL, gradaţia 4, trebuia să fie salarizată la nivelul de salarizare avut de persoane deţinând funcţii similare.

În baza Legii nr.330/2009 a fost emis Ordinul Ministerului Sănătăţii nr.1.078/27.07.2010 privind aprobarea regulamentului de organizare şi funcţionare şi a structurii organizatorice ale direcţiilor de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti, care în art.5 a prevăzut: (1) Statul de funcţii al direcţiilor judeţene de sănătate publică şi a municipiului Bucureşti se aprobă de către ministrul sănătăţii. (3) Personalul direcţiei de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti este constituit din funcţionari publici, precum şi alte categorii de personal medico-sanitar şi auxiliar sanitar care nu exercită prerogative de putere publică, respectiv personalul departamentului de supraveghere în sănătate publică (serviciile de supraveghere şi control boli transmisibile, evaluarea factorilor de risc din mediul de viaţă şi muncă, evaluarea şi promovarea sănătăţii, respectiv laboratorul de diagnostic şi investigare în sănătate publică) şi personalul compartimentului administrativ şi mentenanţă - care sunt personal contractual. (4) Personalul încadrat în serviciul de control în sănătate publică are pregătire profesională superioară în medicină şi confirmare în specialităţile medicale de igienă, medicina muncii, sănătate publică, respectiv asistenţi medicali, cu studii postliceale sau superioare, precum şi alt personal cu studii superioare a cărui pregătire profesională este necesară în desfăşurarea activităţilor de control.

Anexa 1 a Ordinului nr.1078/2010 a reglementat regulamentul de organizare şi funcţionare a direcţiilor de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti, care la art.17 pct. VIII prevede că Departamentul de supraveghere în sănătate publică are în structură următoarele compartimente: A. Compartimentul de supraveghere epidemiologică şi control boli transmisibile; B. Compartimentul de evaluare a factorilor de risc din mediul de viaţă şi muncă; C. Compartimentul de evaluare şi promovare a sănătăţii; D. Laboratorul de diagnostic şi investigare în sănătate publică; E. Laboratorul igiena radiaţiilor (după caz).

Aşa cum rezultă din dispoziţia nr.254/29.09.2010, reclamanta a fost încadrat în compartimentul prevăzut la litera A, respectiv Compartimentul de supraveghere epidemiologică şi control boli transmisibile.

57

În baza Ordinului nr.1078/2010 a fost emis Ordinul nr.1539/27.12.2010, care a aprobat statele de funcţii ale mai multor direcţii de sănătate publică, printre care şi pe cel al D.S.P. Vâlcea (anexa 5 a ordinului). Compartimentul în care a fost încadrată reclamanta are 6 sectoare, iar aceasta, conform dispoziţiei nr.254/2010, este încadrată în cel de-al patrulea, intitulat „Boli transmisibile prioritare HIV, TBC, ITS”. Din înscrisul de la fila 52 a rezultat că în acest sector sunt 3 funcţii (poziţiile nr.24, 25 şi 26), dintre care una singură de asistent medical principal PL gradaţia 4, cu un salariu de bază de 1.662 lei, cel deţinut de reclamantă.

Aşadar, dispoziţia nr.254/2010 este în concordanţă cu Ordinul emis de Ministerul Sănătăţii, singurul organ abilitat să stabilească nivelul salariilor.

Aşa cum corect a reţinut tribunalul, din niciunul din actele de la dosar nu rezultă că în cadrul instituţiei pârâte ar fi existat persoane cu funcţii similare celei pe care a fost încadrată reclamanta la 1.10.2010, funcţii la care pârâta ar fi trebuit să se raporteze în momentul stabilirii drepturilor salariale ale reclamantei. De altfel, nici reclamanta nu a arătat în cuprinsul acţiunii sau apelului său, care este în mod concret acel salariu la care ar fi trebuit să se raporteze angajatorul la momentul trecerii reclamantei dintr-o funcţie în alta.

În aceste condiţii, în speţă nu s-a făcut dovada că reclamantei i-ar fi fost greşit stabilit salariul prin dispoziţia de încadrare, respectiv că la nivelul acestei instituţii există personal contractual cu aceeaşi funcţie ca a reclamantei (aflat în această funcţie anterior reclamantei), care să aibă salariu mai mare decât al acesteia.

Pe de altă parte, faptul că dispoziţia nr.24/29.09.2010, a fost comunicată reclamantei la 1.10.2010, adică la o dată anterioară Ordinului M.S. nr.1539/27.10.2010 nu este de natură a duce la o concluzie contrară, de vreme ce între ordin şi dispoziţie există o perfectă concordanţă.

Ca atare, Curtea a respins apelul ca nefondat, în temeiul art.278 din Codul muncii şi art.480 Cod procedură civilă.

10. Aplicarea dispoziţiilor art.2811 alin.1 Cod procedură civilă de la 1865, introduse prin art.1 pct.91 din OUG nr.138/2000, aprobate prin Legea nr.219/2015 pentru lămurirea înţelesului, întinderii sau aplicării dispozitivului unei hotărâri pronunţată după intrarea în vigoare a acestora

Art.2811 alin.1 Cod procedură civilă de la 1865, introduse prin art.1 pct.91 din OUG nr.138/2000, aprobate prin Legea

nr.219/2015

58

Dispoziţiile îndoielnice sau contradictorii se pot lămuri în ceea ce priveşte înţelesul, întinderea sau aplicarea lor, respectiv se pot înlătura prin intermediul instituţiei reglementată de art.2811Cod procedură civilă de la 1865, introdusă în baza art.1 pct.91 din OUG nr.138/2000 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, aprobată prin Legea nr.219/2005.

Dispoziţiile noi de procedură s-au aplicat de la data intrării în vigoare, cauzelor aflate în curs de soluţionare potrivit principiului aplicării legii noi de procedură reglementat de art.725 alin.1 Cod procedură civilă.

Hotărârile judecătoreşti pronunţate anterior introducerii în Codul de procedură civilă a instituţiei prevăzute de art.2811Cod procedură civilă de la 1865, nu sunt susceptibile de a fi lămurite sau îndreptate fără îndeplinirea condiţiei principiului aplicării legii procedurale noi în timp, aceea a existenţei cauzei pe rolul instanţei la data intrării în vigoare a normei juridice.

(Decizia civilă nr. 38/22.02.2017)

Prin cererea formulată la data de 25.04.2016, astfel cum a fost precizată, apelantul-pârât C.G. a solicitat, în contradictoriu cu apelanta-reclamantă C.F., completarea şi lămurirea dispozitivului deciziei nr.1650/20.06.2000, pronunţată în apel în dosarul nr. 3082/1999.

În motivarea cererii s-a arătat că dispozitivul nu este suficient de clar cu privire la identificarea variantei unice a expertizei întocmită de expertul C.A., dacă s-a avut în vedere completarea raportului de expertiză depus de expert la dosar la data de 14.06.2000, dacă acest raport trebuie coroborat cu rapoartele de expertiză anterioare sau cu alte completări la rapoartele de expertiză sau dacă varianta unică a expertizei reprezintă un alt raport de expertiză, pe care nu a reuşit să-l identifice.

A apreciat apelantul-pârât că trebuie lămurit dacă, terenul loc de casă din punctul „La grajd” (anexa 4) menţionat la pct.d) de la lotul 2 din dispozitiv nu include şi construcţia grajd, care se află pe terenul proprietatea C.M., conform anexei; cărui raport de expertiză îi sunt aferente anexele 1-6 menţionate în dispozitivul deciziei civile şi în completarea raportului de expertiză depuse de către expert la dosar, la data de 14.06.2000; dacă schiţa menţionată în completarea raportului de expertiză depus de către expert la dosar la data de 14.06.2000 la lotul 2 pct. b este schiţa-releveu aferentă raportului de expertiză depus pentru termenul din data de 16.11.1999 la Tribunalul Argeş (filele 31-32).

59

Apelantul-pârât a mai susţinut că datorită acestor necorelări i-au fost respinse de către registratorul de carte funciară din cadrul B.C.P.I. Topoloveni cererile nr.90/12.01.2016, nr.91/12.01.2016 şi nr.92/12.01.2016 de înscrierea în cartea funciară a dreptul de proprietate.

Tribunalul a dispus ataşarea dosarului nr. 1491/12.02.1997 al Judecătoriei Piteşti şi dosarul nr. 3082/1999 al Tribunalului Argeş.

Apelanta-reclamantă nu a formulat întâmpinare.Prin decizia nr. 3286/31.10.2016, Tribunalul Argeş a

respins, ca nefondată, cererea de completare/lămurire a dispozitivului Deciziei civile nr. 1650/20.06.2000, pronunţată de Tribunalul Argeş, în dosarul nr. 3082/1999 astfel cum a fost precizată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:Prin decizia civilă nr.1650/20.06.2000, pronunţată de

Tribunalul Argeş, în dosarul nr.3082/1999, au fost admise apelurile declarate de reclamanta C.F. şi de pârâtul C.G. împotriva sentinţei civile nr.8905/3.11.1998 pronunţată de Judecătoria Piteşti, a fost schimbată sentinţa şi încheierea de admitere în principiul şi s-a dispus ieşirea din indiviziune potrivit variantei unice a expertizei tocmită de inginer C.A.. Instanţa a mai dispus compensarea cheltuielilor de judecată.

Tribunalul a reţinut că dispoziţiile privind lămurirea dispozitivului hotărârii prevăzut de art.281/1 C.pr.civ. de la 1865 şi cele privind completarea hotărârii prevăzute la art.281/2 Cod procedură civilă au fost introduse prin punctul 91 prin OUG nr. 138 din 14 septembrie 2000 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă.

Având în vedere data pronunţării deciziei nr.1650, respectiv 20.06.2000, dispozitivul acestei decizii nu poate fi lămurită sau completat, întrucât astfel cum s-a arătat mai sus dispoziţiile din codul de procedură civilă de la 1865 privind lămurirea şi completarea hotărârii au intrat în vigoare ulterior pronunţării ei, iar legea procesual civilă nouă este de imediată aplicare.

Nemulţumirile apelantului-pârât formulate prin prezenta cererea puteau fi învederate instanţei de recurs, dacă apelantul-pârât ar fi înţeles la momentul respectiv să uziteze de această cale de atac, în decizie menţionându-se că împotriva deciziei se poate exercita recurs în termen de 15 zile de la comunicare. Potrivit art. 299 Cod procedură civilă de la 1865, astfel cum era în vigoare la data pronunţării deciziei, hotărârile date în apel erau supuse recursului.

Împotriva deciziei a formulat recurs petiţionarul, pentru motive de nelegalitate, în dezvoltarea cărora s-a arătat în esenţă că, instanţa a încălcat dispoziţiile art.725 alin.1 Cod procedură civilă de

60

la 1865, potrivit căruia noemele procedurale noi sunt de imediată aplicare.

Dispoziţiile art.2811 Cod procedură civilă au reprezentat la data pronunţării hotărârii a cărei completare s-a solicitat dispoziţii procedurale noi care erau de imediată aplicare.

Prin decizia civilă nr. 38/22.02.2017, Curtea de Apel Piteşti a respins, ca nefondat, recursul declarat de petent, reţinând următoarele:

Prin decizia civilă nr.1650/20.06.2000, pronunţată de Tribunalul Argeş, a fost admis apelul reclamantei C.F. şi apelul pârâtului C.G. împotriva sentinţei civile nr.8905/03.11.1998, pronunţată de Judecătoria Piteşti.

Petiţionarul C.G. a solicitat completarea şi lămurirea dispozitivului deciziei nr.1650/20.06.2004, pronunţată de tribunalul Argeş, pentru motivul că dispozitivul hotărârii nu este suficient de clar în ceea ce priveşte identificarea bunurilor cuprinsă în varianta unică a expertizei în baza căreia s-a dispus partajul.

Lămurirea şi completarea dispozitivului au fost solicitat de către petiţionar în baza art.2811 şi 2812 din Codul de procedură civilă de la 1865.

Dispoziţiile art.2811 alin.1 Cod procedură civilă, au fost introduse prin OUG nr.138/2000 de modificare a Codului de procedură civilă, aprobată prin Legea nr.219/2005, iar dispoziţiile art.2812 au fost introduse prin art.1 pct.25 din Legea nr.202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor.

Cu privire la aceste texte de lege, recurentul a susţinut că instanţa de fond a încălcat principiul reglementat de art.725 alin.1 şi 3 Cod procedură civilă, în sensul că legii noi de procedură se aplică din momentul intrării în vigoare.

Într-adevăr potrivit art.7251 alin.1 Cod procedură civilă, normele noi de procedură se aplică şi proceselor noi în curs de judecată, începute sub legea veche.

La data intrării în vigoare a normelor de procedură privind lămurirea întinderii şi aplicării dispozitivului hotărârii, respectiv a normelor de completare, procesul soluţionat prin decizia civilă nr. 1650/20.06.2000 nu se mai afla în curs de soluţionare, fiindcă la acea dată, instanţa era dezinvestită de soluţionarea cauzei, astfel că, nu sunt îndeplinite condiţiile la care se referă dispoziţiile art.725 alin.1 Cod procedură civilă.

Recurentul a invocat şi încălcarea dispoziţiilor art.725 alin. 3 Cod procedură civilă, referitoare la regimul juridic al căilor de atac de care sunt susceptibile hotărârile pronunţate înainte de intrarea în vigoare a legii noi.

Dispoziţiile evocate nu au incidenţă în cauză, deoarece petiţionarul nu a pus în discuţie vreo cale de atac, ci numai

61

instituţiile reglementate de art.2811 Cod procedură civilă, respectiv 2812 din acelaşi cod.

11. Situaţia juridică a indemnizaţiei pentru pensionarii sistemului public de pensii, membri ai uniunilor de creatori legal constituite şi recunoscute ca persoane juridice de utilitate publică, după schimbarea calităţii persoanei de pensionar militar

Art. I pct.2 din Legea nr.83/2016 pentru completarea Legii nr.8/2006

Pensionarii sistemului public de pensii, membri ai Uniunilor de Creatori legal constituite şi recunoscute ca persoane juridice de utilitate publică au dreptul la indemnizaţie reprezentând 50% din pensia cuvenită sau aflată în plată la data solicitării, dar nu mai mult de două salarii de bază minime brute pe ţară garantate în plată.

Dreptul la indemnizaţie recunoscut în favoarea pensionarului din sistemul public de pensii îşi păstrează şi după schimbarea calităţii acestuia de pensionar militar fiind un drept câştigat care se încadrează în noţiunea de „bun”, reglementată de art.1 din Protocolul nr.1 Adiţional la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

Argumentul în sensul că dreptul la plata indemnizaţiei se va păstra după schimbarea calităţii asiguratului rezultă şi din dispoziţiile art.I pct.2 din Legea nr.83/2016 pentru completarea Legii nr.8/2006, potrivit cărora normele privind indemnizaţia pensionarilor membri ai Uniunii de creatori legal constituite şi recunoscute ca persoane juridice de utilitate publică se aplică în sensul corespunzător şi pensionarilor sistemului pensiilor militare.

(Decizia civilă nr. 731/20.03.2017)

Prin cererea înregistrată la data de 3.03.2016, reclamantul D.C. a chemat în judecată pe pârâta C.P.S. a M.A.N., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea deciziei intimatei nr.41038/5.01.2016 şi repararea pagubei cauzate prin repunerea în drepturile avute anterior emiterii deciziei menţionate. Totodată, reclamantul a solicitat suspendarea executării actului contestat până la soluţionarea definitivă a cauzei.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că a primit o indemnizaţie lunară ca pensionar al sistemului public de pensii, membru al U.C.I.M. din România, prin decizia nr.41038/24.07.2012.

62

Însă, prin decizia contestată în cauză, s-a dispus încetarea plăţii indemnizaţiei, apreciindu-se în mod eronat că reclamantul nu mai are calitatea de pensionar al sistemului public de pensii odată cu intrarea în vigoare a Legii nr.223/2015.

Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiate, faţă de împrejurarea că reclamantul nu mai are calitatea de pensionar în sistemul public de pensii începând cu data de 1.01.2016 de când a intrat în vigoare Legea nr.223/2015 privind pensiile militare de stat.

Prin sentinţa civilă nr.690/2016, completul specializat în contencios administrativ a admis excepţia necompetenţei sale materiale funcţionale, dispunând trimiterea cauzei Secţiei pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Tribunalul Argeş, Secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin sentinţa civilă nr.2448/18.10.2016 a respins contestaţia, reţinând următoarele:

Prin decizia nr.41038/24.07.2012 emisă de pârâtă, reclamantului i s-a acordat o indemnizaţie lunară în baza art.1 alin.1 din Legea nr.8/2006, începând cu data de 1.08.2012, menţionându-se în act calitatea acestuia de pensionar pentru limită de vârstă.

Potrivit temeiul de drept invocat, pensionarii sistemului public de pensii, care sunt membri ai uniunilor de creatori legal constituite, recunoscute ca persoane juridice de utilitate publică, beneficiază de o indemnizaţie lunară în condiţiile legii.

Prin decizia pârâtei nr.41038/5.01.2016, contestată în cauză, s-a dispus încetarea plăţii acestei indemnizaţii lunare acordate potrivit Legii nr.8/2006 începând cu data de 1.01.2016, cu motivarea că de la acea dată a intrat în vigoare Legea nr.223/2015 privind pensiile militare de stat, iar reclamantul nu mai are calitatea de pensionar al sistemului public de pensii, ci, astfel cum se dispune prin art.109 alin.1, art.110 alin.1 şi art.123 din Legea nr.223/2015, acesta este pensionar militar.

Faţă de această situaţie de fapt, instanţa a reţinut că în speţă problema litigioasă constă în stabilirea beneficiarilor Legii nr.8/2006 la data emiterii deciziei contestate.

Reclamantul a apreciat că nu are nicio relevanţă cărui sistem de pensii aparţine, întrucât indemnizaţia în litigiu se plăteşte oricum de la bugetul de stat.

Tribunalul a apreciat, însă, că anterior stabilirii sursei de finanţare este importat a clarifica dacă legea acordă reclamantului dreptul solicitat, respectiv dacă este destinatarul Legii nr.8/2006 şi după data de 1.01.2016.

Sub acest aspect, apare ca esenţial a stabili definiţia noţiunii de pensionari ai sistemului public de pensii prin raportare la pensionarii sistemului de pensii militare de stat.

Astfel, prin art.1 din Legea nr.263/2010 privind sistemul

63

unitar de pensii publice se defineşte sistemul public de pensii ca fiind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale prin care se exercită dreptul la asigurări sociale în condiţiile Legii nr.263/2010, drept garantat de stat.

La rândul său, art.131 din aceeaşi lege stabileşte că sistemul public de pensii se administrează de C.N.P.P., instituţie publică de interes naţional, cu personalitate juridică, aflat sub autoritatea M.M.F.P.S., iar art.132 din Legea nr.263/2010 se referă la casele de pensii sectoriale, care se înfiinţează în subordinea M.A.N., M.A.I. şi S.R.I., după caz, ca structuri cu personalitate juridică, succesoare de drept ale structurilor organizatorice responsabile cu pensiile din instituţiile menţionate.

Totodată, art.171 din legea pensiilor prevede expres că pensiile prevăzute la art.1 din Legea nr.119/2010, printre care se află pensiile militare de stat şi pensiile de stat ale poliţiştilor şi ale funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciarelor, devin, începând cu data de 1.01.2011, pensii în înţelesul Legii nr.263/2010, respectiv pensii din sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale.

Prin urmare, la data emiterii deciziei nr.41038/2012, reclamantul avea calitatea de pensionar al sistemului public de pensii în înţelesul Legii nr.263/2010, însă, începând cu data de 1.01.2016 a intrat în vigoare Legea nr.223/2015, privind pensiile militare de stat, al cărei beneficiar este şi reclamantul, aspect necontestat de nicio parte.

Prin art.1 din această lege se defineşte sistemul pensiilor militare de stat ca fiind sistemul pensiilor militare de stat şi alte drepturi de asigurări sociale din domeniul apărării naţionale, ordinii publice şi securităţii naţionale prin care se exercită dreptul la pensii şi asigurări sociale pentru militari, poliţişti şi funcţionari publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, în condiţiile acestei legi, drept garantat de stat.

De asemenea, art.6 din Legea nr.223/2015 prevede că administrarea sistemului pensiilor militare de stat se realizează prin case de pensii sectoriale.

Coroborând toate aceste prevederi legale, tribunalul a reţinut că legiuitorul distinge între noţiunea de sistem public de pensii şi cea de sistem al pensiilor militare de stat, concluzie confirmată şi de prevederile art.110 alin.1 din Legea nr.223/2015, care stabilesc că pensiile militarilor, poliţiştilor şi funcţionarilor publici cu statut special stabilite în baza Legii nr.263/2010, cu modificările şi completările ulterioare, devin pensii militare de stat.

În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art.109 alin.1 din aceeaşi lege, care au în vedere pensiile militare de stat şi pensiile de stat ale poliţiştilor şi ale funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciarelor ce au fost recalculate în temeiul art.1

64

din Legea nr.119/2010.Distincţia dintre cele două sisteme de pensii nu este una

doar formală, ci este relevată şi de faptul că aceste sisteme sunt administrate de instituţii diferite, ce gestionează bugete distincte, astfel cum rezultă din prevederile art.20 din Legea nr.263/2010, respectiv ale art.5 din Legea nr.223/2015.

Prin urmare, Legea nr.8/2006 se adresează exclusiv pensionarilor sistemului public de pensii, pârâta în mod legal constatând, prin decizia contestată în cauză, că reclamantul nu mai îndeplinea începând cu data de 1.01.2016 condiţiile legale de acordare a indemnizaţiei lunare.

Acest aspect este confirmat şi de adoptarea de către legiuitor a Legii nr.83/2016, prin care a fost modificată Legea nr.8/2006, în sensul prevederii exprese a dreptului pensionarilor sistemului pensiilor militare de stat şi alte drepturi de asigurări sociale din domeniul apărării naţionale, ordinii publice şi securităţii naţionale, indiferent de data înscrierii la pensie, de a beneficia de prevederile Legii nr.8/2006, dacă îndeplinesc condiţiile prevăzute de această lege. Or, în măsura în care acest drept era deja prevăzut de art.1 din Legea nr.8/2006, nu ar mai fi fost necesar ca acesta să fie reglementat expres prin Legea nr.83/2016.

În consecinţă, dreptul reclamantului, în calitate de pensionar militar, de a primi indemnizaţia prevăzută de Legea nr.8/2006 a fost stabilit doar începând cu data intrării în vigoare a Legii nr.83/2016, respectiv din 7.05.2016.

Pentru aceste considerente, având în vedere că instanţa nu a fost învestită cu o cerere întemeiată pe prevederile Legii nr.83/2016, tribunalul a respins contestaţia formulată împotriva deciziei nr.41038/5.01.2016, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel, în termen legal, contestatorul criticând-o pentru greşita interpretare şi aplicare a legii, respectiv a dispoziţiilor Legii nr.83/2016 care a modificat Legea nr.8/2006, susţinând că instanţa avea obligaţia să constate că prin încetarea plăţii indemnizaţiei lunare prevăzută de Legea nr.8/2006 s-a adus atingere dreptului său de proprietate recunoscut şi garantat de art.1 din Primul Protocol Adiţional al CEDO.

Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea apelului ca nefondat.

Prin decizia civilă nr. 731/20.03.2017, Curtea de Apel Piteşti – Secţia civilă a admis apelul formulat de D.C.; a schimbat sentinţa, în sensul că a admis contestaţia, a anulat decizia nr.41038/5.01.2016 şi a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul obligării intimatei să restituie indemnizaţia lunară contestatorului stabilită în baza Legii nr.8/2006.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:

65

Contestatorului i s-a stabilit, începând cu 1.08.2012 dreptul de a primi indemnizaţia prevăzută de Legea nr.8/2006 privind instituirea indemnizaţiei pentru pensionarii sistemului public de pensii, membri ai uniunilor de creatori legal constituite şi recunoscute ca persoane juridice de utilitate publică, prin decizia din 24.07.2012 emisă de intimată.

La data de 1.01.2016, a intrat în vigoare Legea nr.223/2015 privind pensiile militare de stat care a stabilit că pensiile militarilor devin pensii militare de stat, astfel încât şi pensia contestatorului, care a avut calitatea de militar, a devenit pensie militară de stat.

Numai că, la data de 1.01.2016, contestatorului i se recunoscuse şi i se stabilise dreptul la plata indemnizaţiei prevăzută de Legea nr.8/2006 încă din data de 1.08.2012, astfel încât dreptul acestuia este unul câştigat, fiind recunoscut şi garantat ca veritabil drept de proprietate de art.1 din Primul Protocol Adiţional la C.E.D.O..

Nu se poate admite că intrarea în vigoare a Legii nr.223/2015 constituie temei pentru suprimarea dreptului apelantului la indemnizaţia dobândită, numai pentru că a fost schimbată calitatea acestuia din pensionar al sistemului public de pensii în pensionar militar, mai ales că dreptul acestuia este unul câştigat.

Nicio prevedere legală nu acordă posibilitatea suprimării unui drept câştigat, afară dacă acesta ar fi dobândit fraudulos.

Plata indemnizaţiei prevăzute de Legea nr.8/2006, începând cu data de 1.08.2012, îl îndreptăţeşte pe contestator să invoce protejarea, conform art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţie, a bunului acestuia, înţelegând aici şi creanţa în virtutea căruia solicitantul poate pretinde că are cel puţin o speranţă legitimă de a obţine dreptul de a se bucura efectiv de un drept de proprietate.

Se poate aprecia că există o bază suficientă în dreptul intern pentru a considera că indemnizaţia reprezintă un bun în sensul art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţie. Numai că, prin sistarea plăţii acestei indemnizaţii la 1.01.2016, s-a produs o ingerinţă în sensul că reclamantul a fost lipsit de dreptul asupra indemnizaţiei, intimata justificând această ingerinţă prin faptul că pensia contestatorului, din sistemul public de pensii, a fost calificată drept pensie militară.

În primul rând, trebuie observat că ingerinţa nu este prevăzută de lege, ci decizia din 5.01.2016 prin care a fost sistat dreptul de plată a indemnizaţiei s-a emis ca urmare a aprecierii de către intimată a faptului că s-a schimbat categoria pensiei, ceea ce atrage după sine şi sistarea dreptului.

De asemenea, trebuie să se verifice dacă ingerinţa a răspuns unei exigenţe de proporţionalitate, adică dacă respectă

66

condiţia existenţei unui just echilibru între exigenţele de interes general şi cele de protejare a dreptului reclamantului.

Or, decizia prin care intimata a apreciat că se impune sistarea plăţii indemnizaţiei către apelant nu a urmărit protejarea unui interes public, respectând principiul proporţionalităţii, ci aşa cum s-a arătat, actul s-a emis ca urmare a aprecierii în sensul că schimbarea categoriei pensiei din pensie în sistemul public de pensii, în pensie militară, atrage după sine şi sistarea dreptului.

O astfel de apreciere este însă eronată, faţă de intenţia legiuitorului rezultată din Legea nr.83/2016.

Astfel, chiar legiuitorul, după intrarea în vigoare a Legii nr.223/2015 a confirmat prin edictarea Legii nr.83/2016 intrată în vigoare la 7.05.2016, dreptul pensionarilor sistemului pensiilor militare de stat şi alte drepturi de asigurări sociale din domeniul apărării naţionale, ordinii publice şi securităţii naţionale la indemnizaţia lunară prevăzută de Legea nr.8/2006, indiferent de data înscrierii la pensie.

În acest fel legiuitorul a confirmat teoria drepturilor câştigate în sensul că a prevăzut că pensionarii militari beneficiază de indemnizaţia prevăzută de Legea nr.8/2006, dacă îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege, fiind irelevant faptul că o perioadă de timp anterioară pensia acestora a fost calificată drept pensie a sistemului public de pensii.

Este adevărat că legea se aplică numai pentru viitor, iar Legea nr.83/2016 a intrat în vigoare la 7.05.2016, însă apelantul este beneficiarul indemnizaţiei respectiv al unui drept câştigat, drept confirmat tocmai prin intrarea în vigoare a acestei legi.

Pentru toate aceste argumente s-a constatat că soluţia de respingere a contestaţiei este nelegală şi netemeinică, astfel încât în temeiul dispoziţiilor art.480 Cod procedură civilă s-a admis apelul şi s-a schimbat sentinţa, în sensul că s-a admis contestaţia, s-a anulat decizia nr.41038/5.01.2016 şi s-a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul obligării intimatei să restituie indemnizaţia lunară contestatorului stabilită în baza Legii nr.8/2006.

12. Termenul contestării sancţiunii disciplinareArt.286 Codul muncii

Art.211 din Legea nr.62/2011, privind dialogul social

Termenul de formulare a unei acţiuni având ca obiect măsurile unilaterale de executare, modificare, suspendare sau încetare a contractului individual de muncă este reglementat în mod diferit în art.286 Codul muncii şi art.211 din Legea nr.62/2011, privind dialogul social.

Potrivit art.268 alin.1 lit.a şi b din Codul muncii, pentru soluţionarea unui conflict de muncă referitor la

67

încheierea, executarea, suspendarea sau încetarea contractului individual de muncă partea interesată poate să formulare cerere în justiţie în termen de 30 de zile de la data Comunicării deciziei unilaterale, respectiv de la data comunicării deciziei de sancţionare.

Termenul reglementat de art.211 din Legea nr.62/2011 privind dialogul social pentru soluţionarea unui conflict de muncă născut în legătură cu executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea contractului individual de muncă este de 45 de zile.

Existenţa reglementării comune a termenului de formulare a acţiunii în justiţie prin acte normative distincte, pune în discuţie termenul de formulare a contestaţiei împotriva sancţiunii disciplinare.

Reglementarea exclusivă a răspunderii disciplinare în Codul muncii implică aplicarea prevederilor art.268 alin.1 lit.b din acest act normativ potrivit cărora termenul de formulare a acţiunii împotriva sancţiunii disciplinare este de 30 de zile de la comunicarea deciziei unilaterale, dispoziţia fiind expresă în ceea ce priveşte obiectul contestaţiei.

Aplicarea dispoziţiilor evocate rezultă şi din lipsa vreunei menţiuni a abrogării acestora în Legea nr.62/2011, privind dialogul social ca act normativ subsecvent.

(Decizia civilă nr. 777/22.03.2017)

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Vâlcea la data de 28.06.2016, contestatorul I.F.-C. a formulat contestaţie împotriva Deciziei de desfacere disciplinara a contractului individual de munca nr. 59 din 09.05.2016, emisa de pârâta CIECH Soda România S.A., prin care a solicitat: admiterea contestaţiei ca fiind legală și temeinică; anularea deciziei de desfacere disciplinară a contractului individual de muncă nr. 59 din 09.05.2016; reintegrarea la societatea intimată în funcţia deţinută anterior concedierii (mecanic de locomotivă) și la fostul loc de muncă, conform art. 78 alin. 2 Codul muncii; obligarea intimatei la plata unei despăgubiri egală cu toate drepturile salariale, majorate, indexate si actualizate ce i se cuvin până la reintegrarea efectivă în funcţia deţinută anterior concedierii, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În subsidiar, contestatorul a solicitat, daca se va constata că totuşi are o parte de vină pentru faptele care i se impută, să fie înlocuită decizia de desfacere disciplinară a contractului individual de muncă, cu altă sancţiune disciplinară mai uşoară și anume, reducerea salariului de bază pe o durată de 1-3 luni cu 5-10%.

În motivarea contestaţiei se arată că, Tribunalul Vâlcea prin sentinţa civilă nr. 679 din 18 aprilie 2016 a anulat parţial decizia de desfacere disciplinară a contractului individual de muncă și a

68

dispus reintegrarea sa pe postul deţinut anterior, acela de mecanic de locomotivă.

La data de 20.04.2016 s-a emis adresa prin care i s-a pus in vedere să se prezinte la societate, iar la data de 21.04.2016 s-a prezentat la unitate, deși nici nu îi fusese comunicată hotărârea instanţei și a fost prezent în unitate până după ora 15.

La data de 22.04.2016 a fost închis într-o cameră 8 ore, iar la data de 25.04.2016, aproximativ ora 8 si 20 de minute, a întrebat-o pe doamna F.V., șef resurse umane, de ce nu îl trimite la vizita medicală și la examenul psihologic la Policlinica CFR Craiova. Aceasta i-a cerut 1000 de euro ca să pună în aplicare hotărârea instanţei sau să-şi dea demisia.

Văzând ca nici în a treia zi de la reangajare nu vor să îl trimită la vizita medicală și la examenul psihologic la Policlinica CFR Craiova, obligatorii pentru a-şi exercita meseria de mecanic de locomotivă, refuzând în acest fel să pună în aplicare hotărârea instanţei care a dispus reintegrarea sa pe postul deţinut anterior, a plecat la ITM și la parchet ca să facă sesizare asupra acestui refuz al societăţii.

La data de 12 .05.2016 a primit, prin fiul său, convocare la cercetarea disciplinară.

Decizia de concediere este nulă întrucât, deşi este datată cu 09.05.2016, el a fost chemat la cercetarea disciplinară abia pe data de 12.05.2016. Or, data la care trebuia să fie prezent pentru cercetarea disciplinară trebuia să fie anterioară emiterii deciziei de concediere.

De asemenea, contestatorul a invocat nulitatea absolută a deciziei de concediere și a solicit să se constate că decizia de concediere este nulă întrucât societatea a încălcat prevederile art. 62 art. 63 şi art. 247-252 din Codul muncii:

Decizia de concediere este nelegală și netemeinică întrucât el nu a fost reintegrat pe funcţia de mecanic de locomotivă, așa cum a hotărât Tribunalul Vâlcea. A cerut societăţii din prima zi în care l-a reprimit să îl trimită la vizita medicală și la examenul psihologic la Policlinica CFR Craiova. La data de 21.04.2016 a solicitat angajatorului să se ducă singur la aceste controale, dacă societatea nu are nicio maşină disponibilă, întrucât a fost de foarte multe ori la verificări la Policlinica CFR Craiova în cei peste 20 de ani de activitate și știe să ajungă la sediul instituţiei. Nu a vrut nici atunci și nici ulterior să îl trimită. Au aşteptat să facă un pas greşit să îl poată concedia.

Referitor la învinuirea din referatul nr. 2497 din 22.04.2016 și anume faptul că, în data de 22.04.2016 ar fi zis că "eu nu discut cu o nesimţită" referitor la doamna F.V., el nu își aduce aminte să fi folosit această expresie.

69

Referitor la învinuirea din referatul nr.2539 din 25.04.2016 și anume faptul că, în data de 25.04.2016 ar fi acuzat-o pe doamna F.V. că i-ar fi cerut 1000 de euro ca să îl reîncadreze, contestatorul afirmă că ca este adevărat. Faptul că a avut o discuţie reiese din mărturia doamnei de la pază care spune ca într-adevăr, în jurul orei 8,20 i-a văzut discutând.

Deoarece munca la societate se desfăşura în condiţii lipsite de securitatea în muncă (raportat la numărul mare de cazuri când s-au răsturnat locomotiva și/sau vagoanele), le-a pus în vedere reprezentanţilor societăţii că va lucra instrucțional și de aceea să îi pună la dispoziţie Autorizaţiile de funcţionare pentru locomotivele 850, 036, 050, 080, 082 eliberate de AFER, Licenţele de Transport Feroviar pe anii 2013-2016 emise de AFER pentru linia industrială cât și pentru linia îngustă, Autorizaţiile de punere în funcţiune a liniilor ferate industriale din cadrul societăţii emise de AFER.

Intimata S.C. Ciech Soda România S.A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia tardivităţii contestaţiei formulate de reclamant, în considerarea termenului de decădere instituit de art. 252 alin. 5 din Codul muncii.

În acest sens, se arată că, decizia nr. 59/19.05.2016, prin care contestatorului i se aplică sancţiunea disciplinară a desfacerii contractului individual de muncă, i-a fost comunicată acestuia atât prin executor judecătoresc, în data de 19.05.2016, cât și prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire în data de 20.05.2016, conform dovezilor de comunicare ataşate.

Pe fondul cauzei, intimata a arată că, după ce s-a dispus reîncadrarea contestatorului pe postul deţinut anterior măsurii de concediere, acesta a adoptat din nou aceeaşi conduită sfidătoare față de raporturile de serviciu, săvârşind alte abateri disciplinare, care au culminat cu părăsirea definitiva a locului de muncă.

Toate aceste abateri disciplinare sunt consemnate în referate întocmite de şefii de departamente, după cum urmează: Referatul nr. 2482/21.04.2016, întocmit de Sef Departament Resurse Umane, d-na F.V., Consilier Juridic, d-na D.C. și Referent Resurse Umane, dl L.A.; Referatul nr. 2497/22.04.2016, întocmit de Sef Departament Resurse Umane, d-na F.V.; Referatul nr. 2539/25.04.2016, întocmit de Sef Departament Resurse Umane, d-na F.V.; Referatul nr. 2618/28.04.2016, întocmit de Sef Departament Resurse Umane, dna F.V. si Director Logistica, d-na C.D..

În consecinţa, Comisia de cercetare disciplinara a propus desfacerea disciplinara a contractului individual de munca al salariatului I.F.C., concedierea fiind dispusă prin Decizia nr. 59/19.05.2016 a Directorului General al SC Ciech Soda Romania.

În privinţa susţinerilor făcute de contestator față de măsura concedierii sale, intimata menţionează că acestea sunt în

70

totalitate neadevărate, răspunzând fiecăruia dintre criticile de nelegalitate şi netemeinicie a deciziei de sancţionare invocată.

Măsura desfacerii contractului individual de muncă este o măsură justificată și necesară în raport de conduita salariatului, măsură care tinde la păstrarea unui climat de rigurozitate, seriozitate și disciplină în cadrul societăţii, absolut necesar desfăşurării unei activităţi de risc, cu foc continuu, așa cum este producţia specifică societăţii lor.

În susţinerea argumentelor invocate, intimata a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri, probei cu interogatoriul contestatorului şi probei cu martori.

În şedinţa publică din data de 17 noiembrie 2016, instanţa a pus în discuţia contradictorie a părţilor, excepţia tardivităţii contestaţiei, precum şi natura juridică a termenului de formulare a acesteia.

Prin sentinţa civilă nr.1719 din 24 noiembrie 2016, Tribunalul Vâlcea a admis excepția prescripției dreptului material la acţiune, precum şi contestația formulată de contestatorul Ionescu Felix – Costel, ca fiind prescrisă.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că excepţia invocată este întemeiată, pentru următoarele considerente.

Legiuitorul a reglementat un termen general de prescripţie (iar nu de decădere, cum a invocat intimata, fiind vorba de exercitarea dreptului material la acţiune în sensul art. 2500 alin. 2 din Codul civil) de 30 de zile, în care pot fi atacate deciziile referitoare la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea contractului individual de muncă (art. 268 alin. 1 lit. b din Legea nr. 53/2010 – Codul muncii) şi un termen special de prescripţie, tot de 30 de zile, în care pot fi atacate deciziile de sancţionare disciplinară a salariaţilor.

Textul art.211 alin.1 lit.a) din Legea nr.62/2011 a dialogului social a modificat implicit dispoziţiile cu caracter general ale art. 268 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, instituind un termen general de prescripţie de 45 de zile de atacare a măsurilor unilaterale de executare, modificare, suspendare sau încetare a contractului individual de muncă, dar nu a putut modifica termenul special de prescripţie de 30 de zile în care pot fi atacate deciziile de sancţionare disciplinară a salariaţilor, prevăzut de art. 252 alin. 5 şi art. 268 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii. În acest sens, dispoziţiile art. 67 alin. 3 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative prevăd că: „Evenimentele legislative implicite nu sunt recunoscute în cazul actelor normative speciale ale căror dispoziţii nu pot fi socotite modificate, completate sau abrogate nici prin reglementarea generală a materiei, decât dacă acest lucru este exprimat expres.”.

71

Aşadar, în cazul deciziei de desfacere disciplinară a contractului individual de muncă, ipoteză întâlnită în prezenta cauză, termenul de prescripţie în care poate fi formulată contestaţia este cel de 30 de zile prevăzut de art. 252 alin. 5 şi art. 268 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, iar nu cel de 45 de zile prevăzut de art. 211 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social.

Din confirmarea de primire de la fila 24 din dosar rezultă că decizia de desfacere disciplinară a contractului individual de muncă atacată, cu nr. 59/09.05.2016, a fost comunicată contestatorului la data de 20.05.2016, iar din plicul de la fila 8 din dosar reiese că depunerea contestaţiei la poştă a avut loc abia la data de 27.06.2016, după expirarea termenului de prescripţie de 30 de zile prevăzut de lege.

Având în vedere aceste motive de fapt şi de drept, instanţa a admis excepția prescripției dreptului material la acţiune invocată de intimată şi a respins contestația ca fiind prescrisă.

Împotriva sentinţei, în termen legal a declarat apel, contestatorul I.F.-C., criticând-o pentru nelegalitate sub aspectul modului de soluţionare al prescripţiei.

Prin decizia civilă nr. 777/22.03.2017, Curtea de Apel Piteşti – Secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de contestatorul I.F.-C., reţinând următoarele:

În fapt, prin decizia de desfacere disciplinară a contractului individual de muncă nr.59/09.05.2016 emisă de pârâta Ciech Soda România SA, s-a dispus începând cu data de 20.05.2016 desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă a contestatorului I.F.C., în temeiul art.61 lit.a) coroborat cu art.248 alin.1 lit.e din Legea nr.53/2003 republicată - Codul muncii.

Decizia a fost comunicată angajatului prin executorul judecătoresc la 19.05.2016, cât şi prin scrisoare recomandată la data de 20.05.2016., conform dovezilor de comunicare ataşate. Totodată, contestatorul a înregistrat contestaţia formulată împotriva acestei decizii la data de 27.06.2016, după expirarea termenului de 30 de zile prevăzut de lege.

Potrivit art.252 alin.5 din Codul muncii, decizia de sancţionare poate fi contestată de salariat la instanţele judecătoreşti competente în termen de 30 de zile calendaristice, de la data comunicării.

De asemenea conform art.268 alin.1 lit.b din Codul muncii, cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă vor fi formulate în termen de 30 de zile calendaristice de la data în care s-a comunicat decizia de sancţionare disciplinară

Faţă de data comunicării deciziei, contestația a fost înregistrată cu depăşirea termenului de 30 de zile menţionată anterior. Potrivit prevederilor art.211 lit.a din Legea nr.62/2011 a Dialogului social, măsurile unilaterale de executare, modificare,

72

suspendare, sau încetare a contractului individual de muncă, inclusiv angajamentele de plată a unor sume de bani, pot fi contestate în termen de 45 de zile calendaristice, de la data de la care cel interesat a luat la cunoştinţă de măsura dispusă.

Termenul instituit de din Legea nr.62/2011 a Dialogului social, de 45 de zile, nu este aplicabil în materia acţiunilor exercitate în domeniul răspunderii disciplinare, actul normativ menţionat neconţinând o reglementare a acestei materii.

Răspunderea disciplinară este reglementată exclusiv în Codul muncii, astfel că şi termenele în care pot fi exercitate acţiunile în justiţie trebuie să fie cele instituite prin acest act normativ.

Din această perspectivă nu pot fi primite argumentele apelantului, referitoare la abrogarea implicită a prevederilor Codului muncii, de Legea Dialogului Social, sub acest aspect.

Faţă de cele reţinute anterior, Curtea subliniază că dispoziţiile art.268 lit. b) din Codul muncii au caracter special, faţă de cele ale art. 211 lit.a din Legea nr.62/2011, în speţă fiind aplicabil termenul de 30 de zile, reglementat de art.268 lit.b din Codul muncii.

În consecinţă,în temeiul dispoziţiilor art.480 Cod procedură civilă, Curtea a respins, ca nefondat, apelul declarat de contestator.

13. Condiţia restituirii integrale în natură a terenurilor ocupate de construcţii autorizate care nu mai sunt necesare unităţii deţinătoare, în condiţiile Legii nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

Art.10 alin.5 din Legea nr.10/2001

Suprafeţele de teren ocupate de construcţii autorizate edificate după preluarea imobilului se restituie integral în natură persoanei îndreptăţite, dacă acestea nu mai sunt necesare unităţii deţinătoare iar titularul plăteşte o despăgubire constructorului reprezentând valoarea de piaţă potrivit art.10 alin.5 din Legea nr.10/2001.

Obligaţia de restituire a suprafeţei de teren, devine scadentă la data plăţii despăgubirii.

(Decizia civilă nr. 55/09.03.2017)

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş, reclamanta C.M.F. a chemat în judecată pe pârâta S.C. T.A. S.A., pentru a fi obligată să îi restituie în natură imobilele situate în comuna Tigveni, sat Bârseşti, proprietatea autorului său B.P., decedat la 10.10.1953.

A arătat reclamanta că, în calitate de moştenitoare, a

73

notificat-o pe pârâtă pentru a-i restitui în natură imobilele ce au fost proprietatea autorului său, deţinute fără titlu legal, însă pârâta nu a emis o dispoziţie, aşa cum prevede Legea nr.10/2001.

Prin sentinţa civilă nr.14/13.01.2003 a fost respinsă ca inadmisibilă acţiunea, cu motivarea că doar în situaţia în care unitatea deţinătoare emite o decizie sau dispoziţie prin care respinge cererea de restituire în natură a imobilului sau, după caz, face persoanei îndreptăţite o ofertă de restituire prin echivalent, persoana îndreptăţită poate ataca în justiţie decizia prevăzută la art.24 alin.1, or în speţă unitatea deţinătoare nu s-a pronunţat în niciun fel asupra cererii formulate de persoana îndreptăţită, astfel că aceasta nu se poate adresa direct instanţei de judecată, neputând invoca motive de nelegalitate şi netemeinicie ale unei decizii care nu există.

Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentinţe a fost respins prin decizia nr.64/A/24.04.2003 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, în dosarul nr.1661/2003, cu motivarea că reclamanta avea la îndemână o acţiune civilă prin care să solicite obligarea pârâtei la emiterea deciziei sau dispoziţiei motivate, conform art.23 alin.1 din Legea nr.10/2001.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, iar prin decizia nr.6936/13.09.2006 pronunţată de Î.C.C.J. a fost admis acest recurs, au fost casate sentinţa tribunalului şi decizia curţii de apel şi a fost trimisă cauza spre rejudecare la Tribunalul Argeş.

În cursul soluţionării recursului reclamanta C.M.F. a decedat, astfel că, în temeiul art.243 pct.1 Cod procedură civilă, au fost introduşi în cauză moştenitorii acesteia, F.L.şi F.D.D..

În motivarea soluţiei pronunţate, instanţa supremă a reţinut că din perspectiva reclamantei, titulară a notificării, procedura prealabilă reglementată de Legea nr.10/2001 a fost îndeplinită, iar refuzul persoanei juridice deţinătoare de a soluţiona cererea de restituire nu poate fi apreciat ca un impediment legal pentru titularul notificării de a se adresa instanţei de judecată pentru valorificarea drepturilor recunoscute de legea specială de reparaţie, sub pretextul inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, o asemenea teză contravenind spiritului legii analizate şi principiului liberului acces la justiţie, consacrat de art.21 din Constituţie. Prin nerespectarea termenului de soluţionare a notificării, unitatea notificată a acceptat posibilitatea acţionării sale în judecată, reclamanta neavând altă posibilitate de soluţionare a cererii de restituire, într-un termen rezonabil, cu atât mai mult cu cât în prezenta cauză, prin întâmpinările depuse în apel şi recurs, pârâta a susţinut în termeni neechivoci faptul că reclamanta nu ar fi îndreptăţită la restituirea imobilului (în natură sau prin echivalent), atitudine procesuală care echivalează cu o soluţie de respingere a cererii de restituire.

74

Constatând că instanţele anterioare au soluţionat în mod greşit litigiul pe calea excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, Înalta Curte a admis recursul, a casat hotărârile şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Argeş.

În rejudecare, la data de 6.03.2003, reclamanţii F.D.D. şi F.L. au completat şi precizat acţiunea, solicitând constatarea nulităţii absolute parţiale a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M07 nr.2955/17.12.2003 aparţinând S.C. T.A. S.A., în baza art.21 alin.1 şi 5 din Legea nr.10/2001, precum şi restituirea fructelor civile culese de S.C. T.A. S.A. după punerea în întârziere prin notificare. De asemenea, au precizat că, faţă de statuarea instanţei supreme, acţiunea formulată reprezintă o plângere împotriva soluţiei de respingere a notificării nr.554/2001 prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilului teren şi construcţie, preluat fără titlu de către stat de la autorul B.P..

Pârâta a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a petentei C.M.F., arătând că prin actele depuse la dosarul cauzei aceasta nu a făcut dovada că este moştenitoare a autorului B.P.. Instanţa a unit această excepţie cu fondul.

Pârâta a invocat şi lipsa de obiect a acţiunii, susţinând că reclamanta nu a stabilit clar obiectul cererii de investire a instanţei, în sensul că a solicitat numai restituirea în natură a bunurilor imobile, pe care nu le-a identificat în parte, iar nu şi contravaloarea lor în cazul pieirii obiectului.

Referitor la fondul cauzei, pârâta a solicitat respingerea acţiunii, arătând că bunurile imobile a căror restituire în natură se solicită nu sunt deţinute de către aceasta, ci de către moştenitorul sezinar B.I.V., fiul autorului B.P. şi că o parte din imobilele construcţii sunt proprietatea sa, făcând parte din patrimoniul său, aşa cum rezultă din înscrisurile ataşate la dosarul cauzei, inclusiv din cele privind lichidarea, o parte nu mai există fiind demolate, iar altele aparţin S.C. M.P. S.R.L.

Urmare a decesului reclamantului F.L., intervenit la data de 11.06.2009, au fost introduşi în cauză moştenitorii acestuia, N.M.L. şi F.M.S., în temeiul art.243 pct.1 Cod procedură civilă.

Prin sentinţa civilă nr.267/14.12.2009 au fost respinse excepţiile invocate de pârâtă.

A fost admisă în parte acţiunea şi s-a constatat că reclamanta C.M.F., prin moştenitorii săi, este îndreptăţită la restituirea următoarelor bunuri:

A. în natură: - 70.110 mp teren situat în comuna Tigveni, judeţul Argeş, identificat prin raportul de expertiză C. Vlăsceanu, pagina 77 şi urm.; - magazie materiale (C8 - în schiţele experţilor cauzei, C3 - în documentaţia cadastrală, fila 163); - casă de locuit (C10 + C11 - în schiţele experţilor, C9 - în documentaţia cadastrală şi documentaţia din dosarul de lichidare al pârâtei, numită şi „sediu

75

fermă şi cantină” - fila 272); - bucătărie de vară (C12 - în schiţele experţilor cauzei, C8 - în documentaţia cadastrală şi documentaţia de lichidare numită şi spălător, fila 272);

B. în echivalent (despăgubiri), fiind demolate: - grajd G1 (C7 - în schiţele experţilor cauzei, C6 - în documentaţia cadastrală, fila 163, şi documentaţia de lichidare, fila 272, denumită magazie concentrate, în prezent înstrăinată); - moară, povarnă, fierăstrău; - construcţiile din planul de încadrare în zonă: G2 + G3 = grajduri, C1+C2 = case de locuit, A2+A3+A4+A5 = anexe gospodăreşti, toate evaluate în condiţiile legii speciale.

A fost obligată pârâtă la plata către reclamanţi a sumei de 1.125 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a analizat cu prioritate, în temeiul art.137 Cod procedură civilă, excepţiile invocate de către pârâtă.

Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale active a notificatoarei C.M., tribunalul a reţinut că aceasta este nepoată de soră a lui B.P., fiind fiica A.I. (căsătorită C.), sora autorului, aşa cum rezultă din Încheierea Judecătoriei de pace mixtă Drăgăşani a Judeţului Vâlcea, din data de 20.03.1947. Autorul B.P. a avut doi copii, B.M.E. şi B.I.V., în prezent decedaţi şi fără moştenitori, aspecte confirmate şi de către pârâtă în notele de şedinţă şi întâmpinările formulate. În plus, notificatoarea a dovedit calitatea de moştenitoare a autorului B.P. şi cu certificatul de moştenitor nr.5/13.01.1998, din care rezultă că este unica moştenitoare cu vocaţie succesorală concretă, iar acest înscris a fost încheiat înainte de promovarea acţiunii în justiţie (nu pro causa) şi nu a fost contestat ori infirmat de vreo instanţă judecătorească.

A mai reţinut tribunalul că reclamanta nu a solicitat decât bunurile ce au făcut parte din averea autorului B.P., iar împrejurarea că pe terenul solicitat expertul a identificat şi bunuri construcţii care sunt proprietatea pârâtei reprezintă o chestiune care va fi avută în vedere la soluţionarea în fond a pricinii, fiind de notorietate că de cele mai multe ori calitatea procesuală presupune în realitate o judecată a însuşi fondului cererii cu care a fost învestită instanţa.

Drept urmare, tribunalul a apreciat că excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei este neîntemeiată.

Referitor la excepţia lipsei de obiect invocată de către pârâtă, tribunalul a reţinut că una dintre expertizele efectuate în cauză a stabilit că unele dintre construcţiile aflate pe terenul în litigiu nu se mai regăsesc, fiind demolate, iar pe locul acestora au fost edificate de către pârâtă imobile noi având destinaţie de depozit etc. Pe de altă parte, a fost considerată ca neîntemeiată apărarea pârâtei în sensul că se încalcă principiul disponibilităţii prin analizarea posibilităţii acordării de despăgubiri (în condiţiile în care reclamanta nu a solicitat acest lucru), tribunalul reţinând că prin

76

probele solicitate reclamanta şi-a exprimat opţiunea de restituire prin echivalent. În plus, instanţa supremă a mai sancţionat o dată rigurozitatea excesivă şi rigiditatea cu care instanţele de trimitere au tratat speţa atunci când au respins-o pentru chestiuni de formalism pur.

În fine, tribunalul a reţinut reaua credinţă a pârâtei care urmăreşte paralizarea acţiunii petentei prin invocarea unor aspecte procesuale neîntemeiate, ce echivalează cu intenţia de limitare a accesului la justiţie şi de îngrădire a dreptului părţii la un proces echitabil, prevăzut de art.6 al C.E.D.O..

Drept urmare, instanţa a apreciat ca neîntemeiată excepţia lipsei de obiect a acţiunii.

De asemenea, tribunalul a considerat că este neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei, reţinând că din probele administrate a rezultat că unele dintre construcţii nu se mai regăsesc pe terenul solicitat, fiind demolate, iar reclamanţii au solicitat, prin administrarea de probe ulterioare, repararea suferită prin preluarea abuzivă a imobilelor proprietatea autorului, prin echivalent.

Referitor la fondul cauzei, instanţa a reţinut că, potrivit extrasului din Tabelul nominal cu proprietarii persoane fizice sau juridice cu proprietăţi de 50 ha sau mai mari din comuna Bârseşti, judeţul Argeş, emis în copie de Arhivele Naţionale, în anul 1945 autorul B.P. a figurat la numărul 22 cu un total de suprafaţă de teren de 77 ha şi 4.000 mp, din care 53 ha teren arabil, 10 ha livezi şi 14 ha şi 4.000 mp fâneţe.

Conform extrasului din Borderoul cu actele de preluare a moşiilor expropriate în baza Decretului-lege nr.83/1949, emis în copie de aceleaşi arhive, la numărul 40 figurează proprietatea autorului B.P. din comuna Bârseşti, plasa Curtea de Argeş.

Expertul cauzei, prin transpunerea înscrisurilor de la dosar, a identificat amplasamentul, întinderea şi vecinătăţile imobilului teren, în suprafaţă de 70.110 mp, având ca vecinătăţi: N-Consiliul Local Tigveni, S-drum comunal, V-fir vale, E-drum naţional şi a constatat că terenul se află în posesia pârâtei.

Tribunalul a înlăturat apărarea pârâtei în sensul că terenul este proprietatea sa conform certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M07 nr.2955/17.12.2003, reţinând că actul juridic respectiv, fiind încheiat în timpul judecării prezentei cauze, precum şi cele subsecvente, de concesiune, sunt lovite de nulitate absolută conform art.21 alin.1 şi 5 din Legea nr.10/2001.

A mai reţinut instanţa, pe baza expertizei privind construcţiile, că o parte dintre acestea, vechi, aparţinând autorului B.P., se află şi în prezent pe terenul în litigiu, iar o parte au fost demolate. Altele au fost edificate de pârâta S.C. T.A. S.A. şi aparţin acesteia, conform actelor depuse la dosarul cauzei şi valorificate în

77

procedura lichidării judiciare.Pentru teren şi pentru construcţiile efectiv amplasate pe

acestea, instanţa a apreciat că se impune restituirea acestora în natură către reclamanţi în baza art.21 din Legea nr.10/2001, în condiţiile ineficienţei certificatului de atestare emis cu încălcarea dispoziţiilor art.21 alin.5 din Legea nr.10/2001.

Pentru construcţiile care nu se mai găsesc pe terenul în litigiu, fiind demolate, sau care, deşi se găsesc, au fost înstrăinate, se impune repararea prin echivalent, conform art.26 din Legea nr.10/2001.

În fine, pentru construcţiile proprietatea pârâtei, reclamanţii nu au putut face dovada că ar fi edificate cu materiale provenind de la construcţiile demolate (expertul arătând calitatea şi contravaloarea materialelor de construcţie înglobate în acestea), motiv pentru care ele nu pot fi retrocedate reclamanţilor.

Tribunalul a apreciat că cererea privind contravaloarea fructelor civile este neîntemeiată, deoarece reclamanţii nu au administrat nicio probă privind cuantumul lipsei de folosinţă.

Pentru toate aceste considerente, Tribunalul Argeş a admis în parte acţiunea, conform celor arătate mai sus, iar în baza art.276 Cod procedură civilă a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamanţilor suma de 1125 lei reprezentând cheltuieli de judecată, proporţional cu capetele de cerere admise.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii şi pârâta.

Prin decizia civilă nr.62/A/2010 a Curţii de Apel Piteşti au fost admise apelurile declarate de pârâtă şi reclamanţi şi s-a desfiinţat sentinţa de fond şi a fost trimisă cauza spre rejudecare la acelaşi tribunal.

Pentru a hotărî astfel s-au reţinut următoarele.În rejudecarea cauzei, reclamanţii şi-au completat

acţiunea, solicitând instanţei să constatate nulitatea absolută parţială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, seria MO7 nr.2955/17.12.2003, în temeiul dispoziţiilor art.21 alin.1 şi 5 din Legea nr.10/2001.

Au motivat reclamanţii că acest titlu a fost emis cu încălcarea dispoziţiilor legale arătate, întrucât imobilul a fost preluat fără acte, iar la data emiterii certificatului de atestare părţile se aflau deja în litigiu.

Deşi investit legal cu această cerere, tribunalul nu s-a pronunţat asupra acesteia, aspect ce rezultă din dispozitivul sentinţei civile nr.267/14.12.2009.

Numai în considerentele hotărârii, tribunalul a reţinut că certificatul seria MO7 nr.2955 este lovit de nulitate absolută, conform art.21 alin.1 şi 5 din Legea nr.10/2001, fiind încheiat în timpul judecării prezentei cauze (promovată la data de 11.11.2002).

78

A rezultat, aşadar, că instanţa nu a soluţionat în fond cererea prin care reclamanţii au solicitat constatarea nulităţii parţiale a certificatului de atestare a dreptului de proprietate al pârâtei, situaţie faţă de care Curtea, în temeiul art.297 alin.1 teza I Cod procedură civilă, a admis apelurile şi a desfiinţat sentinţa Tribunalului Argeş, trimiţând cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În rejudecare tribunalul a efectuat o expertiză tehnică de identificare şi evaluare a imobilelor terenuri şi construcţii .

Prin sentinţa civilă nr.113/10 aprilie 2013, Tribunalul Argeş, în rejudecare a respins excepţiile, a admis în parte acţiunea civilă formulată reclamanţii F.D.D., N.M.L., F.M.S. şi s-a dispus restituirea în natură a terenului de 49.623,04 mp - teren deținut de autorul B.P. şi identificat în cele şase parcele, în raportul de expertiză M.L.; s-a dispus restituirea construcțiilor aflate de teren cu excepţia construcțiilor C6, C4, C5, C7 şi C27 - ce aparțin persoanei I.V. conform sentinţei civile nr.85/1998; s-a dispus anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M07 nr.2955/17.12.2003 emis de pârâtă şi s-a respins cererea de intervenție ca fiind prematur formulată, obligând pârâta la plata sumei de 5.265,15 lei, cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, au declarat recurs reclamantul M.C.B., în nume propriu şi în calitate de procurator al reclamantelor: N.M.L. şi F.M.S., şi pârâta SC T.A. SA Tigveni prin lichidator judiciar SCP Prolex IPURL.

Prin decizia civilă nr.3854/21.11.2013 a Curţii de Apel Piteşti au fost admise recursurile declarate, s-a desfiinţat sentinţa de fond şi a fost trimisă cauza spre rejudecare la acelaşi tribunal.

Curtea a constatat că se impune admiterea recursurilor, pentru următoarele considerente:

Prin decizia civilă nr.62/A/6.05.2010, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti în dosarul nr.523/46/2010, s-au admis apelurile declarate de părţile din această cauză, sens în care s-a constatat că instanţa nu a soluţionat în fond cererea prin care reclamanţii au solicitat constatarea nulităţii parţiale a certificatului de atestare a dreptului de proprietate al pârâtei.

Criticile de nelegalitate privind nemotivarea hotărârii judecătoreşti au fost reţinute de Curtea ca întemeiate.

Dispoziţiile art.261 pct.5 Cod procedură civilă, prevăd obligaţia instanţei de judecată de a arăta, în cadrul hotărârii, motivele de fapt şi de drept care au stat la baza formării convingerii în soluţionarea fondului cauzei, precum şi motivele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor.

Nerespectarea acestor prevederi este sancţionată cu nulitatea hotărârii, conform art.105 alin.2 Cod procedură civilă.

Instanţa de fond nu numai că a omis să prezinte situaţia de

79

fapt, dar nici nu a răspuns argumentelor invocate de părţi fără a indica în ce măsură şi-a însuşit sau nu, motivele prezentate de instanţele superioare.

Curtea a reţinut că obligaţia judecătorului de a demonstra în scris de ce s-a oprit la soluţia dată, a fost încălcată în cauza de faţă, iar pârâta este îndreptăţită să susțină că hotărârea tribunalului nu este suficient motivată, şi că apărările sale nu au fost examinate în mod echitabil, potrivit art.6 paragraf 1, din Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului (hotărârea din 28.04.2005 a Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Albina împotriva României, M. Of. nr.1049/25.11.2005).

În cauză, hotărârea instanţei de fond nu cuprinde motivele pe care se sprijină, tribunalul limitându-se la a reţine în susţinerea soluţiei că sunt întrunite prevederile art.21 alin.1 şi 5 din Legea nr.10/2001, sens în care a dispus nulitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M 07 nr.2955/2003.

În considerentele hotărârii nu s-au arătat motivele de fapt şi de drept care au condus la pronunţarea soluţiei tribunalului, cum rezultă din dispoziţiile art.261 pct.5 Cod procedură civilă, astfel încât această sentinţă civilă face imposibilă analiza în cadrul recursului, a legalităţii şi temeiniciei sale pe fond, nemotivarea hotărârii echivalând în fapt cu o necercetare a fondului pricinii.

Ca urmare a casării cu trimitere spre rejudecare dispusă într-o primă fază de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a desfiinţării sentinţei cu trimiterea cauzei spre rejudecare de către Curtea de Apel Piteşti prin decizia nr.62/A/6.05.2010, tribunalul trebuia să analizeze sub toate aspectele motivând în fapt şi în drept, soluţionarea cererilor de restituire în natură a imobilelor situate în comuna Tigveni, sat Bârseşti, proprietatea autorului reclamanţilor B.P., decedat la 10.10.1953.

Cu privire la fondul cauzei, s-a constatat că pentru aplicarea dispozițiilor art.10 din Legea nr.10/2001, instanţa de fond trebuia să se preocupe de stabilirea situaţiei de fapt, pentru a se putea face o corectă aplicare a normelor legale incidente.

Cum în cauză se pune problema aplicării prevederilor art.10 din Legea nr.10/2001, tribunalul trebuia să aibă în vedere şi căile de acces necesare pentru buna utilizare a părţilor din imobil, care nu pot fi restituite în natură, această din urmă problemă, a stabilirii căilor de acces fiind invocată şi în apelul formulat la data de 4.02.2010 de pârâta S.C. T.A. S.A. Tigveni.

Pentru stabilirea incidenţei în cauză a art.10 alin.2 şi 3 din Legea nr.10/2001, s-a apreciat că se impune verificarea existenţei în speţa de faţă a ipotezelor reglementate de aceste norme legale.

Tribunalul nu a motivat necesitatea stabilirii căilor de acces pe terenul ce face obiectul dosarului şi nu a arătat ce suprafeţe de teren sunt aferente construcţiilor edificate de pârâtă.

80

În lipsa considerentelor pentru care instanţa de fond a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamanţi, Curtea a constatat necesar a casa sentinţa civilă cu trimitere spre rejudecare, pentru a se dispune administrarea tuturor probelor necesare pentru stabilirea în mod precis, fără echivoc, a situaţiei de fapt referitoare la terenul în litigiu, cu aplicarea judicioasă a prevederilor art.10 din Legea nr.10/2001.

Cauza a fost înregistrată din nou pe rolul Tribunalului Argeş la data de 29.01.2014 în cauză fiind depusă de către pârâtă cererea reconvenţională prin care s-a solicitat obligarea reclamanţilor la plata sumei de 416.519 lei reprezentând contravaloare construcţii C1, C13, C14, C15, C17, C18, C19,C22, C23, C25, C26, N6 edificate de aceasta în situaţia în care se vor restitui reclamaţilor terenurile aferente acestora.

În cauză s-au administrat proba cu înscrisurile depuse de părţi o expertiză tehnică de identificare a terenurilor şi construcţiilor şi o expertiză în construcţii de evaluare a imobilelor.

Tribunalul Argeş, Secţia civilă, prin sentinţa civilă nr.212/1.06.2016 a admis în parte cererea completată, modificată şi precizată şi a dispus restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 49.623 mp şi a terenului în suprafaţă de 17.916 mp, identificate în RET M.L. şi completările ulterioare la acesta şi planşa anexă nr.1 şi planşa anexă nr.2 şi în completare.

Suprafaţa de 17.916 mp a fost identificată în RET M.L. prin culoarea verde pe planşa anexă nr.2 şi notată cu Lv 77 şi Lv 76 pe planşa anexă nr.1.

A dispus restituirea construcţiilor aflate pe teren cu excepţia C6 - fostul conac, C10, C11 - cabină şi cântar basculă, C16 - moară-şopron, C20 - atelier mezelărie, C21, C22 fose septice.

A admis în parte cererea reconvenţională şi a dispus obligarea reclamanţilor la plata sumei de 231.795 lei, reprezentând contravaloare construcţii C1, C13, C14, C15, C17, C18, C22, C23, C25, C26 conform RET G.M..

A constatat nulitatea absolută parţială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria MO7 nr.2955/17.12.2003 pentru suprafaţa de 49.623 mp.

A fost obligată pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 7.265,15 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:Notificatoarea C.M., este nepoată de soră a lui B.P., fiind

fiica A.I.(căsătorită C.), sora autorului B.P. care a avut doi copii, B.M.E. şi B.I.V., în prezent decedaţi şi fără moştenitori,

Notificatoarea C.M. este unica moştenitoare cu vocaţie succesorală concretă, iar ca urmare a decesului său în timpul procesului au fost introduşi în cauză moştenitorii acesteia, F.L. şi F.D.D..

81

La data de 11.06.2009 a intervenit decesul reclamantului F.L., fiind introduşi în cauză moştenitorii acestuia, N.M.L. şi F.M.S..

În ceea ce privesc bunurile imobile solicitate prin cererea principală aşa cum a fost completată şi modificată instanţa a reţinut că aceasta priveşte atât construcţiile cât şi suprafeţele de teren ce au făcut parte din averea autorului B.P..

S-a avut în vedere că potrivit extrasului din Tabelul nominal cu proprietarii persoane fizice sau juridice cu proprietăţi de 50 ha sau mai mari din comuna Bârseşti, judeţul Argeş, emis în copie de Arhivele Naţionale, în anul 1945, autorul B.P. a figurat la numărul 22 cu un total de suprafaţă de teren de 77 ha şi 4.000 mp, din care 53 ha teren arabil, 10 ha livezi şi 14 ha şi 4.000 mp fâneţe.

Conform extrasului din Borderoul cu actele de preluare a moşiilor expropriate în baza Decretului-lege nr.83/1949, emis în copie de aceleaşi arhive, la numărul 40 figurează proprietatea autorului B.P. din comuna Bârseşti, plasa Curtea de Argeş.

Expertul cauzei, M.L. a transpus în teren înscrisurile invocate de către fiecare parte şi le-a materializat pe planşele anexe raportului efectuat şi completat ulterior.

În acest sens, tribunalul a avut în vedere că a fost transpus extrasul din planul topografic la scara 1:5000, terenurile avute de autorul I.B. (tatăl autorului reclamanţilor P.B.) teren aferent caselor din Bârseşti cu împrejmuirile ce formau suprafaţa totală de 20,27 ha potrivit Planului proprietăţii Bârseşti-Vlădeşti şi a cărţii de hotărnicie din anul 1895 prin conturul de culoare verde.

A fost materializat şi perimetrul terenului pârâtei-reclamante înscris în certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria MO7 nr.295/17.12.2005 avizată de O.C.P.I. Argeş, nr.cadastral 223 conturul de culoare portocalie.

Nu au fost identificate toate terenurile menţionate în decretul de expropriere nr.83/1949, ci doar terenul ce face obiectul litigiului din prezenta cauză. Expertul a stabilit că terenul în litigiu era aferent conacului din Bârseşti şi anexelor, construcţii existente şi în prezent şi corespunde vecinătăţilor actuale aşa cum se observă în planşa nr.1.

Terenul ce aparţine pârâtei-reclamante în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate şi documentaţiei cadastrale nr.9723/17.06.2005 se suprapune în totalitate peste fostul amplasament al terenului autorului I.B. din punctul „Curtea Caselor Bârseşti” aferent conacului şi anexelor.

Expertul cauzei a identificat şi suprafaţa de 17.961 mp notată cu Lv 77 şi Lv 76 pe planşa nr.1 ce este inclusă în suprafaţa de 20,27 ha respectiv perimetrul conturat cu verde A-B-C-D-E-F-G-A şi a aparţinut fostului IAS, iar în prezent este deţinută de pârâta-reclamantă. Această suprafaţă excede suprafeţei de 49.623 mp, menţionată la poziţia nr.1 din certificatul de atestare a dreptului de

82

proprietate al pârâtei-reclamante.În ceea ce privesc construcţiile acelaşi expert a identificat

în conformitate cu ultima decizie de casare căile de acces aşa cum se observă pe planşa nr.2.

După cum a precizat la ultimele obiecţiuni ce au fost încuviinţate, expertul cauzei a arătat că acest căi de acces au fost stabilite având în vedere accesul la acestea şi nu obiectul de activitate raportat la un act normativ. S-a menţionat că în prezent nu există nicio activitate aspect ce nu a fost contestat de părţi.

Pe planşa nr.2 de au fost identificate atât construcţii vechi ce au aparţinut autorilor reclamanţilor cât şi construcţii ce aparţin pârâtei ori unei terţe persoane. Astfel au fost identificate ca fiind construcţii vechi ale autorilor reclamanţilor existente pe terenul în litigiu: C3 magazie materiale, C8 spălător, C9 fostul sediu fermă-cantina.

Construcţiile ce aparţin pârâtei-reclamante sunt: C1 bloc, C17 fânar, C18 fânar, C19 fânar, C23 grajd cu padocuri,C25 grajd cu padocuri.

Construcţiile ce aparţin unei terţe persoane, respectiv numitei I.V.: C6 fostul conac, C10, C11 cabina şi cântar basculă, C16 moară-şopron, C20 atelier de mezelărie, C21, C22 fose septice.

Ca urmare a acestei situaţii instanţa a constatat că în aceea ce privesc eventualele construcţii ce au aparţinut fostului proprietar, iar în prezent nu mai sunt nu se poate considera că s-a făcut dovada existenţei acestora în lipsa administrării unui minim de probatoriu.

Cu privire la construcţiile ce la momentul efectuării expertizei aparţin unei terţei persoane menţionate mai sus instanţa constată că nu a fost învestită cu o cerere în acest sens, astfel că nu se va putea pronunţa în acest sens.

În ceea ce priveşte cererea reconvenţională formulată de pârâtă instanţa a considerat că aceasta este întemeiată în parte având în vedere că în conformitate cu ultima expertiză efectuată de expert Gherghe Maria acesta urmând a fi avută în vedere faţă de momentul la care a fost efectuată, instanţa apreciind că este cea mai în măsură să reflecte valoarea reală a construcţiilor ce vor fi menţionate în continuare.

Astfel au fost luate în considerare următoarele valori: C1-157,52 lei, C13 este o construcţie fără valoare,C14- fără valoare, C15-715,20 lei, C17-1.513 lei, C18-712 lei, C19-715,2 lei, C22- aparţine lui I.V., C23-7.222 lei, C25-7.366 lei, C26 fără valoare, N6 fără valoare edificate de aceasta în situaţia în care se vor restitui reclamaţilor terenurile aferente acestora.

Aşadar din probele administrate rezultă că autorului reclamanților, respectiv numitului P.B. i-au fost preluate fără nici un titlu imobilele în litigiu, astfel că devin incidente dispoziţiile art.2

83

alin.1 lit.H din Legea nr.10/2001, preluarea făcându-se fără un titlu valabil și fără plata vreunei despăgubiri, iar conform art.24 din același act normativ, în absența unei probe contrare, existența și întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare această măsură.

În ceea ce privește cererea de constatare a nulității absolute parțiale a certificatului de atestare a titlului de proprietate asupra terenului, eliberarea acestui act administrativ se va avea în vedere că în practica instanței supreme este consacrată opinia potrivit căreia, având în vedere contextul social și adoptării Legii de reparație nr.10/2001, că un asemenea act administrativ nu poate în nici un caz să facă dovada absolută proprietății asupra terenurilor în contra drepturilor beneficiarilor acestui din urmă act normativ și nici nu poate impieta asupra realizării efective a legii de reparație, acest lucru neputând fi interpretat decât ca o încălcare efectivă a art.1 din Protocolul I al Convenției Europene al Drepturilor Omului care protejează dreptul de proprietate al persoanei, în toată plenitudinea sa.

Modul în care la nivelul anului 1949 prin Decretul nr.83, aceste bunuri au trecut în proprietatea statului contravenea flagrant inclusiv dispozițiilor instituționale aplicabile la acel moment, care, chiar dacă nu protejau în mod efectiv dreptul de proprietate prevedeau faptul că exproprierile se pot face numai cu plata unui drept de despăgubiri. Cum nici un moment în cauză nu s-a făcut nici dovada deținerii de către stat a unui titlu valabil care să justifice preluarea și nici a plății a unui drept de despăgubiri către persoana al cărei patrimoniu a fost afectat de expropriere, o astfel de deținere de către stat a bunurilor nu poate avea caracter legal.

În contextul expus, nu are nici o semnificație juridică faptul că la emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, documentația trebuia sau nu să conțină titlu de proprietate al statului asupra bunului pentru care s-a emis certificatul.

Ceea ce este cu adevărat important este faptul că, datorită argumentelor expuse mai sus statul nu a dobândit niciodată în mod legal dreptul de proprietate asupra imobilelor revendicate.

Reţinând cele de mai sus în cauză instanţa a constatat că în ceea ce priveşte cererea reconvenţională sunt incidente dispoziţiile art.10 alin.5 din Legea nr.10/2001 a fost admisă în parte cererea reconvenţională şi a dispus obligarea reclamanţilor la plata sumei de 231.795 lei reprezentând contravaloare construcţii C1, C13, C14, C15, C17, C18, C22, C23, C25, C26 conform RET Gherghe Maria.

În baza art.276 Cod procedură civilă a fost obligată pârâta-reclamantă la plata către reclamante a sumei de 7.265,15 lei cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamantele,

84

intervenientul în nume propriu şi pârâta Topolog Agroprod SA Tigveni.

Reclamantele şi intervenientul au criticat sentinţa pentru următoarele motive:

- instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra capătului de cerere privind restituirea în natură a suprafeţei de 2.017 mp, deţinuţi nelegal de SC Marco Polo SRL, această suprafaţă făcând parte din suprafaţa totală notificată;

- instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra capătului de cerere privind restituirea în natură a suprafeţei de 9.513 mp, deţinuţi de pârâtă în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate, act nul pentru că a fost obţinut după emiterea notificării, iar suprafaţa face parte din totalul terenului pentru care s-a emis notificarea;

- instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra capătului de cerere privind obligarea pârâtei de a le plăti prin compensare valoarea imobilului autorului, G1= C6, nedemolat, înstrăinat cu valoare de 133.264 lei;

- instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra capătului de cerere privind restituirea prin compensare a valorii imobilelor autorului, demolate, G2+G3+C2+C3+A2+A3+A4+A5+povarnă + + moară + fierăstrău în valoare totală de 70.368 lei;

- instanţa nu s-a pronunţat asupra cererii ca pârâta să plătească prin compensare suma de 155.737,20 lei, reprezentând cheltuielile cu demolarea construcţiilor acesteia, C13+C14+C15+C17+C18+C19+6N, construcţii temporare, amortizate şi degradate, edificate fără autorizaţie;

- în cuprinsul sentinţei s-au strecurat mai multe erori materiale ce creează confuzii cu privire la construcţiile pârâtei şi la valoarea reală a acestora, în sensul că această valoare este de 175.395,40 lei, ci nu de 231.795 lei, cum a reţinut instanţa;

- hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii; motivarea hotărârii nu este clară, precisă, cu referire la probele administrate, neindicând motivele de fapt şi de drept, care au format convingerea instanţei şi nici motivele pentru care au fost înlăturate apărările părţilor.

Prin recursul formulat, pârâta T.A. SA Tigveni, prin lichidator judiciar Prolex IPURL a criticat sentinţa pentru motive de nelegalitate prevăzute de art.304 pct.9 Cod procedură civilă, susţinând că a fost dată cu încălcarea legii, astfel:

- sentinţa este nelegală şi netemeinică întrucât terenul pentru care s-a dispus restituirea nu a fost proprietatea autorului reclamanţilor, defunctul B.P.; reclamantele nu au depus la dosar titlu de proprietate sau actul de expropriere din care să rezulte terenul pretins de aceştia, cartea de hotărnicie din anul 1895 făcând referire

85

la o altă persoană, I.B. şi neredând situaţia proprietăţii pe perioada pentru care sunt incidente dispoziţiile Legii nr.10/2001, anume 1945-22 decembrie 1989. Amplasamentul terenului redat de expertul M.L. nu se identifică cu terenul pretins de reclamante, în temeiul cărţii de hotărnicie din anul 1895, act primar în care se menţionează că proprietatea este traversată prin mijloc şi de la nord la sud de valea râului Topolog, iar în schiţa întocmită de expert râul Topolog nu traversează terenul, ci trece mult spre vest;

- sentinţa este dată cu încălcarea dispoziţiilor art.10 pct.2 şi 3 din Legea nr.10/2001, instanţa dispunând în mod greşit restituirea terenului aferent construcţiilor ridicate de recurenta-pârâtă anterior anului 1989 şi anume: C1-bloc de locuinţe, C13, C14 şi C15-siloz, C17, C18-fânar, C23, C24, C25 şi C26-grajduri şi padocuri pentru vite; terenul aferent construcţiilor cu calea de trecere la calea publică nu poate face obiectul restituirii în natură, deoarece este ocupat de construcţii edificate între anii 1967-1989, conform probelor administrate, problema autorizaţiei de construcţie neavând relevanţă în cauză, deoarece dispoziţiile art.10 pct.3 din lege, impun autorizaţia de construcţie numai pentru construcţiile edificate după 1.01.1990;

- instanţa a încălcat dispoziţiile art.10 pct.5 din Legea nr.10/2001, întrucât s-a dispus restituirea întregului imobil şi cu construcţiile proprietatea recurentei fără să fie îndeplinită condiţia prevăzută de textul de lege şi anume restituirea în natură a terenurilor pe care s-au edificat construcţii, dacă persoana îndreptăţită achită o despăgubire reprezentând valoarea de piaţă a construcţiei;

- s-a dispus restituirea a ceea ce recurenta nu deţine, respectiv a suprafeţei de 17.916 mp. Acest teren având categoria de folosinţă arabil, ci nu curţi-construcţii, cum este suprafaţa de 49.623 mp, pentru care recurenta are titlu de proprietate. Suprafaţa de 17.916 mp este deţinută de Agenţia Domeniilor Statului;

- în ceea ce priveşte cererea reconvenţională suma datorată cu titlu de despăgubiri este de 412.549 lei, ci nu de 231.795 lei, cum greşit a dispus instanţa; este vorba despre suma stabilită prin raportul de expertiză P.G. din dosarul primei judecăţi la tribunal, expertiză ce nu a fost înlăturată cu ocazia administrării acestei probe şi menţinută de instanţa de recurs, instanţa dispunând o nouă expertiză de evaluare a construcţiilor de către expert G.M., faţă de care a formulat obiecţiuni sub aspectul subevaluării clădirilor proprietatea recurentei, obiecţiuni pe care instanţa trebuia să le admită;

- în mod greşit a fost obligată pârâta-recurentă la plata sumei de 7.265 lei cheltuieli de judecată, acţiunea fiind admisă în parte şi cheltuielile trebuiau admise tot în parte, respectiv 50% din onorariile experţilor.

86

Prin întâmpinare, părţile au solicitat respingerea, ca nefondate, a recursurilor formulate.

Prin decizia nr. 55/09.03.2017, Curtea de Apel Piteşti – Secţia civilă a admis recursul formulat de pârâta SC T.A. SA Tigveni, prin lichidator judiciar SCP Prolex IPURL, împotriva sentinţei civile nr.212/1 iunie 2016, pronunţată de Tribunalul Argeş, în dosarul nr.3280/109/2010*, intimată fiind pârâta A.D.S.; a modificat sentinţa în parte, în sensul că reduce cuantumul cheltuielilor de judecată la suma de 5.000 lei; a menţinut în rest sentinţa; a respins ca nefondat recursul declarat de reclamate F.M.S. şi N.M.L. şi de intervenientul în interes propriu M.C.B. împotriva aceleaşi sentinţe.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Cu privire la recursul declarat de reclamante şi intervenient:

Recurenţii au susţinut că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra capătului de cerere privind restituirea în natură a suprafeţei de 2.017 mp, deţinuţi de SC M.P. SRL, această suprafaţă făcând parte din suprafaţa totală notificată. În acest sens s-a invocat prevederile art.304 pct.6 Cod procedură civilă, referitor la motivul de nelegalitate ce vizează situaţia când instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut. Textul de lege nu are incidenţă în situaţia de minus petita invocată de recurent.

O atare nepronunţare putea fi valorificată într-o altă procedură legală, de care recurenţii nu au uzat cu privire la suprafaţa de 2.017 mp.

Pe de altă parte, Curtea constată că suprafaţa de 2.017 mp teren nu se regăseşte în titlul de proprietate invocat de pârâtă şi nici nu este deţinut de către aceasta, ci de societatea M.P. SRL, care nu este parte în cauză, astfel încât în mod corect tribunalul nu a dispus restituirea de către pârâtă, a acestui teren.

În ceea ce priveşte critica referitoare la terenul în suprafaţă de 9.513 mp:

Prin sentinţa civilă nr.267/14.12.2009, pronunţată de Tribunalul Argeş, s-a admis în parte cererea recurenţilor şi s-a dispus restituirea în natură a suprafeţei de 70.110 mp, respectiv suprafaţa de teren identificată prin raportul de expertiză C.V.-pag.77 şi următoarele.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanţii şi pârâta au formulat apeluri, soluţionate prin decizia civilă nr.62/A/6.05.2010; reclamanţii au criticat sentinţa doar pentru nesoluţionarea petitului privind constatarea nulităţii absolute parţiale a titlului pârâtei şi pentru greşita acordare a cheltuielilor de judecată, fără a face nicio critică cu privire la întinderea suprafeţei de teren ce le-a fost acordată.

Numai în următoarele cicluri procesuale, reclamanţii au

87

formulat critici, pretinzând restituirea de la pârâtă a unei suprafeţe în plus în raport de cea atribuită iniţial, prin prima hotărâre şi invocând îndreptăţirea la atribuirea suprafeţei de 9.513 mp.

Instanţa este însă ţinută de limitele rejudecării fondului, limite ce sunt determinate de criticile părţilor formulate faţă de prima hotărâre pronunţată; prima instanţă a atribuit reclamanţilor însă aceeaşi suprafaţă, ca întindere ca şi cea pentru care s-a dispus restituirea prin hotărârea ce face obiectul recursului de faţă. Cum însă s-a făcut un prim control al instanţei de judecată, în raport de criticile părţilor ce nu vizau întinderea suprafeţei de teren atribuit şi instanţa nu s-a pronunţat cu privire la întinderea terenului în sensul verificării acestuia pentru a se putea susţine că este eventual mai mare decât suprafaţa pentru care s-a dispus restituirea prin hotărârea recurată, pricina în mod corect s-a rejudecat numai cu privire la această suprafaţă de teren.

De altfel, aşa cum rezultă din schiţa de la fila 22 dosar nr.146/109/2007, expertul V.C. a delimitat suprafaţa ce s-a atribuit reclamanţilor prin sentinţa civilă nr.267/2009, până la limita drumului comunal pe latura de sud, menţionând în cuprinsul raportului de expertiză că este limita terenului indicat de reclamant că a făcut obiectul actului primar deţinut de autorul B.P..

Reclamanţii au susţinut, doar ca obiecţiune la raportul de expertiză întocmit de expert M.L., că în acest raport nu s-au făcut referiri la suprafaţa de 9.513 mp, despre care au pretins că ar fi cuprinsă în certificatul de atestare a dreptului de proprietate al pârâtei.

În raport de modul în care s-au succedat ciclurile procesuale şi de criticile formulate de recurenţii-reclamanţi faţă de hotărârea nr.267/2009, se constată că tribunalul şi-a stabilit în mod corect limitele rejudecării fondului, determinate în funcţie de aceste critici, referitoare la întinderea suprafeţei ce s-a dispus a fi iniţial restituită.

Aşa fiind, se constată că este neîntemeiată critica cu privire la nepronunţarea instanţei asupra cererii de restituire a terenului în suprafaţă de 9.513 mp.

Critica ce se referă la nepronunţarea asupra capătului de cerere privind obligarea pârâtei de a le plăti prin compensare valoarea imobilului G1=C6 nedemolat, înstrăinat, cu valoarea de 133.264 lei, este de asemenea neîntemeiată.

Contrar acestei susţineri, s-a constatat că tribunalul s-a pronunţat cu privire la acest imobil, reţinând în considerentele sentinţei că aparţine unei terţe persoane, numita I.V..

În ceea ce priveşte nepronunţarea instanţei asupra capătului de cerere privind restituirea prin compensare a valorii imobilelor demolate, în valoare totală de 70.368 lei, de asemenea se constată că instanţa de fond s-a pronunţat cu privire la acest capăt

88

de cerere, reţinând că în prezent nu mai sunt şi că nu s-a făcut dovada existenţei acestora în lipsa administrării unui minim de probatoriu.

Critica privind nepronunţarea instanţei asupra cererii prin care pârâta să fie obligată să plătească prin compensare, cu bunurile sale, suma de 155.737,20 lei, reprezentând cheltuieli cu demolarea construcţiilor acesteia, C13+C14+C15+C17+C18+C19+6N, este de asemenea neîntemeiată.

O asemenea critică nu poate fi invocată pe calea apelului, aceasta fiind soluţionată prin sentinţa civilă nr.419/26.10.2016, a Tribunalului Argeş, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr.25/31.01.2017, a Curţii de Apel Piteşti, prin care a fost soluţionată cererea completatoare referitoare la nepronunţarea instanţei asupra acestui petit.

În ceea ce priveşte critica referitoare la existenţa, în cuprinsul hotărârii recurate a unor erori materiale referitoare la valoarea construcţiilor pârâtei, în sensul că o această valoare este de 175.395,40 lei, ci nu de 231.795 lei, este neîntemeiată, întrucât erorile materiale strecurate în conţinutul unei hotărâri nu se soluţionează pe calea de atac a recursului, ci printr-o altă procedură.

Contrar susţinerilor recurenţilor, hotărârea cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, dar şi motivele pentru care au fost înlăturate cererile recurenţilor reclamanţi, referindu-se la probele administrate în cauză; sentinţa este în concordanţă cu probele şi nu cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii.

Cu privire la recursul declarat de pârâtă:Este neîntemeiată prima critică în sensul că terenul în

suprafaţă de 49.623 mp, pe care recurenta îl deţine în baza titlului de proprietate nr.2955/2003, nu a fost proprietatea autorului reclamanţilor.

Recurenta a invocat că actul primar, cartea de hotărnicie din anul 1895, vizează altă persoană decât pe autorul reclamantului, respectiv pe I.B. şi nu redă situaţia proprietăţii pe perioada în care sunt incidente dispoziţiile Legii nr.10/2001.

Actul juridic al exproprierii, respectiv Decretul-lege nr.83/1949 menţionează la poziţia 40, exproprierea proprietăţii autorului reclamanţilor B.P., conform Borderoului de preluare a moşiilor expropriate (fila 31 dosar nr.1661/2003). Aşa fiind, cel puţin suprafaţa expropriată, din totalul terenului cuprins în actul primar, era deţinută de către autorul reclamanţilor în anul 1949, la momentul exproprierii, suprafaţă ce a fost identificată de către expertul M.L. în schiţa de la filele 68-69 dosar prima instanţă, respectiv suprafaţa de 20,27 ha ce include şi perimetrul terenului pentru care s-a emis pârâtei certificatul de atestare a dreptului de proprietate.

89

Este neîntemeiată şi cea de-a doua critică referitoare la încălcarea dispoziţiilor art.10 pct.2 şi 3 din Legea nr.10/2001, respectiv la restituirea terenului aferent construcţiilor ridicată de către recurenta-pârâtă anterior anului 1989.

Potrivit acestor norme, în cazul în care pe terenurile preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcţii autorizate, persoana îndreptăţită va obţine restituirea în natură a părţii de teren rămase liberă, iar pentru suprafaţa ocupată de construcţii noi, cea afectată servituţilor legale, spaţiilor verzi, aşa cum au fost stabilite prin art.3 lit.a) - f) din Legea nr.24/2007 privind reglementarea şi administrarea spaţiilor verzi din intravilanul localităţilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.

Se restituie în natură terenurile pe care s-au ridicat construcţii neautorizate în condiţiile legii după data de 1 ianuarie 1990, precum şi construcţii uşoare sau demontabile.

Proba cu expertiză tehnică construcţii a relevat că toate aceste imobile sunt degradate, unele chiar în proporţie de 100%, nemaifiind folosite de către pârâtă potrivit scopului pentru care aceste au fost edificate, expertul arătând că accesul la aceste imobile, respectiv căile de trecere au fost stabilite avându-se în vedere accesul la construcţii, ci nu obiectul de activitate, întrucât nu se desfăşoară nicio activitate în clădirile respective.

În această situaţie este incidentă norma cuprinsă în art.10 alin.5 din legea nr.10/2001, potrivit cu care se restituie în natură şi terenurile pe care, ulterior preluării abuzive, s-au edificat construcţii autorizate care nu mai sunt necesare unităţii deţinătoare, dacă persoana îndreptăţită achită acesteia o despăgubire reprezentând valoarea de piaţă a construcţiei respective, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare.

Cum instanţa de fond a dispus restituirea în natură a întregului teren în suprafaţă de 49.623 mp pe care sunt edificate construcţiile C1, C13, C14, C15, C17, C18, C23, C24, C25 şi C 26 care nu mai sunt necesare pârâtei ca unitate deţinătoare, dispunându-se ca reclamanţii să achite despăgubirile pentru aceste construcţii pârâtei, a făcut o corectă aplicare a normei legale menţionată în raport de modul în care probele au relevat lipsa necesităţii pentru unitatea deţinătoare a acestor construcţii.

Este neîntemeiată şi cea de-a treia critică, referitoare la încălcarea dispoziţiilor art.10 pct.5 din Legea nr.10/2001, întrucât s-a dispus restituirea imobilului teren cu construcţii, însă s-a admis petitul din cererea reconvenţională şi s-a dispus obligarea reclamanţilor la plata sumei de 231.795 lei, reprezentând contravaloare construcţii către pârâtă.

Textul impune condiţia privind restituirea în natură a

90

terenurilor pe care s-au edificat construcţii, de achitarea de către persoana îndreptăţită a unei despăgubiri reprezentând valoarea de piaţă a construcţiilor.

Este adevărat că obligaţia de restituirea devine scadentă numai după plata despăgubirilor, aşa cum susţine recurenta, însă aceasta este o chestiune de executare, ce se rezolvă în această fază procesuală.

Cel de-al patrulea motiv de recurs, referitor la suprafaţa de 17.916 mp, este de asemenea neîntemeiat; chiar dacă acest teren nu este inclus în certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis pârâtei, din proba cu expertiză a rezultat că terenul este în posesia pârâtei.

Expertul a constatat că potrivit evidenţei cadastrale, cele două suprafeţe de teren de 16.169 mp livadă şi 1.747 mp arabil, identificate pe schiţa anexă la raportul de expertiză au aparţinut fostei IAS, iar recurenta este succesoarea acesteia; expertul a constatat că fosta IAS l-a preluat, l-a deţinut şi l-a transmis în continuare, astfel încât calitatea de deţinător nu-i înlătură calitatea procesuală pasivă a pârâtei în procedura legii reparatorii.

Chiar dacă s-a susţinut că este un teren arabil (în realitate livezi), conform documentaţiei cadastrale, terenul este intravilan şi a constituit curtea conacului cu anexele construcţii, astfel încât face obiectul Legii nr.10/2001.

În plus, deciziile de casare anterioare stabilesc obligaţia instanţei de a verifica căile de acces la construcţii, confirmând astfel implicit admisibilitatea procedurii Legii nr.10/2001, cu privire la acest teren.

Este însă întemeiat ultimul motiv de recurs, ce se referă la greşita obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 7.265 lei.

În totalitate, suma reprezintă onorarii de expert achitate, iar cererea faţă de soluţia pronunţată de instanţa de fond, respectiv de admitere în parte a cererii completată, modificată şi precizată, formulată de reclamanţi, precum şi a admiterii în parte a cererii reconvenţionale, Curtea a apreciat că făcând o corectă aplicare a dispoziţiilor art.276 Cod procedură civilă, se impunea obligarea pârâtei la plata sumei de 5.000 lei cheltuieli de judecată, în loc de 7.265 lei, sens în care se va modifica în parte sentinţa după admiterea recursului declarat de pârâtă, în temeiul dispoziţiilor art.312 Cod procedură civilă.

Faţă de cele reţinute, în temeiul aceluiaşi text de lege, a respins ca nefondat, recursul declarat de reclamanţi şi intervenient.

14. Limita manifestării rolului judecătorului în aflarea adevărului pentru calificarea cererii de intervenţie accesorie.

Art.22 alin.4 din Cod procedură civilă

91

Potrivit art.22 alin.4 din Cod procedură civilă adoptat prin Legea nr.134/2010 în baza rolului activ în aflarea adevărului instanţa poate ă califice juridic actele deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-a dat o altă denumire.

În operaţia juridică a calificării, instanţa trebuie să ţină cont de voinţa părţii care a înţeles să limiteze dezbaterile la anumite aspecte de fapt şi de drept, potrivit principiului disponibilităţii, astfel că în cazul în care intervenientul solicită admiterea acţiunii nu pentru sine şi pentru partea în sprijinul căreia a înţeles să intervină, cererea sa trebuie să fie calificată ca o cerere de intervenţie accesorie.

(Decizia civilă nr. 38/22.02.2017)

Prin încheierea din 02.02.2017 pronunţată de Tribunalul Argeş a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de intervenţie formulată de Statul Român prin M.F.P., în acţiunea civilă având ca obiect revendicare imobiliară formulată de reclamanta R.N.P. – Romsilva prin D.S. Argeş în contradictoriu cu pârâtul E.I.C..

Pentru a pronunţa o astfel de soluţie, instanţa de fond a reţinut că cererea de intervenţie, în raport de conţinutul său, nu are caracterul unei intervenţii accesorii, fiindcă nu sprijină apărările reclamantei, ci este o cerere de intervenţie principală, care nu se mai poate formula direct în apel fără acordul celeilalte părţi, potrivit art.62 alin.3 Cod procedură civilă.

Împotriva încheierii a formulat recurs Statul Român prin M.F.P. pentru motive de nelegalitate, în dezvoltarea cărora s-a arătat că tribunalul a făcut o apreciere eronată asupra naturii juridice a cererii de intervenţie, atunci când a apreciat-o că nu este una accesorie şi pe cale de consecinţă, nu poate fi formulată direct în calea de atac fără acordul expres al celeilalte părţi.

R.N.P. – Romsilva, prin întâmpinare a solicitat admiterea recursului şi casarea încheierii, în sensul admiterii în principiu a cererii de intervenţie accesorie.

Prin decizia nr. 72/29.03.2017, Curtea de Apel Piteşti – Secţia I civilă a admis recursul

declarat de intervenientul Statul Român prin M.F.P., reprezentat de D.G.R.F.P. Ploieşti – A.J.F.P. ARGEŞ, împotriva încheierii de şedinţă din data de 02 februarie 2017, pronunţată de Tribunalul Argeş, în dosarul nr.2311/216/2015; casează încheierea din data de 02.02.2017 pronunţată în prezenta cauză; a admis în principiu cererea de intervenţie accesorie; a trimis cauza Tribunalului Argeş pentru continuarea judecăţii.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut următoarele:

92

R.N.P. – Romsilva prin D.S. Argeş a formulat apel împotriva sentinţei civile nr.443/06.04.2016, pronunţată de Judecătoria Curtea de Argeş, în contradictoriu cu E.I.C., prin care a fost respinsă acţiunea în revendicare imobiliară, ca fiind formulată de o persoană lipsită de calitate procesual activă.

În cursul cercetării apelului, a formulat cerere de intervenţie accesorie Statul Român prin M.F.P. prin care a motivat că suprafaţa de teren revendicată face parte din domeniul public, aflându-se în administrarea R.N.P. – D.S. Argeş, regimul juridic al imobilului obligând titularul dreptului să-l apere, potrivit art.865 alin.1 din Codul civil, adoptat prin Legea nr.287/2009.

Obligaţia Statului Român de a apăra dreptul de proprietate a bunului care face parte din domeniul public justifică interesul intervenţiei în cauza în care autoritatea care administrează fondul forestier are obligaţia să indice titularul dreptului, potrivit art.14 alin.4 şi 5 din Legea nr.213/1998, privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.

În concluzie, intervenientul a solicitat, după admiterea cererii de intervenţie accesorie, să fie admis apelul reclamantei, în sensul schimbării soluţiei pronunţată de prima instanţă şi admiteri cererii de chemare în judecată.

Cu privire la această cerere, aşa cum a fost formulată, tribunalul a calificat-o indiferent de titlul dat de către recurent ca fiind una de intervenţie principală, în sensul art.62 Cod procedură civilă, deoarece titularul urmăreşte să-şi apere un drept propriu.

Potrivit art.22 alin.4 Cod procedură civilă, instanţa, în baza rolului activ în aflarea adevărului, poate să califice juridic actele deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire, mai puţin în cazul în care partea însăşi a înţeles să limiteze dezbaterile instanţei la anumite aspecte de fapt sau de drept, manifestându-şi dreptul de disponibilitate în ceea ce priveşte cadrul procesual în care instanţa se va pronunţa.

Statul Român prin M.F.P. şi-a intitulat cererea de intervenţie ca una cu caracter accesoriu, în conţinutul său făcând referire la dreptul de proprietate pe care îl are asupra terenului revendicat de către reclamanta R.N.P. – Romsilva prin D.S. Argeş, însă în concluziile sale nu a solicitat să fie schimbată soluţia primei instanţe în favoarea acestuia, ci în favoarea reclamantei,căreia să-i fie recunoscută legitimitatea procesuală activă în acţiunea în revendicare imobiliară.

Cererea Statul Român de a se admite apelul şi a se schimba soluţia primei instanţei numai în favoarea reclamantei are semnificaţia unei cereri de intervenţie accesorie, în sensul art.63 Cod procedură civilă, deoarece sprijină apărarea apelantei, aceea de a justifica legitimitatea procesuală în cauză, motiv pentru care putea

93

să fie formulată şi în căile de atac, potrivit dispoziţiilor art.63 alin.2 Cod procedură civilă.

În raport de aprecierea regimului juridic al cererii de intervenţie accesorie, în baza art.498 alin.2 Cod procedură civilă, s-a casat încheierea, iar în baza art.64 alin.2 din acelaşi cod, s-a admis în principiu cererea de intervenţie accesorie şi s-a înaintat cauza tribunalului pentru continuarea judecăţii.

15. Sechestrul asigurator – condiţia existenţei înscrisului constatator al creanţei

Art.953 alin.2 Cod procedură civilă

Creditorul care a formulat o acţiune civilă în justiţie poate să solicite înfiinţarea sechestrului asigurator dacă dovedeşte existenţa unui înscris constatator al creanţei exigibile şi depune cauţiunea în cuantumul fixat de instanţă.

Actul invocat de către creditor trebuie să constate existenţa unei creanţe, potrivit art.953 alin.2 Cod procedură civilă cu privire la care, termenul scadent să nu fie contestat.

Contractul care face obiectul litigiului nu îndeplineşte condiţiile unui titlu constatator al creanţei, întrucât conflictul de interese s-a năsut în legătură cu existenţa acesteia şi implicit cu termenul scadent, nefiind îndeplinită condiţia la care se referă textul de lege evocat.

(Decizia civilă nr. 527/06.03.2017)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Argeş, la data de 09.09.2016, SC L. SA prin administrator judiciar C.I.T. - Filiala Bucureşti a solicitat, în contradictoriu cu societatea CIC – E.P. SRL şi I.E., pronunţarea unei hotărâri prin care să se instituie sechestrul asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile ale pârâţilor şi să se instituie poprirea asiguratorie asupra conturilor bancare deschise de către aceştia.

În motivarea cererii s-a arătat, în esenţă, că reclamanta a încheiat cu pârâta CIC – E. P. SRL contractul de concesiune nr.5147/03.09.2013 prin care a fost cedat dreptul de a exploata produsele primei societăţi sub denumirea şi asistenţa sa în vederea comercializării la preţurile convenite de comun acord.

În baza contractului SC L. SA a furnizat pârâtei produse lactate, brânzeturi şi produse din carne, însă aceasta de pe urmă nu şi-a executat obligaţia corelativă de plată a preţului, obligaţie a cărei executare a fost garantată de pârâta I.E., în calitate de fidejusor.

Tribunalul Specializat Argeş, prin sentinţa nr. 149/21.09.2016 a declinat competenţa materială în favoarea Tribunalului Argeş.

94

Prin încheierea din 20 octombrie 2016, Tribunalul Argeş – Secţia Civilă a respins cererea reclamantei.

Pentru a pronunţa o astfel de soluţie, instanţa de fond a reţinut că în lipsa titlului executoriu reclamanta nu a făcut dovada condiţiilor prevăzute de art.593 Cod procedură civilă, referitoare la creanţa certă şi exigibilă şi nici condiţia prevăzută de art.593 alin.3 din acelaşi cod, în sensul că debitorul în mod voit se sustrage de la urmărire sau că există pericolul ca acesta să-şi risipească averea.

Împotriva încheierii a formulat apel reclamanta, prin administratorul judiciar, criticând hotărârea pentru motive de nelegalitate.

În dezvoltarea motivelor de apel s-a arătat că instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art.594 alin.3 teza a II-a Cod procedură civilă, coroborat cu art.971 alin.1 din acelaşi cod, în sensul că încheierile prin care se soluţionează cererea de instituire a sechestrului asigurător şi popririi asiguratoare este supusă numai apelului.

De asemenea, instanţa de fond a soluţionat cauza cu încălcarea normelor de competenţă materială prevăzută de art.95 pct.1 Cod procedură civilă, competenţa materială având-o Tribunalul Specializat Argeş.

Pe fondul cauzei, tribunalul a făcut o apreciere eronată asupra prevederilor art.593 -970 din Codul de procedură civilă.

În cursul cercetării apelului, la termenul de judecată din 07.03.2017 s-a pus în vedere apelantei să plătească o cauţiune de ½ din valoarea reclamată, potrivit art.593 alin.1 Cod procedură civilă.

Prin decizia civilă nr. 527/06.03.2017, Curtea de Apel Piteşti – Secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantă, reţinând următoarele:.

Primul motiv de apel priveşte încălcarea principiul legalităţii căilor de atac cu referire la menţiunea cuprinsă în dispozitivul încheierii, potrivit căreia hotărârea pronunţată în cererea reclamantei nu este susceptibilă de vreo cale de atac.

Potrivit principiului legalităţii căilor de atac, reglementat de art.457 alin.1 şi 2 Cod procedură civilă, hotărârile judecătoreşti sunt supuse numai căilor de atac prevăzute de lege indiferent de menţiunile pe care instanţa le-a făcut în cuprinsul dispozitivului. Menţiunea inexactă a căii de atac nu are niciun efect asupra dreptului părţii interesate de a promova împotriva hotărârii calea de atac prevăzută de lege.

Hotărârile pronunţate în cererile de înfiinţare a măsurilor asiguratorii – sechestru asigurator şi poprirea asiguratorie, sunt susceptibile numai de calea de atac a apelului în termen de 5 zile de la pronunţare.

95

Apelanta a formulat calea de atac prevăzută de lege şi nu a suferit nicio vătămare pentru menţiunea inexactă din cuprinsul încheierii care face obiectul apelului.

Cel de-al doilea motiv de apel se referă la încălcarea dispoziţiilor de competenţă materială reglementată de art.95 Cod procedură civilă, potrivit cărora, tribunalul este instanţă de drept comun pentru că judecă toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe.

Pentru aprecierea competenţei instanţei de a dispune măsurile asiguratorii sunt incidente dispoziţiile art.954 Cod procedură civilă şi art.970 din acelaşi cod, potrivit cărora, instanţa competentă să soluţioneze procesul în fond are competenţa să se pronunţe şi asupra cererilor de înfiinţare a sechestrului asigurator, respectiv popririi asiguratorie.

Competenţa tribunalelor specializate a fost reglementată ca una distinctă faţă de competenţa tribunalelor potrivit prevederilor art.226-228 din Legea nr.71/2011 de aplicare a Legii nr.287/2009.

Începând cu data de 01.10.2011 Tribunalului Specializat Argeş i-a fost recunoscută competenţa de a soluţiona cereri în materia societăţilor comerciale întemeiate pe prevederile Legii nr.31/1990, în materia registrului comerţului, cereri care privesc restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenţei, cereri având ca obiect titluri de valoare sau alte instrumente financiare, cererile în materie de insolvenţă, concordant preventiv şi mandat ad-hoc.

Cererea de chemare în judecată având ca obiect pretenţiile în legătură cu contractul de concesiune priveşte răspunderea contractuală, iar competenţa materială a soluţionării acesteia o are Tribunalul Argeş, în calitate de instanţă de drept comun, potrivit art.95 alin.1 Cod procedură civilă, chiar dacă părţile au calitate de profesionişti, aprecierea instanţei cu prilejul declinării competenţei fiind una corectă.

Ultimul motiv de apel se referă la aprecierea eronată a instanţei asupra condiţiilor de înfiinţare a sechestrului asigurator şi popririi asiguratorie.

Creditorul care nu are un titlu executoriu, dar are o creanţă constatată în scris şi exigibilă are dreptul să solicite înfiinţarea sechestrului asiguratorie sau a popririi asiguratorie asupra bunurilor mobile, imobile, respectiv a sumelor de bani, titlurilor de valoare sau alte bunuri mobile incorporale, urmăribile ale debitorului dacă dovedeşte promovarea unei acţiuni în justiţie.

Dovada raporturilor juridice prin contractul de cesiune nu este suficientă pentru a se aprecia îndeplinirea condiţiei existenţei unui înscris constatator al creanţei, întrucât prin acest act creditorul trebuie să facă dovada existenţei unei creanţe, dar şi caracterul său exigibil.

96

Litigiul aflat pe rolul instanţei în legătură cu raporturile juridice este unul care pune la îndoială existenţa creanţei creditorului, întrucât părţile se află în conflict de interese, reclamanta având interesul de a procura în justiţie un titlu executoriu faţă de debitoarea sa.

Reclamanta a făcut dovada promovării unui acţiuni în justiţie, dar nu a făcut şi dovada a unui înscris constatator al creanţei şi nici a caracterului exigibil al acesteia, motiv pentru care înfiinţarea măsurilor asiguratorii şi provizorii era condiţionată de îndeplinirea obligaţiei creditorului de a plăti o cauţiune de jumătate din valoarea reclamată, potrivit art.953 alin.2 Cod procedură civilă.

În cursul cercetării apelului instanţa i-a pus în vedere apelantei să plătească o cauţiune de ½ din valoarea reclamată, obligaţia pe care nu şi-a îndeplinit-o astfel că, în lipsa condiţiei la care se referă art.953 alin.2 Cod procedură civilă, nu se poate schimba soluţia primei instanţe, argument în raport de care, în baza art.480 Cod procedură civilă, se va respinge apelul ca nefondat.

SECŢIA A II-A CIVILĂ, DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

1. Condiţia existenţei cazului temeinic justificat.

Art. 2 lit. t) din Legea nr.554/2004

În urma efectuării unei cercetări administrative, precum şi a două variante de calcul, una în care au fost incluse şi zilele de concediu pentru creşterea copilului, concediu aprobat pentru reclamant şi una în care nu au fost incluse zilele de concediu pentru creşterea copilului, rezultând două

97

variante de calcul, deoarece au existat două perioade diferite de recuperat, respectiv 563 zile şi 1.028 zile.

Cum intimatul-pârât I.P.J. Argeş a emis decizia de imputare pentru suma de 11.898,80 lei, cuprinzând şi perioada în care reclamantul s-a aflat în concediu de maternitate pentru creştere copil, există astfel o aparenţă de nelegalitate a deciziei amintite, fiind astfel îndeplinită condiţia existenţei cazului temeinic justificat, prevăzută de art. 2 lit. t) din Legea nr.554/2004.

Drept urmare, legat de aspectul arătat anterior, există o împrejurare legată de starea de drept de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ contestat în cauză, iar existenţa acestei condiţii nu presupune prezentarea unor dovezi de nelegalitate evidentă, deoarece s-ar ajunge la prejudecarea fondului cauzei.

(Decizia nr. 1/R-cont/ 9 Ianuarie 2017)

Prin cererea formulată la data de 17.06.2016 şi înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş sub nr.2982/109/2016/a1, reclamantul CM, în contradictoriu cu pârâţii Inspectoratul Judeţean de Poliţie Argeş şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş a solicitat suspendarea executării Deciziei de imputare nr.300555/26.04.2016, prin care s-a stabilit în sarcina acestuia obligaţia de plată a sumei de 11.898,80 lei, până la soluţionarea definitivă a acţiunii în anulare.

Cererea de suspendare a fost motivată oral, prin concluziile de fond formulate la termenul de judecată din 25.08.2016, reclamantul arătând că decizia contestată a fost emisă peste termenul prevăzut de lege, pe un temei de drept nelegal şi că modalitatea de calcul a prejudiciului este eronată, fiind emise două decizii pentru acelaşi număr de zile, pe două baze de calcul diferite.

Legal citat, pârâtul Inspectoratul Judeţean de Poliţie Argeş a formulat întâmpinare solicitând respingerea acţiunii cu motivarea că nu sunt îndeplinite condiţiile art.14 şi 15 din Legea nr.554/2004, faţă de împrejurarea că reclamantul îşi susţine cererea cu apărări de fond.

Pârâta, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, a formulat întâmpinare solicitând respingerea acţiunii cu aceeaşi motivare.

Pârâtul, Inspectoratul Judeţean de Poliţie Argeş, a formulat completare la întâmpinare, invocând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, având în vedere că celălalt pârât este abilitat cu executarea debitului.

Tribunalul Argeş, Secţia civilă, prin încheierea din

98

1.09.2016 a respins excepţia lipsei calităţii procesual pasive formulată de pârâtul Inspectoratul Judeţean de Poliţie Argeş şi a admis cererea de suspendare formulată de reclamant, suspendând efectele Deciziei de imputare nr.300555/26.04.2016, până la soluţionarea definitivă a acţiunii în anulare.

Pentru a hotărî astfel, în baza art.248 NCPC, tribunalul a soluţionat mai întâi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a I.P.J. Argeş, invocată prin întâmpinarea formulată de acesta din urmă, excepţie pe care a găsit-o neîntemeiată, motiv pentru care a respins-o, având în vedere că emitentul deciziei de imputare, contestată în cauza de faţă este pârâtul I.P.J. Argeş, chiar dacă această decizie este trimisă spre executare către pârâta D.G.R.F.P. Ploieşti-prin A.J.F.P. Argeş.

Asupra fondului cererii de suspendare, tribunalul a analizat incidenţa dispoziţiilor art.14 şi art.15 din Legea nr.554/2004, pentru a se putea dispune suspendarea executării actului administrativ, respectiv îndeplinirea cumulativă a două condiţii, respectiv existenţa unui caz bine justificat şi a unei pagube iminente, stabilind că în cauză sunt îndeplinite ambele condiţii, fiind analizată incidenţa dispoziţiilor art.2 alin.1 lit.t) din Legea nr.554/2004 şi art.2 alin.1 lit.ş) din acelaşi act normativ.

S-a reţinut că existenţa cazului bine justificat nu presupune prezentarea unor dovezi de nelegalitate evidentă, căci o asemenea cerinţă şi interpretare ar echivala cu prejudecarea fondului cauzei.

S-a avut în vedere că suspendarea executării actului administrativ constituie o măsură excepţională prin care instanţa înlătură caracterul executoriu din oficiu al actului administrativ, astfel că luarea acestei măsuri presupune dovedirea existenţei acelor împrejurări care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ, dar mai ales, a necesităţii înlăturării temporare a caracterului executoriu al actului pentru a preveni o pagubă iminentă.

În ceea ce priveşte prima condiţie, la o examinare sumară, tribunalul a constatat că Decizia de imputare nr.300555/26.04.2016 prezintă o bază de calcul în care numărul de zile rămase de recuperat este de 1.208, constatându-se că cele lucrate efectiv sunt 2.445.

Examinând cele două baze de calcul depuse la dosar de pârâtul Inspectoratul Judeţean de Poliţie Argeş, instanţa a constatat că deşi se referă la acelaşi număr de zile de recuperat, respectiv 563 zile, calculul este diferit, rezultând debite diferite, creându-se un dubiu cu privire la modalitatea de stabilire a acestui debit ce urmează a fi executat.

Referitor la paguba iminentă, au fost avute în vedere cele două recomandări, respectiv recomandarea nr.R/89/8/13.09.1989 a Comitetului de Miniştri din cadrul Consiliului Europei privind

99

protecţia jurisdicţională provizorie în materie administrativă şi recomandarea 16/2003 a Comitetului N. din cadrul Consiliului Europei, conform cărora executarea deciziilor administrative trebuie să ţină cont de drepturile şi interesele persoanelor particulare.

Potrivit celor două recomandări, atunci când executarea unei decizii administrative este de natură să provoace daune grave particularilor cărora li se aplică decizia, autoritatea jurisdicţională competentă, în speţă instanţa judecătorească, trebuie să ia măsuri provizorii corespunzătoare.

Având în vedere aceste considerente, instanţa, în baza art.15 din Legea nr.554/2004 a admis cererea de suspendare şi în consecinţă a dispus suspendarea efectelor Deciziei de imputare nr.300555/26.04.2016, până la soluţionarea definitivă a acţiunii în anularea actului administrativ.

Împotriva acestei încheieri au declarat recurs Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti-Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş şi Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Argeş, criticând-o pentru nelegalitate şi invocând dispoziţiile art.488 pct.8 Cod procedură civilă, solicitând admiterea recursului, cu modificarea sentinţei şi pe fond respingerea cererii de suspendare.

În motivarea recursului declarat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti-Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, se susţine că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, menţionând că intimatul-reclamant trebuia să depună o cauţiune în cuantum de 20% din suma contestată, iar în cazul nedepunerii cauţiunii se solicită respingerea cererii de suspendare ca inadmisibilă.

În continuare, recurenta susţine că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute cumulativ de art.14 alin.1 din Legea nr.554/2004.

Referitor la existenţa unui caz bine justificat, se precizează că această condiţie nu a fost dovedită ca fiind îndeplinită, iar aspectele de nelegalitate a actelor administrative atacate, ţin de fondul dreptului dedus judecăţii prin acţiunea în anulare.

Făcându-se trimitere la decizia nr.4411/2006 pronunţată de Î.C.C.J. în dosarul nr.4856/2/2006, se arată că această condiţie, privind cazul bine justificat, nu poate fi argumentat prin invocarea unor aspecte ce ţin de legalitatea actelor administrative, aspecte care vizează fondul actului şi care pot fi analizate numai în cadrul acţiunii în anulare, potrivit considerentelor din decizia nr.3511/18.10.2006, pronunţată de Î.C.C.J., în acelaşi sens fiind şi decizia nr.149/2009, pronunţată de Î.C.C.J. în dosarul nr.533/35/2008.

În plus, se arată că până la soluţionarea acţiunii în

100

anularea actului administrativ, acest act se bucură de prezumţia de legalitate, în caz contrar ajungându-se la o prejudecare a fondului, potrivit deciziei nr.5191/27.10.2005, pronunţată de Î.C.C.J., adăugându-se faptul că suspendarea executării actelor administrative constituie o situaţie de excepţie, care intervine numai când este prevăzută de lege, în limitele şi condiţiile anume reglementate.

Referitor la cea de-a doua condiţie prevăzută de art.2 alin.1 lit.ş) din Legea nr.554/2004, se susţine că nu s-a dovedit existenţa unei tulburări sau a unei pagube, precum şi faptul că reclamantului nu i se poate aplica un tratament fiscal preferenţial faţă de alţi contribuabili, în acelaşi sens fiind şi decizia nr.2419/10.05.2007, pronunţată de Î.C.C.J., în dosarul nr.8626/2/2006.

Legat de cea de-a doua condiţie se susţine că începerea executării silite nu poate fi considerată ca producătoare a unei pagube iminente, iar pe de altă parte, nu există nicio dovadă din care să rezulte că executarea actelor administrative fiscale ar fi determinat un prejudiciu material, viitor şi previzibil, în condiţiile în care iminenţa producerii unei pagube nu se prezumă, ci trebuie dovedită de persoana lezată, în condiţiile în care simpla exercitare a unui act fiscal nu produce prin ea însăşi o pagubă, potrivit considerentelor din decizia nr.3534/16.10.2008, pronunţată de Î.C.C.J.

În continuare, se susţine că executarea obligaţiilor contractuale nu poate constitui un argument pentru admiterea cererii de suspendare, atâta timp cât achitarea la scadenţă a obligaţiilor bugetare reprezintă o obligaţie legală, prevăzută de art.22 din O.G. nr.92/2003.

În concluzie, recurenta susţine că în cauză nu sunt îndeplinite cumulativ cele două condiţii, prevăzute de art.14, alin.1 din Legea nr.554/2004, pentru a se dispune suspendarea cauzei de faţă.

Prin recursul declarat de Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Argeş se critică încheierea din 1.09.2016 pentru nelegalitate, solicitând admiterea acestuia şi pe fond respingerea cererii de suspendare ca neîntemeiată, invocându-se dispoziţiile art.488 pct.8 Cod procedură civilă.

În motivarea recursului, se susţine că în cauză nu sunt îndeplinite prevederile art.14 şi art.15 din Legea nr.554/2004, precizându-se că pentru reclamantul CM au încetat la cerere raporturile juridice de serviciu cu acest pârât, conform art.69 din Legea nr.360/2002, prin Ordinul M.A.I. nr.II/4483/29.12.2015, începând cu data de 4.01.2016.

În baza Dispoziţiei Şefului Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Argeş nr.432/2.02.2016, emisă în conformitate cu prevederile O.G. nr.121/1998, privind răspunderea materială a

101

militarilor, aprobată prin Legea nr.25/1999, a Instrucţiunilor nr.114/22.06.2013, privind răspunderea materială a personalului pentru pagubele produse M.A.I. şi adresei emisă de Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza” Bucureşti nr.1086/3.03.2016, s-a efectuat o cercetare administrativă, în perioada 2.02.2016-18.04.2016 privind paguba adusă M.A.I. prin nerespectarea angajamentului nr.4114/2.09.2003, pentru recuperarea cuantumului cheltuielilor de şcolarizare.

Activitatea comisiei respective s-a materializat în decizia de impunere nr.300555/26.04.2016 pentru suma totală de 11.898,80 lei.

În altă ordine de idei, se susţine că măsura suspendării executării unui act administrativ este o măsură excepţională, în cauză nefiind îndeplinite cele două condiţii prevăzute de art.14 din Legea nr.554/2004.

Referitor la condiţia existenţei cazului temeinic justificat se arată că reclamantul nu a făcut dovada existenţei unor împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, de natură a crea o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ atacat.

Legat de acest aspect, se precizează că cele reţinute de instanţa de fond în motivarea încheierii recurate, referitoare la cele două baze de calcul depuse la dosar de către intimată, în care se susţine că s-a efectuat un calcul greşit, rezultând debite diferite pentru acelaşi număr de zile de recuperat, respectiv 563 zile, sunt nedovedite.

Se precizează faptul că cele două baze de calcul depuse la dosar sunt diferite, numărul zilelor rămase de recuperat fiind diferit, deoarece o bază de calcul stabileşte un număr de 1.208 zile, iar cealaltă 563 zile, în funcţie de includerea sau nu a concediului pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani, de care a beneficiat reclamantul, în categoria „îndeplinirii serviciului minim 10 ani, în unităţi şi garnizoane”.

Drept urmare, se susţine că instanţa de fond în mod eronat a apreciat existenţa cazului bine justificat, invocând neconcordanţa dintre cele două baze de calcul.

În privinţa celei de-a doua condiţii, respectiv a pagubei iminente, se arată că această pagubă trebuie să fie certă, actuală şi exigibilă şi să aibă un caracter iminent, adăugându-se faptul că acest caracter iminent pentru a fi îndeplinit se cere ca acesta să existe în momentul în care consecinţele pagubei nu pot fi înlăturate prin nicio măsură, în cauză fiind vorba despre obligaţii pecuniare, sumele achitate putând fi restituite ulterior, încât nu se poate vorbi de o imposibilitate de restituire ulterioară a acestora.

Prin întâmpinarea de la dosar, intimatul-reclamant solicită respingerea recursului formulat de I.P.J. Argeş, depunând modul de calcul de la dosar, iar prin întâmpinarea de la dosar, acelaşi intimat-

102

reclamant solicită respingerea recursului formulat de D.G.R.F.P. Ploieşti prin A.J.F.P. Argeş, precizându-se că reclamantul a achitat o cauţiune în cuantum de 2% din valoarea contestată, depunând recipisa de consemnare a acesteia şi chitanţa nr.7612796/1 la dosar.

Prin răspunsul la întâmpinare, D.G.R.F.P. Ploieşti-A.J.F.P. Argeş solicită admiterea recursului, aşa cum a fost formulat.

Prin cererea de la dosar, intimatul-reclamant depune minuta extras de pe internet a hotărârii nr.1024/2016, pronunţată de Tribunalul Argeş la data de 14.11.2016, decizia de impunere şi bazele de calcul emise de I.P.J. Argeş.

Curtea, analizând cele două recursuri prin prisma criticilor formulate şi a probelor administrate, constată că acestea sunt fondate, urmând a le admite ca atare, în baza art.496 Cod procedură civilă, cu casarea încheierii din 1.09.2016, urmând a fi admisă în parte cererea de chemare în judecată şi a se dispune suspendarea în parte a deciziei de imputare nr.300555/26.04.2016, emisă de I.P.J. Argeş, pentru suma de 6.353,25 lei, cu menţinerea în rest a dispoziţiilor încheierii recurate.

Pentru a se dispune astfel, Curtea constată că reclamantul Corbu Mihai-Iulian a absolvit cursurile Academiei de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza” Bucureşti, promoţia 2007, fiind obligat să-şi desfăşoare activitatea în cadrul structurilor M.A.I. timp de 10 ani, potrivit angajamentului semnat la momentul admiterii în această instituţie de învăţământ.

În urma efectuării unei cercetări administrative, precum şi a două variante de calcul, una în care au fost incluse şi zilele de concediu pentru creşterea copilului, concediu aprobat pentru reclamant şi una în care nu au fost incluse zilele de concediu pentru creşterea copilului, rezultând două variante de calcul, deoarece au existat două perioade diferite de recuperat, respectiv 563 zile şi 1.028 zile.

Cum intimatul-pârât I.P.J. Argeş a emis decizia de imputare pentru suma de 11.898,80 lei, cuprinzând şi perioada în care reclamantul s-a aflat în concediu de maternitate pentru creştere copil, există astfel o aparenţă de nelegalitate a deciziei amintite, fiind astfel îndeplinită condiţia existenţei cazului temeinic justificat, prevăzută de art.2 lit.t) din Legea nr.554/2004.

Drept urmare, legat de aspectul arătat anterior, există o împrejurare legată de starea de drept de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ contestat în cauză, iar existenţa acestei condiţii nu presupune prezentarea unor dovezi de nelegalitate evidentă, deoarece s-ar ajunge la prejudecarea fondului cauzei.

Referitor la condiţia pagubei iminente, prevăzută de art.2 alin.1 lit.ş) din Legea nr.554/2004, se constată că este îndeplinită în cauză, această decizie de imputare fiind de natură să provoace daune

103

reclamantului, în executarea acestui act administrativ trebuind să se ţină cont de dreptul şi interesul reclamantului, persoană particulară, potrivit recomandărilor nr. R/89/8 din 13.09.1989 şi nr.16/2003 a Comitetului de Miniştri din cadrul Consiliului Europei.

Pentru aceste considerente, au fost admise cele două recursuri, în baza art.496 Cod procedură civilă, fiind casată încheierea din data de 1.09.2016, în sensul că se admite în parte cererea de suspendare a executării deciziei de imputare nr.300555/26.04.2016, prin care s-a stabilit în sarcina reclamantului obligaţia de plată în sumă de 18.898,80 lei, până la soluţionarea definitivă a acţiunii în anulare, suspendare admisă doar pentru suma de 6.353,25 lei, fiind exclusă perioada în care reclamantul s-a aflat în concediul pentru creşterea copilului.

2. Dreptul de a avea un anumit nume. Principiul proporţionalităţii.

Art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor OmuluiArt.4 alin (2) lit. a-n) din OG nr.41/2003

În sfera noţiunii de viaţă privată întră şi dreptul de a avea un anumit nume conform art.59 Cod civil. Prin urmare Curtea apreciază că posibilitatea autorităţilor administrative competente de a schimba numele unei persoane, trebuie apreciată prin prisma principiului proporţionalităţii prevăzut de art.8 din CEDO, având în vedere că marja de apreciere a autorităţilor este destul de restrânsă.

Potrivit art.4 alin (2) lit.m) din OG nr.41/2003 este întemeiată cererea de schimbare a numelui atunci când există alte motive justificate decât cele prevăzute la art.4 alin (2) lit.a-n) din OG nr.41/2003.

În consecinţă, Curtea apreciază că se impune a se analiza dacă refuzul autorităţilor de schimbare a numelui respectă cerinţele de proporţionalitate mai sus menţionate. Or, din probatoriul administrat Curtea a apreciat că este nejustificat refuzul autorităţilor de schimbare a numelui.

(Decizia nr. 7/r-cont/9 Ianuarie 2017)

Prin acţiunea înregistrată la data de 13.06.2016, reclamanta GIL a chemat în judecată pe pârâta Direcţia Generală pentru Evidenţa Persoanelor Argeş, solicitând schimbarea numelui de familie din „G” în „C”.

În motivare, reclamanta a arătat că numele de C este numele mamei sale, aceasta fiind singura pe care o consideră familie, iar cel de G care este trecut în certificatul de naştere este unul necunoscut, nefiind normal să poarte numele tatălui pe care nu l-a

104

văzut aproape niciodată şi cu care nu a avut niciun fel de relaţii în întreaga viaţă, iar dorinţa ei de a purta numele de C este o modalitate de a o păstra pe mama sa prezentă în suflet şi de a-i respecta eforturile făcute pentru a o creşte şi educa singură.

La data de 14.07.2016 pârâta a depus întâmpinare solicitând respingerea acţiunii ca neîntemeiată, deoarece nu sunt întrunite cerinţele prev.de OG 41/2003 rep.

Prin sentinţa nr. 770/12.09.2016, Tribunalul Argeş a respins acţiunea ca neîntemeiată.

În motivarea sentinţei s-a reţinut că reclamanta este fiica numitei SE şi a numitului GN, aşa cum este menţionat în certificatul de naştere seria ***.

În ce o priveşte pe mama reclamantei, prin sentinţa civilă 3945/15.09.1972 s-a desfăcut căsătoria acesteia cu numitul S şi s-a dispus ca, după rămânerea definitivă pârâta să reia numele avut înainte de căsătorie, acela de „C”.

Ulterior, prin sentinţa civilă 197/25.01.1973 a fost admisă acţiunea numitului S Ion şi s-a constatat că acesta nu este tatăl minorei născută la 19.10.1972.

Prin sentinţa nr.2848/21.05.1973 a Judecătoriei Piteşti, s-a stabilit filiaţia faţă de numitul GN, petenta urmând a purta numele de familie „G”. La data naşterii, 19.10.1972, sentinţa de divorţ încă nu rămăsese definitivă, numele mamei fiind SE. În conformitate cu legislaţia în vigoare la acel moment, numele de familie al copilului este numele de familie al tatălui, mai ales că ulterior naşterii, acest lucru s-a stabilit definitiv prin hotărâre judecătorească.

În anul 1994, reclamanta în baza Decretului nr. 975/1968 şi-a schimbat prenumele din „LI” în „IL”, fără însă a solicita la acel moment şi schimbarea numelui, deşi mama ei, CE trăia la acel moment şi locuiau împreună.

La 26.02.2016, reclamanta a solicitat Consiliului Judeţean Argeş schimbarea numelui său de familie din „G” în „C”, cerere ce a fost respinsă prin dispoziţia nr.238/01.06.2016.

Instanţa de fond a mai reţinut că motivele invocate de către reclamantă nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele enumerate în acest text de lege, cu atât mai mult cu cât atât în primul alineat, cât şi la pct. m) al alin.2 se prevede că o astfel de cerere trebuie să fie temeinic justificată. S-a arătat de instanţă că ataşamentul între fiică şi mamă, care a decedat în anul 2014, nu reprezintă în acest moment un motiv justificat pentru schimbarea pe cale administrativă a numelui reclamantei.

La 21.09.2016, reclamanta GIL a formulat recurs împotriva sentinţei nr. 770/2016, în temeiul art. 488 alin. 1 pct. 4, 5, 6 şi 8 din noul Cod de procedură civilă.

105

Se arată că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 84, art. 450 Cod civil, art. 2 alin. 1, art. 4 alin. 2 pct. a), b), g), h), m) şi art. 4 alin. 3 pct. f) din OG nr. 41/2003.

Recurenta susţine că singura ei familie este reprezentată de mama sa şi de rudele acesteia, motiv pentru care se consideră îndreptăţită să poarte numele de familiei al mamei sale.

Se arată şi că legiuitorul a prevăzut că pot exista situaţii în care persoanele care doresc să schimbe numele pe cale administrativă să nu se regăsească printre cazurile expres reglementate de art. 2 şi 3 din OG nr. 41/2003, fiind prevăzute la lit. m) „alte asemenea cazuri temeinic justificate”.

Instanţa de fond în mod greşit a respins acţiunea, considerând că motivele invocate nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele enumerate de lege.

În temeiul dispoziţiilor art. 3 lit.m) din OG nr. 41/2003, fiind copil din afara căsătoriei, poate beneficia de dreptul de care beneficiază copiii din căsătorie care se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 3 lit. f) din O.G. nr. 41/2003, respectiv să solicite şi să poarte numele părintelui căruia i-a fost încredinţată spre creştere şi educare, numele mamei sale, „C”.

Curtea analizând recursul a constatat că este neîntemeiat pentru următoarele considerente:

Conform art.58 alin (1) raportat la art.71 C.civ. orice persoană are dreptul la respectarea vieţii private.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit că „viaţa privată” este o noţiune largă, care nu se pretează unei definiţii exhaustive (Schüth c. Germaniei, cererea nr. 1620/03, pct. 53, CEDO 2010, Sidabras şi Džiautas c. Lituaniei, cererea nr. 55480/00 şi cererea 59330/00, pct. 43, CEDO 2004 VIII). Astfel, art. 8 din convenţie protejează dreptul la evoluţie personală (K.A. şi AD c. Belgiei, cererea nr. 42758/98 şi cererea nr.45558/99, pct. 83, hotărârera din 17 februarie 2005), fie sub forma dezvoltării personale [Christine Goodwin c. Regatului Unit (MC), nr. 28957/95, pct. 90, CEDO 2002 VI], fie sub aspectul autonomiei personale, care reflectă un principiu important care stă la baza interpretării garanţiilor oferite de art. 8 (Pretty c. Regatului Unit, nr. 2346/02, pct. 61, CEDO 2002 III).

Deşi, pe de o parte, Curtea Europeană a Drepturilor Omului admite că oricine are dreptul la o viaţă privată, departe de orice atenţie nedorită [Smirnova c. Rusiei, nr. 46133/99 şi 48183/99, pct. 95, CEDO 2003 IX (fragmente)], ar fi, pe de altă parte, prea restrictiv să se limiteze noţiunea de „viaţă privată” la un „cerc intim”, unde oricine ar putea să-şi trăiască viaţa personală şi să excludă în întregime lumea exterioară din acest cerc (Niemietz c. Germaniei, 16 decembrie 1992, pct. 29, seria A, nr. 251 B).

Art. 8 din CEDO garantează aşadar „viaţa privată” în

106

sensul larg al expresiei, care include dreptul de a avea o „viaţă privată socială”, respectiv posibilitatea individului de a-şi dezvolta identitatea socială.

În ce priveşte ingerinţele aduse vieţii private conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului acestea trebuie să fie „necesare într-o societate democratică” pentru atingerea unui scop legitim , adică să răspundă unei „nevoi sociale imperioase” şi, în special, să fie proporţională cu scopul legitim urmărit. De asemenea trebuie urmărit dacă motivele invocate de autorităţile naţionale pentru a justifica ingerinţa sunt „pertinente şi suficiente”. Dacă autorităţile naţionale sunt competente să stabilească în primul rând dacă toate condiţiile sunt îndeplinite, Curtea este cea care tranşează în final problema necesităţii ingerinţei prin prisma exigenţelor Convenţiei (Coster c. Regatului Unit [GC], nr 24876/94, § 104, 18 ianuarie 2001 şi referinţele citate). În această privinţă, trebuie recunoscută autorităţilor naţionale o anumită marjă de apreciere.

Limitele marjei de apreciere sunt variabile şi depind de un anumit număr de factori, printre care natura dreptului în cauză garantat de Convenţie, importanţa sa pentru persoana în cauză, natura ingerinţei şi scopul urmărit. Limitele sunt mai restrânse când dreptul în cauză prezintă o importanţă deosebită pentru a garanta individului exercitarea efectivă a drepturilor fundamentale sau care ţin de sfera „intimă” (a se vedea cauza Connors c. Regatului Unit, nr. 66746/01, § 82, 27 mai 2004, cu referinţele citate). Când este în joc un aspect deosebit de important, care ţine de existenţa sau identitatea unei persoane, marja de apreciere a statelor este restrânsă (Evans c. Regatului Unit [GC], nr. 6339/05, § 77).

În sfera noţiunii de viaţă privată întră şi dreptul de a avea un anumit nume conform art.59 C.civ. Prin urmare Curtea apreciază că posibilitatea autorităţilor administrative competente de schima numele unei persoane, trebuie apreciată prin prisma principiului proporţionalităţii prevăzut de art.8 din CEDO, având în vedere că marja de apreciere a autorităţilor este destul de restrânsă. Potrivit art.4 alin (2) lit.m) din OG nr.41/2003 este întemeiată cererea de schimbare a numelui atunci când există alte motive justificate decât cele prevăzute la art.4 alin (2) lit.a-n) din OG nr.41/2003.

În consecinţă, Curtea apreciază că se impune a se analiza dacă refuzul autorităţilor de schimbare a numelui respectă cerinţele de proporţionalitate mai sus menţionate. Or, din probatoriul administrat Curtea apreciază că este nejustificat refuzul autorităţilor de schimbare a numelui.

Astfel conform declaraţiilor martorelor DM şi MA mama recurentei-reclamante s-a numit C, iar reclamanta şi mama acesteia au fost foarte ataşate. De asemenea aceleaşi martore au maia arătat că la locul de muncă recurenta este cunoscută sub numele C. Autoritatea administrativă nu a invocat motive de ordine publică care

107

să justifice cererea de schimbare a numelui , ci doar faptul că situaţia reclamantei nu este printre cele reglementate de lege.

Reclamanta a susţinut că doreşte schimbarea numelui în semn respect faţă de memoria mamei sale cu care a locuit foarte mulţi ani şi care a decedat recent, aspect necontestat de partea adversă. Or, este de subliniat că potrivit art.78 C.civ. persoanei decedate i se datorează respect cu privire la memoria sa.

Prin urmare, Curtea apreciază că împrejurările relevate, respectiv dorinţa de a avea numele mamei , decedată recent, cu care a locuit mai mulţi ani şi faţă de care a existat o puternic ataşament, semnifică un act de respect faţă de memoria mamei reclamantei şi poate constitui un motiv justificat , conform art.4 alin (1) lit.m din OG nr.41/2003, care să justifice schimbarea numelui pe cale administrativă.

Pentru aceste considerente Curtea în baza art.20 din Legea nr.554/2004 a admite recursul, a casat sentinţa şi a admis acţiunea, în sensul că a desfiinţat dispoziţia nr. 238/01.06.2016 emisă de Consiliul Judeţean Argeş, încuviinţând cererea privind schimbarea numelui de familie din „G” în „C”.

3. Întrunirea de către procesul verbal de control a caracterelor juridice ale actului administrativ. Inadmisibilitatea contestării separate a operaţiunilor administrative.

Art.2 al.1 lit. c din Legea nr.554/2004Art. 18 al.2 din legea 554/2004

Contrar celor reţinute în considerentele sentinţei atacate, Curtea constată că, având conţinutul prezentat mai sus, procesul verbal de control nu întruneşte toate caracterele juridice ale actului administrativ, aşa cum sunt trasate acestea în definiţia legală cuprinsă în art.2 al.1 lit. c din Legea nr.554/2004. Mai precis, procesului-verbal îi lipseşte dimensiunea de a crea, a modifica şi a stinge raporturi juridice, de a produce prin el însuşi, efecte juridice, fiind un act premergător.

Obligaţiile ce revin contestatoarei contribuabile se stabilesc apoi la definitivarea controlului.

Spre deosebire de actul administrativ, care produce efecte juridice datorită manifestării de voinţă în acest sens a autorităţii publice emitente, operaţiunile administrative, deşi sunt manifestări de voinţă ale autorităţilor publice, nu produc efecte juridice.

De asemenea, art.18 al.2 din legea 554/2004 prevede faptul că legalitatea operaţiunilor administrative poate fi supusă controlului instanţei numai odată cu actul

108

administrativ pe care l-au precedat, contestarea lor separată fiind inadmisibilă.

În consecinţă, în mod legal recurenta intimată prin adresa nr. 2674/07.04.2015, i-a comunicat reclamantei contestatoare faptul că procesul verbal contestat nu este act administrativ şi nu poate face obiectul unei proceduri prealabile.

(Decizia nr. 16/R-CONT/10 Ianuarie 2017)

Prin sentinţa civilă nr.413 din 26 aprilie 2016, Tribunalul Argeş a admis acţiunea şi a anulat adresa nr. 2674/07.04.2015, iar pe fond, a admis plângerea prealabilă şi a anulat procesul-verbal nr.918/01.04.2015.

Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut următoarele:

Prin procesul verbal nr.918/2015, inspectorii antifraudă au constatat că reclamanta deţine în incinta depozitului de carburanţi aparţinând SC M CF SA un număr de 8 rezervoare subterane acoperite şi o pompă de alimentare carburanţi, cu cantitatea scriptică de 19.195 litri. S-a mai stabilit că la punctul de lucru din *** petenta are ca singură activitate autorizată „activităţi proprii de birou pentru societate”. Pentru desfăşurarea activităţii cu comercializare en gros de produse energetice, reclamanta trebuia să îndeplinească mai multe condiţii: să aibă înscris în obiectul de activitate activitatea de comercializare şi/sau depozitare în sistem en gros de produse energetice pentru unitatea de comercializare pentru care se solicită înregistrarea; societatea să nu fie declarată inactivă fiscal; societatea să nu aibă datorii înscrise în certificatul de atestare fiscală; depozitul en gros să fie dotat cu rezervoare verificate metrologic; depozitul en gros să fie dotat cu sisteme de gestiune a stocurilor, conectate cu rezervoare de carburanţi care să permită monitorizarea mişcării produselor energetice; depozitul en gros să fie dotat cu sistem de supraveghere video a rezervoarelor şi a zonelor de descărcare/încărcare prin dispozitive speciale; să deţină spaţii de depozitare corespunzătoare în proprietate, cu chirie, contract de comodat sau orice titlu legal.

Întrucât s-a considerat că reclamanta nu îndeplineşte aceste condiţii, s-a luat măsura indisponibilizării şi a lăsării în custodie a cantităţii de aproximativ 19368 litri motorină, estimată ca stoc.

Împotriva acestui proces verbal reclamanta a formulat plângere prealabilă, care a fost respinsă, implicit arătându-se în adresa 225/2015 că actul a cărui anulare s-a solicitat nu era unul administrativ fiscal, deoarece nu dă naştere, nu modifică şi nu stinge raporturi juridice faţă de reclamantă.

109

Asupra excepţiei de inadmisibilitate, tribunalul a apreciat că aceasta este neîntemeiată, deoarece acest proces verbal chiar a dat naştere unui raport juridic, într-adevăr de drept contravenţional.

Mai mult în respectivul proces verbal s-a reţinut, ca situaţie de fapt, că reclamanta a comercializat motorină din depozitul situat în *** către diverşi beneficiari persoane fizice, fără îndeplinirea condiţiilor legale prevăzute de art.20669 alin.4 Cod fiscal.

De asemenea, s-a apreciat ca fiind evident că acest act a produs efecte juridice, câtă vreme prin intermediul lui s-a dispus măsura indisponibilizării unei cantităţi de motorină, această măsură dând naştere unor drepturi şi obligaţii de natură fiscală în sarcina ambelor părţi, reclamanta şi pârâta.

În ce priveşte fondul cauzei, s-a observat că pârâţii nu fac nicio referire la titlul cu care reclamanta deţine depozitul, respectiv faptul că aceasta nu este nici proprietară şi nici posesoare a acestui depozit.

S-a observat, de asemenea, că fapta reţinută de pârâtă în sarcina reclamantei ar fi aceea că a depozitat fără a se fi înregistrat produse energetice.

Or, s-a reţinut că reclamanta desfăşoară activitate de comercializare en gros de produse energetice pentru care deţine atestat valabil eliberat iniţial în 07.04.2010, şi înlocuit ulterior la 04.01.2012.

Câtă vreme nu a intenţionat să desfăşoare şi depozitare de produse energetice, deoarece nu avea posibilitatea fizic şi tehnic să facă acest lucru, reclamanta nu a avut nevoie să obţină şi atestat pentru astfel de activitate.

De altfel, din coroborarea art.2213 şi art.20669 alin.4 Cod fiscal, reiese că operatorii economici care intenţionează să comercializeze în sistem en gros produse energetice, au obligaţia de a se înregistra la autoritatea competentă, textul de lege nefăcând nici un fel de referire şi la activitatea de depozitare de astfel de produse, concluzia fiind că o astfel de activitate nu necesită înregistrare.

S-a reţinut că din nici un act al dosarului nu reiese că reclamanta a efectuat operaţiuni de depozitare motorină, cu atât mai mult cu cât, fişele de magazie invocate de pârâtă nu au fost emise de reclamantă şi nici nu au calitatea de documente justificative în sensul prevăzut de Codul fiscal şi Cod procedură fiscală.

S-a mai observat că nici fişele de alimentare nu provin de la reclamantă deci nu pot fi folosite în defavoarea acesteia.

Mai mult, câtă vreme reclamanta nu este proprietara depozitelor de motorină – rezervoarelor şi nici nu are vreun act încheiat cu proprietarul acestor rezervoare, motorina era în

110

proprietatea reclamantei, dar posesia efectivă era a proprietarului rezervorului – SC M CF SA.

De altfel, reclamanta către această societate a înstrăinat motorină aflată în rezervoare, cu respectarea termenului legal de 15 zile lucrătoare pentru emiterea facturii şi a actelor de recepţie.

Astfel, s-a reţinut că la data efectuării controlului, motorina era în proprietatea reclamantei şi se afla în posesia SC M CF SA, deoarece reclamanta nu are posibilitatea fizică şi tehnică să depoziteze motorina, neavând în proprietate sau posesie rezervoare sau alte spaţii pentru efectuarea acestor operaţiuni.

Câtă vreme reclamanta nu desfăşoară efectiv operaţiuni de depozitare de produse energetice, tribunalul a apreciat că nu-i revine obligaţia nici de a deţine atestat de depozitare de astfel de produse, câtă vreme deţine toată documentaţia necesară pentru desfăşurarea comercializării en gros de produse energetice.

Nu există text de lege care să prevadă obligaţia agentului economic care desfăşoară activitatea de comercializare de produse energetice de a deţine autorizaţie şi de a se înregistra la autoritatea competentă şi pentru depozitare de astfel de produse.

Faţă de această împrejurare, tribunalul a apreciat că în mod nelegal pârâtul a reţinut prin procesul verbal contestat că pe întreaga perioadă aprilie 2010 – martie 2015, reclamanta a comercializat motorină fără să îndeplinească condiţiile legale prevăzute de art.20669 alin.4 Cod fiscal.

Împotriva sentinţei a declarat recurs pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, care a criticat-o pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie.

În motivarea recursului s-a arătat că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

Apreciază recurenta că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală, având în vedere faptul că intimata reclamantă a făcut obiectul unui control tematic, având ca obiectiv respectarea prevederilor legale privind activitatea de comercializare şi/sau depozitare de produse energetice, desfăşurată în perioada 07.04.2010-04.03.2015.

Mai arată recurenta că instanţa de fond a pronunţat o sentinţă netemeinică şi nelegală, având în vedere că procesul-verbal de a făcut obiectul acţiunii în contencios nu este un act administrativ, acţiunea fiind inadmisibilă.

Conţinutul unui înscris este dat nu de titulatura acestuia, ci de consemnările din cuprinsul său, aşa încât s-a constatat de către organele de control doar o stare de fapt care nu produce efecte juridice de sine stătătoare, nu creează, nu modifică şi nu suprimă o situaţie juridică obiectivă sau subiectivă, neavând trăsăturile caracteristice ale unui act administrativ cu caracter unilateral.

111

Instanţa de fond a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, considerând în mod greşit că actul a cărui anulare se solicită a dat naştere unor drepturi şi obligaţii de natură fiscală în sarcina ambelor părţi.

Mai arată recurenta că procesul-verbal nr.918/01.04.2015 nu reprezintă un act administrativ în sensul prevederilor legii contenciosului administrativ, întrucât nu îndeplineşte condiţiile actului administrativ. Spre deosebire de actul administrativ, care produce efecte juridice datorită manifestării de voinţă în acest sens a autorităţii publice emitente, operaţiunile administrative, deşi sunt manifestări de voinţă ale autorităţilor publice, nu produc efecte juridice.

Aşadar, actul supus cenzurii nu este act administrativ, chiar dacă emană de la o autoritate administrativă, acesta cuprinde dosar constatări ale unor situaţii faptice şi documentare, fără a se reţine în sarcina persoanei juridice controlate obligaţia de plată a unor sume la bugetul de stat, ceea ce înseamnă că nu sunt îndeplinite condiţiile reglementate de art.1 alin.1 din Legea nr.554/2004, neputând face obiectul controlului de legalitate din partea instanţei de contencios administrativ, acţiunea promovată în acest sens fiind inadmisibilă.

Se invocă ca practică judiciară sentinţa nr.247/05.10.2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr.3407/2/2015.

Pe fondul cauzei, instanţa de fond în mod greşit a reţinut că reclamanta nu desfăşoară operaţiuni de depozitare de produse energetice şi pe cale de consecinţă nu-i revine obligaţia de a deţine atestat de depozitare de astfel de produse.

Din verificarea documentelor justificative aferente activităţii desfăşurate în perioada 07.04.2010-04.03.2015 a rezultat faptul că SC AT SRL a depozitat şi comercializat, fără îndeplinirea condiţiilor legale, cantitatea de 1.423.760 litri motorină, obţinând venituri în cuantum de 7.956.108,21 lei.

Faţă de motivele invocate, se solicită admiterea recursului, casarea sentinţei atacate, cu consecinţa respingerii acţiunii ca neîntemeiată.

În drept au fost invocate dispoziţiile art.488 alin.1 pct.8 Cod procedură civilă.

Legal citată, intimata reclamantă SC AT SRL a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a sentinţei instanţei de fond.

Primul motiv de recurs este nefondat, prima instanţă respingând în mod corect excepţia inadmisibilităţii cererii şi reţinând faptul că procesul-verbal nr.918/01.04.2015 a dat naştere unor raporturi juridice şi a produs efecte juridice, atâta vreme cât prin intermediul lui s-a dispus măsura indisponibilizării unei cantităţi de motorină.

112

În ce priveşte criticile recurentei privitoare la fondul cauzei, intimata arată că acestea sunt inadmisibile în faza recursului.

Analizând recursul faţă de susţinerile părţilor, de normele legale incidente şi de probele administrate, Curtea îl apreciază întemeiat pentru următoarele considerente:

Curtea apreciază întemeiată critica recurentei potrivit căreia instanţa de fond a pronunţat o sentinţă netemeinică şi nelegală, având în vedere că procesul-verbal ce a făcut obiectul acţiunii în contencios nu este un act administrativ.

Astfel, Curtea constată că reclamanta a învestit instanţa de contencios administrativ cu cererea de anulare a adresei nr. 2674/07.04.2015 şi a procesului-verbal nr.918/01.04.2015.

Analizând actele atacate în faţa instanţei, Curtea apreciază că acestea nu sunt acte administrative, având în vedere aspectele consemnate de acestea. Prin procesul-verbal nr. 918 / 01.04.2015, se constată că în perioada aprilie 2010-martie 2015 reclamanta contestatoare a comercializat motorina din depozitul situat în ***, cu încălcarea prevederilor art.221^3 al.2 lit ş din Legea 871/2203, însă la capitolul III reprezentând consecinţe şi măsuri dispuse în timpul controlului se precizează faptul că prin procesul verbal nr. 467/12.03.2015 s-a dispus măsura indisponibilizării şi lăsării în custodia AT SA a cantităţii de aproximativ 19.368 l motorină estimată ca stoc deţinut de aceasta în depozitul de carburanţi aparţinând M CF SA, precum şi faptul că la definitivarea controlului vor fi dispuse şi comunicate măsurile legale. Prin adresa contestată nr. 2674/07.04.2015 i s-a comunicat reclamantei răspunsul la plângerea prealabilă formulată împotriva procesului-verbal nr. 918 / 01.04.2015, cu precizarea că procesul verbal atacat nu reprezintă un act administrativ.

Faţă de conţinutul procesului verbal nr. 918 / 01.04.2015, Curtea apreciază că acesta a fost întocmit cu ocazia unui control având ca obiect verificarea faptică şi documentară a modului de respectare a legislaţiei fiscale în domeniul comercializării motorinei. În finalul procesului verbal s-a menţionat că, luând în considerare constatările sus-menţionate urmează ca la definitivarea controlului să se dispună şi să se comunice măsuri legale.

Contrar celor reţinute în considerentele sentinţei atacate, Curtea constată că, având conţinutul prezentat mai sus, procesul verbal de control nu întruneşte toate caracterele juridice ale actului administrativ, aşa cum sunt trasate acestea în definiţia legală cuprinsă în art.2 al.1 lit.c din Legea nr.554/2004. Mai precis, procesului-verbal îi lipseşte dimensiunea de a crea, a modifica şi a stinge raporturi juridice, de a produce prin el însuşi, efecte juridice, fiind un act premergător.

Obligaţiile ce revin contestatoarei contribuabile se stabilesc apoi la definitivarea controlului.

113

Spre deosebire de actul administrativ, care produce efecte juridice datorită manifestării de voinţă în acest sens a autorităţii publice emitente, operaţiunile administrative, deşi sunt manifestări de voinţă ale autorităţilor publice, nu produc efecte juridice.

De asemenea, art.18 al.2 din legea 554/2004 prevede faptul că legalitatea operaţiunilor administrative poate fi supusă controlului instanţei numai odată cu actul administrativ pe care l-au precedat, contestarea lor separată fiind inadmisibilă.

În consecinţă, în mod legal recurenta intimată prin adresa nr. 2674/07.04.2015, i-a comunicat reclamantei contestatoare faptul că procesul verbal contestat nu este act administrativ şi nu poate face obiectul unei proceduri prealabile.

Pentru aceste considerente Curtea a apreciat că instanţa de fond a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, considerând în mod greşit că actul a cărui anulare se solicită a dat naştere unor drepturi şi obligaţii de natură fiscală în sarcina ambelor părţi, motiv pentru care, în temeiul art.496 Cpciv, Curtea a admis recursul, a casat sentinţa instanţei de fond şi, în rejudecare, a respins acţiunea ca inadmisibilă, fără a se mai pronunţa pe criticile din recurs care privesc modul de soluţionare a acţiunii pe fond.

4. Aplicarea principiului „electa una via, non datur recursus ad alteram”. Odată exercitată opţiunea pentru acţiunea în răspundere civilă delictuală, nu se justifică ulterior formularea unei cereri diferite întemeiată pe răspundere civilă contractuală, pentru solicitarea aceluiaşi prejudiciu.

Pe baza principiului electa una via, non datur recursus ad alteram, odată aleasă răspunderea civilă delictuală, o nouă acţiune întemeiată pe răspunderea contractuală nu mai poate fi primită.

Aspectul referitor la temeiul juridic al cererii care ar putea justifica o cauză diferită, nu trebuie înţeles artificial, cu scopul de a crea posibilitatea învestirii instanţei cu o nouă cerere având acelaşi obiect, în condiţiile în care scopul urmărit de reclamantă este acelaşi.

Faptul că se recunoaşte dualitatea răspunderii, cea delictuală reprezentând dreptul comun al răspunderii civile, în timp ce răspunderea contractuală are caracter special, derogator, nu permite posibilitatea de a cere repararea aceluiaşi prejudiciu de două ori, pe temeiurile distincte ale acestor răspunderi.

În speţă, lipsa identităţii de cauză este formală, din această perspectivă, în condiţiile în care în ambele cazuri răspunderea se antrenează ca urmare a comiterii aceleiaşi fapte, prin care s-a produs un prejudiciu.

114

Nu s-a invocat în cele două proceduri paralele, pornite pe temeiuri juridice diferite, ipoteza unor diferenţe de despăgubiri, sau prejudicii noi descoperite ulterior, însă dincolo de aceste aspecte, relevant este faptul că odată exercitată opţiunea pentru acţiunea în răspundere civilă delictuală, nu se justifică ulterior formularea unei cereri diferite întemeiată pe răspundere civilă contractuală, pentru solicitarea aceluiaşi prejudiciu.

(Decizia nr. 53/A-C/12 Ianuarie 2017)

La data de 12.07.2013, reclamanta SC Centrul Medical M SRL - reprezentată legal prin administrator special COD şi prin administrator judiciar SC CC SPRL a formulat acţiune în răspundere civilă contractuală împotriva pârâtei Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate Argeş, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 6.500.000 lei cu aplicarea art.204 alin.2 pct. 2 C.pr.civ. cu titlu de despăgubiri pentru repararea integrală a prejudiciului produs de către pârâtă prin rezilierea unilaterală şi abuzivă a Contractului nr.A38P/2007 de furnizare de servicii medicale în asistenţă medicală de specialitate din ambulatoriu pentru specialităţile paraclinice.

În motivare s-a arătat că între reclamantă pe de o parte şi pârâtă pe de altă parte s-a încheiat Contractul nr.A38P/2007 de furnizare de servicii medicale în asistenţă medicală de specialitate din ambulatoriu pentru specialităţile paraclinice.

Prin notificarea nr.6701/24.04.2007 pârâta a reziliat unilateral Contractul de furnizare de servicii medicale nr.A38P/2007 şi întrucât a apreciat că rezilierea a fost ilegală a formulat acţiune la Tribunalul Argeş.

Prin sentinţa civilă nr.254/30.11.2009 pronunţată de Tribunalul Argeş în dosarul nr 2023/109/2009 devenită irevocabilă prin decizia ÎCCJ –Secţia I civilă nr.4830/06.06.2011 s-a dispus anularea notificării nr.6701/24.04.2007 prin care a fost reziliat contractul de furnizare de servicii medicale nr.A38P/2007. Tribunalul Argeş a constatat că nu a operat rezilierea de drept a contractului şi a obligat Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate Argeş la plata către reclamantă a sumei de 1.582.719,51 lei reprezentând contravaloare servicii medicale efectuate în cursul anului 2007 şi nedecontate de către pârâtă. La paginile 7-10 din sentinţa nr.254/2009 a Tribunalului Argeş sunt înfăţişate pe larg abuzurile săvârşite de către pârâtă în legătură cu măsura rezilierii contractului nr.A38P/2007. La pagina 10 paragraf 4 din aceeaşi sentinţă tribunalul a reţinut în mod expres că niciunul din aspectele invocate de pârâtă ca fiind încălcări ale contractului nu se confirmă, astfel încât pârâta nu justifică şi nu avea nici un temei legal să procedeze la rezilierea de plin drept a contractului în condiţiile art.13 lit. g din

115

acesta. Prin adresa nr.9410/06.07.2007 pârâta a comunicat refuzul

de a încheia contractul pe motiv că a fost reziliat Contractul A38P/2007 de furnizare servicii medicale paraclinice şi nu se află în relaţii contractuale cu societatea reclamantă.

Întrucât nu s-a mai putut încheiat contractul pentru derularea programului de evaluare deoarece expirase perioada 01.07.2007- 31.12.2008 în cauză se impune obligarea pârâtei la plata de despăgubiri care să acopere integral prejudiciile produse reclamantei sub acest aspect, fiind angajată răspunderea contractuală a pârâtei, întrucât nu s-a mai putut încheia contractul pentru investigaţii paraclinice în cadrul programului naţional de evaluare a stării de sănătate a populaţiei.

Caracterul ilicit al faptei e reţinut cu putere de lucru judecat de instanţa judecătorească prin sentinţa civilă nr.254/30.11.2009 pronunţată de Tribunalul Argeş, iar prejudiciul constă în beneficiul de care reclamanta a fost lipsită prin neîncheierea contractului în cadrul acestui program naţional de evaluare şi care a fost stabilit într-o acţiune în răspundere civilă delictuală la 8.400.709,06 lei, raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu fiind dovedit ca şi vinovăţia, ca element al răspunderii civile contractuale.

În drept s-au invocat disp.art.969, 1082, 1084, 1085 C.civ., O.G.nr.13/2001, art.194 şi urm. şi art.451 C.pr.civ.

Prin cererea depusă la data de 27.02.2014 reclamanta şi-a restrâns acţiunea în sensul că a solicitat despăgubiri pentru repararea integrală a prejudiciului aferent anului 2007 produs de pârâtă prin rezilierea unilaterală şi abuzivă a contractului A38P/2008 în sumă de 3.000.000 lei având în vedere că pentru anul 2008 s-a pronunţat decizia civilă nr.350/13.02.2014 a Tribunalului Argeş.

La data de 09.09.2013 pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia prescripţiei acţiunii, excepţia autorităţii de lucru judecat şi excepţia lipsei calităţii de reprezentant, iar pe fond s-a invocat că toate prejudiciile suferite de reclamantă au fost reparate prin decizia civilă nr.1336/2013 pronunţată de Tribunalul Argeş reprezentând despăgubiri ca urmare a rezilierii contractului A38P/2007.

În ceea ce priveşte neîncheierea contractului PESS din anul 2007 s-a arătat că existenţa contractului principal de furnizare a serviciilor medicale paraclinice - analize de laborator era o condiţie obligatorie pentru ca un furnizor de servicii medicale să poată încheia contractul PESS, astfel că la data derulării contractului reclamanta ca furnizor nu mai avea contract cu CAS Argeş, aceasta fiind în imposibilitate legală de a încheiat contract PESS conform legii .

Prin răspunsul la întâmpinare din 24.09.2013 reclamanta a

116

solicitat respingerea excepţiilor invocate arătând c ă acţiunea nu este prescrisă în raport de decizia irevocabilă a ÎCCJ din 06.06.2011, iar autoritatea de lucru judecat nu este incidentă în cauză întrucât acţiunea în răspundere delictuală a fost respinsă cu privire la aceeaşi sumă solicitată, existând o altă cauză juridică în prezentul dosar, iar calitatea de reprezentant a numitului COD este dovedită ca administrator special, societatea fiind reprezentată prin administratorul judiciar potrivit art.20 alin.1 lit. l din Legea nr.85/2006 prin CC SPRL .

Pe fond s-a arătat că pârâta invocă propria culpă, respectiv rezilierea abuzivă a contractului de furnizare de servicii nr.A38P/2007 pentru a justifica refuzul la încheierea contractului în cadrul PESS.

Prin completarea la întâmpinare pârâta a arătat că prin adresa nr.1159/23.08.2008 i s-a comunicat reclamantei să depună documentele prevăzute de Ordinul nr.994/354/2007 în vederea încheierii contractului PESS, însă aceasta nu s-a conformat, astfel că nu se poate reţine culpa pârâtei sub acest aspect.

Prin încheierea din 21.11.2013, tribunalul a respins excepţiile invocate de pârâtă prin întâmpinare.

Părţile au depus la dosar înscrisuri, fiind administrată şi proba cu expertiză contabilă la solicitarea reclamantei.

De asemenea, prin încheierea din 20.11.2014 s-a respins excepţia autorităţii de lucru judecat în raport de decizia civilă nr.350/13.02.2014 pronunţată de Tribunalul Argeş, având în vedere obiectul prezentei cauze.

A fost efectuat raportul de expertiză de către expert DD, expertiză refăcută şi completată la data de 08.12.2015.

Prin sentinţa nr.44/4 februarie 2016, Tribunalul Argeş a admis în parte acţiunea restrânsă, formulată de către reclamanta SC Centrul Medical M SRL - reprezentată legal prin administrator special COD şi prin administrator judiciar SC CC SPRL, în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate Argeş, care a fost obligată să plătească reclamantei suma de 553.497 lei cu titlu de despăgubiri pentru anul 2007, conform variantei E2 din raportul de expertiză tehnică DD.

A fost obligată pârâta la 5600 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.

Pentru a pronunţa soluţia tribunalul a reţinut că prin sentinţa civilă nr.254/30.11.2009 pronunţată de Tribunalul Argeş irevocabilă prin decizia ÎCCJ nr.4830/06.06.2011 s-a dispus anularea notificării cu nr.6701/24.04.2007 prin care s-a dispus rezilierea contractului de furnizare de servicii medicale nr.A038P/2007 cu obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 1.582.719,51 lei reprezentând contravaloarea servicii medicale efectuate în cursul anului 2007 şi nedecontate de către pârâtă.

117

S-a constatat că pârâta nu a avut nici un temei legal să procedeze la rezilierea de plin drept a contractului.

La data de 19.06.2007 a fost emis Ordinul cu nr.994/2007 privind aprobarea normelor metodologice pentru realizarea activităţilor specifice din cadrul programului naţional pentru evaluarea stării de sănătate a populaţiei unde s-a menţionat la art.3 pct. 3 obligaţia caselor de asigurări de sănătate de a încheia contracte pentru efectuarea de investigaţii medicale numai cu furnizării de servicii medicale paraclinice cu care sunt în relaţii contractuale. Astfel, reclamanta nu a putut beneficia de posibilitatea de a încheia un astfel de contract, întrucât în cursul anului 2007 nu se mai afla în relaţii contractuale cu casa de asigurare de sănătate întrucât pârâta reziliase de plin drept contractul în condiţiile în care notificarea de reziliere a fost considerată nelegală în 2009 şi respectiv 2011 când hotărârea a rămas irevocabilă prin pronunţare Î.C.C.J.

S-a reţinut că reclamanta nu a mai putut încheia contractul pentru investigaţii paraclinice în cadrul programului naţional de evaluare a stării de sănătate a populaţiei, program ce a încetat la sfârşitul anului 2007, în prezenta cauză aceasta solicitând despăgubiri pentru repararea integrală a prejudiciului constând în beneficiul de care aceasta a fost lipsită prin neîncheierea contractului în cadrul acestui program naţional, respectiv sume de bani cuvenite reclamantei dacă ar fi încheiat respectivul contract şi ar fi efectuat investigaţiile medicale în cadrul acestuia, dacă nu s-ar fi reziliat contractul A038P/2007.

A reţinut instanţa că în situaţia în care nu s-ar fi reziliat acest contract şi pârâta nu ar fi refuzat să încheie contractul în cadrul PES, reclamanta ar fi obţinut beneficii prin efectuarea investigaţiilor paraclinice în cadrul acestui program. Prin adresa nr.9440/06.07.2007 pârâta a comunicat reclamantei refuzul de a încheia contractul cu motivarea că a fost reziliat contractul A038P/2007 de furnizare servicii medicale paraclinice şi întrucât nu se află în relaţii cu societatea reclamantă nu se poate încheia nici contractul pentru efectuarea de investigaţii medicale în cadrul programului naţional de evaluare a stării de sănătate a populaţiei potrivit Ordinului 994/2007 privind aprobarea normelor metodologice pentru realizarea activităţilor specifice din cadrul programului naţional.

În cauză, au fost invocate prevederile art.11 din contractul de furnizare nr.A038P/2007 potrivit cu care pentru neîndeplinirea obligaţiilor contractuale partea în culpă datorează celeilalte părţi daune interese, fiind stabilită cu putere de lucru judecat neîndeplinirea obligaţiilor de către pârâtă prin refuzul de a încheia contractul pentru efectuarea de investigaţii medicale în cadrul programului naţional de evaluare a stării de sănătate a populaţiei,

118

refuz determinat de rezilierea în mod abuziv de către pârâtă a contractului de furnizare nr.A038P/2007 stabilită în mod irevocabil prin decizia ÎCCJ cu nr 4830/06.06.2011.

A fost înlăturată susţinerea pârâtei potrivit cu care reclamanta ar fi avut posibilitatea să depună întreaga documentaţie pentru încheierea contractului în cadrul PES, întrucât refuzul pârâtei a fost exprimat în mod expres şi a fost determinat de rezilierea de plin drept a contractului A038P/2007 fiind stipulată o condiţie esenţială pentru încheierea acestuia şi anume existenţa unor relaţii contractuale cu furnizorii de servicii medicale paraclinice şi care în cursul anului 2007 nu mai existau cu reclamanta ca urmare a atitudinii culpabile a pârâtei care a reziliat fără temei legal contractul, astfel că reclamanta nu mai îndeplinea condiţiile în acest sens.

Sentinţa civilă nr.254/2009 pronunţată de Tribunalul Argeş rămasă irevocabilă în ceea ce priveşte anularea notificării nr.6791/24.04.2007 prin care a fost reziliat contractul de furnizare de servicii medicale îşi produce efecte juridice de la data încheierii respectivei notificări, din acest moment refuzul de a încheia contractul în cadrul PES fiind culpabil, aceasta urmând să suporte daunele interese datorate reclamantei sub aspectul prejudiciului constând în beneficul de care a fost lipsită prin încheierea acestui contract.

Prin urmare, în cauză s-a făcut dovada faptei ilicite constând în rezilierea în mod abuziv de către pârâtă a contractului de furnizare nr.A038P/2007 precum şi raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi dovada vinovăţiei ca element al răspunderii contractuale, aceasta fiind stabilită cu putere de lucru judecat prin sentinţa civilă nr.254/30.11.2009 pronunţată de Tribunalul Argeş rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr.4830/6.06.2011 pronunţată de Î.C.C.J.

S-a reţinut că potrivit cererii formulată de reclamantă s-a restrâns acţiunea la suma de 3.000.000 lei cu titlu de despăgubiri pentru repararea integrală a prejudiciului aferent anului 2007 arătându-se că pentru anul 2008 s-a pronunţat decizia civilă nr.350/13.02.2014 a Tribunalului Argeş.

Potrivit art.1385 C.civ. prejudiciul trebuie reparat integral, iar despăgubirea trebuie să cuprindă şi pierderea suferită de cel prejudiciat, câştigul pe care în condiţii obişnuite el ar fi putut să-l realizeze şi de care a fost lipsit, precum şi cheltuielile făcute cu evitarea sau limitarea prejudiciului.

În ceea de priveşte beneficiul nerealizat, lucrum cessans, prejudiciul trebuie reparat în integralitatea sa cu condiţia ca acesta să fie cert în ceea ce priveşte existenţa sa şi să existe o reală posibilitate de evaluare a acestuia.

Pentru dovedirea existenţei beneficiului nerealizat

119

creditorul trebuie să depună dovezi relevante şi pertinente pentru a proba că cel care desfăşoară o activitate în mod regulat a fost privat de un beneficiu, iar cauza pierderii suferite să fie consecinţa faptei debitorului. În examinarea întinderii pagubei determinată de beneficiul nerealizat creditorul trebuie să dovedească beneficiul ce ar fi fost obţinut în situaţia în care debitoarea şi-ar fi executat în tocmai obligaţia asumată cuantumul prejudiciului situându-se la un nivel probabil, fără însă ca aceasta să nu solicite o rigurozitate a susţinerilor şi a dovezilor cu privire la posibilitatea obţinerii acelui beneficiu, fiind necesar a se dovedi că cel mai probabil acel beneficiu ar fi fost obţinut.

S-a constatat că în cauză a fost dovedită neexecutarea obligaţiei contractuale potrivit art.1530 şi următoarele din Codul civil, neexecutare care dă drepturi la daune interese ce au fost determinate de vinovăţia debitorului în neexecutarea obligaţiilor contractuale.

În ceea ce priveşte repararea prejudiciului cert, s-a reţinut că art.1532 C.civ. prevede că numai prejudiciul care poate fi determinat este supus reparaţiei prin daune interese, în sfera prejudiciului cert intrând şi prejudiciul rezultat din pierderea unei şanse potrivit art.1532 alin.2 C.civ.

De asemenea, s-a reţinut că prejudiciul care poate fi supus reparaţiei este cel care putea fi în mod rezonabil prevăzut la data încheierii contractului fiind o consecinţă directă şi necesară a neexecutării obligaţiei asumate prin contract şi care în prezenta cauză poate fi acoperit şi în situaţia unui prejudiciu imprevizibil în ipotezele de neexecutare intenţionată sau de culpă gravă a debitorului când se consideră că se trece în sfera răspunderii delictuale unde repararea prejudiciului nu este limitată de această regulă a previzibilităţii prejudiciului. Prin urmare chiar dacă la momentul încheierii convenţiei nu se cunoştea existenţa posibilităţii de încheierii a contractului în PNESS, totuşi ca urmare a neexecutării culpabile a obligaţiei din partea pârâtei prin rezilierea unilaterală a contractului, apreciată ca fiind abuzivă printr-o hotărâre judecătoreasă, rezultă că atitudinea pârâtei a avut la bază o acţiune culpabilă gravă în ceea ce priveşte respectarea obligaţiilor asumate şi care a determinat producerea prejudiciului reprezentat de beneficiul nerealizat prin neîncheierea contractului în cadrul programului naţional de evaluare a stării de sănătate a populaţiei.

Referitor la ultima condiţie a răspunderii contractuale, respectiv producerea unui prejudiciu, tribunalul a reţinut că reclamanta a solicitat beneficiul nerealizat, în cauză fiind efectuat un raport de expertiză contabilă pentru determinarea acestuia avându-se în vedere procentul asiguraţilor care au efectuat investigaţii medicale paraclinice la SC Centrul Medical M SRL în ultimele 6 luni ale anului 2006, din totalul asiguraţilor care au efectuat servicii

120

medicale paraclinice la nivelul judeţului Argeş în această perioadă, precum şi în ultimele 6 luni ale anului 2007 şi veniturile pe care le-ar fi obţinut reclamanta în acest an, dacă pârâta ar fi încheiat contractul în cadrul PESS, determinarea costurilor şi cheltuielilor medicale utilizate la efectuarea analizelor pentru determinarea beneficiului nerealizat net, sumă reactualizată cu indicele de inflaţie şi dobânda legală, lucrare întocmită de expert contabil DD.

În cauză, prin lucrarea de expertiză au fost formulate mai multe variante pentru a se determina beneficiul nerealizat cert, potrivit completării de la filele 566-625 dosar fond.

În raport de numărul de pacienţii care s-au prezentat la Centrul Medical M în contractul încheiat cu pârâta şi care ar fi efectuat analize PNESS, beneficiul nerealizat ar fi fost cel determinat în varianta E 2 aferent anului 2007 în sumă de 553.497 lei.

S-a apreciat de către expert în varianta E.2 beneficiul realizat de către reclamantă, avându-se în vedere situaţia prezentării aceluiaşi număr de pacienţi în cadrul PNESS în 2007 cu cei din semestrul II al anului 2007 ce s-au prezentat la Centrul Medical M conform adresabilităţii pentru care reclamanta ar fi realizat cheltuieli estimative în sumă de 142.876,78 lei pentru un număr de 4480 de persoane, din care 234 de persoane pentru semestrul II 2007 aferente celor 345 de medici de familie prin care s-a derulat programul. S-a stabilit estimativ beneficiul nerealizat care reprezintă diferenţa între veniturile stabilite la obiectivul 4 din raport şi cheltuielile calculate la obiectivul 5 rezultând suma de 249.893,22 lei, la care se adaugă dobânda pentru perioada începând cu data de 01.01.2008 si până la data efectuării raportului de expertiză, la care se adaugă şi inflaţia rezultând suma de 553.497 lei.

S-a reţinut că, deşi nu se poate stabili cu certitudine câţi pacienţi ar fi optat pentru efectuarea analizelor medicale în cadrul PNESS la SC M şi care ar fi putut fi prescrise de medicul de familie, expertul desemnat în cauză a stabilit contravaloare acestor servicii medicale în raport de cele stabilite pentru pacienţii aflaţi în evidenţa CAS cu privire la care s-au decontat serviciile medicale efectuate în 2007, neputând fi primită varianta F2 întrucât se referă la pacienţii care s-au prezentat la reclamantă în 2006 şi care au efectuat analize medicale, fără a rezulta dacă pentru toţi s-au efectuat decontări din fondurile publice de la bugetul asigurărilor sociale de sănătate.

Pentru aceste considerente a fost reţinută varianta E2, în care sunt avute în vedere criterii obiective care să justifice cuantumul beneficiului nerealizat.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Centrul Medical M SRL, iar Casa de Asigurări de Sănătate Argeş a declarat apel împotriva sentinţei nr.44/2016 şi a încheierilor din 21.11.2013 şi din 20.11.2014.

În apelul reclamantei Centrul Medical M SRL se solicită

121

admiterea acestuia, schimbarea sentinţei, în sensul admiterii acţiunii şi obligarea pârâtei la plata sumei de 2.947.003 lei cu titlu de despăgubiri din care 1.330.515 lei-beneficiu nerealizat, 529.159 lei-inflaţie şi 1.093.329 lei-dobândă legală la beneficiul nerealizat, omologând varianta F.2 din raportul de expertiză, precum şi plata integrală a cheltuielilor de judecată, în sumă de 27.900 lei din care: 24.800 lei-onorariu avocat şi 3.100 lei-onorariu expert.

În motivare se arată că acţiunea iniţială a vizat obligarea pârâtei la plata despăgubirii reprezentând prejudiciu aferent anilor 2007, 2008, întrucât prin decizia nr.350/13.02.2014, Tribunalul Argeş a obligat pârâta CAS Argeş să plătească despăgubiri pentru prejudiciul cauzat pe anul 2008 în sumă de 3.512.334,83 lei, astfel că cererea a fost restrânsă la prejudiciul aferent anului 2007.

Raportul de expertiză a vizat 6 variante, din care s-a solicitat omologarea variantei F.2, fiind cea mai apropiată de realitate, deoarece are în vedere numărul total al asiguraţilor care au efectuat analize medicale la Centrul Medical M în ultimele 6 luni ale anului 2007, o parte din servicii fiind achitate benevol de CAS Argeş, iar o parte au fost achitate ca urmare a sentinţei civile nr.254/2009 a Tribunalului Argeş, prin care CAS a fost obligată să plătească suma de 1.582.719,51 lei-contravaloare servicii medicale efectuate în cursul anului 2007 şi nedecontate de către CAS.

Instanţa de fond a omologat varianta E.2, în care beneficiul nerealizat a fost calculat având în vedere acelaşi număr de pacienţi în cadrul PNESS în anul 2007, cu cei din semestrul II al anului 2007, care s-au prezentat la Centrul Medical M. Contravaloarea serviciilor medicale s-a stabilit în raport de cele pentru pacienţii aflaţi în evidenţa CAS Argeş cu privire la care s-au decontat servicii medicale, varianta F.2, fiind înlăturată, întrucât se referă la pacienţii care s-au prezentat la reclamantă în anul 2006.

Se critică soluţia, susţinându-se că în mod greşit instanţa omologhează varianta E.2, în condiţiile în care aceasta a avut la bază numai evidenţa pacienţilor comunicată de CAS Argeş, respectiv 4.480 asiguraţi, cu privire la care pârâta a decontat de bună voie serviciile medicale, efectuate în semestrul II al anului 2007.

Nu se are în vedere numărul real al asiguraţilor, anume 19.263, care s-au prezentat la centrul medical în semestrul al II-lea al anului 2007. Decontarea serviciilor pentru 4.480 asiguraţi s-a făcut parţial benevol, iar pentru diferenţa până la 19.263 asiguraţi, decontarea s-a făcut ca urmare a sentinţei nr.254/2009.

Faţă de conţinutul diferit al adreselor emise de CAS Argeş şi de Centrul Medical M cu privire la numărul asiguraţilor în ultimele 6 luni ale anului 2006, respectiv 2007, se arată că diferenţa provine din faptul că pârâta a refuzat să înregistreze în evidenţele sale toate serviciile medicale efectuate în baza contractului nr.A38P/2007, întrucât între reclamantă şi pârâtă s-a încheiat acest contract, iar

122

prin notificare, pârâta l-a reziliat unilateral şi abuziv.Prin sentinţa nr.254/30.11.2009 a Tribunalului Argeş s-a

dispus anularea notificării de reziliere nr.6701/24.04.2007, constatându-se că nu a operat rezilierea de drept a contractului, CAS fiind obligată la plata sumei de 1.582.719,51 lei, contravaloare servicii medicale efectuate în anul 2007 şi nedecontate.

Instanţa reţine nefondat că nu poate fi omologată varianta F.2, deşi aceasta a ţinut cont de asiguraţii care au efectuat investigaţii conform evidenţei Centrului Medical M în perioada 1.07.2007-31.12.2007, în timp ce varianta F.1 se referă la perioada 1.07.2006-31.12.2006.

Ca atare, nu este întemeiată susţinerea potrivit căreia varianta F.2 se referă la asiguraţii care s-au prezentat la reclamantă în anul 2006.

Nu este fondată nici reţinerea potrivit căreia nu rezultă dacă pentru toţi s-au efectuat decontări din fondurile publice de la bugetul asigurărilor sociale de sănătate, în condiţiile în care în răspunsul la obiectivul 2 din expertiză, rezultă că 19.623 asiguraţi au efectuat investigaţii paraclinice la centrul medical în ultimele 6 luni ale anului 2007.

Variantele E.2 şi F.2 se referă la perioada 1.07.2007-31.12.2007, în timp ce E.1 şi F.1 au în vedere perioada 1.07.2006-31.12.2006.

Din toate cele 4 variante a fost aleasă varianta E.2, deoarece suma despăgubirilor este cea mai mică, fără însă ca aceasta să fie reală, de vreme ce nu s-a avut în vedere numărul total al asiguraţilor ale căror servicii medicale au fost achitate de CAS Argeş din FNUASS.

Trebuia să se ţină seama de sentinţa civilă nr.254/2009, fiind necesar să fie avut în vedere numărul total de pacienţi, indiferent dacă unele servicii au fost decontate de bună voie, iar altele prin executare silită.

Nu este motivată hotărârea instanţei de fond, în ce priveşte acordarea cheltuielilor de judecată în sumă de 5.600 lei. Dacă instanţa ar fi aplicat prevederile art.451 alin.2 Cod procedură civilă, ar fi trebuit să reducă motivat partea din cheltuieli, ceea ce nu se poate reţine în speţă.

În apelul formulat de Casa de Asigurări de Sănătate Argeş se solicită admiterea acestuia, întrucât în mod greşit tribunalul a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune prin încheierea din 21.11.2013, raportat la data soluţionării litigiului nr.2023/109/2009, prin decizia instanţei supreme din 6.06.2011.

Obiectul litigiului l-a constituit obligarea pârâtei la plata de despăgubiri pentru neîncheierea contractului pe Programul naţional de evaluare a stării de sănătate a populaţiei, iar din acţiunea restrânsă rezultă că sunt vizate exclusiv despăgubiri pentru PNESS,

123

aferent anului 2007, care s-a derulat între 1.07.2007-31.12.2008, conform Ordinului nr.994/354/2007. Acţiunea a fost înregistrată la Tribunalul Argeş la 12.07.2013.

În litigiul cu nr.12801/280/2010*, ataşat la dosarul nr.4279/109/2010, rezultă că Centrul Medical M a solicitat instanţei să oblige pârâta la plata de daune pentru neîncheierea contractului de servicii medicale în cadrul PNESS, desfăşurat în perioada 1.07.2007-31.03.2009, arătând că prejudiciul este urmarea rezilierii contractului nr.A.038/P/2007.

Prin decizia nr.350/13.02.2014, Tribunalul Argeş a obligat CAS Argeş la plata sumei de 3.512.334,83 lei-prejudiciu pentru neîncheierea PNESS aferent anului 2008, ceea ce înseamnă că cererea respectivă a fost formulată în termenul de prescripţie de 3 ani, raportat la perioada desfăşurării PNESS 1.07.2007-31.12.2008.

În ce priveşte încheierea din 20.11.2014, în mod greşit instanţa a respins excepţia autorităţii de lucru judecat, considerând că nu există identitate de obiect faţă de dosarul nr.4279/109/2013.

Prin apărările formulate în dosar, s-a demonstrat că situaţia lămurită irevocabil în cauza nr.4279/109/2013, este identică cu prezenta cauză, iar în litigiul ce a format obiectul dosarului nr.12801/280/2010*, rezultă că reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la daune interese pentru neîncheierea contractului de servicii medicale în cadrul PNESS, pentru perioada 1.07.2007-31.03.2009.

Din decizia nr.350/2014 rezultă că a fost admisă acţiunea, deoarece prin sentinţa nr.254/2009 s-a stabilit că a fost achitată contravaloarea serviciilor pentru perioada februarie-decembrie 2007, astfel că pretenţiile de faţă nu pot fi primite.

În ce priveşte sentinţa atacată, nr.44/2016, se arată că instanţa în mod greşit admite acţiunea, fără să analizeze motivele de fapt şi de drept invocate de pârâtă.

Greşit reţine instanţa că reclamanta nu a mai putut încheia contractul pentru anul 2007, program ce a încetat la sfârşitul acestui an, întrucât prin sentinţa civilă nr.4072/2.08.2007, pronunţată în dosarul nr.599/1259/2007, s-a dispus suspendarea măsurii de reziliere a contractului nr.A.38/P/2007.

De la acest moment, instituţia pârâtă a fost de bună-credinţă, invitând reclamanta să depună documentele necesare în vederea încheierii contractului, comunicându-i care sunt înscrisurile respective, potrivit adreselor nr.I 1599/23.08.2007 şi nr.12013/3.09.2007, fără a se da curs invitaţiei.

Ulterior, la 3.10.2007, când Curtea de Apel Piteşti s-a pronunţat în dosarul nr.606/46/2007, documentele obligatorii prevăzute de Ordinul nr.994/354/2007 nu erau depuse, astfel că este culpa exclusivă a reclamantei pentru neîncheierea contractului pentru anul 2007.

Greşit reţine instanţa că s-a făcut dovada faptei ilicite a

124

vinovăţiei şi a legăturii de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, nefiind analizate susţinerile pârâtei.

În ce priveşte rezilierea contractului nr.A.038/P/2007, CAS a fost sancţionată prin decizia nr.254/2009, irevocabilă prin decizia nr.4830/6.06.2011, pronunţată de instanţa supremă în dosarul nr.2023/109/2009.

Urmare a reluării contractului principal au fost decontate servicii medicale, raportate conform acestuia, pentru octombrie-decembrie 2007, neputându-se reţine culpa CAS pentru faptul că reclamanta nu a mai dorit să încheie contract pe PNESS.

Expertiza a fost realizată pe baza unor estimări, probabilitate reţinută în considerentele sentinţei atacate, fără însă a se analiza obiecţiunile pârâtei, neputându-se admite că s-ar fi prezentat acelaşi număr de pacienţi care au făcut analize în baza contractului principal, de vreme ce nu exista contract încheiat pe PNESS.

În varianta F.2, în timp ce cheltuiala s-a făcut pentru 1.005 persoane, care reveneau celor 18 medici, veniturile sunt calculate pentru 19.263 persoane.

Pe de altă parte, au fost supradimensionate veniturile prin subdimensionarea cheltuielilor, asigurându-se un profit brut de peste 80%, deşi în perioada 2000-2007, reclamanta a realizat un maxim de profit în anul 2002 în procent de 12%, în restul perioadei profitul fiind sub 10%.

Un singur furnizor nu poate realiza un beneficiu de aproximat de 3.000.000 lei, în semestrul II al anului 2007, în condiţiile în care pentru media de furnizori de servicii paraclinice s-au decontat aproximativ 5.000.000 lei.

De asemenea, nu se poate ca un furnizori de servicii medicale paraclinice să realizeze un beneficiu de 65 milioane lei vechi, pe perioada derulării PNESS 1.07.2007-31.12.2008, având în vedere că pentru media de furnizori de servicii paraclinice în întregul judeţ, în aceeaşi perioadă, s-au decontat 120 miliarde lei vechi.

În susţinerea apelului, a fost depusă la dosar adresa nr.1198/7.02.2008, Ordin de plată nr.346/21.01.2008, adresa nr.14826/27.12.2007, ordin de plată nr.19898/17.12.2007, adresa nr.14534/27.11.2007 şi ordin de plată nr.18116/22.11.2007.

S-a pus în vedere taxă de timbru pentru apelul exercitat de Centrul Medical M SRL, achitată cu chitanţa de la dosar, după respingerea prin încheierea din 15.09.2016 a cererii de reexaminare.

Centrul Medical M SRL a formulat întâmpinare la apelul exercitat de CAS Argeş, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

În motivare, se arată că în încheierea din 21.11.2013 instanţa reţine în mod corect că se impune respingerea excepţiei, deoarece până când o instanţă de judecată nu a constatat irevocabil că rezilierea contractului este ilegală, nu se puteau solicita

125

despăgubiri, iar constatarea în discuţie s-a produs la 6.06.2011, prin pronunţarea deciziei nr.4830.

Corect a fost respinsă excepţia autorităţii de lucru judecat, în condiţiile în care instanţa a reţinut că nu există identitate de obiect şi cauză cu cea care a format obiectul dosarul nr.2023/109/2009, în care s-a pronunţat sentinţa nr.254/2009, deoarece acesta a vizat contravaloarea serviciilor medicale efectuate în baza contractului nr.A38/P/2007 şi neachitate, iar dosarul nr.19627/280/2009 a avut ca obiect despăgubiri pentru plata cu întârziere a obligaţiilor de plată a serviciilor medicale.

Pe de altă parte, împotriva încheierii din 21.11.2013, nu s-a formulat apel.

În dosarul nr.12801/280/2011* s-a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat, în raport de sentinţa nr.8070/2010, aceasta fiind soluţionată prin încheierea din 21.11.2013, împotriva căreia nu s-a declarat apel.

La 26.06.2014, a fost invocată din nou excepţia autorităţii de lucru judecat, în raport de decizia nr.350/2014, pronunţată în dosarul nr.4279/109/2013, soluţionată definitiv prin încheierea din 21.11.2013.

La 20.11.2014, Tribunalul Argeş a respins excepţia pentru lipsa identităţii de obiect, în condiţiile în care decizia nr.350/2014 a vizat prejudiciul cauzat în anul 2008.

Sentinţa nr.254/2009 are în vedere contravaloarea serviciilor medicale prestate în aceeaşi perioadă, iar nu beneficiul pe care l-ar fi realizat reclamanta, dacă nu s-ar fi reziliat unilateral contractul de furnizare a serviciilor medicale.

Pe fond, se arată că între părţi a fost încheiat contractul nr.A.038/P/2007 de furnizare servicii medicale în asistenţă medicală de specialitate din ambulatoriu pentru specialităţile paraclinice.

La 21.03.2007 a fost adoptată H.G. nr.292/2007 pentru aprobarea programelor naţionale de sănătate în anul 2007, care a intrat în vigoare la 1 aprilie 2007, iar la 29.03.2007 a fost adoptat Ordinul nr.570/2007, potrivit cu care, de la 1 aprilie 2007, toate casele de asigurări de sănătate au fost informate că peste 3 luni urma să se încheie contracte de furnizare servicii medicale, pentru derularea PNESS. Cunoscând dimensiunile programului care urma şi faptul că acesta se va derula timp de 1 an şi jumătate, pârâta a reziliat unilateral contractul anterior prin notificarea nr.6701/24.04.2007, pentru a priva pârâta de veniturile corespunzătoare şi pentru a o împiedica să participe la PNESS.

La 19.06.2007 a fost emis Ordinul MSP/CNAS nr.994/354/2007 care instituie obligaţia CAS să încheie contracte pentru efectuarea de investigaţii în cadrul PNESS, numai cu furnizorii de servicii medicale paraclinice cu care sunt în relaţii contractuale.

126

Notificarea nr.6701/24.04.2007 a fost anulată abia la 30.11.2009, constatându-se că rezilierea fusese abuzivă.

La 6.07.2007, pârâta a refuzat încheierea contractului, pe considerentul că a fost reziliat contractul iniţial, deşi reclamanta i-a solicitat expres încheierea contractului prin cererea nr.1004/29.06.2007. Prin urmare, pârâta îşi invocă propria culpă.

Se susţine aspectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, întrucât în dosarul nr.4279/109/2013 a fost admisă acţiunea, fiind acordate despăgubiri pentru anul 2008, tribunalul reţinând că pârâta era obligată să încheie contractul, refuzul acesteia reprezentând o faptă ilicită care dă dreptul la despăgubiri.

Prin sentinţa nr.254/2009 pronunţată în dosarul nr.2023/109/2009, tribunalul a constatat că nu a operat rezilierea şi a obligat pârâta la plata serviciilor medicale, efectuate în cursul anului 2007 şi nedecontate de către pârâtă.

Ca atare, pârâta nu a fost obligată la plata unei sume de bani ca sancţiune pentru rezilierea abuzivă a contractului, ci să plătească serviciile efectuate şi nedecontate.

Se stabileşte cu putere de lucru judecată prin decizia nr.350/2014 fapta ilicită a apelantei-pârâte şi vinovăţia acesteia, prejudiciul fiind reprezentat de beneficiul de care a fost lipsită reclamanta ca urmare a refuzului nejustificat de a încheia contractul în cadrul PNESS.

Critica referitoare la omologarea variantei F.2 a raportului de expertiză nu este motivată, proba fiind dispusă prin încheierea din 10.04.2014, care nu a fost apelată.

Pe de altă parte, obiecţiunile pârâtei din 4.06.2015 au fost admise prin încheierea din 18.09.2015, iar la 17.12.2015 instanţa a pus în discuţia părţilor noile obiecţiuni pe care le-a respins la 5.01.2016.

Apelanta se referă la varianta F.2 în timp ce instanţa a admis acţiunea omologând varianta E.2 a raportului de expertiză completat, solicitarea apelantei vizând varianta cea mai apropiată de realitate, respectiv F.2, care ţine seama de numărul total al asiguraţilor care au efectuat analize medicale la centru în ultimele 6 luni ale anului 2007.

Casa de Asigurări de Sănătate a formulat întâmpinare la apelul declarat de Centrul Medical M solicitând respingerea acestuia ca nefondat, reiterând apărările din apel referitoare la fondul cauzei.

Analizând sentinţa şi încheierile atacate, prin prisma criticilor invocate, în raport de probatoriul administrat in cauză şi de dispoziţiile legale incidente, Curtea constată că apelul pârâtei este fondat, iar apelul reclamantei nu poate fi primit pentru următoarele considerente:

Din perspectivă procedurală se constată că prealabil se impune lămurirea aspectelor referitoare la excepţiile invocate şi

127

soluţionate în faţa instanţei de fond, având în vedere că obiectul apelului exercitat de pârâtă este reprezentat şi de încheierile din 21.11.2013 şi din 20.11.2014.

Curtea constată că prin întâmpinarea depusă la 9.09.2013, Casa de Asigurări de Sănătate Argeş a invocat excepţiile prescripţiei, autorităţii de lucru judecat şi lipsei calităţii de reprezentant, cărora Centrul Medical M SRL le răspunde la 24.09.2013, şi pe care instanţa le soluţionează prin încheierea din 21.11.2013, cu excepţia aspectului referitor la calitatea de reprezentant, excepţie acoperită faţă de confirmarea mandatului de reprezentare depus la fila 287 dosar fond.

Încheierea din 21.11.2013, atacată cu prezentul apel, vizează excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi excepţia autorităţii de lucru judecat, instanţa analizându-le în această ordine, însă Curtea constată că se impune prioritar verificarea autorităţii de lucru judecat, ţinând seama şi de soluţia pronunţată în încheierea din 20.11.2014, în raport de decizia nr.350/13.02.2014, irevocabilă.

Curtea constată că potrivit art.432 Cod procedură civilă, excepţia autorităţii de lucru judecat, poate fi invocată de către instanţă sau de către părţi, în orice fază a procesului, inclusiv înaintea instanţei de recurs, fiind fără relevanţă invocarea sau neinvocarea excepţiei în faţa instanţei de fond, anterior formulării căii de atac.

Pe de altă parte, Curtea constată că prin completarea întâmpinării, depusă în faţa primei instanţei, pârâta invocă soluţia pronunţată în dosarul nr.12801/280/2010*, la care instanţa nu se referă în încheierea din 21.11.2013, atacată cu apel. Tribunalul a reţinut că nu există identitate de obiect şi de cauză juridică, deoarece în cauzele anterioare, reclamanta a solicitat despăgubiri reprezentând contravaloarea serviciilor medicale datorate în baza contractului nr.A.038/P/2007, în sumă de 1.582.719,51 lei, iar pe de altă parte, a pretins despăgubiri pentru neexecutarea obligaţiilor de plată a serviciilor medicale, în termenul prevăzut în acelaşi contract, în timp ce dosarul de faţă vizează beneficiul nerealizat ca urmare a neîncheierii contractului în cadrul PNESS, cu consecinţa neobţinerii sumelor de bani care se cuveneau reclamantei pentru efectuarea investigaţiilor medicale în cadrul acestui program.

Curtea constată că, într-adevăr, în dosarul nr.2023/109/2009, reclamanta a solicitat în contradictoriu cu Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate Argeş obligarea acesteia la plata sumei de 1.582.719,51 lei, reprezentând contravaloarea serviciilor medicale efectuate în perioada februarie-decembrie 2007, nedecontate de către pârâtă, alături de alte capete de cerere, referitoare la anularea notificărilor transmise reclamantei, cu privire la contractul nr.A.038/P/2007.

Prin sentinţa nr.254/30.11.2009, Tribunalul Argeş a admis

128

acţiunea şi a obligat CAS Argeş să execute în natură obligaţiile din contractul A.038/P/2007 şi să plătească reclamantei suma de 1.582.719,51 lei, reprezentând contravaloarea serviciilor medicale prestate.

Hotărârea a rămas definitivă prin decizia nr.67/10.05.2010 a Curţii de Apel Piteşti şi irevocabilă prin decizia nr.4830/6.06.2011, pronunţată de instanţa supremă (filele 132-150 dosar fond).

În dosarul nr.19627/280/2009, reclamanta a solicitat în contradictoriu cu CAS Argeş obligarea la plata sumei de 5.000 lei despăgubiri, în condiţiile în care pentru serviciile aferente lunilor februarie-decembrie 2007, pârâta a refuzat să plătească suma serviciilor medicale efectuate şi nedecontate la care a fost obligată prin hotărâre judecătorească, respectiv 1.582.719,51 lei.

Prin sentinţa civilă nr.6063/2012 a Judecătoriei Piteşti a fost admisă acţiunea şi obligată pârâta la plata sumei de 1.819.497,7 lei reprezentând daune interese şi 2.000 lei cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr.1336/21.05.2013, Tribunalul Argeş a admis recursul declarat de recurenta CAS Argeş împotriva sentinţei civile nr.6063/18.06.2012, pe care a modificat-o în parte în sensul că a fost obligată pârâta la plata sumei totale de 1.362 522,29 lei.

Faţă de aceste dosare (nr.2023/109/2009 şi 19627/280/2009) şi de condiţiile autorităţii de lucru judecat, Curtea constată însă că apelanta pârâtă nu critică încheierea din 21.11.2013, raportându-se la această soluţie numai din perspectiva excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

În ce priveşte, însă, dosarul nr.12801/280/2010*, versionat ulterior, devenit nr.4279/109/2013, Curtea constată că se impune verificarea triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză, care justifică incidenţa autorităţii de lucru judecat, potrivit art.431 Cod procedură civilă, apelanta criticând încheierea din 20.11.2014.

Cu privire la acest dosar, se reţine că prin sentinţa civilă nr.8070/2.10.2012, Judecătoria Piteşti a respins cererea de chemare în judecată, precizată şi majorată formulată de reclamanta Centrul Medical M SRL şi a obligat-o să plătească pârâtei CAS Argeş suma de 800 lei cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr.743/19.03.2013, Tribunalul Argeş a respins ca nefondat recursul exercitat împotriva acestei sentinţei de către Centrul Medical Mipet, însă prin decizia nr.2927/11.12.2013, pronunţată de Tribunalul Argeş în dosarul nr.4279/109/2013, a fost admisă contestaţia în anulare, fiind anulată decizia nr.743/2013, stabilindu-se termen pentru judecarea recursului.

În rejudecare, prin decizia nr.350/13.02.2014, pronunţată în dosarul nr.4279/109/2013, Tribunalul Argeş a admis recursul formulat de Centrul Medical Mipet împotriva sentinţei nr.8070/2012 pe care a modificat-o în sensul că a admis acţiunea completată şi majorată, fiind obligată pârâta să plătească cu titlu de daune pentru

129

prejudiciul cauzat pe anul 2008 suma de 3.512.334,83 lei.În acest context, se constată că, într-adevăr, la

pronunţarea încheierii din 21.11.2013, instanţa nu se putea raporta la o hotărâre definitivă şi irevocabilă, aceasta fiind pronunţată la 13.02.2014, însă, până la momentul finalizării procedurii în cauza de faţă, a avut la dispoziţie hotărârea menţionată, iar autoritatea de lucru judecat poate fi invocată în orice stadiu al pricinii, conform art.432 Cod procedură civilă.

Curtea constată că la 13.11.2014, tribunalul amână pronunţarea asupra excepţiei autorităţii de lucru judecat în temeiul deciziei nr.350/2014, iar la 20.11.2014 respinge excepţia, reţinând că nu există identitate de obiect, de vreme ce în prezenta cauză se solicită repararea integrală a prejudiciului aferent anului 2007, produs de pârâtă prin rezilierea unilaterală şi abuzivă a contractului nr.A.038/P/2007, iar prin decizia civilă nr.350/2014 s-a admis recursul şi s-a modificat sentinţa, fiind admisă acţiunea completată şi majorată referitoare la acordarea prejudiciului pe anul 2008. Instanţa reţine că trimiterea realizată la sentinţa civilă nr.254/2009 vizează numai serviciile medicale prestate, iar nu beneficiul nerealizat, urmare a neîncheierii contractului în cadrul PNESS.

Curtea reţine că autoritatea de lucru judecat ca efect al hotărârii judecătoreşti presupune, pe de o parte, un efect negativ, în sensul că o nouă cerere cu acelaşi obiect şi cauză, între aceleaşi părţi, nu mai poate fi analizată de o instanţa de judecată, fiind inadmisibilă, iar pe de altă parte, un efect pozitiv, în sensul că cele statuate printr-o hotărâre judecătorească definitivă anterioară se impun într-o procedură ulterioară şi nu mai pot fi contrazise într-o altă judecată.

Identitatea de obiect vizează pretenţia formulată prin cerere şi dreptul subiectiv invocat, iar cauza reprezintă fundamentul raportului juridic dedus judecăţii, respectiv temeiul juridic al cererii.

Prin urmare, într-o nouă judecată se poate solicita obligarea la plata unor sume de bani decurgând din acelaşi contract, dar reprezentând despăgubiri distincte, cu o natură juridică diferită.

În temeiul principiului general al reparării integrale a prejudiciului cauzat, persoana a cărei răspundere se antrenează trebuie să acopere atât prejudiciul efectiv (damnum emergens) cât şi beneficiul nerealizat (lucrum cessans), astfel că nu este exclusă solicitarea separată a acestor două categorii de prejudicii.

Se mai reţine şi că autoritatea de lucru judecat nu este conectată numai soluţiilor de admitere a unei cereri ci şi celor de admitere în parte sau de respingere, important fiind ca aspectul respectiv, de fond sau numai procedural, să fi fost analizat de către o instanţă de judecată, într-o procedură judiciară, printr-o hotărâre definitivă (irevocabilă potrivit reglementării anterioare).

În cererea de faţă, nu ridică probleme identitatea de părţi,

130

cerinţa fiind îndeplinită.În ce priveşte obiectul cererii, în prezentul dosar se solicită

suma reprezentând despăgubiri pentru repararea integrală a prejudiciului produs de către pârâtă, prin rezilierea unilaterală şi abuzivă a contractului nr.A.038/P/2007 de furnizare de servicii medicale. Prejudiciile au fost precizate în cerere ca fiind reprezentate de: serviciile medicale prestate în cursul anului 2007 şi nedecontate; plata cu întârziere a sumei de 1.582.719,51 lei; respectiv consecinţele produse de faptul că nu au mai putut încheia contractul pentru investigaţii paraclinice în cadrul PNESS, necuantificat iniţial.

Se solicită astfel beneficiul de care a fost lipsită reclamanta pentru neîncheierea contractului în cadrul PNESS, respectiv neobţinerea sumei de bani cuvenită prin efectuarea investigaţiilor medicale în cadrul acestui program.

Temeiul de drept al cererii de faţă invocat de reclamantă este reprezentat de răspunderea civilă contractuală, susţinându-se că fapta ilicită constă în rezilierea abuzivă a contractului de furnizare servicii medicale, reţinută prin sentinţa irevocabilă nr.254/30.11.2009, prejudiciul reprezintă beneficiul nerealizat urmare a neîncheierii contractului, raportul cauzal este evident, neîncheierea contractului determinând imposibilitatea realizării beneficiilor, iar vinovăţia este reţinută, de asemenea, în sentinţa menţionată.

În acest context, Curtea reţine că anterior reclamanta a sesizat instanţa şi cu cererea care a constituit obiectul dosarului nr.12801/280/2010, în care a solicitat obligarea pârâtei CAS Argeş la plata sumei de 10.000 lei daune interese, sumă estimativă, cea reală urmând să fie stabilită prin expertiză, reprezentând prejudiciul creat prin refuzul pârâtei de a încheia contractul pentru efectuarea de investigaţii paraclinice în cadrul PNESS.

Motivarea cererii a vizat lipsirea reclamantei de veniturile pe care le-ar fi obţinut de efectuarea de servicii medicale asiguraţilor, constând în recoltarea probelor biologice recomandate de medicul de familie, având în vedere că programul naţional de derulare a evaluării stării de sănătate a avut durata 1.07.-30.09.2007, iar reclamanta a încheiat 18 contracte cu medicii de familie în vederea furnizării serviciilor medicale pentru evaluarea stării de sănătate a populaţiei.

La 11.10.2011, reclamanta a completat motivele acţiunii, susţinând că urmare a faptei abuzive a pârâtei privind rezilierea contractului de furnizare A.038/P/2007 a fost lipsită de veniturile pe care le-ar fi obţinut din efectuarea de servicii medicale, Programul naţional de derulare a evaluării stării de sănătate derulându-se în perioada 1.07.2007-31.03.2009.

În prezenta cerere, care constituie obiectul dosarul

131

nr.5481/109/2013, aceeaşi reclamantă pretinde repararea prejudiciului produs prin rezilierea unilaterală şi abuzivă a contractului nr.A.038/P/2007, precizând că prejudiciul provine din refuzul încheierii contractului pentru investigaţii paraclinice în cadrul PNESS.

Obiectul celor două cereri este acelaşi, fiind reprezentat de repararea prejudiciului creat prin atitudinea pârâtei, chiar dacă strict formal, în primul dosar se invocă refuzul de a încheia contractul pentru investigaţii paraclinice în cadrul PNESS, iar în cel de-al doilea dosar, se invocă atitudinea pârâtei constând în rezilierea unilaterală şi abuzivă a contractului nr.A.038/P/2007.

Consecinţa directă a acestei rezilieri abuzive, reţinută de instanţe în procedurile anterioare, a fost refuzul de a încheia contractul de furnizare a serviciilor medicale din Programul naţional de evaluare a stării de sănătate a populaţiei.

Reluând astfel, deşi strict formal, fapta ilicită invocată apare ca fiind diferită, în realitate în ambele cereri se invocă atitudinea culpabilă a pârâtei referitoare la refuzul de a încheia contractul pentru efectuarea de investigaţii paraclinice din cadrul PNESS, care a produs prejudicierea reclamantei.

Mai mult însă, relevant este faptul că autoritatea de lucru judecat se raportează la obiectul cauzei, respectiv la pretenţia invocată, la ceea ce a constituit învestirea instanţei, aspect care în speţă este reprezentat de repararea prejudiciului produs ca urmare a atitudinii abuzive a pârâtei, reprezentată iniţial de rezilierea abuzivă a contractului nr.A.038/P/2007, cu consecinţa refuzului de a încheia contractul pentru efectuarea de investigaţii paraclinice.

Faptul că prima instanţă interpretează considerentele deciziei nr.350/13.02.2014, reţinând că prin trimiterea realizată la sentinţa nr.254/2009, instanţa nu a avut în vedere şi lucrum cessans, nu are relevanţă în raport de pretenţia cu care a fost învestită instanţa în dosarul iniţial, care s-a raportat la întregul prejudiciu pentru anii 2007 şi 2008, o dezlegare, chiar eronată, a unei instanţe cu privire la o chestiune litigioasă neputând fi repusă în discuţie ulterior într-o nouă procedură de fond, ci numai prin intermediul căilor de atac.

S-a reţinut în decizia nr.350/2014 că, fapta ilicită constând în refuzul pârâtei de a încheia contractul pentru investigaţii paraclinice în cadrul PNESS, urmare a rezilierii abuzive a contractului de furnizare de servicii medicale paraclinice nr.A.038/P/2007, antrenează răspunderea delictuală a pârâtei, pentru repararea prejudiciului, reprezentat de beneficiul de care a fost lipsită reclamanta ca urmare a refuzului nejustificat de a încheia contractul în cadrul PNESS.

În considerentele deciziei s-a arătat că prejudiciul a fost

132

evaluat la 3.512.334,83 lei, numai pentru anul 2008, având în vedere că pentru perioada februarie-decembrie 2007 s-a stabilit prin sentinţa civilă nr.254/2009 contravaloarea serviciilor medicale.

În expertiza efectuată în dosarul nr.12801/280/2010 la care se face trimitere în considerentele deciziei nr.350/13.02.2014, au fost stabilite atât beneficiul nerealizat pentru anul 2007, cât şi beneficiul nerealizat pentru anul 2008, actualizat cu rata inflaţiei şi dobânda legală, dintre acestea, însă, instanţa acordând exclusiv prejudiciul pentru anul 2008.

Motivarea succintă a admiterii recursului şi obligării pârâtei la plata daunelor interese reprezentând prejudiciul numai pentru anul 2008 face trimitere la sentinţa nr.254/2008 şi la faptul că pentru perioada februarie-decembrie 2007 s-a stabilit contravaloarea serviciilor medicale.

Chiar dacă o atare motivare ar putea conduce la ideea că, de vreme ce tribunalul a avut în vedere soluţia pronunţată în dosarul nr.2023/109/2009, care nu s-a raportat la beneficiul nerealizat pentru perioada 2007-2008, ca urmare a rezilierii abuzive a contractului, reclamanta ar putea pretinde într-o nouă procedură acest beneficiu nerealizat, Curtea constată, dimpotrivă, că o asemenea dezlegare nu poate fi primită, faţă de soluţiile pronunţate anterior.

Într-adevăr, în sentinţa nr.254/2009, în dosarul nr.2023/109/2009, s-a acordat numai contravaloarea serviciilor medicale prestate în perioada februarie-decembrie 2007, nedecontate, însă, beneficiul nerealizat pentru întreaga perioadă 2007-2008 a fost solicitat în dosarul iniţial nr.12801/280/2010, în care în final după versionare, sub nr.4279/109/2013, s-a pronunţat decizia nr.350/13.02.2014.

Prin aceasta din urmă s-a acordat numai beneficiul nerealizat pentru anul 2008, deşi învestirea instanţei a avut în vedere şi beneficiul nerealizat pentru anul 2007.

În acest sens, se reţine pe de o parte că, urmare a expertizei efectuată în dosarul nr.12801/280/2010, reclamanta a precizat cuantumul sumei solicitate, arătând că înţelege să solicite 8.400.709,06 lei, stabilită prin expertiza întocmită de expert PN, compusă din: 4.888.374,23 lei aferent anului 2007 şi 3.512.334,83 lei, aferent anului 2008.

Aşa cum s-a arătat mai sus, faţă de obiectivele stabilite în raport de învestirea instanţei, expertiza a determinat prejudiciul produs reclamantei pentru rezilierea abuzivă a contractului nr.A.038/P/2007, atât pentru anul 2007, cât şi pentru anul 2008, însă instanţa a admis cererea numai în parte.

Pe de altă parte, se mai reţine că, la 19.12.2013, în dosarul de faţă nr.5481/109/2013, reclamanta a formulat cerere de suspendare a prezentului dosar până la soluţionarea dosarului

133

nr.4279/109/2013, în care instanţa a fost învestită cu cererea de reparare a prejudiciului realizat prin rezilierea abuzivă a contractului, atât în ce priveşte pentru anul 2007, cât şi pentru anul 2008.

Se arată în cererea de suspendare că dosarul nr.5481/109.72013 va rămâne fără obiect, deoarece în cauza nr.4279/109/2013 se va dispune asupra reparării prejudiciului suferit ca urmare a refuzului nejustificat al pârâtei de a încheia contractul în cadrul PNESS.

Faptul că nu se atacă încheierea din 19.12.2013, prin care instanţa constată că nu se impune suspendarea prezentei cauze, până la soluţionarea dosarului nr.4279/109/2013, nu are relevanţă, de vreme ce la momentul pronunţării hotărârii atacate cu prezentele apeluri decizia nr.350/2014 era pronunţată, regăsindu-se la dosarul ataşat.

De asemenea, la 27.02.2014 reclamanta îşi restrânge pretenţiile la anul 2007, având în vedere faptul că pentru anul 2008 i-au fost acordate despăgubirile prin decizia nr. 350/2014.

Ca atare, însăşi reclamanta recunoaşte faptul că pretenţiile sale, din dosarul faţă de care s-a solicitat suspendarea prezentei cauze, vizează întregul prejudiciu, pentru anii 2007 şi 2008, astfel că în raport de soluţia pronunţată în dosarul nr.4279/109/2013, prin decizia nr. 350/2014, Curtea constată că a fost soluţionată cererea privind acordarea prejudiciului şi pentru 2007.

Concluzionând, se constată că, în dosarul anterior, prin admiterea în parte a cererii de reparare a prejudiciului cauzat prin rezilierea abuzivă a contractului nr.A.038/P/2007 şi refuzul pârâtei de a încheia contractul pentru investigaţii paraclinice în cadrul PNESS, a fost practic respinsă cererea de acordare a beneficiului nerealizat pentru anul 2007.

Dincolo de faptul că în motivarea încheierii din 20.11.2014, nu se relevă argumentele instanţei cu privire la susţinerile referitoare la identitatea de cauză, Curtea constată că prezenta acţiune intitulată „în răspundere civilă contractuală”, are în vedere acoperirea aceluiaşi prejudiciu, ca şi cel solicitat în dosarul nr.4279/109/2013.

În sentinţa nr.8070/2.10.2012, s-a reţinut şi analizat temeiul răspunderii civile delictuale, constatându-se că situaţia creată este de natură să angajeze răspunderea contractuală a pârâtei, însă, în decizia nr.350/13.02.2014, pronunţată în recurs ca urmare a soluţionării contestaţiei în anulare, s-a avut în vedere răspunderea civilă delictuală pentru repararea întregului prejudiciu creat ca urmare a rezilierii abuzive a contractului nr.A.038/P/2007 şi a refuzului pârâtei de a încheia contractul în cadrul PNESS.

Faptul că instanţele au oscilat între răspunderea civilă delictuală şi răspunderea contractuală, ca o consecinţă, de altfel, a

134

modului în care a fost condus procesul, cererea iniţială din dosarul nr.12801/280/2010 fiind întemeiată pe prevederile art.1075 Cod civil, ulterior precizându-se că temeiul este dat de răspunderea civilă delictuală, se relevă şi din decizia nr.2927/11.12.2013, în care se reţine în opinia separată că instanţa de fond nu a reţinut că în cauză se poate angaja numai răspunderea contractuală şi nu cea delictuală.

De vreme ce pretenţia reclamantei constând într-un anume prejudiciu, dat de o anume faptă culpabilă a părţii adverse în relaţiile contractuale ale acestora sau ulterior, a fost adusă în faţa instanţei de judecată pe un anumit temei de drept, în speţă, în dosarul anterior partea alegând în final răspunderea civilă delictuală, una şi aceeaşi pretenţie nu poate fi adusă din nou în faţa judecătorului pe un alt temei, cu intenţia de a justifica o nouă procedură, ieşind de sub puterea lucrului judecat, deoarece temeiul ar fi reprezentat de data aceasta de răspunderea civilă contractuală.

Pe baza principiului electa una via, non datur recursus ad alteram, odată aleasă răspunderea civilă delictuală, o nouă acţiune întemeiată pe răspunderea contractuală nu mai poate fi primită.

Aspectul referitor la temeiul juridic al cererii care ar putea justifica o cauză diferită, nu trebuie înţeles artificial, cu scopul de a crea posibilitatea învestirii instanţei cu o nouă cerere având acelaşi obiect, în condiţiile în care scopul urmărit de reclamantă este acelaşi.

Faptul că se recunoaşte dualitatea răspunderii, cea delictuală reprezentând dreptul comun al răspunderii civile, în timp ce răspunderea contractuală are caracter special, derogator, nu permite posibilitatea de a cere repararea aceluiaşi prejudiciu de două ori, pe temeiurile distincte ale acestor răspunderi.

În speţă, lipsa identităţii de cauză este formală, din această perspectivă, în condiţiile în care în ambele cazuri răspunderea se antrenează ca urmare a comiterii aceleiaşi fapte, prin care s-a produs un prejudiciu.

Nu s-a invocat în cele două proceduri paralele, pornite pe temeiuri juridice diferite, ipoteza unor diferenţe de despăgubiri, sau prejudicii noi descoperite ulterior, însă dincolo de aceste aspecte, relevant este faptul că odată exercitată opţiunea pentru acţiunea în răspundere civilă delictuală, nu se justifică ulterior formularea unei cereri diferite întemeiată pe răspundere civilă contractuală, pentru solicitarea aceluiaşi prejudiciu.

Ca atare, Curtea concluzionează că în raport de decizia nr.350/13.02.2014, prin care s-a admis în parte acţiunea precizată pentru repararea prejudiciului cauzat prin refuzul de a încheia contractul pentru efectuarea de investigaţii paraclinice, fiind implicit respinsă cererea de acordare a prejudiciului pentru anul 2007, operează autoritatea de lucru judecat sub efectul său negativ, astfel că o nouă acţiune pentru repararea prejudiciului produs prin

135

rezilierea abuzivă a contractului nr.A.038/P/2007 nu mai este posibilă.

Şi sub aspectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, se constată că în aceeaşi decizie, instanţa a lămurit faptul că pentru perioada februarie-decembrie 2007, s-a stabilit prin sentinţa civilă nr.254/2009 contravaloarea serviciilor medicale, rezultând implicit faptul că din întregul prejudiciu solicitat instanţa a admis în parte cererea, constatând caracterul întemeiat al pretenţiilor numai în ce priveşte anul 2008.

În ipoteza în care, subsidiar, dintr-o perspectivă exclusiv formală, nu s-ar constata tripla identitate, din perspectiva cauzei celor două acţiuni, Curtea reţine că autoritatea de lucru judecat nu se întemeiază numai pe o identitate de conţinut al cererilor, ci şi pe o identitate de scop urmărit de partea interesată prin promovarea celei de-a doua acţiuni. Dacă s-ar admite astfel o nouă judecată, deşi chestiunea litigioasă respectivă a fost lămurită într-o procedură definitivă anterior, s-ar nega finalitatea procedurii judiciare, recunoscându-se părţii posibilitatea de a redeschide procese, anterior lămurite de o instanţă prin hotărâre definitivă.

În contextul în care se va reţine incidenţa autorităţii de lucru judecat, faţă de soluţia pronunţată în dosarul nr.4279/109/2013, celelalte critici din apeluri nu se mai impun a fi analizate.

Pentru aceste considerente, în temeiul art.480 raportat la art.431-432 Cod procedură civilă, Curtea a admis apelul pârâtei şi a respins cererea pentru autoritate de lucru judecat, iar pe cale de consecinţă a respins apelul reclamantei.

5. Aplicarea regulilor răspunderii civile delictuale în cadrul procedurii insolvenţei.

Art. 138 şi urm. din Legea nr. 85/2006

Fiind vorba despre o acţiune în răspundere civilă delictuală, admisibilitatea acesteia este condiţionată de proba elementelor constitutive generice ale acesteia, respectiv, fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate şi culpa. Legea insolvenţei dă un specific aparte faptelor ilicite care pot da naştere acestei răspunderi, ele fiind limitativ prevăzute de lege şi fiind, în acelaşi timp, fapte intenţionale, cu excluderea culpei, ca formă a vinovăţiei. Prejudiciul este, de asemenea, special conceput, sub forma insuficienţei activului ca risc colectiv de neîncasare a creanţelor contra debitorului.

Potrivit regulilor răspunderii civile delictuale, prejudiciul trebuie să fie rezultatul faptei ilicite. Dar teza finală a art. 138 alin. (1) din Legea insolvenţei face vorbire despre legătura de

136

cauzalitate dintre faptele ilicite enumerate şi starea de insolvenţă a debitorului. Legătura de cauzalitate foarte specială instituită este elementul de specificitate cel mai inedit al acţiunii în răspundere reglementate de art. 138 şi urm. din Legea insolvenţei.

Suntem în prezenţa unei cauzalităţi indirecte, întrucât faptele ilicite ale managerului nu cauzează direct prejudiciul (neîncasarea sau încasarea parţială a creanţelor), ci numai indirect, prin faptul că ele au determinat ajungerea în insolvenţă a unui debitor persoană juridică al cărui patrimoniu se află în stare de insolvabilitate, adică de insuficienţă a activelor faţă de cuantumul creanţelor care îi formează pasivul.

Legătura de cauzalitate este una inedită, întrucât nu se cere a exista legătură directă între fapta ilicită şi prejudiciu, ci, în principal, legătură directă între fapta ilicită şi starea de insolvenţă şi, ca o consecinţă indirectă, între fapta ilicită şi insuficienţa activelor.

Între fapta ilicită și prejudiciu (starea de insolvență, în terminologia legii) trebuie să existe o relație directă de la cauză la efect, în sensul că lipsa disponibilităților se datorează faptei prevăzute de lege, neintrând în domeniul „cauzelor” faptele, fie chiar menționate în lege, care au favorizat, iar nu determinat producerea stării de insolvență.

Aşadar pentru succesul acțiunii în răspundere este necesar să se probeze și împrejurarea că prin săvârșirea faptei de către subiect a fost cauzat un prejudiciu debitorului și, indirect (consecutiv), creditorilor. Deci, instanța trebuie să rețină că insolvența a fost determinată, în tot sau în parte, de fapta ilicită a persoanei împotriva căreia este exercitată acțiunea în răspundere civilă.

Legătura cauzală este un element obiectiv al răspunderii civile, iar nu unul care ține de vinovăția făptuitorului, cu toate că, din punct de vedere subiectiv, se poate vorbi și despre o cauzalitate psihică.

De asemenea trebuie subliniat că fapta trebuie să fie săvârşită în perioada anterioară încetării plăţilor, pentru a fi cauza încetării plăţilor, fără a exista o limită în timp din punct de vedere al legii insolvenţei.

(Decizia nr. 120/A-C/6 februarie 2017)

Prin cererea înregistrată la data de 24.08.2015, sub nr.951/1259/2013*/a1, reclamanta P IPURL, în calitate de lichidator judiciar al debitoarei S.C. S S.R.L., a solicitat angajarea răspunderii personale a pârâtului AMF, până la concurenţa sumei de 18.143 lei, ce reprezintă contravaloarea creanţelor creditorilor înscrişi la masa

137

credală.În motivare, reclamanta a arătat, că prin încheierea din 7

octombrie 2013, pronunţată de Tribunalul Specializat Argeş în dosarul nr.951/1259/2013, a fost deschisă procedura simplificată de insolvenţă împotriva debitoarei S.C. S S.R.L., iar conform balanţei analitice a contului 401 – furnizori, la data de 30.09.2013 debitoarea avea datorii către furnizori în sumă totală de 2014.504,73 lei (din care numai la G SRL Braşov datora suma de 99.552,26 lei), iar conform balanţei analitice a contului 4111 – clienţi, la data de 30.09.2013 debitoarea avea de încasat de la clienţi suma totală de 205.078,15 lei (din care numai de la T SRL Mioveni avea de încasat suma de 92.064,29 lei). S-a mai arătat că, potrivit art.2500 Cod civil, dreptul material la acţiune se stinge prin prescripţie, iar termenul de prescripţie este de 3 ani de la data scadenţei fiecărei facturi emise, care este de 30 de zile de la data emiterii facturii. Ultima factură emisă de S.C. S S.R.L. către T SRL a fost factura nr.1673/20.09.2010, deci termenul de exercitare a dreptului la acţiune s-a stins la data de 20.09.2014. Reclamanta a mai precizat că a solicitat clientului T SRL să-i comunice copii de pe documentele (bilete la ordin, CEC, OP, chitanţe sau ordin de compensare) cu care au fost achitate facturile emise de debitoare, primind „tabel nominal privind stingerea creanţelor cu S S.R.L., precum şi extras de cont (emis de Raiffeisen Bank) pentru perioada 4.01.2010-31.12.2010 din care rezultă că, clientul T SRL a achitat cu CEC –uri facturile emise de S S.R.L. care mai apoi au fost girate de S S.R.L. către furnizorul G SRL, care a încasat sumele datorate de S S.R.L. de la T SRL. Reclamanta a precizat că debitoarea S S.R.L. nu a înregistrat în contabilitate nici încasarea facturilor emise către clientul T SRL pe baza CEC-urilor emise de acesta şi nici plata facturilor primite de la furnizorul G SRL pe baza CEC-urilor girate către acesta. S-a mai menţionat că reprezentantul debitoarei S S.R.L. nu poate prezenta copii de pe aceste instrumente de încasare respectiv plată (CEC-urile emise de clientul T SRL şi girate apoi către furnizorul G SRL) pe baza cărora avea obligaţia să înregistreze în contabilitate atât încasarea facturilor emise către client cât şi plata facturilor primite de la furnizor. Reclamanta a susţinut că, deoarece reprezentantul debitoarei S S.R.L. nu a înregistrat în contabilitate CEC-urile emise de clientul T SRL şi nu a putut justifica cu documente cum au fost încasate de la clientul T SRL facturile existente în soldul contului 4111 – clienţi la data de 30.09.2013, apreciază că se face vinovat de ajungerea S S.R.L. în stare de insolvabilitate. A mai menţionat că la masa credală a S S.R.L., A.F.P. Piteşti a fost admisă cu suma de 18.143 lei. Reclamanta a mai susţinut că sunt îndeplinite condiţiile pentru angajarea răspunderii patrimoniale personale a numitului AMF.

Prin întâmpinare, pârâtul AMF a solicitat respingerea

138

cererii de atragere a răspunderii patrimoniale formulate de lichidatorul judiciar, precizând că prescripţia tuturor facturilor emise de debitoare a intervenit înaintea datei la care a fost depusă cererea de insolvenţă, fără să existe dosare pe rolul instanţelor în această privinţă. Pârâtul a invocat nulitatea efectului produs de fapta ce îi este imputată în sensul apariţiei stării de insolvabilitate, al prejudicierii în vreun fel a statului, al obţinerii vreunui avantaj material din partea lui, al denaturării datelor contabile evidenţiate în declaraţiile lunare privind impozite şi taxe sau al bilanţurilor contabile, pentru simplul fapt că girarea CEC-urilor sau a biletelor la ordin este evidenţiată în contabilitate ca fiind „efecte de plată/încasare” în conturi care nu sunt luate în calcul în stabilirea niciunui impozit. Pârâtul a susţinut şi că nu există un prejudiciu generat de fapta de care este acuzat şi nu sunt îndeplinite condiţiile pentru atragerea răspunderii patrimoniale personale. A menţionat că debitul în valoare de 18.143 lei este constituit din 5.815 lei care reprezintă impozitul forfetar din anul 2009, pe care nu a reuşit să-l achite, având în vedere adaosul comercial practicat de 1,5%, restul fiind penalităţi de întârziere, în condiţiile în care în acea perioadă peste 80% dintre clienţii debitoarei ori au falimentat, ori şi-au schimbat obiectul de activitate, ori au suspendat activitatea. A mai invocat împrejurarea că nu este specialist în drept, solicitând proba cu interogarea sa şi proba cu înscrisuri.

La data de 9 octombrie 2015 s-a înregistrat la dosar punctul de vedere formulat de lichidatorul judiciar, în care s-a arătat că S.C. S S.R.L. nu a înregistrat în contabilitate nici încasarea facturilor emise către client pe baza CEC-urilor emise de acesta şi nici plata facturilor primite de la furnizor pe baza CEC-urilor girate către acesta. S-a susţinut că neînregistrarea în contabilitate atât a încasărilor cât şi a plăţilor conduce în mod inevitabil la necunoaşterea modului de administrare a patrimoniului, a bunurilor existente în acest patrimoniu a operaţiunilor efectuate de persoanele responsabile, cu bunurile societăţii şi cu fondurile acesteia. Dacă încasările şi plăţile erau înregistrate corect în contabilitate, la 30.09.2013 debitoarea nu apărea în evidenţa contabilă cu sume de încasat sau de plată, aşa cum rezultă din balanţa analitică a contului 4111-clienţi la data de 30.09.2013 şi din balanţa analitică a contului 401-furnizori la data de 30.09.2013.

La data de 9 octombrie 2015 s-a înregistrat la dosar şi precizarea cu privire la nume formulată de reclamantă, prin care s-a arătat că numele pârâtului este AMF.

La aceeaşi dată, la dosar, s-a înregistrat şi completarea la întâmpinare formulată de pârât, prin care s-a arătat că activitatea S.C. S S.R.L. s-a desfăşurat între anii 1993 şi 2010, iar din 2010 până la data cererii de insolvenţă (octombrie 2013) societatea nu a mai avut activitate. Pârâtul a mai menţionat că a fost singurul

139

implicat în activitatea societăţii, că în anii 2009-2010 a observat o scădere accelerată a comenzilor pentru piese de schimb Dacia 1300-1310, activitatea firmei fiind de distribuire en-gros, fiind imposibilă găsirea unor clienţi noi, ca urmare a apariţiei unor firme care se ocupau cu dezmembrări şi programul rabla. Pârâtul a menţionat că a încercat să reducă cheltuielile, a aplicat pentru obţinerea unei linii de credit, a încercat să găsească clienţi noi, încercând să salveze societatea de la insolvenţă. A mai susţinut că fapta imputată este fără niciun efect economic şi nu putea genera în niciun fel starea de insolvabilitate. A mai arătat că adevăratele cauze ale apariţiei stării de insolvenţă sunt politicile fiscale, el neintenţionând să prejudicieze în vreun fel statul, mai ales că la data cererii de insolvenţă firma avea în stoc mărfuri în valoare de 30.628 lei, o valoare mult mai mare decât cuantumul debitului datorat statului de 18.143 lei. Pârâtul a mai precizat că în urma somaţiei/notificării emise de Banca Transilvania s-a găsit în imposibilitatea achitării ratelor pentru autoutilitară, fiind obligat să o predea firmei de leasing, astfel fiind în imposibilitatea valorificării stocului de marfă.

Prin sentinţa nr.1095/25.11.2015, Tribunalul Specializat Argeş a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă şi l-a obligat pe pârâtul AMF să suporte din averea proprie şi să aducă la masa credală a debitoarei S.C. S S.R.L., suma de 18.143 lei.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că prin încheierea din 7.10.2013, pronunţată de Tribunalul Specializat Argeş în dosarul nr.951/1259/2013, s-a admis cererea formulată de debitoarea SC S SRL, prin reprezentant, pentru deschiderea procedurii simplificate de insolvenţă, în temeiul art.32 alin.1 teza a II-a din Legea nr.85/2006 privind procedura de insolvenţă, s-a dispus deschiderea procedurii insolvenţei în forma simplificată, a debitoarei SC S SRL, desemnând în temeiul art.107 din Legea privind procedura de insolvenţă, în calitate de lichidator judiciar provizoriu Cabinetul Individual de Insolvenţă P IPURL.

În motivarea sentinţei s-a reţinut că debitoarea se află în stare de încetare de plăţi, şi, în condiţiile art.28 lit.h) din Legea nr.85/2006 şi-a manifestat intenţia de a intra în procedura simplificată.

Potrivit completării la raportul asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia stării de insolvenţă a debitoarei, întocmit de lichidatorul judiciar sub nr.44/951/28.04.2015 în dosarul nr.951/1259/2013*, deoarece reprezentantul acesteia nu a înregistrat în contabilitate CEC-urile emise de clientul T SRL şi nu a putut justifica cu documente cum au fost încasate de la clientul T SRL facturile existente în soldul contului 4111 – clienţi la data de 30.09.2013, lichidatorul judiciar a apreciat că îi este imputabilă apariţia stării de insolvenţă a debitoarei, fiind aplicabile prevederile

140

art.138 alin.1 lit.d) din Legea nr.85/2006. S-a menţionat că o parte din creanţe au fost încasate cu CEC-uri, ce au fost girate către furnizori, iar faptul că CEC-urile pe care le primea pentru facturile emise nu erau înregistrate în contabilitate şi le gira mai departe, este o dovadă clară că nu s-a ţinut contabilitatea în conformitate cu legea.

Pârâtul nu a pus la dispoziţia lichidatorului judiciar documentele contabile solicitate, copii de pe instrumentele de încasare respectiv plată (bilete la ordin, CEC, ordine de compensare sau alte instrumente), precizând expres prin răspunsurile la interogatoriu, ca şi prin susţinerile din întâmpinare, că nu păstra o copie a acestor instrumente şi că nu a operat în contabilitate operaţiunile de încasare/plată respective, deoarece nu avea timp, în aceeaşi zi girând CEC-urile de la clienţi către furnizori.

Aspectele de fapt invocate de lichidatorul judiciar, respectiv neînregistrarea în contabilitate în mod corespunzător atât a încasărilor facturilor emise către client cât şi a plăţii facturilor primite de la furnizor, au fost confirmate de pârât, susţinând ipoteza că pârâtul este vinovat pentru aducerea societăţii în stare de faliment, deoarece a săvârşit fapta imputată, respectiv cea prevăzută de art.138 alin.1 lit.d) din Legea nr.85/2006, a ţinut o contabilitate fictivă, a făcut să dispară unele documente contabile sau nu a ţinut contabilitatea în conformitate cu legea.

Toate aspectele invocate de reclamantă, referitoare la neţinerea contabilităţii în conformitate cu legea au reieşit din înscrisurile depuse la dosar coroborate cu proba cu interogatoriul pârâtului, precum şi cu prezumţiile simple care operează în cauză, conform dispoziţiilor art.327 raportat la art.329 Cod procedură civilă. Astfel, raportat la probele administrate, s-a reţinut în sarcina pârâtului săvârşirea faptei prevăzute de art.138 alin.1 lit.d) din Legea nr.85/2006, respectiv a ţinut o contabilitate fictivă, a făcut să dispară unele documente contabile sau nu a ţinut contabilitatea în conformitate cu legea.

Potrivit dispoziţiilor Legii nr.82/1991 a contabilităţii, societăţile comerciale au obligaţia să organizeze şi să conducă contabilitatea financiară, potrivit acestei legi, iar această obligaţie incumbă administratorilor statutari. Din probele administrate, tribunalul a constatat că rezultă în mod evident că pârâtul nu a ţinut contabilitatea în conformitate cu legea, nu a înregistrat în contabilitate nici încasarea facturilor emise către client pe baza CEC-urilor emise de acesta şi nici plata facturilor primite de la furnizor pe baza CEC-urilor girate către acesta. Prin neconformitatea lato sensu a ţinerii contabilităţii a avut loc o disimulare a unor bunuri, valori şi elemente ale activului patrimonial (respectiv sumele încasate ca preţ al bunurilor livrate clienţilor şi sumele datorate ca preţ furnizorilor), cu atât mai mult cu cât dacă încasările şi plăţile erau înregistrate corect în contabilitate, la 30.09.2013 debitoarea nu apărea în

141

evidenţa contabilă cu sume de încasat sau de plată, aşa cum rezultă din balanţa analitică a contului 4111-clienţi la data de 30.09.2013 şi din balanţa analitică a contului 401-furnizori la data de 30.09.2013.

Obligaţia legală, respectiv să ţină contabilitatea în conformitate cu dispoziţiile legale, revenea administratorului societăţii.

Prin fapta ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale, tribunalul a reţinut că se înţelege orice acţiune sau inacţiune prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv sau chiar interesului ce aparţine unei persoane. Cu privire la fapta prevăzută de art.138 alin.1 lit.d) din Legea nr.85/2006 imputată pârâţilor, aceasta rezultă din probele administrate în cauză, fiind vorba despre o faptă negativă, constând în neîndeplinirea unei obligaţii legale, faptă care are un caracter ilicit, sancţionată atât de Legea nr.31/1991 cât şi de Legea nr.82/1991.

Cât priveşte prejudiciul, judecătorul-sindic a reţinut că, potrivit tabelului definitiv al creanţelor existente la data deschiderii procedurii de faliment, respectiv la data de 7.10.2013, valoarea creanţei fiscale declarate în procedura de insolvenţă deschisă împotriva debitoarei este de 18.143 lei. Prejudiciul creditorului fiscal este evident şi este determinat de nerecuperarea din averea debitoarei, nici măcar parţial, a sumelor cu care este înscris la masa credală, din cauza ajungerii debitoarei în insolvenţă. Înregistrarea în contabilitate a operaţiunilor economice şi financiare se face cronologic, prin respectarea succesiunii documentelor justificative, individuale sau centralizatoare, în funcţie de data de întocmire sau intrare în unitate şi sistematic în registrele deschide pe conturi sintetice şi analitice. Evidenţele contabile trebuie să reflecte o imagine fidelă a patrimoniului, şi, deşi neţinerea contabilităţii în conformitate cu legea nu este aptă prin ea însăşi să provoace insolvenţa, este de necontestat că lipsa evidenţelor corespunzătoare ale societăţii a cauzat starea de insolvenţă, întrucât este logic că un comerciant nu poate şti cât să se îndatoreze, câtă vreme nu cunoaşte ce venituri are şi cum poate plăti obligaţiile asumate, numai ţinerea unei evidenţe corecte putând asigura funcţionarea normală a unei afaceri legale.

Ca urmare, instanţa a apreciat că răspunzător pentru paguba înregistrată de creditor este administratorul social, prejudiciul reprezentând masa pasivă ce rezultă din tabelul definitiv de creanţe, care nu poate fi acoperit din averea debitoarei, el fiind cert, real şi efectiv, existenţa lui neputând fi pusă sub semnul îndoielii. Legătura de cauzalitate dintre faptele ilicite şi prejudiciu este evidentă, deoarece, atâta timp cât administratorul nu cunoaşte care este activul, nu poate cunoaşte nici gradul de îndatorare pe care persoana juridică îl poate suporta, fără să-i fie periclitată buna

142

funcţionare.Referitor la vinovăţie, tribunalul a reţinut că în materie

delictuală, vinovăţia îmbracă atât forma intenţiei cât şi forma culpei, vizând atitudinea subiectivă a autorului faptei faţă de faptă şi urmările acesteia, la momentul la care a săvârşit-o, iar culpa administratorului se apreciază după tipul abstract, luându-se ca reper comportamentul model al unei persoane abstracte – culpa levis in abstracto-, aflându-ne în faţa unei culpe prezumate, de unde derivă obligativitatea administratorului de a răsturna prezumţia de culpă, sarcina probei aparţinându-i.

S-a constatat că în cauză, pârâtul era cel care avea obligaţia legală a ţinerii contabilităţii şi persoana răspunzătoare faţă de societate pentru existenţa registrelor cerute de lege şi corecta lor ţinere, potrivit art.73 din Legea nr.31/1991 şi a art.10 din Legea nr.82/1991, iar neţinerea contabilităţii îi este imputabilă.

În raport de situaţia concretă, de susţinerile părţilor (reclamanta prin cerere, iar pârâtul prin întâmpinare şi prin răspunsurile la interogatoriu) şi de toate înscrisurile depuse la dosar, tribunalul a apreciat că din probele administrate a rezultat că, prin fapta menţionată, prevăzută de art.138 alin.1 lit.d) din Legea nr.85/2006, săvârşită de administratorul debitoarei, pârâtul din cauză, s-a contribuit la ajungerea societăţii în stare de insolvenţă. Prin neconformitatea ţinerii contabilităţii a avut loc o disimulare a unor valori şi elemente ale activului patrimonial, iar folosirea elementelor de activ care figurau în evidenţe în interesul societăţii ar fi permis achitarea pasivului.

Pentru aceste considerente, instanţa a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta P IPURL, în calitate de lichidator judiciar al debitoarei S.C. S S.R.L., împotriva pârâtului amf şi a dispus obligarea pârâtului să suporte din averea proprie şi să aducă la masa credală a debitoarei S.C. S S.R.L. suma de 18.143 lei.

Împotriva sentinţei a formulat apel pârâtul AMF criticând-o ca netemeinică şi nelegală, întrucât s-a dat cu aplicarea greşită a legii, fără a se fi luat în considerare dispoziţiile incidente în cauză ale noului Cod civil, precum şi ale Legii nr.82/1991.

În motivare, se arată că principala cauză care a dus la falimentul SC S SRL este suma de 18.143 lei, care este constituită din: 10.228 lei-debit, reprezentând impozitul forfetar şi 7.915 lei, reprezentând dobânzi şi penalităţi. Pentru impozitul forfetar în cuantum de 10.228 lei arată că nu a avut posibilitatea financiară a-l achita, având în vedere adaosul comercial practicat de 2-3%, impozit forfetar care a fost calculat în funcţie de cifra de afaceri (veniturile totale anuale) ale anului precedent.

Neplata acestui impozit forfetar de 10.228 lei, este principala cauză care a dus la apariţia stării de insolvenţă a SC S SRL, aspecte pe care instanţa fondului nu le-a avut în vedere şi pe

143

care nu s-a pronunţat în sensul că dacă acestea sunt cauzele falimentului sau nu.

Consideră că a făcut tot ce a fost posibil pentru a salva societatea de la insolvenţă şi implicit, locul său de muncă, nu a ţinut o contabilitate fictivă, nu a făcut să dispară niciun document contabil, iar faptul că este acuzat că a achitat o marfă furnizorului de la care a achiziţionat cu o filă cec emisă de cel căruia i-a vândut, neînregistrând această operaţiune, fără niciun efect economic, apreciază că este o interpretare abuzivă a dispoziţiilor art.138 alin.1 lit.d) din Legea nr.85/2006, având în vedere că acest fapt nu putea genera în niciun fel starea de insolvenţă.

Curtea analizând apelul reţine că este întemeiat pentru următoarele considerente:

Fiind vorba despre o acţiune în răspundere civilă delictuală, admisibilitatea acesteia este condiţionată de proba elementelor constitutive generice ale acesteia, respectiv, fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate şi culpa. Legea insolvenţei dă un specific aparte faptelor ilicite care pot da naştere acestei răspunderi, ele fiind limitativ prevăzute de lege şi fiind, în acelaşi timp, fapte intenţionale, cu excluderea culpei, ca formă a vinovăţiei. Prejudiciul este, de asemenea, special conceput, sub forma insuficienţei activului ca risc colectiv de neîncasare a creanţelor contra debitorului.

Potrivit regulilor răspunderii civile delictuale, prejudiciul trebuie să fie rezultatul faptei ilicite. Dar teza finală a art. 138 alin. (1) din Legea insolvenţei face vorbire despre legătura de cauzalitate dintre faptele ilicite enumerate şi starea de insolvenţă a debitorului. Legătura de cauzalitate foarte specială instituită este elementul de specificitate cel mai inedit al acţiunii în răspundere reglementate de art. 138 şi urm. din Legea insolvenţei. Suntem în prezenţa unei cauzalităţi indirecte, întrucât faptele iliciteale managerului nu cauzează direct prejudiciul (neîncasarea sau încasarea parţială a creanţelor), ci numai indirect, prin faptul că ele au determinat ajungerea în insolvenţă a unui debitor persoană juridică al cărui patrimoniu se află în stare de insolvabilitate, adică de insuficienţă a activelor faţă de cuantumul creanţelor care îi formează pasivul.

Legătura de cauzalitate este una inedită, întrucât nu se cere a exista legătură directă între fapta ilicită şi prejudiciu, ci, în principal, legătură directă între fapta ilicită şi starea de insolvenţă şi, ca o consecinţă indirectă, între fapta ilicită şi insuficienţa activelor.

Între fapta ilicită și prejudiciu (starea de insolvență, în terminologia legii) trebuie să existe o relație directă de la cauză la efect, în sensul că lipsa disponibilităților se datorează faptei prevăzute de lege, neintrând în domeniul „cauzelor” faptele, fie chiar menționate în lege, care au favorizat, iar nu determinat producerea stării de insolvență.

144

Aşadar pentru succesul acțiunii în răspundere este necesar să se probeze și împrejurarea că prin săvârșirea faptei de către subiect a fost cauzat un prejudiciu debitorului și, indirect (consecutiv), creditorilor. Deci, instanța trebuie să rețină că insolvența a fost determinată, în tot sau în parte, de fapta ilicită a persoanei împotriva căreia este exercitată acțiunea în răspundere civilă.

Legătura cauzală este un element obiectiv al răspunderii civile, iar nu unul care ține de vinovăția făptuitorului, cu toate că, din punct de vedere subiectiv, se poate vorbi și despre o cauzalitate psihică.

De asemenea trebuie subliniat că fapta trebuie să fie săvârşită în perioada anterioară încetării plăţilor, pentru a fi cauza încetării plăţilor, fără a exista o limită în timp din punct de vedere al legii insolvenţei.

În speţă, din probatoriul administrat nu rezultă că ar fi existat o legătură de cauzalitate între starea de insolvenţă şi faptele apelantului-pârât de a nu ţine contabilitatea conform legii.

În acest sens, este de reţinut că potrivit raportului de expertiză realizat de experta VE rezultă că neînregistrarea scriptică în contabilitate a operaţiunilor de girare a CEC+urilor primite de la T şi girate către G nu au avut nici un efect asupra situaţiei financiare a firmei SC S SRL.

În plus, este de constatat că creanţa fiscală în cuantum de 18.143 lei provine din impozitul forfetar stabilit conform OUG nr.34/2009, fiind determinat în funcţie de înscrierea în evidenţa contabilă a facturilor de vânzare către clienţi pe conturile de venituri, iar operaţiunea de girare a CEC+urilor nu a stat la baza determinării cuantumului impozitului forfetar.

Pentru considerentele expuse Curtea în baza art.8 din Legea nr.8572006 a admis apelul şi a schimbat sentinţa în sensul că a respins acţiunea ca neîntemeiată.

6. Cerinţa neachitării, cu rea-credinţă,la scadenţă a obligaţiilor fiscale pentru angajarea răspunderii instituite în temeiul dispoziţiilor art.27 alin.2 lit. d) Cod procedură fiscală.

Art. 27 alin.2 lit. d) Cod procedură fiscală

Răspunderea instituită în temeiul dispoziţiilor art.27 alin.2 lit. d) Cod procedură fiscală are în vedere administratorul sau orice altă persoană care au determinat neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale, cu rea-credinţă, ceea ce înseamnă că simpla neplată a obligaţiilor fiscale nu susţine implicit şi cerinţa relei-credinţe, care trebuie să se releve în împrejurări concrete care pot realiza fundamentat concluzia că s-a urmărit, cu intenţie frauduloasă această

145

situaţie, deoarece legea are în vedere determinarea nedeclarării şi/sau neachitării datoriilor fiscale cu rea credinţă.

În decizia de angajare a răspunderii solidare nu se aduce niciun argument concret care să susţină reaua-credinţă în ceea ce priveşte neplata obligaţiilor fiscale, ca o cerinţă distinctă, imperativă a textului pentru a determina antrenarea răspunderii solidare. Intimata nu a făcut dovada relei-credinţe în neachitarea obligaţiilor fiscale, întrucât nu a dovedit, în condiţiile art.249 Cod procedură civilă, că societatea a avut disponibilităţi băneşti ori a valorificat bunuri şi nu a achitat obligaţiile fiscale, nu indică şi nu dovedeşte în concret fapte subiective imputabile recurentului care ar fi determinat ajungerea debitorului în stare de insolvenţă, nefiind dovedită, prin fapte determinate /determinabile legătura de cauzalitate dintre starea de insolvabilitate a debitorului şi faptele imputate.

Ca atare nu se poate reţine în sarcina recurentului reclamant săvârşirea faptei prevăzute de art. 27 alin.2 lit. d) Cod procedură fiscală.

(Decizia nr.158/R-CONT/08 Februarie 2017)

Prin cererea formulată la data de 25.08.2015 şi înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş sub nr.3788/109/2015 reclamantul BE în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, a solicitat anularea Deciziei nr.228/27.02.2015 şi a Dec. de angajare a răspunderii solidare nr.84416/19.12.2014.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că nu poate fi angajată răspunderea decât dacă acesta, în calitate de asociat, ar fi determinat cu rea credinţă nedeclararea şi /sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale. S-a mai arătat că societatea debitoare a intrat in procedura simplificata de insolvenţă prin încheierea din 25.11.2014 pronunţată de Tribunalul Specializat Argeş în dos. nr.646/1259/2014.

Legal citată, pârâta a formulat întâmpinare solicitând respingerea acţiunii şi arătând că asociaţii si administratorii sunt responsabili faţă de societate pentru îndeplinirea îndatoririlor privind gestionarea resurselor financiare şi materiale pe care legea şi actul constitutiv le impun. Ei au obligaţia să supravegheze activitatea şi să asigure resursele necesare pentru îndeplinirea obligaţiilor fiscale către bugetul de stat, în condiţiile în care nu au fost făcute niciodată plăţi voluntare.

Tribunalul Argeş, Secţia civilă, prin sentinţa civilă nr.509/23.05.2016 a respins acţiunea, reţinând următoarele:

146

În ceea ce priveşte motivarea în drept, atât actul contestat, cât şi decizia de soluţionare a contestaţiei fac trimitere la art.27, alin.2, lit.d din OG nr.92/2003. În privinţa motivării în fapt, se constată că în cuprinsul Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr.84416/19.12.2014 se arată că în calitate de asociat, reclamantul nu a achitat debitele restante.

Este real că o astfel de motivare nu este cuprinzătoare în ceea ce priveşte textul de lege aplicat, însă tocmai ea dă dreptul reclamantului să se plângă în calea recursului graţios şi mai apoi la instanţă. În orice situaţie nulitatea ce intervine este relativă şi nu conduce la nulitatea actului decât în măsura în care prejudiciul creat reclamantului nu poate fi înlăturat altfel. Or, în această situaţie, reclamantul s-a adresat prin căile de atac, instanţa de judecată fiind în măsură să cenzureze şi chiar să suplinească motivarea dată de organul fiscal.

Aceeaşi soluţie se impune şi în ceea ce priveşte motivarea în fapt a Deciziei nr.228/27.02.2015 prin care s-a soluţionat plângerea prealabilă chiar dacă este real că motivarea celor două decizii nu convinge, în mare parte fiind suplinită de menţionarea şi detalierea numai a textelor de lege invocate. Sigur că se impune ca organul fiscal să procedeze la o motivare mai amplă cu atât mai mult cu cât se pune în discuţie stabilirea bunei sau a relei credinţe a altor persoane ( subiect pasiv necalificat) care au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale.

În legătură cu fondul angajării răspunderii, Tribunalul a apreciat că, potrivit art.27 alin.2 lit.d C. proc. fisc, este menţionată în mod expres necesitatea stabilirii relei credinţe. Aceasta poate fi apreciată însă şi prin prisma pasivităţii de care a dat dovadă reclamantul în gestionarea datoriilor fiscale ale societăţii debitoare şi neluarea măsurilor impuse de lege pentru atestarea legală a imposibilităţii de achitare a debitului respectiv.

Apărarea reclamantului în conformitate cu care la momentul emiterii deciziei de atragere a răspunderii solidare, 19.12.2014, fusese cerută deja deschiderea procedurii de insolvenţă, respectiv la data de 25.11.2014, prin încheierea din aceeaşi dată pronunţată în dos. nr.646/1259/2014 de Tribunalul Specializat Argeş, fiind deschisă procedura simplificată de insolvenţă faţă de debitorul fiscal SC MM SRL, nu poate fi primită. Pentru a preîntâmpina situaţia de faţă cădea în sarcina asociaţilor, deci şi a reclamantului, să încunoştiinţeze pârâta despre existenţa încă de la data de 10.11.2014 a cererii de deschidere a procedurii simplificate de insolvenţă, pentru ca aceasta să poată aprecia în deplină cunoştinţă de cauză asupra justeţii măsurii sale şi a temeiului de drept aplicabil în situaţia dată.

Nu va fi primită apărarea reclamantului în conformitate cu care n-a fost angajată răspunderea acestuia în dos. nr.646/1259/2014

147

al Tribunalului Specializat Argeş pentru că în cadrul acelei proceduri au fost analizate cauzele şi împrejurările care au condus la apariţia stării de insolvenţă şi nu au fost identificate persoane vinovate, fiind vorba de proceduri distincte ce nu au putere de lucru judecat una asupra alteia.

În termen legal la data de 22.06.2016, reclamantul BE a declarat recurs prin care a criticat sentinţa pentru nelegalitate în temeiul dispoziţiilor art.488 alin.1 pct.8 Cod procedură civilă.

În criticile formulate, s-a arătat că decizia de angajare a răspunderii solidare nu conţine elemente de fapt şi de drept care să probeze reaua-credinţă în ceea ce priveşte nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale. Obligaţia motivării actului administrativ fiscal este prevăzută ca regulă generală de dispoziţiile art.43 din O.U.G. nr.92/2003, iar cea a motivării atragerii răspunderii în baza art.27 este prevăzută expres de art.28 alin.2, nerespectarea acestor obligaţii atrăgând întotdeauna sancţiunea nulităţii actului astfel cum dispun dispoziţiile art.46 din O.G. nr.92/2003. Se invocă în acest sens decizia Î.C.C.J. nr.1819/13.04.2000. Instanţa urmează să conteste, arată recurentul, că pentru reţinerea relei-credinţe este necesar dovezi concludente, dat fiind că potrivit art.14 alin.2 „buna credinţă se prezumă până la proba contrarie”. Arată totodată că organul fiscal nu a motivat în fapt care este justificarea pentru care a înţeles să atragă răspunderea solidară a recursului. Solicită admiterea recursului, casarea sentinţei, iar pe fond admiterea acţiunii, admiterea contestaţiei administrative privind decizia de angajare a răspunderii solidare.

Intimata nu a depus întâmpinare.Examinând recursul prin prisma criticilor invocate şi a

probatoriului administrat în cauză, Curtea constată că este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Potrivit dispoziţiilor art. 28 C. proc. fiscală „(1) Răspunderea persoanelor prevăzute la art. 27 se va stabili potrivit dispoziţiilor prezentului articol.   (2) În scopul prevăzut la alin. (1), organul fiscal va întocmi o decizie în care vor fi arătate motivele de fapt şi de drept pentru care este angajată răspunderea persoanei în cauză. Decizia se va supune spre aprobare conducerii organului fiscal.  (3) Decizia aprobată potrivit alin. (2) constituie titlu de creanţă privind obligaţia la plată a persoanei răspunzătoare potrivit art. 27 şi va cuprinde, pe lângă elementele prevăzute la art. 43 alin. (2), şi următoarele: c) cuantumul şi natura sumelor datorate; e) temeiul legal şi motivele în fapt ale angajării răspunderii”. Conform art. 43 din acelaşi cod,  relativ la  conţinutul şi motivarea actului administrativ fiscal: „(1) Actul administrativ fiscal se emite în scris, pe suport hârtie sau în formă electronică. (2) Actul administrativ fiscal emis pe suport hârtie cuprinde următoarele elemente:  e) motivele de fapt; f) temeiul de drept;”

148

Analizând conţinutul deciziei de angajare a răspunderii solidare, Curtea constată că organul emitent nu arată natura sumelor reţinute cu titlu de obligaţii de plată, nu indică în mod concret perioada pentru care au fost calculate aceste sume, momentul de la care au început să curgă aceste datorii pentru a putea aprecia asupra normei de drept incidente la momentul naşterii obligaţiei de plată, dat fiind faptul că în conţinutul deciziei nr. 228/2015 se face referire la debite din perioada 2005-2012. Motivarea sub acest aspect este relevantă, dat fiind faptul că dispoziţiile art. 27 alin. 2 lit. d) din O.G. nr. 92/2003, în forma invocată de organele fiscale, au fost introduse prin O.U.G. nr. 54/2010, iar faptele şi omisiunile la care ele se referă nu erau sancţionate astfel anterior datei de 23.06.2010.

Astfel, menţiunile emitentului actului fiscal în privinţa acestor sume nu pot fi apreciate ca îndeplinind cerinţele prevăzute de art. 43 alin. 2 lit. e) din C. proc. fisc.

În aceste condiţii, actul administrativ fiscal trebuie să conţină toate elementele impuse de lege pentru un astfel de document, elemente la care se referă dispoziţiile art.43 din OG nr.92/2003, observând şi că absenţa unora dintre acestea este sancţionată cu nulitatea, potrivit art.46 din acelaşi act normativ.

Este adevărat că acest din urmă text de lege nu are în vedere şi motivele de fapt pe care însă art.43 alin. 2 le enumeră ca fiind elemente obligatorii în conţinutul actului administrativ, însă, se apreciază că absenţa lor are drept consecinţă sancţionarea în acelaşi mod a actului, în condiţiile în care este cunoscut că puterea discreţionară conferită unei autorităţi nu poate fi privită într-un stat de drept ca o putere absolută şi fără limite şi că exercitarea dreptului de apreciere prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor prevăzute de Constituţie sau de lege, constituie exces de putere conform dispoziţiilor art.2 lit. m) din Legea nr.554/2004.

De altfel, şi în jurisprudenţa europeană se reţine că motivarea trebuie să fie adecvată actului emis şi trebuie să prezinte de o manieră clară şi univocă algoritmul urmat de instituţia care a adoptat măsura atacată, astfel încât să li se permită persoanelor vizate să stabilească motivarea măsurilor, iar instanţelor să efectueze revizuirea actului. Motivarea este aceea ce conferă actului transparenţă, particularii putând verifica dacă actul este corect fundamentat, permiţând şi exercitarea controlului jurisdicţional. Motivarea actelor administrative constituie o obligaţie generală a autorităţii publice şi ea este aplicabilă oricărui act administrativ, îndeplinind un dublu rol, acela de transparenţă în profitul beneficiarului actului, dar şi acela de instrument eficient în realizarea controlului judiciar, astfel se apreciază că absenţa motivării în fapt trebuie să determine desfiinţarea actului.

În cauză, din examinarea conţinutului deciziei nr. 84416/2014, rezultă că actul administrativ nu conţine motivele de

149

fapt, algoritmul de calcul şi în general nu are elemente de natură să permită reclamantului să observe, pentru ce perioadă s-au calculat sumele şi nici instanţei să efectueze o cenzură cu respectarea drepturilor fundamentale, inclusiv a celui privind accesul la justiţie.

Lipsa motivării actului atrage automat imposibilitatea atacării acestuia în mod eficient, ceea ce contravine art.6 alin.1 din C.E.D.O., articol care garantează dreptul la un proces echitabil întrucât reclamantul este în imposibilitatea de a formula o apărare corespunzătoare. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului confirmă întrutotul acest punct de vedere. Astfel într-o decizie de speţă (cauza Ankerl contra Suediei) Curtea statuat că „principiul egalităţii armelor include obligaţia de a nu plasa una dintre părţi într-o situaţie net dezavantajoasă în raport cu adversarul.”

Şi dacă s-ar trece peste acest aspect, în ceea ce priveşte fondul litigiului dedus judecăţii, respectiv îndeplinirea în cauză a condiţiilor angajării răspunderii solidare în temeiul dispoziţiilor art.27 alin.2 lit. d) Cod procedură fiscală, Curtea reţine următoarele.

Potrivit dispoziţiilor art. 27 alin.2 Cod procedură fiscală, în forma în vigoare la data săvârşirii pretinselor fapte ilicite „Pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane: d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale”.

Prin norma invocată legiuitorul a înţeles să reglementeze o formă specială a răspunderii în materie fiscală, respectiv răspunderea solidară.

Scopul avut în vedere la emiterea normei juridice a fost acela de a sancţiona comportamentul persoanelor fizice şi juridice, care au contribuit la insolvabilitatea debitorului. Răspunderea solidară reglementată de dispoziţiile Codului de procedură fiscală are natura unei răspunderi civile delictuale ce presupune îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art.1357 C. civ., însă legiuitorul a înţeles să prevadă şi condiţii speciale expres enumerate în art.27 Cod procedură fiscală.

În ceea ce priveşte fapta reţinută de art.27 alin.2 lit. d, se reţine că textul impune mai multe condiţii ce se cer a fi îndeplinite cumulativ pentru atragerea răspunderii solidare, iar în absenţa oricăreia dintre ele nu poate fi angajată răspunderea.

O astfel de primă condiţie, ce rezultă implicit din text este aceea ca debitorul să fie declarat insolvabil; a doua condiţie este ca starea de insolvabilitate a persoanei juridice debitoare să fie provocată prin determinarea nedeclarării şi/sau neachitării la scadenţă a obligaţiilor fiscale; şi cea de-a treia condiţie – condiţie sine qua non, indispensabilă pentru atragerea răspunderii solidare,

150

este reaua credinţă fără de care nu se poate stabili răspunderea solidară; reaua-credinţă nu trebuie numai invocată, ea trebuie şi dovedită.

În ceea ce priveşte prima condiţie, intimata pârâtă arată că, prin procesul verbal nr. 69494/21.10.2014, conform prevederilor art.176 Cod procedură civilă, s-a declarat starea de insolvabilitate a debitorului MM SRL care, la data 18.12.2014 figura cu obligaţii fiscale restante în sumă de 9465lei, constatându-se că debitoarea nu înregistrează bunuri sau venituri urmăribile.

Se impune a se observa că, în ce priveşte nedeclararea şi/sau neachitarea obligaţiilor fiscale în condiţiile art.27 alin. 2 Cod procedură fiscală, în decizia de antrenare a răspunderii solidare nu se arată care dintre ipotezele din text este incidentă sau dacă ambele se regăsesc în speţă.

Răspunderea instituită în temeiul dispoziţiilor art.27 alin.2 lit. d) Cod procedură fiscală are în vedere administratorul sau orice altă persoană care au determinat neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale, cu rea-credinţă, ceea ce înseamnă că simpla neplată a obligaţiilor fiscale nu susţine implicit şi cerinţa relei-credinţe, care trebuie să se releve în împrejurări concrete care pot realiza fundamentat concluzia că s-a urmărit, cu intenţie frauduloasă această situaţie, deoarece legea are în vedere determinarea nedeclarării şi/sau neachitării datoriilor fiscale cu rea credinţă.

În decizia de angajare a răspunderii solidare nu se aduce niciun argument concret care să susţină reaua-credinţă în ceea ce priveşte neplata obligaţiilor fiscale, ca o cerinţă distinctă, imperativă a textului pentru a determina antrenarea răspunderii solidare. Intimata nu a făcut dovada relei-credinţe în neachitarea obligaţiilor fiscale, întrucât nu a dovedit, în condiţiile art.249 Cod procedură civilă, că societatea a avut disponibilităţi băneşti ori a valorificat bunuri şi nu a achitat obligaţiile fiscale, nu indică şi nu dovedeşte în concret fapte subiective imputabile recurentului care ar fi determinat ajungerea debitorului în stare de insolvenţă, nefiind dovedită, prin fapte determinate /determinabile legătura de cauzalitate dintre starea de insolvabilitate a debitorului şi faptele imputate.

Ca atare nu se poate reţine în sarcina recurentului reclamant săvârşirea faptei prevăzute de art. 27 alin.2 lit. d) Cod procedură fiscală.

În plus, este de observat că că art. 27 din OG 92/2003 avea, până în iunie 2010, următorul conţinut:

    „(1) Pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condiţiile prezentului cod răspund solidar cu acesta următoarele persoane:

    a) persoanele fizice sau juridice care, în cei 3 ani anteriori datei declarării insolvabilităţii, cu rea-credinţă, dobândesc

151

în orice mod active de la debitorii care îşi provoacă astfel insolvabilitatea;

    b) administratorii, asociaţii, acţionarii şi orice alte persoane care au provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea cu rea-credinţă, sub orice formă, a bunurilor mobile şi imobile proprietatea acesteia.

    (2) Persoana juridică răspunde solidar cu debitorul declarat insolvabil în condiţiile prezentului cod sau declarat insolvent dacă, direct ori indirect, controlează, este controlată sau se află sub control comun cu debitorul, dacă desfăşoară efectiv aceeaşi activitate sau aceleaşi activităţi ca şi debitorul şi dacă este îndeplinită cel puţin una dintre următoarele condiţii:

    a) dobândeşte, cu orice titlu, dreptul de proprietate asupra unor active corporale de la debitor, iar valoarea contabilă a acestor active reprezintă cel puţin jumătate din valoarea contabilă netă a tuturor activelor corporale ale dobânditorului;

    b) are raporturi comerciale contractuale cu clienţii şi/sau cu furnizorii, alţii decât cei de utilităţi, care, în proporţie de cel puţin jumătate, au avut sau au raporturi contractuale cu debitorul;

    c) are raporturi de muncă sau civile de prestări de servicii cu cel puţin jumătate dintre angajaţii sau prestatorii de servicii ai debitorului.”

Prin OUG 54/2010 privind unele măsuri pentru combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial nr. 421 din 23 iunie 2010, art. XI pct. 1, s-a modificat conţinutul articolului 27 din OG 92/2003, astfel., prin adăugarea unor noi fapte, prevăzându-se, la al. 2, că, pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, răspund solidar cu acesta şi următoarele persoane:

„ c) administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credinţă, nu şi-au îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate;

    d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale;

    e) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat restituirea sau rambursarea unor sume de bani de la bugetul general consolidat fără ca acestea să fie cuvenite debitorului.”

Această modificare a intrat în vigoare, aşa cum se stipulează expres la art. XXI, la data publicării ordonanţei în Monitorul Oficial, respectiv la 23 iunie 2010.

În cauză, organele fiscale au constatat, în urma unui control inopinat materializat în Procesul verbal nr. 11/12.01.2015 că societatea a desfăşurat activitate până în anul 2009, iar din anul

152

2010 nu a mai desfăşurat activitate comercială şi nu a mai obţinut venituri, astfel că 30.06.2014 înregistra pierdere contabilă.

Or, ţinând cont de principiul neretroactivităţii legii, pentru faptele petrecute până în 23.06.2010 nu i se poate antrena răspunderea în baza art. 27 al. 2 lit. d) C.pr.fisc., iar pentru omisiunea de a plăti ulterior acestei date nu se poate reţine reaua-credinţă, câtă vreme nu s-a relevat că societatea ar fi avut venituri din care să facă plăţi în contul obligaţiilor bugetare.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 496 şi art.498 C. proc. civ. Curtea a admis recursul, a casat sentinţa şi, în rejudecare, a admis cererea de chemare în judecată şi a anulat Decizia nr. 228/27.12.2015, a admis contestaţia şi a anulat Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. 84416/19.12.2014.

7. Modul de calcul al impozitului pe clădiri pentru persoanele juridice.

Art.253 alin. 1 Cod fiscalArt. 119 alin.1 şi art.1241(1) din OG nr.92/2003

Conform dispoziţiilor art.253 alin. 1 Cod fiscal, în cazul persoanelor juridice, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote de impozitare asupra valorii de inventar a clădirii. Conform alin. 6 astfel cum a fost modificat prin OG 30/2011 „ În cazul unei clădiri care nu a fost reevaluată, cota impozitului pe clădiri se stabileşte de consiliul local/Consiliul General al Municipiului Bucureşti între: a) 10% şi 20% pentru clădirile care nu au fost reevaluate în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referinţă;  b) 30% şi 40% pentru clădirile care nu au fost reevaluate în ultimii 5 ani anteriori anului fiscal de referinţă.

Conform pct.54 alin.1 Art. 253 - (1) În cazul persoanelor juridice, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote de impozitare asupra valorii de inventar a clădirii. din HG nr.44/2004, impozitul pe clădiri datorat de persoanele juridice care nu au efectuat reevaluarea în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referinţă se calculează pe baza cotei stabilite prin hotărârea consiliului local între 10% şi 20% care se aplică la valoarea de inventar a clădirii înregistrată în contabilitatea persoanei juridice.

Prin urmare, pentru anii fiscali 2010, 2011 impozitul pe clădiri a fost calculat prin aplicarea cotei de 7% stabilită prin HCL nr.411/2009 şi HCL nr.158/2010, asupra valorii de 171.918,71 lei, reprezentând valoarea clădirii, înregistrată în balanţa de verificare a societăţii la data de 31.12.2009 şi în

153

balanţa de verificare a societăţii la data de 31.12.2010. Pentru anii fiscali 2012, 2013, prin aplicarea cotei de 30%, stabilită prin HCL nr.408/2011 şi HCL nr.241/2012, asupra valorii de 171.918,71 lei, reprezentând valoarea clădirii, înregistrată în balanţa de verificare a societăţii la data de 31.12.2009 şi în balanţa de verificare a societăţii la data de 31.12.2010. Pentru anul fiscal 2014, prin aplicarea cotei de 32%, stabilită prin HCL nr.135/2013, asupra valorii de 171.918,71 lei, reprezentând valoarea clădirii înregistrată în balanţa de verificare a societăţii la data de 31.01.2014, pentru luna ianuarie, şi pentru perioada februarie-decembrie 2014, asupra valorii de 157.715,72 lei, reprezentând valoarea clădirii, înregistrată în balanţa de verificare a societăţii din lunile februarie-noiembrie 2014. Ca urmare a efectuării reevaluării la data de 31.12.2014, având în vedere prevederile art.253 alin.2 şi alin.5 din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, impozitul pe clădiri datorat pentru anul fiscal 2015 a fost calculat prin aplicarea cotei de 1,3% stabilită prin HCL nr.181/2014 la valoarea reevaluată a clădirii în sumă de 138.200 lei, înregistrată în balanţa de verificare a societăţii la data de 31.12.2014.

Totodată, în mod legal, pentru neachitarea la scadenţă de către debitor a obligaţiei de plată datorate bugetului local au fost stabilite, conform art. 119 alin.1 şi art.1241(1) din OG nr.92/2003, majorări de întârziere.

(Decizia nr. 160/R-CONT/8.02.2017)

Prin cererea formulată la data de 20.10.2015 şi înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş sub nr. 4572/109/2015, reclamanta SC M SRL, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Piteşti - Direcţia Economică - Serviciul Constatare Impunere Persoane Juridice a solicitat anularea Deciziei de impunere nr. F/61273/17.06.2015, a Deciziei nr. F/63218/17.06.2015 precum şi a Dispoziţiei nr. 1378/23.09.2015 prin care s-a respins contestaţia.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că pârâta a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 253 şi art. 254 alin.8 lit. c) Cod fiscal, apreciind că data la care s-a născut creanţa fiscală este data de 17.08.2005, data expirării termenului prevăzut în autorizaţia de construire nr. 944/17.08.2004, deşi o construcţie se consideră dobândită atunci când aceasta are pereţi şi acoperiş, deci are elemente structurale de bază în raport de care se încheie şi procesul verbal de recepţie. Ca atare, prima reevaluare a clădirii trebuia făcută în august 2013, iar pârâta trebuia să se raporteze la această dată în aplicarea cotei de impozit suplimentar pentru clădiri nereevaluate. A mai arătat reclamanta că în patrimoniul acesteia

154

valoarea investiţiei este diferenţiată în valoarea clădirii şi valoarea gardului, astfel că potrivit pct. 63 din Normele metodologice la Legea nr. 571/2003 este necesară diminuarea suprafeţei de teren pentru care se datorează impozitul pe teren cu suprafaţa construită la sol a clădirii respective. În privinţa majorărilor de întârziere s-a arătat că plata acestora este determinată de depăşirea termenului la care era necesară plata debitului principal după comunicarea acestuia.

Legal citat, pârâtul a formulat întâmpinare invocând excepţia inadmisibilităţii pentru Decizia de impunere nr. F/61273/17.06.2015 şi Decizia nr. F/63218/17.06.2015, iar pentru Dispoziţia nr. 1378/23.09.2015 a solicitat respingerea acţiunii. Excepţia invocată a fost respinsă prin încheierea din 22.02.1016.

Prin sentinţa nr.572 din 6 iunie 2016, Tribunalul Argeş – Secţia civilă – Complet specializat contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamantă, s-a dispus anularea Dispoziţiei nr. 1378/23.09.2015, s-a admis contestaţia, iar pe fond s-a anulat în parte Decizia de impunere nr. F/61273/17.06.2015, până la concurenţa sumei de 29.657 lei şi în parte, Decizia nr. F/63218/17.06.2015, până la concurenţa sumei de 11.768 lei.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că reclamanta a dobândit terenul în suprafaţă de 228,44 mp situat în mun. ***, prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. 1989/17.05.2004, fiindu-i emisă Autorizaţia de construire nr. 944/187.08.2004 pentru edificarea pe acest teren a unui imobil având funcţiunea de birouri. Edificarea imobilului clădire a fost finalizată în anul 2010, când s-a încheiat Procesul verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr. 434/12.08.2010, la aceeaşi dată emiţându-se şi calculul regularizării taxei pentru Autorizaţia de construire nr. 42453/12.08.2010, reclamanta depunând declaraţia privind valoarea reală a lucrărilor executate şi achitând taxa finală. Părţile au poziţii divergente în ceea ce priveşte data dobândirii clădirii impuse la plata impozitului.

S-au avut în vedere dispoziţiile art. 249 alin.1 şi 5 din Legea nr.571 din 22 decembrie 2003 privind Codul fiscal, text în vigoare începând cu data de 12 iunie 2015, faţă de data actului de bază contestat, precum şi dispoziţiile art. 254 alin.8 lit. c) din acelaşi act normativ, din conţinutul cărora rezultă că reclamanta datora impozit pentru clădirea având ca elemente structurale de bază pereţii şi acoperişul, de la data expirării termenului prevăzut în autorizaţia de construire dar numai pentru suprafaţa construită desfăşurată care are elementele structurale de bază ale unei clădiri, în speţă pereţi şi acoperiş.

Data dobândirii clădirii are relevanţă, reţine instanţa de fond în raport dispoziţiile pct. 63 din Hotărârea nr. 44 din 22 ianuarie 2004 (1) Data dobândirii/construirii clădirii, potrivit menţiunii prevăzute la art. 254 alin. (8) din Codul fiscal, determină

155

concomitent, în condiţiile Codului fiscal şi ale prezentelor norme metodologice, următoarele: a) datorarea impozitului pe clădiri; b) diminuarea suprafeţei de teren pentru care se datorează impozitul pe teren cu suprafaţa construită la sol a clădirii respective.”

Reclamanta a făcut dovada că în anul 2005, când a expirat autorizaţia de construire, clădirea nu exista, conform planşelor reprezentând ortofotoplanurile zonei, aceasta fiind finalizată în anul 2010 aşa cum rezultă din procesul verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr. 434/12.08.2010.Pârâta nu a probat momentul la care suprafaţa construită desfăşurată a dobândit elementele structurale de bază ale unei clădiri, în speţă pereţi şi acoperiş, astfel încât să se poată face aplicabile dispoziţiile art. 254 alin.8 lit. c) expus mai sus. Ca atare, data expirării autorizaţiei de construire nu poate fi considerată data dobândirii clădirii, dar nici data de 31.12.2007, stabilită de expertul cauzei fără să ţină cont de faptul că valoarea înregistrată în contul 231 „imobilizări corporale în curs de execuţie”a fost corectată la 31.01.2014 înregistrându-se în mod corect în contul 212 „construcţii”.

Faţă de aceste reţineri, tribunalul a înlăturat calculul făcut de expertul Ionescu, urmând a omologa calculul făcut de expertul B, faţă de data dobândirii clădirii astfel stabilită, urmând a prelua şi concluziile referitoare la obligaţia de reevaluare şi calculul majorărilor de întârziere şi a admis acţiunea astfel cum s-a reţinut în dispozitivul sentinţei.

Împotriva sentinţei a declarat recurs pârâtul Municipiu Piteşti – Direcţia Economică – Serviciul Constatare Impunere Persoane Juridice, invocând dispoziţiile art.488 pct.8 din Codul de procedură civilă, în sensul că hotărârea pronunţată este dată cu aplicarea greşită legii.

Arată că, procesul verbal de recepţie se întocmeşte la data expirării termenului prevăzut în autorizaţia de construire, consemnându-se stadiul lucrărilor, precum şi suprafaţa construită desfăşurată în raport cu care se stabileşte impozitul pe clădiri. Instanţa de fond a stabilit că în raport de textele lege privind aplicarea Codului de procedură fiscală, reclamanta datorează impozit pentru clădirea proprietatea sa, la data finalizării lucrărilor, respectiv de la data de 12.08.2010, când a fost încheiat procesul verbal de finalizare a lucrărilor cu nr.535/2010 şi nu de la data expirării termenului de finalizare a lucrărilor prevăzute în autorizaţia de construire. Termenul de valabilitate al autorizaţiei de construire nr.944/17.08.2004 a fost de 12 luni, iar agentul economic nu a solicitat nici prelungirea valabilităţii autorizaţiei, în condiţiile legii, care este cu cel puţin 15 zile înaintea termenului de expirare a valabilităţii autorizaţiei de construire. Data dobândirii clădirii are relevanţă, astfel cum stabilesc dispoziţiile art.63 din Hotărârea

156

nr.44/2004 – partea a II-a pentru aprovarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr.571/2003 privind Codul fiscal.

În ceea ce priveşte data dobândirii clădirii impuse la plata impozitului, arată recurentul, instanţa de fond, în mod greşit a stabilit că această dată corespunde cu data finalizării construcţiei care este anul 2010, când a fost încheiat procesul verbal de recepţie nr.434/12.08.2010. Pârâtul consideră că existenţa planşelor reprezentând ortofotoplanurile zonei nu pot face dovada cu privire la data dobândirii construcţiei, respectiv a datei de la care agentul economic datorează impozit pe clădiri, iar planurile care sunt întocmite şi eliberare de Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, nu pot face dovada decât a existenţei unei clădiri şi a poziţiei acesteia într-o anumită zona pe teritoriul unei localităţi. Verificarea stadiului în care se află o clădire autorizată se face potrivit legii speciale în această materie, respectiv a Legii nr.50/1991, prin întocmirea Procesului-verbal de recepţie la finalizarea lucrărilor, urmare verificărilor efectuate în termen de către proiectant şi reprezentantul primăriei, în calitatea sa de emitent al actului de autorizare.

Rezultă că lucrările de construcţii pentru clădirea din ***, în valoare de 111.883,55 lei, pentru care nu s-a solicitat prelungirea valabilităţii autorizaţiei, în condiţiile legii, au fost realizate la data expirării termenului prevăzut în Autorizaţia de construire nr.944/2004, respectiv data de 17.08.2005, aşa cum reiese din Declaraţia agentului economic privind valoarea reală a lucrărilor executate în baza autorizaţiei de construire menţionată, precum şi din balanţa de verificare de la data de 31.12.2005. Agentul economic nu a depus Declaraţia fiscală privind stabilirea impozitului pe clădiri, în termenul legal de 30 zile de la data dobândirii, respectiv data de 17.08.2015, potrivit art.254 alin.5 din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare.

Potrivit art.91 din OG nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală, dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale care se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală, respectiv data de 17.08.2005, data expirării termenului prevăzut de autorizaţia de construire, impozitul pe clădiri datorat de agentul economic menţionat în decizia de impunere, în sumă de 179.864 lei, a fost stabilit astfel: clădirea situată în *** a fost înregistrată în evidenţa fiscală la rolul nominal unic al reclamantei cu valoarea de inventar în sumă de 171.918,71 lei, iar impozitul pe clădiri a fost stabilit începând cu data de 01.01.2010, pentru perioada 2010-2015, conform prevederilor art.91 din OG nr.92/2003, cu modificările şi completările ulterioare; întrucât agentul economic nu a înregistrat în evidenţa contabilă, în perioada 2010-2014 nicio reevaluare a acestei clădiri, aşa cum rezultă din balanţele de verificare a societăţii,

157

prezentate de agentul economic organului fiscal, impozitul pe clădiri datorat de agentul economic pentru această perioadă a fost calculat potrivit prevederilor pct.54 alin.2 din Normele metodologice de aplicare a art.253 alin.6 din Legea nr.571/2003, aprobate prin HG nr.44/2004.

Având în vedere data dobândirii clădirii situate în ***, respectiv data de 17.08.2005, potrivit art.254 alin.8 lit. c) din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, impozitul pe clădiri datorat de reclamantă pentru perioada 2010-2015, este în sumă de 179.864 lei, stabilit prin Decizia de impunere nr. F/61273/17.06.2015, iar în ceea ce priveşte termenele la care clădirea trebuia reevaluată în raport de data finalizării construcţiei pârâtul arată că potrivit art.253 alin.6 din Legea nr.571/2003, în cazul unei clădiri care nu a fost reevaluată cota impozitului pe clădiri se stabileşte de consiliul local/Consiliul General al Municipiului Bucureşti între: 10% şi 20% pentru clădirile care nu au fost reevaluate în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referinţă; 30% şi 40% pentru clădirile care nu au fost reevaluate în ultimii 5 ani anteriori anului fiscal de referinţă. Astfel, potrivit dispoziţiilor art.253 alin.61 din acelaşi act normativ, cota impozitului pe clădiri prevăzută la alin.6 se aplică la valoarea de inventar a clădirii înregistrată în contabilitatea persoanelor juridice, până la sfârşitul lunii în care s-a efectuat prima reevaluare. Conform dispoziţiilor art.254 alin.8 lit.c) din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal cu modificările şi completările ulterioare data dobândirii clădirii este 17.08.2005, astfel, agentul economic avea posibilitatea să efectueze reevaluarea clădirii la data de 31.12.2008 respectiv la data de 31.12.2011.

În ceea ce priveşte suma datorată de reclamantă bugetului local cu titlu de majorări de întârziere pentru neplata la termen a impozitului pe clădire datorat de persoanele juridice, pârâtul arată că, potrivit art.1241 alin.1 din OG nr.92/2003R, prin excepţie de la prevederile art.119 alin.1 şi art.1201, pentru neachitarea la termenul de scadenţă de către debitor a obligaţiilor de plată datorate bugetelor locale, se datorează după acest termen majorări de întârziere.

Astfel, pentru neplata la termenele scadente a impozitului pe clădiri datorat de agentul economic, a fost emisă Decizia nr. F/63218/17.06.2015, referitoare la obligaţiile de plată accesorii în sumă de 100.351 lei, majorări de întârziere care au fost calculate până la data de 17.06.2015, pentru neplata la termenele scadente a impozitului pe clădiri datorat de agentul economic, conform OG nr.92/2003R.

De asemenea, pârâta menţionează că începând cu data de 1 iulie 2010, până la 31 decembrie 2015, nivelul majorării de întârziere este de 2% din cuantumul obligaţiilor fiscale principale

158

neachitate în termen, calculată pentru fiecare lună sau fracţiune de lună, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadenţă şi până la data stingerii sumei datorate inclusiv. Până la data de 30 iunie 2010, inclusiv, nivelul majorării de întârziere a fost de 0,1% pentru fiecare zi de întârziere, calculată pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadenţă şi până la data stingerii sumei datorate inclusiv. Pentru cele arătate solicită admiterea recursului, în sensul desfiinţării sentinţei recurate.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare la data de 13 octombrie 2016, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

În motivarea întâmpinării intimata arată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică, stabilind în mod corect încadrarea în drept a acesteia. Tribunalul a stabilit în mod just pe baza probelor administrate, constând în înscrisuri, evidenţele contabile ale reclamantei, planşele ortofotoplan şi expertiză contabilă faptul că imobilul în litigiu nu există din punct de vedre fizic la data de 17.08.2005, dată luată în calcul de recurentul-pârât. Chiar dacă termenul fixat iniţial pentru finalizarea lucrărilor a fost 17.08.2005, lucrările nu au putut fi terminate la data fixată prin autorizaţie, datorită problemelor care au apărut pe parcurs legate de faptul că termenul se află într-o zonă supusă frecvent inundaţiilor, care a necesitat lucrări suplimentare de consolidare, precum şi investiţiei care a trebuit să fie suplimentată peste nivelul avut în vedere iniţial. Astfel, edificarea imobilului clădire a fost finalizată abia în anul 2010, moment la care comisia de recepţie constituită cu participarea şi a delegatului Primăriei Municipiului Piteşti a încheiat procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr.434/12.08.2010. Impozitul pe clădiri se datorează şi se calculează potrivit dispoziţiilor Codului fiscal, care stabileşte în mod expres ce se înţelege prin noţiunea de „clădire”, norma de drept coroborându-se şi cu alte acte normative care reglementează regimul construcţiilor, respectiv cu Legea nr.50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii.

Impozitul pe clădire se datorează începând cu data dobândirii construcţiei, în sensul pe care Codul fiscal îl dă acestei sintagme, respectiv construcţia care să aibă pereţi şi acoperiş (art.254 alin.8 lit.c). În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art.37 din Legea nr.50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii.

Intimata susţine că afirmaţia recurentului-pârât potrivit căreia agentul economic nu a înregistrat nicio reevaluare a clădirii în perioada 2010-2014 nu subzistă în condiţiile în care reevaluarea trebuie realizată din 3 în 3 ani, iar în anul 2010 clădirea abia fusese terminată, astfel încât obligaţia de reevaluare încă nu se născuse în sarcina sa. Data dobândirii clădirii este elementul de bază în funcţie

159

de care curge şi obligaţia de plată a impozitului pe clădiri şi obligaţia reevaluării clădirilor din 3 în 3 ani, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond, iar această dată nu poate fi stabilită în altă modalitate decât cea avută în vedere de ansamblul dispoziţiilor legale care reglementează această materie.

Condiţia prevăzută de legiuitor pentru a considera o construcţie ca fiind finalizată şi, deci, dobândită, cuprinde două elemente care trebuie întrunite cumulativ: dacă s-au realizat toate elementele prevăzute în autorizaţie şi dacă s-a efectuat recepţia la terminarea lucrărilor. Or, în cazul de faţă, ambele elemente au fost cumulativ întrunite la data de 12 august 2010, astfel cum a reţinut şi instanţa de fond, dată la care a fost încheiat procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr.434/12.08.2010, împreună cu reprezentantul legal al autorităţii publice locale.

În acelaşi sens, planşele reprezentând ortofotoplanurile zonei care include *** demonstrează faptul că în anul 2005 – anul când a expirat autorizaţia de construcţie – clădirea nu exista, iar pârâtul, la rândul său, nu a prezentat dovezi în sensul celor pe care le pretinde.

Reclamanta-intimată arată că a fost pusă în situaţia de a face dovada unui fapt negativ, în condiţiile în care emitentul celor două decizii de impunere nu a fost în măsură să facă el însuşi dovada faptului pozitiv pe care îl afirmă.

În concluzie, intimata susţine că întreg probatoriul administrat indică drept dată a dobândirii construcţiei, data de 12.08.2010, iar nu 17.08.2005, astfel cum susţine recurentul-pârât, fără însă a proba, astfel că solicită instanţei să reţină că instanţa a procedat în mod corect atunci când a omologat calculul impozitului pe clădiri şi al accesoriilor la acesta, întocmit de expert B, cu luarea în calcul a acestei date, stabilind că societatea reclamantă datorează suma de 29.657 lei, cu titlu de impozit pe clădiri şi suma de 11.768 lei, cu titlu de obligaţii de plată accesorii, soluţie care trebuie menţinută ca fiind legală şi temeinică.

Examinând recursul prin prisma criticilor invocate, a probatoriului administrat în cauză şi a normelor de drept incidente, Curtea constată că este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse:

Este întemeiată critica recurentei conform căreia data dobândirii clădirii situată în ***, este data de 17.08.2005, data expirării perioadei de valabilitate a autorizaţiei de construcţie, pentru următoarele considerente:

Prin Autorizaţia de construcţie nr.944/17.08.2004 reclamanta M SRL a fost autorizată să execute un imobil - construcţie din elemente uşoare, termenul de valabilitate al autorizaţiei fiind stabilit, conform pct. B, din cuprinsul autorizaţiei, la 12 luni.

160

Conform pct.12 lit. D) „toate construcţiile proprietate particulară se declară, în vederea impunerii, la organele financiare teritoriale sau la unităţile subordonate acestora, după terminarea lor completă şi nu mai târziu de 15 zile de la data expirării termenului de valabilitate a autorizaţiei de construire/desfiinţare (inclusiv durata de execuţie a lucrărilor).

Potrivit dispoziţiilor art.254 alin.5 Cod fiscal „Orice persoană care dobândeşte, construieşte sau înstrăinează o clădire are obligaţia de a depune o declaraţie fiscală la compartimentul de specialitate al autorităţii administraţiei publice locale în a cărei rază de competenţă se află clădirea, în termen de 30 de zile de la data dobândirii, înstrăinării sau construirii.”, iar potrivit alin.8, în vigoare cu 01.01.2012 „Atât în cazul persoanelor fizice, cât şi în cazul persoanelor juridice, pentru clădirile construite potrivit Legii nr. 50/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, data dobândirii clădirii se consideră după cum urmează: a) pentru clădirile executate integral înainte de expirarea termenului prevăzut în autorizaţia de construire, data întocmirii procesului-verbal de recepţie, dar nu mai târziu de 15 zile de la data terminării efective a lucrărilor; b) pentru clădirile executate integral la termenul prevăzut în autorizaţia de construire, data din aceasta, cu obligativitatea întocmirii procesului-verbal de recepţie în termenul prevăzut de lege; c) pentru clădirile ale căror lucrări de construcţii nu au fost finalizate la termenul prevăzut în autorizaţia de construire şi pentru care nu s-a solicitat prelungirea valabilităţii autorizaţiei, în condiţiile legii, la data expirării acestui termen şi numai pentru suprafaţa construită desfăşurată care are elementele structurale de bază ale unei clădiri, în speţă pereţi şi acoperiş. Procesul-verbal de recepţie se întocmeşte la data expirării termenului prevăzut în autorizaţia de construire, consemnându-se stadiul lucrărilor, precum şi suprafaţa construită desfăşurată în raport cu care se stabileşte impozitul pe clădiri.”

Conform pct.61 din H.G.44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal” în forma în vigoare pe perioada de valabilitate a autorizaţiei de construcţie „(1) Prin expresia clădire dobândită se înţelege orice clădire intrată în proprietatea persoanelor fizice sau a persoanelor juridice”, iar pct. 62 dispune „(1) Atât în cazul persoanelor fizice, cât şi în cazul persoanelor juridice, pentru clădirile executate potrivit Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, republicată, cu modificările ulterioare, data dobândirii clădirii se consideră după cum urmează: a) pentru clădirile executate integral înainte de expirarea termenului prevăzut în autorizaţia de construire, data întocmirii procesului-verbal de recepţie, dar nu mai târziu de 15 zile de la data terminării efective a lucrărilor; b) pentru clădirile executate integral la

161

termenul prevăzut în autorizaţia de construire, data din aceasta, cu obligativitatea întocmirii procesului-verbal de recepţie în termenul prevăzut de lege; c) pentru clădirile ale căror lucrări de construcţii nu au fost finalizate la termenul prevăzut în autorizaţia de construire şi pentru care nu s-a solicitat prelungirea valabilităţii autorizaţiei, în condiţiile legii, la data expirării acestui termen şi numai pentru suprafaţa construită desfăşurată care are elementele structurale de bază ale unei clădiri, în speţă pereţi şi acoperiş. Procesul-verbal de recepţie se întocmeşte la data expirării termenului prevăzut în autorizaţia de construire, consemnându-se stadiul lucrărilor, precum şi suprafaţa construită desfăşurată în raport de care se stabileşte impozitul pe clădiri”. Pct.  63. (1) Data dobândirii/construirii clădirii, potrivit menţiunii prevăzute la pct. 62, determină concomitent, în condiţiile Codului fiscal şi ale prezentelor norme metodologice, următoarele: a) datorarea impozitului pe clădiri;”

Declaraţia fiscală privind stabilirea impozitului/taxei pe clădiri a fost depusă la data de 16.04.2015 de SC M SRL.

În raport de normele invocate, Curtea constată că în mod legal, recurentul a apreciat că data dobândirii construcţiei este data expirării perioadei de valabilitate a autorizaţiei de construire.

Conform art.39 din Legea nr.50/1991, „toate construcţiile proprietate personală, realizate în condiţiile prezentei legi, se declară în vederea impunerii la organele financiare teritoriale sau unităţi subordonate acestora, după terminarea lor completă şi nu mai târziu de 15 zile de la data expirării termenului prevăzut în autorizaţia de construire”.

Susţinerea reclamantei-intimate în sensul în care clădirea ar fi fost finalizată în august 2010, când a fost întocmit şi procesul verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr.434/12.08.2010, nu poate fi susţinută. Planurile ortofoto de la dosar, nu pot fi primite cu relevanţă juridică în susţinerea faptului că imobilul nu a fost edificat în anul 2005 ci în anul 2010, întrucât se indică anul 2005, fără menţionarea datei exacte la care au fost realizate, nefiind suficientă numai indicarea anului, câtă vreme valabilitatea autorizaţiei de construire a expirat la 17.08.2005, aşa încât relevante ar fi fost dovezi care să fie în mod cert ulterioare acestei date. În plus, rezoluţia la care sunt realizate planşele nu permite vizualizarea clară a existenţei sau inexistenţei unei anumite clădiri, iar în cele de la dosar este menţionat oraşul Bacău. Reclamantei, căreia, în lipsa solicitării prelungirii valabilităţii autorizaţiei, îi revenea sarcina de a dovedi că la data expirării termenului din autorizaţie, clădirea nu avea elementele structurale de bază ale unei construcţii – pereţi şi acoperiş, nu a făcut această dovadă.

Deşi s-a susţinut că imobilul nu a fost edificat în 2005, reclamanta nu a întocmit procesul verbal de recepţie la data expirării termenului prevăzut în autorizaţia de construire în care să se

162

consemneze stadiul lucrărilor, respectiv pretinsa împrejurare că imobilul nu a fost edificat, astfel cum impun dispoziţiile pct. 62 din H.G. 44/2004 teza finală.

Conform art.53 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr.50/1991, în cazul în care lucrările de construcţii nu au fost începute ori nu au fost executate integral în termenele stabilite prin autorizaţia de construire/desfiinţare potrivit prevederilor art. 52, investitorul poate solicita autorităţii emitente prelungirea valabilităţii autorizaţiei, obligaţie impusă de altfel şi prin autorizaţia de construire lit. D, pct. 10. Prelungirea valabilităţii autorizaţiei de construire/desfiinţare se va solicita cu cel puţin 15 zile înaintea datei expirării termenului de valabilitate şi se poate acorda, potrivit legii, o singură dată pentru cel mult 12 luni.

Autorizaţia de construire, conform art.54 alin.1 din Lg. 50/1991, îşi pierde valabilitatea prin neînceperea lucrărilor în termenul stabilit prin autorizaţie, dacă nu a fost solicitată prelungirea valabilităţii autorizaţiei „(2) În situaţiile prevăzute la alin.1 este necesară emiterea unei noi autorizaţii de construire”.

Faptul că reclamanta-intimată a declarat, că lucrările au fost finalizate la 12.08.2010, sens în care s-a încheiat procesul verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr. 434/12.08.2010, nu presupune de plano că imobilul a fost finalizat la această dată, întrucât nu s-a susţinut şi nu s-a făcut dovada că s-a solicitat prelungirea autorizaţiei de construcţie în condiţiile art. 53 şi 54 din Lg. 50/1991, ceea ce prezumă că imobilul a fost edificat în perioada de valabilitate a autorizaţiei. Prin referatul întocmit la data de 29.07.2010, în vederea realizării recepţiei finale de încheiere a lucrărilor (fila 78) şeful de proiect, a precizat că lucrările au început în august 2004 (fila 75).

Pe de altă parte, procesul verbal de recepţie la terminarea lucrărilor atestă că lucrarea era finalizată - adică avea toate elementele constructive prevăzute în autorizaţia de construire - la 12.08.2010, nu şi faptul că anterior acestei date nu avea elementele constructive de bază, adică pereţii şi acoperişul.

Ca atare, şi raţionamentul instanţei fundamentat pe opinia separată a expertului consilier B, conform căruia imobilul a fost finalizat în anul 2010, când s-a efectuat recepţia, este eronat.

Expertului desemnat de instanţă a susţinut că, din verificarea balanţelor anulate de verificare reiese că lucrările au fost finalizate la 31.12.2007, întrucât în luna decembrie s-au făcut ultimele înregistrări în contul 231 Imobilizări în curs de execuţie cu specificaţia „2004” (anul autorizaţiei). Valoarea totală înregistrată la 31.12.2007 în acest cont, 171.918,71 lei, rămâne neschimbată până la 31.01.2014 când se modifică şi se corectează în contabilitate la valoarea de 157.715,72 lei, înregistrându-se în contul 212 Construcţii.

163

Analiza înregistrărilor contabile, astfel expusă de expertul desemnat I, relevă faptul că în perioada 2007-2010 societatea reclamantă nu a efectuat înregistrări în contul Imobilizări în curs de execuţie cu specificaţia „2004”, prin urmare teza finalizării construcţiei în anul 2010 nu este susţinută, ci este contrazisă, de propriile înregistrări contabile.

Pe de altă parte, susţinerea expertului I privind finalizarea construcţiei în anul 2007, deşi este corect argumentată din punct de vedere contabil, nu demonstrează dobândirea, din punct de vedere fiscal, a construcţiei în acest an, deoarece expertul are în vedere finalizarea construcţiei din punct de vedere al efectuării/înregistrării ultimelor cheltuieli în contul de imobilizări în curs de execuţie. Or, dobândirea construcţiei presupune, prin raportare la disp. art. 254 al. 8 lit. c) C.fisc., expirarea termenului prevăzut în autorizaţie şi edificarea construcţiei în elementele structurale de bază. Or, înregistrările contabile analizate de expert nu atestă în concret ce reprezintă suma de 6787,61 lei, înregistrată în luna decembrie ca fiind cheltuită pentru execuţia imobilului autorizat în anul 2004. Raportându-se la dispoziţiile legale menţionate, Curtea are în vedere că nu orice cheltuială este relevantă pentru stabilirea momentului finalizării construcţiei, ci numai aceea care ar atesta edificarea elementelor constructive de bază - pereţi şi acoperiş, aspect cu privire la care înregistrările contabile nu sunt edificatoare.

Potrivit dispoziţiilor art.91 Cod procedură (1) Dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepţia cazului în care legea dispune altfel. (2) Termenul de prescripţie a dreptului prevăzut la alin. (1) începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală potrivit art. 23, dacă legea nu dispune altfel.

Prin urmare,în condiţiile în care plata impozitului pe clădiri este anuală, conform art. 255 alin. 1 Cod fiscal, în mod legal s-a procedat la calcularea impozitului începând cu anul 2010. În ceea ce priveşte împrejmuirea în valoare de 37504,68 lei în Dispoziţia nr. 1378/23.09.2015 s-a precizat că aceasta a fost înregistrată în evidenţa fiscală la data de 31.01.2014, pentru care agentul economic nu datorează impozit în condiţiile legii

De asemenea, reţinând ca dată a dobândirii clădirii 17.08.2005, este fondată şi critica recurentei conform căreia agentul economic avea obligaţia să efectueze reevaluarea clădirii la data de 31.12.2008 şi 31.12.2011 şi nu la data de 31.12.2014, cum a statuat implicit instanţa de fond reţinând ca dată a dobândirii clădirii –12.08.2010.

Conform dispoziţiilor art.253 alin. 1 Cod fiscal, în cazul persoanelor juridice, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote de impozitare asupra valorii de inventar a clădirii. Conform alin. 6 astfel cum a fost modificat prin OG 30/2011 „ În cazul unei

164

clădiri care nu a fost reevaluată, cota impozitului pe clădiri se stabileşte de consiliul local/Consiliul General al Municipiului Bucureşti între: a) 10% şi 20% pentru clădirile care nu au fost reevaluate în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referinţă;  b) 30% şi 40% pentru clădirile care nu au fost reevaluate în ultimii 5 ani anteriori anului fiscal de referinţă.

Conform pct.54 alin.1 Art. 253 - (1) În cazul persoanelor juridice, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote de impozitare asupra valorii de inventar a clădirii. din HG nr.44/2004, impozitul pe clădiri datorat de persoanele juridice care nu au efectuat reevaluarea în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referinţă se calculează pe baza cotei stabilite prin hotărârea consiliului local între 10% şi 20% care se aplică la valoarea de inventar a clădirii înregistrată în contabilitatea persoanei juridice.

Prin urmare, pentru anii fiscali 2010, 2011 impozitul pe clădiri a fost calculat prin aplicarea cotei de 7% stabilită prin HCL nr.411/2009 şi HCL nr.158/2010, asupra valorii de 171.918,71 lei, reprezentând valoarea clădirii, înregistrată în balanţa de verificare a societăţii la data de 31.12.2009 şi în balanţa de verificare a societăţii la data de 31.12.2010. Pentru anii fiscali 2012, 2013, prin aplicarea cotei de 30%, stabilită prin HCL nr.408/2011 şi HCL nr.241/2012, asupra valorii de 171.918,71 lei, reprezentând valoarea clădirii, înregistrată în balanţa de verificare a societăţii la data de 31.12.2009 şi în balanţa de verificare a societăţii la data de 31.12.2010. Pentru anul fiscal 2014, prin aplicarea cotei de 32%, stabilită prin HCL nr.135/2013, asupra valorii de 171.918,71 lei, reprezentând valoarea clădirii înregistrată în balanţa de verificare a societăţii la data de 31.01.2014, pentru luna ianuarie, şi pentru perioada februarie-decembrie 2014, asupra valorii de 157.715,72 lei, reprezentând valoarea clădirii, înregistrată în balanţa de verificare a societăţii din lunile februarie-noiembrie 2014. Ca urmare a efectuării reevaluării la data de 31.12.2014, având în vedere prevederile art.253 alin.2 şi alin.5 din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, impozitul pe clădiri datorat pentru anul fiscal 2015 a fost calculat prin aplicarea cotei de 1,3% stabilită prin HCL nr.181/2014 la valoarea reevaluată a clădirii în sumă de 138.200 lei, înregistrată în balanţa de verificare a societăţii la data de 31.12.2014.

Totodată, în mod legal, pentru neachitarea la scadenţă de către debitor a obligaţiei de plată datorate bugetului local au fost stabilite, conform art. 119 alin.1 şi art.1241(1) din OG nr.92/2003, majorări de întârziere.

Pentru aceste considerente Curtea, în baza art. 496 şi art. 498 alin. 1 C. proc. civ. a admis recursul pârâtului, a casat sentinţa şi, în rejudecare, a respins în tot cererea reclamantei.

165

8. Incidenţa cazului bine justificat, conform art.2 alin.1 lit.t) din Legea nr.554/2004.

Art. 2 alin.1 lit. t) din Legea nr.554/2004Art. 308 din Statutul profesiei de avocat

Curtea a constatat că, din ansamblul probelor administrate, faţă de argumentele aduse în cererea de suspendare, nu se poate reţine nici incidenţa cazului bine justificat, conform art.2 alin.1 lit.t) din Legea nr.554/2004, la o verificare sumară rezultând că decizia nr.86/7.09.2016 a fost emisă în conformitate cu art.18 din Legea nr.51/1995 şi art.308 din Statutul profesiei de avocat.

Potrivit art.308 din Statut, la sfârşitul perioadei de stagiu, avocatul este obligat să susţină examenul de definitivare. Avocatul stagiar declarat respins sau care nu s-a prezentat la examenul de definitivat, precum şi cel care nu a promovat examenul de absolvire a I.N.P.P.A. sunt înscrişi din oficiu în următoarea sesiune a examenului de definitivat/absolvire a I.N.P.P.A. Avocatul stagiar respins sau care nu s-a prezentat la 3 sesiuni ale examenului de definitivat/absolvire a I.N.P.P.A. va fi exclus din profesie.

Faţă de succesiunea datelor în cauză, rezultă că reclamantul-intimat a fost declarat respins la două sesiuni ale examenului de definitivat şi nu s-a prezentat la trei astfel de sesiuni în perioada ulterioară admiterii sale în profesia de avocat.

Îndoiala serioasă la care se referă Legea contenciosului administrativ, vizează împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care se repercutează asupra legalităţii actului administrativ, fiind necesar să rezulte, fie din conţinutul actului, fie din dovezi concrete aduse în faţa instanţei, că actul este afectat de o cauză de nulitate.

(Decizia nr. 171/R-CONT/09 Februarie 2017)

Prin cererea înregistrată la data de 27.09.2016 reclamantul GC a chemat în judecată pe pârâtul Baroul Argeş, solicitând suspendarea executării deciziei nr. 86/07.09.2016 a Consiliului Baroului Argeş până la soluţionarea definitivă a acţiunii în anulare.

Prin sentinţa nr.881/14.10.2016, Tribunalul Argeş a admis cererea şi a dispus suspendarea executării deciziei nr. 86/07.09.2016 a Consiliului Baroului Argeş până la soluţionarea definitivă a acţiunii în anulare.

166

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs Baroul Argeş solicitând admiterea acestuia, casarea sentinţei şi în rejudecare respingerea cererii de suspendare a efectelor actului administrativ.

În motivare, se susţine că hotărârea este insuficient motivată, raportat la condiţiile prevăzute de lege pentru suspendarea efectelor actului administrativ, fiind încălcate cerinţele prevăzute de art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Judecătorul fondului nu a analizat în mod efectiv argumentele apelantului, nu a procedat la o înlăturare motivată şi argumentată a susţinerilor din întâmpinarea formulată şi nici nu a prezentat în concret motivele de fapt şi de drept care au format convingerea sa.

Se critică sentinţa şi deoarece instanţa de fond, analizând condiţia existenţei cazului bine justificat, a considerat că acesta este dovedit doar prin existenţa motivelor medicale care l-au împiedicat pe reclamant să participe a doua oară consecutiv la susţinerea examenului de definitivare în profesie.

Judecătorul fondului, analizând condiţia pagubei iminente, a ignorat dispoziţiile art.183 din Statutul profesiei de avocat care interzic avocatului stagiar să aibă clientelă proprie şi impun acestuia să-şi exercite profesia numai în cadrul formei de organizare a profesiei unde îşi desfăşoară activitatea avocatul îndrumător.

Este prezentată în detaliu situaţia de fapt cu privire la cererea formulate de reclamant pentru amânarea susţinerii examenului de definitivare, arătându-se că prin decizia nr.4/20.01.2016, Consiliul Baroului Argeş a constatat incidenţa art.301 alin.5 din Statut, coroborate cu art.1 alin.2 din Hotărârea nr.525/2012 a Consiliului U.N.B.R. privind Regulamentul de organizare şi desfăşurare a examenului de absolvire a Institutului Naţionale pentru Pregătirea şi Perfecţionarea Avocaţilor.

Competenţa pronunţării asupra cererii de amânare a susţinerii examenului de definitivat aparţine Consiliului de Conducere a INPPA, astfel că în mod corect nu s-a pronunţat Consiliul Baroului asupra cererii de suspendare a susţinerii examenului.

Stagiul se poate prelungi de Consiliul Baroului motivat, pentru un an, la sfârşitul perioadei iniţiale de stagiatură de 2 ani, şi numai dacă sunt respectate celelalte condiţii obligatorii prevăzute în art.301 din Statut.

Nu a fost posibilă prelungirea stagiului, deoarece reclamantul a terminat stagiul în anul 2011, participând la examenul de definitivat pe care nu l-a promovat şi a beneficiat de amânarea susţinerii examenului din partea INPPA, prelungindu-i-se stagiul în anul 2014.

Termenul pentru acţionarea în justiţie împotriva răspunsului dat cererii de amânare a susţinerii examenului a expirat

167

la 8.06.2016, astfel că singura situaţie în care se afla reclamantul şi prin care ar fi putut uza de Legea nr.554/2004, era cea a lipsei răspunsului în termen legal din partea Consiliului de conducere a INPPA.

Prin urmare, decizia de excludere nr.86/7.09.2016 nu poate fi analizată decât sub aspectul legalităţii, în sensul respectării procedurii de emitere şi a îndeplinirii condiţiilor impuse de lege pentru a interveni sancţiunea excluderii.

Reclamantul a încălcat obligaţia prevăzută la art.308 alin.1 din Statut de a susţine examenul de definitivare organizat în sesiunea octombrie 2012, fiind înscris şi susţinând examenul de definitivare în sesiunea septembrie-noiembrie 2013, când a fost declarat respins. În anul 2014, reclamantul a lipsit la examenul de definitivare, iar în anul 2015 a lipsit la examen, fiindu-i respinsă cererea de amânare a susţinerii examenului.

Ca atare, în prezent reclamantul este respins la două sesiuni a examenului de definitivat şi nu s-a prezentat la trei sesiuni ale examenului.

Se arată că nu se poate reţine îndeplinirea cazului bine justificat, neexistând argumente aparente de nelegalitate, în condiţiile în care reclamantul nu a formulat niciodată cerere de prelungire a stagiului, pe care l-a finalizat în anul 2011.

Condiţia pagubei iminente nu este îndeplinită, de vreme ce art.216 din Statutul profesiei de avocat obligă avocatul stagiar să încheie contract de colaborare cu avocatul îndrumător, iar potrivit art.183 din Statut, stagiarul nu are dreptul la clientelă proprie, decât prin intermediul formei de organizare a profesiei cu care colaborează.

În ce priveşte cauzele în care reclamantul a acordat asistenţă juridică din oficiu, se susţine că acesta are posibilitatea de a solicita stabilirea părţii din onorariul cuvenit până în septembrie 2016, data excluderii, ulterior fiind desemnat un alt apărător din oficiu.

Nu se poate reţine paguba iminentă şi datorită faptului că reclamantul desfăşoară şi alte activităţi, pe lângă avocatură, care îi asigură cele necesare existenţei.

La 15.11.2016 a fost depusă la dosar adresa emisă de instanţa supremă în care se arată că s-a formulat cerere de strămutare a prezentei cauze de pe rolul Curţii de Apel Piteşti.

GC a formulat întâmpinare invocând prealabil excepţia lipsei de interes în promovarea recursului, în condiţiile în care prin decizia nr.91/19.10.2016 Baroul Argeş a decis reînscrierea intimatului în tabloul avocaţilor cu drept de exercitare a profesiei, decizia având valabilitate până la soluţionarea definitivă a acţiunii în anulare.

168

Subsidiar, se invocă excepţia lipsei obiectului recursului, deoarece efectele sentinţei nr.881/14.10.2016 au încetat prin emiterea deciziei nr.91/2016.

Se solicită respingerea recursului ca nefondat, întrucât sentinţa atacată cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, judecătorul fondului arătând că este incident art.2 lit.t) din Legea nr.554/2004, în condiţiile în care neprezentarea la examenul de definitivat s-a datorat unor motive medicale.

Preluarea în considerente a unei părţi din argumentele invocate în cadrul dezbaterilor de către una din părţi, este acceptabilă din punctul de vedere al cerinţelor art.261 alin.1 pct.5 şi 6 Cod procedură civilă, aşa cum a reţinut instanţa supremă în decizia nr.1312/2014.

Se susţine excepţia nulităţii recursului în condiţiile în care nu este indicat niciunul din motivele de casare, prevăzute de art.488 alin.1 Cod procedură civilă.

Or, recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, potrivit art.489 alin.1 Cod procedură civilă.

Se solicită respingerea criticilor de netemeinicie, întrucât acestea constituie apărări de fond, care nu se pot încadra în motivele de nelegalitate prevăzute de normele procedurale.

Lipsa de la susţinerea examenului de absolvire a cursurilor INPPA nu s-a datorat lipsei de preocupare, ci unor motive obiective şi nu este nejustificată. Cazul bine justificat este susţinut de necesitatea păstrării dreptului câştigat, respectiv calitatea de avocat stagiar, dobândită la 20.01.2010, recomandarea R/89/8 a Consiliului de Miniştri din cadrul Consiliului Europei prevăzând necesitatea protecţiei jurisdicţionale provizorii în materie administrativă, executarea imediată şi integrată a actelor administrative contestate putând cauza persoanelor prejudicii ireparabile care trebuie evitate.

La termenul din 9 februarie 2017, Curtea faţă de dispoziţiile art.28 alin.1 din Legea nr.554/2004, reţinând completarea prevederilor Legii contenciosului administrativ cu cele ale Noului Cod de procedură civilă, a constatat îndeplinite condiţiile formale ale recursului, potrivit art.486 C.proc.civ.

Excepţiile ridicate în întâmpinarea depusă la filele 21-23 au fost respinse, anterior acordării cuvântului în dezbateri asupra recursului.

Astfel, s-a reţinut că în cauză nu este incidentă nulitatea recursului, deoarece nu s-ar fi indicat motivele de casare a sentinţei, în sensul indicării ipotezelor art.488 alin.1 Cod procedură civilă, aplicabile. Din argumentele aduse în recurs, Curtea poate concluziona încadrarea acestora în prevederile art.488 alin.1, în aplicarea art. 489 C.proc.civ. În primul rând, se reţine că legea se referă la motivarea recursului iar nu la indicarea ipotezei reglementată de art. 488 alin. 1 C.proc.civ., în care s-ar încadra

169

criticile aduse hotărârii. În al doilea rând, se reţine că, deşi în recurs nu s-au indicat expres ipotezele art.488 alin.1 NCPC, care ar putea fi incidente în cauză, prin analogie faţă de art. 493 alin. 3 NCPC, instanţa poate constata dacă motivele se încadrează în cele prevăzute la art. 488 alin. 1 NCPC.

Curtea constată totodată, în temeiul art.22 C.proc.civ., că motivele invocate în recurs sunt susceptibile de încadrare în dispoziţia art.488 alin.1 pct.5, 6 şi 8 NCPC, în sensul că hotărârea a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, hotărârea nu este motivată potrivit legii, respectiv a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, în speţă, prevederile Legii nr.51/1995 şi ale Statutului profesiei de avocat prin raportare la art. 14 şi art.15 din Legea nr.554/2004.

Excepţia lipsei de interes în promovarea căii de atac nu a fost primită, în condiţiile în care din decizia nr.91/19.10.2016 rezultă că aceasta a fost emisă în vederea executării hotărârii din 14.10.2016, pronunţată de Tribunalul Argeş în dosarul nr.4780/109/2016. În conţinutul acestei decizii se arată că va produce efecte până la soluţionarea definitivă a acţiunii în anulare, deoarece în dispozitivul hotărârii din 14.10.2016 s-a dispus suspendarea executării deciziei nr.86/7.09.2016 a Consiliului Baroului Argeş până la soluţionarea definitivă a acţiunii în anulare. Atare menţiune, însă, nu are relevanţă asupra soluţiei ce se poate pronunţa ca urmare a exercitării recursului împotriva hotărârii de suspendare, întrucât menţiunea din dispozitiv, regăsită şi în decizia nr.91/2016, face aplicarea art.15 alin.1 din Legea nr.554/2004, care se referă la întinderea în timp a efectelor măsurii suspendării, în cazul în care aceasta este definitivă.

În ipoteza admiterii recursului exercitat împotriva hotărârii de suspendare, măsura dispusă, împreună cu toate efectele sale, încetează pentru viitor, astfel că nu se poate reţine că menţiunea din dispozitiv, cu privire la suspendarea deciziei nr.86/2016 până la soluţionarea definitivă a acţiunii în anulare, împiedică soluţionarea recursului sau se opune unei eventuale admiteri a acestuia.

Ca atare, interesul în exercitarea recursului împotriva hotărârii de suspendare, este evident, fiind reprezentat de folosul practic urmărit, anume casarea acesteia şi respingerea cererii de suspendare.

Nu s-a reţinut nici faptul că recursul nu are obiect, în condiţiile emiterii deciziei nr.91/2016, deoarece ar fi încetat efectele sentinţei care face obiectul recursului.

Pe de o parte, obiectul recursului este însăşi hotărârea atacată, care există, nefiind desfiinţată, iar pe de altă parte, decizia nr.91/2016, fiind emisă în scopul executării sentinţei nr.881/2016, nu produce consecinţa încetării efectelor sentinţei, aceasta realizându-

170

se numai în ipoteza admiterii căii de atac şi desfiinţării măsurii dispuse.

Dacă s-ar raţiona aşa cum susţine intimatul, s-ar ajunge ca prin punerea în executare a unei măsuri, dispuse de prima instanţă, recursul să nu poată fi exercitat sau să fie respins în toate cazurile, deşi autoritatea care a pus în executare hotărârea are un interes să desfiinţeze măsura provizorie. Or, hotărârea judecătorească poate fi desfiinţată numai prin intermediul căilor de atac, astfel că emiterea unui act administrativ, chiar cu efect de recunoaştere a măsurilor dispuse, nu poate determina încetarea efectelor hotărârii judecătoreşti, pe care se întemeiază actul administrativ, deoarece punerea în executare de bună voie a hotărârii nu înlătură posibilitatea părţii de a exercita calea de atac, atâta vreme cât partea nu a achiesat la hotărâre în condiţiile art.463 Cod procedură civilă.

În ce priveşte incidenţa art.488 alin.1 pct.6 Cod procedură civilă, Curtea reţine că hotărârea este susceptibilă de casare, atunci când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei.

Nu se poate reţine aplicarea acestei dispoziţii normative, chiar în raport de motivarea sumară a hotărârii atacate, deoarece din aceasta se poate desprinde concluzia analizării atât a cazului bine justificat cât şi a condiţiei cumulative a pagubei iminente, potrivit art.2 lit.t) şi ş) din Legea nr.554/2004.

Asupra aplicării art.488 alin.1 pct.8 NCPC, Curtea constată că preponderent criticile vizează greşita aplicare a normelor de drept material, susţinându-se că instanţa a ignorat prevederile Legii nr.51/1995 şi ale Statutului profesiei de avocat, pe care, în aplicarea art.14 şi art.15 din Legea nr.554/2004, tribunalul trebuia să le aibă în vedere pentru analizarea cererii de suspendare.

Curtea reţine că prevederile menţionate se încadrează în ipoteza art488 alin.1 pct.8 Cod procedură civilă, inclusiv cele regăsite în Legea contenciosului administrativ, care deşi au o strânsă legătură cu procedura de suspendare a executării actului administrativ, reglementează condiţiile de fond în care poate fi dispusă o asemenea măsură.

Cerinţa cazului bine justificat, la care se referă art. 14 alin. 1 rap. la art. 2 alin. 1 lit. t) din Legea nr.554/2004, vizează inclusiv împrejurări legate de starea de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ, astfel că instanţa poate fi chemată să analizeze dispoziţiile legale în temeiul cărora a fost emis actul administrativ atacat, pentru a statua asupra cerinţelor suspendării.

În speţă, cererea a fost întemeiată pe prevederile art.15 din Legea nr.554/2004 prin trimitere la art.2 alin.1 lit.ş) şi t) din acelaşi act normativ, reglementând condiţiile suspendării executării

171

actului administrativ, aducându-se critici în legătură cu situaţia de fapt reţinută şi invocându-se greşita aplicare a prevederilor Legii nr.51/1995 şi ale Statutului profesiei de avocat.

În acest context, Curtea constată că art.2 lit.ş) şi t) din Legea nr.554/2004 reglementează paguba iminentă şi cazul bine justificat, condiţii ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru a se putea dispune suspendarea executării actului administrativ în temeiul art.15 rap. la art.14 alin.1 din Legea nr.554/2004.

Paguba iminentă este definită drept prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public, iar cazul bine justificat reprezintă împrejurările legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.

Curtea reţine că argumentele aduse de reclamant au fost analizate sumar de către judecătorul fondului, deoarece acestea nu pot fi examinate detaliat în procedura suspendării.

Însă dincolo de acest aspect, Curtea constată că motivele învederate şi reţinute de către tribunal nu se încadrează în prevederile art.2 alin.1 lit.ş) din Legea nr.554/2004. Astfel, nu se poate reţine că prin emiterea deciziei nr.86/2016 s-a produs reclamantului un prejudiciu material ireparabil sau că se poate imagina un prejudiciu viitor, în condiţiile avute în vedere de Legea contenciosului administrativ.

Reclamantul susţine necesitatea evitării pagubei iminente şi ireparabile, deoarece ar fi lipsit de veniturile rezultate din exercitarea acestei profesii şi lipsirea clienţilor de o apărare adecvată.

Curtea reţine însă că, la dosarul de fond nu au fost depuse dovezi cu privire la exercitarea efectivă a profesiei, iar pe de altă parte, că potrivit art.19 din Legea nr.51/1995 activitatea avocatului stagiar trebuie să fie îndrumată de un avocat definitiv.

Totodată, potrivit art.295 din Statutul profesiei de avocat, pentru a fi înscris în Tabloul avocaţilor stagiari cu drept de exercitare a profesiei, avocatul stagiar va înregistra la barou un contract de colaborare profesională sau un contract de salarizare în interiorul profesiei, care va cuprinde clauze obligatorii privind formarea profesională iniţială, încheiat cu o formă de exercitare a profesiei, sub îndrumarea unui avocat care îndeplineşte condiţiile prevăzute de art.19 din lege.

Articolul 183 din Statut prevede la alin.1 lit.f) şi g) că avocatul colaborator are dreptul de a avea clientelă proprie numai prin intermediul formei de exercitare a profesiei la care colaborează şi cu condiţia informării corespunzătoare a baroului, iar avocatul salarizat în interiorul profesiei nu are drept la clientelă proprie.

172

Ca atare, avocatul stagiar nu poate exercita profesia în afara contractului de colaborare la care se referă legea, astfel că nu se poate reţine ca îndeplinită condiţia pagubei iminente.

Pe de altă parte, repartizarea pentru efectuarea serviciului avocaţial în cauzele în care asistenţa judiciară se acordă din oficiu are în vedere tabloul avocaţilor, faţă de care nu se poate reţine dovedirea unei frecvenţe ridicate a desemnării în asemenea cauze.

De asemenea, faptul că serviciul respectiv trebuie asigurat de către avocatul desemnat nu se opune unei noi desemnări, a altui avocat, în condiţiile în care cel iniţial nu mai poate presta asistenţa judiciară.

În contextul în care nu este îndeplinită una din cele două condiţii cumulative impuse de art.15 raportat la art.14 din Legea nr.554/2004, nu se poate dispune măsura suspendării, astfel că şi în ipoteza în care s-ar putea reţine îndeplinirea cazului bine justificat, conform art.2 alin.1 lit.t) din Legea contenciosului administrativ, faţă de caracterul cumulativ al condiţiilor prevăzute de lege, măsura suspendării nu poate fi dispusă.

Dincolo de acest aspect, însă, Curtea constată că din ansamblul probelor administrate, faţă de argumentele aduse în cererea de suspendare, nu se poate reţine nici incidenţa cazului bine justificat, conform art.2 alin.1 lit.t) din Legea nr.554/2004, la o verificare sumară rezultând că decizia nr.86/7.09.2016 a fost emisă în conformitate cu art.18 din Legea nr.51/1995 şi art.308 din Statutul profesiei de avocat.

Potrivit art.308 din Statut, la sfârşitul perioadei de stagiu, avocatul este obligat să susţină examenul de definitivare. Avocatul stagiar declarat respins sau care nu s-a prezentat la examenul de definitivat, precum şi cel care nu a promovat examenul de absolvire a I.N.P.P.A. sunt înscrişi din oficiu în următoarea sesiune a examenului de definitivat/absolvire a I.N.P.P.A. Avocatul stagiar respins sau care nu s-a prezentat la 3 sesiuni ale examenului de definitivat/absolvire a I.N.P.P.A. va fi exclus din profesie.

Faţă de succesiunea datelor în cauză, rezultă că reclamantul-intimat a fost declarat respins la două sesiuni ale examenului de definitivat şi nu s-a prezentat la trei astfel de sesiuni în perioada ulterioară admiterii sale în profesia de avocat.

Îndoiala serioasă la care se referă Legea contenciosului administrativ, vizează împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care se repercutează asupra legalităţii actului administrativ, fiind necesar să rezulte, fie din conţinutul actului, fie din dovezi concrete aduse în faţa instanţei, că actul este afectat de o cauză de nulitate.

Or, decizia nr.86/2016 este pe larg motivată, cuprinde trimiteri la textele de lege aplicabile, Baroul susţinând că

173

reclamantul nu a formulat cerere de prelungire a stagiului, ci numai cerere de amânare a susţinerii examenului de definitivat.

Pe de altă parte, cauzele obiective care l-au împiedicat pe reclamant să se prezinte la examenele anterioare, pentru dobândirea titlului profesional de avocat definitiv, nu au relevanţă asupra prelungirii stagiului, iar decizia a cărei suspendare se solicită se întemeiază şi pe acest aspect, respectiv faptul că reclamantului nu i-a mai fost prelungit stagiul.

Ca atare, cum nu se poate reţine îndeplinirea cumulativă a cerinţelor impuse de art.15 raportat la art.14 alin.1 din Legea nr.554/2004, Curtea constată că cererea nu putea fi admisă.

Pentru aceste considerente, în temeiul art.15 din Legea nr.554/2004, raportat la art.496 Cod procedură civilă, Curtea a admis recursul, a casat sentinţa şi, în rejudecare, a respins cererea de suspendare.

9. Executor judecătoresc. Noţiunea de persoană impozabilă.

Art. 127 alin. 1 şi 2 Cod fiscalArt. 2 din Legea nr. 188/2000

Potrivit art. 127 alin. 1 şi 2 Cod fiscal: „(1) Este considerată persoană impozabilă orice persoană care desfăşoară, de o manieră independentă şi indiferent de loc, activităţi economice de natura celor prevăzute la alin. (2), oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activităţi. (2) În sensul prezentului titlu, activităţile economice cuprind activităţile producătorilor comercianţilor sau prestatorilor de servicii, inclusiv activităţile extractive, agricole şi activităţile profesiilor libere sau asimilate acestora. De asemenea, constituie activitate economică exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate.”

Executorul judecătoresc, potrivit art. 2 din Legea nr. 188/2000, este învestit să îndeplinească un serviciu de interes public, iar conform art. 39 alin. 1 are dreptul, pentru serviciul prestat, la „onorarii minimale şi maximale”.

Ca urmare, executorul judecătoresc desfăşoară o profesie liberă, producătoare de venituri, activitatea sa fiind una economică, fapt pentru care se include definiţiei persoanei impozabile, aşa cum este definită de art. 127 alin. 1 Cod fiscal.

Nu poate fi reţinută susţinerea recurentului că este o instituţie publică ce desfăşoară activităţi în calitate de autoritate publică.

(Decizia nr. 210/R-CONT/21 Februarie 2017)

174

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la 19.11.2015, sub nr.796/46/2015 înregistrat la data de 19 noiembrie 2015, MR, în contradictoriu cu Statul Român şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vâlcea, a formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. VL 98/47/13.05.2015 prin care a solicitat desfiinţarea acesteia întrucât executorul judecătoresc nu este persoană impozabilă în ceea ce priveşte taxa pe valoarea adăugată, astfel că atribuirea calităţii de persoană impozitabilă în scopul de a plăti taxă pe valoarea adăugată este nelegală, inclusiv completarea Codului de Înregistrarea Fiscală cu prefixul RO.

La data de 18.01.2016 Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Piteşti în raport de dispoziţiile art.95 alin.1 Cod procedură civilă, art.218 alin.2 Cod procedură civilă şi art.10 din Legea nr.554/2004.

În ceea ce priveşte fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată, întrucât atribuirea calităţii de plătitor de TVA s-a făcut la solicitarea acestuia, la data de 10.03.2015 BEJ RM a depus declaraţia 070 solicitând înregistrarea în scopuri de TVA conform art.152 alin.1 Cod fiscal, ca urmare a depăşirii plafonului de scutire.

Prin sentinţa nr.58/F-CONT din 09 martie 2016, Curtea de Apel Piteşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Cauza a fost înregistrată la Tribunalul Vâlcea sub acelaşi număr.

Prin sentinţa nr.802 din 19 mai 2016, Tribunalul Vâlcea a respins cererea, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut că problema de drept vizează legalitatea deciziei VL 98/47/13 mai 2015 prin care s-a soluţionat contestaţia înregistrată sub nr.VL86444 din 6.05.2015 având ca obiect atribuirea calităţii de persoană impozabilă în scopuri de TVA, conform certificatului de înregistrare în scopuri de TVA seria B nr. 1391777.

În opinia reclamantului, calitatea de executor judecătoresc nu atrage calitatea de persoană impozabilă, prin faptul că activitatea este desfăşurată în calitate de autoritate publică, chiar dacă pentru această activitate sunt percepute onorarii.

La data de 10.03.2015, sub nr.564367, executorul judecătoresc, RM a înregistrat declaraţia de înregistrare fiscală/declaraţie menţiuni pentru persoanele fizice care desfăşoară activităţi economice în mod independent sau exercită profesii liberale.

175

Executorul judecătoresc a anexat veniturile aferente lunii ianuarie - februarie 2015 şi prin certificatul de înregistrare în scopuri de TVA, seria B nr. 1391777- fila 39 dosar, executorul judecătoresc a fost înregistrat în scop de TVA, începând din data de 01.04.2015.

Argumentele invocate de reclamant în sensul că executorul judecătoresc nu este persoană impozabilă în scop de TVA, s-au apreciat ca fiind nefondate.

Au fost reţinut dispoziţiile art. 153 alin. 1 lit. b), conform cărora „persoana impozabilă care are sediul activităţii economice în România şi realizează sau intenţionează să realizeze o activitate economică ce implică operaţiuni taxabile, scutite de taxa pe valoarea adăugată cu drept de deducere şi/sau operaţiuni rezultate din activităţi economice pentru care locul livrării/prestării se consideră ca fiind în străinătate, dacă taxa ar fi deductibilă, în cazul în care aceste operaţiuni ar fi fost realizate în România conform art. 145 alin. (2) lit. b) şi d), trebuie să solicite înregistrarea în scopuri de TVA la organul fiscal competent. (…) b) dacă în cursul unui an calendaristic atinge sau depăşeşte plafonul de scutire prevăzut la art. 152 alin. (1), în termen de 10 zile de la sfârşitul lunii în care a atins sau a depăşit acest plafon”.

Persoana impozabilă este considerată, potrivit de art.127 alin.1 din Legea nr.571/2002 privind Codul fiscal „orice persoană care desfăşoară, de o manieră independentă şi indiferent de loc, activităţi economice de natura celor prevăzute la alin.(2), oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activităţi”, iar potrivit alin.2 , în sfera de cuprindere a activităţilor economice sunt” activităţile profesiilor libere sau asimilate acestora”.

S-a reţinut că Legea nr.188/1999 rep. privind executorii judecătoreşti reglementează domeniul de aplicare şi organizare a activităţii judecătoreşti şi din art. 67 din lege rezultă că sumele ce provin din impozitele încasate din onorariile executorilor judecătoreşti constituie venituri la bugetul de stat şi se cuprind distinct în bugetul de venituri şi cheltuieli al Ministerului Justiţiei, în condiţiile şi cu destinaţia prevăzute de lege, pentru taxele judiciare de timbru.

În aplicarea Legii nr.188/1999, prin Hotărârea nr.19/2010 privind Statutul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti şi al profesiei executorilor judecătoreşti, art. 12 prevede că profesia de executor este liberală şi independentă.

Tribunalul a mai reţinut dispoziţiile art.152 alin.1 din Legea nr.571/2003, potrivit cărora „(1) Persoana impozabilă stabilită în România conform art. 125^1 alin. (2) lit. a), a cărei cifră de afaceri anuală, declarată sau realizată, este inferioară plafonului de 65.000 euro, al cărui echivalent în lei se stabileşte la cursul de schimb comunicat de Banca Naţională a României la data aderării şi se rotunjeşte la următoarea mie, respectiv 220.000 lei, poate aplica

176

scutirea de taxă, denumită în continuare regim special de scutire, pentru operaţiunile prevăzute la art. 126 alin. (1), cu excepţia livrărilor intracomunitare de mijloace de transport noi, scutite conform art. 143 alin. (2) lit. b).”

Din coroborarea prevederilor art. 127 din Codul fiscal cu art. 12 din Statutul U.N.E.J. şi al profesiei executorilor rezultă explicit calitatea de persoană impozabilă a executorului judecătoresc, iar depăşirea plafonului de 65.000 E, echivalentul în lei la cursul de schimb comunicat de BNR, respectiv 220.000 lei, instituie obligaţia pentru persoana impozabilă să solicite înregistrarea în scopuri de TVA .

Prin raportare la succesiunea dispoziţiilor legale enunţate, reţinând natura profesiei executorului judecătoresc ca o profesie liberală şi independentă, în sensul explicit al prevederilor art. 12 din Statutul U.N.E.J. şi al profesiei executorilor judecătoreşti, s-a apreciat că decizia nr. VL 98/47 din 13 mai 2015 a fost emisă în condiţiile dispoziţiilor normative şi nu există temei care să determine anularea actului administrativ fiscal.

Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamantul, care a criticat-o pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie.

În motivarea recursului s-a arătat că hotărârea nu este motivată, prima instanţă neprecizând în considerentele hotărârii motivele pentru care a înlăturat susţinerile şi argumentele reclamantului, amintind doar parţial de acestea.

Potrivit art.425 lit.b Cod procedură civilă, hotărârea judecătorească trebuie să cuprinsă, printre altele, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi cele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor.

Acest text de lege a consacrat principiul potrivit căruia hotărârea trebuie să fie motivată, iar nerespectarea acestui principiu constituie motiv de casare potrivit art.488 alin.1 pct.6 Cod procedură civilă.

Susţine recurentul că activitatea de executare silită, astfel cum este reglementată de cartea a V-a din Codul de procedură civilă şi art.7 din Legea nr.188/2000, nu este o activitate economică.

Instanţa de fond nu precizează niciun motiv întemeiat pe o dispoziţie legală care să ducă la concluzia că activitatea de executare silită este una economică.

S-a mai arătat că nu onorariul executorului judecătoresc trebuie să genereze TVA, ci activitatea desfăşurată de acesta, respectiv cea de executare silită.

Instituţia executorului judecătoresc este instituţia publică prin care Statul Român în exercitarea prerogativelor sale îşi realizează dreptul obiectiv de a restabili ordinea de drept încălcată de către debitor cu rea-credinţă, asigurându-i cetăţeanului, în calitatea sa de creditor, dreptul la un proces echitabil.

177

Executarea silită face parte din proces, fiind a doua fază a procesului „executio”, în acest sens, pronunţându-se şi CEDO în cauza Croitoru împotriva României, în sensul că executarea unei hotărâri judecătoreşti pronunţate de orice instanţă trebuie privită ca parte integrantă din proces, în sensul art.6 alin.1 din Convenţie.

Mai susţine recurentul că executorul judecătoresc nu are niciun interes în executarea silită, în acest sens pronunţându-se Curtea Constituţională prin decizia nr.162/22.04.2003.

Potrivit Codului fiscal, prestările de servicii sunt operaţiunile enumerate la art.129 alin.3, operaţiuni care nu includ şi pe cele prevăzute de art.7 din Legea nr.188/2000.

Faţă de motivele invocate, se solicită admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi pe fond, admiterea contestaţiei.

Statul Român prin Ministerul Finanţelor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea sentinţei atacate ca legală şi temeinică.

Analizând recursul prin prisma criticilor invocate, apărărilor formulate, materialului probator administrat şi dispoziţiilor legale incidente, se apreciază ca nefondat.

A criticat recurentul sentinţa sub aspectul lipsei motivării în fapt şi în drept, lipsa argumentelor pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor, aprecierea sa fiind că acest mod de elaborare a hotărârii încalcă dispoziţiile art. 6 paragraf 1 din CEDO.

Critica recurentului, circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct.6 Cod procedură civilă, este neîntemeiată.

Într-adevăr, motivarea unei hotărâri constituie o garanţie pentru părţi în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc, precum şi singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de se putea exercita controlul judiciar, circumscriindu-se astfel noţiunii de proces echitabil în condiţiile prevăzute de art. 6 din CEDO.

Pe de altă parte, motivarea hotărârii nu presupune un răspuns pentru fiecare susţinere a părţii, ci, raportat la obiectul cauzei, probele administrate şi dispoziţiile legale, argumente care susţine concret şi coerent soluţia pronunţată.

În speţă, instanţa de fond a motivat atât în fapt cât şi în drept soluţia, a analizat argumentele părţilor, fapt pentru care nu se poate reţine că sentinţa este lipsită de motivare, critica recurentului în acest sens fiind neîntemeiată.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de casare, respectiv greşita aplicare a dispoziţiilor Codului fiscal privind impozitarea, se reţine că recurentul critică aprecierea instanţei cu privire la calitatea sa de persoană impozabilă.

Consideră recurentul că executarea silită, aşa cum este reglementată de Cartea a V-a din Codul de procedură civilă şi art. 7 din Legea nr. 188/2000, nu este o activitate economică, are o natură

178

administrativă jurisdicţională reglementată în scopul înfăptuirii justiţiei, ceea ce duce la concluzia că executorul judecătoresc nu este persoană impozabilă, neputând fi inclusă în aria de reglementare a art. 127 Cod fiscal.

Este adevărată susţinerea recurentului, în sensul că activitatea de executare silită nu este o activitate economică, însă, în speţă, nu este analizată activitatea de executare silită, ci activitatea generatoare de venituri a executorului judecătoresc.

Astfel, recurentul, prin cererea introductivă a solicitat anularea deciziei nr. 98/47/13.05.2015 prin care s-a respins contestaţia împotriva atribuirii calităţii de persoană impozabilă în scopuri de TVA, conform Certificatului seria B nr. 1391777, emis potrivit art. 153 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 571/2003.

Potrivit art. 127 alin. 1 şi 2 Cod fiscal: „(1) Este considerată persoană impozabilă orice persoană care desfăşoară, de o manieră independentă şi indiferent de loc, activităţi economice de natura celor prevăzute la alin. (2), oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activităţi. (2) În sensul prezentului titlu, activităţile economice cuprind activităţile producătorilor comercianţilor sau prestatorilor de servicii, inclusiv activităţile extractive, agricole şi activităţile profesiilor libere sau asimilate acestora. De asemenea, constituie activitate economică exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate.”

Executorul judecătoresc, potrivit art. 2 din Legea nr. 188/2000, este învestit să îndeplinească un serviciu de interes public, iar conform art. 39 alin. 1 are dreptul, pentru serviciul prestat, la „onorarii minimale şi maximale”.

Ca urmare, executorul judecătoresc desfăşoară o profesie liberă, producătoare de venituri, activitatea sa fiind una economică, fapt pentru care se include definiţiei persoanei impozabile, aşa cum este definită de art. 127 alin. 1 Cod fiscal.

Nu poate fi reţinută susţinerea recurentului că este o instituţie publică ce desfăşoară activităţi în calitate de autoritate publică.

Instituţia publică este instituţia cu personalitate juridică a administraţiei publice centrale, locale sau europene, care gestionează resurse financiare publice, iar conform art. 2 alin. 1 pct. 3 din Legea nr. 500/2002, instituţii publice - denumire generică ce include Parlamentul, Administraţia Prezidenţială, ministerele, celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice, alte autorităţi publice, instituţiile publice autonome, precum şi instituţiile din subordinea/coordonarea acestora, finanţate din bugetele prevăzute la art. 1 alin. (2).

179

Este evident că executorul judecătoresc nu poate fi considerat o autoritate publică, ci îndeplineşte numai un serviciu de interes public.

Faţă de aceste considerente, Curtea, în temeiul art. 496 Cod procedură civilă, a respins recursul ca nefondat.

10. Cesiunea de creanţă. Înscrierea la masa credală de către cesionarul unei creanțe.

Art. 1566 - 1592 Cod civilArt. 5 pct.19 din Legea nr.85/2014

Art. 101 alin (3) din Legea nr.85/2014

Cesiunea de creanţă este reglementată (în ceea ce priveşte condiţiile de valabilitate şi obligaţiile părţilor) în art. 1.566-1.592 C.civ.. Aceste dispoziţii (care constituie sediul materiei) nu disting între mai multe clase de cesiune de creanţă în funcţie de scopul mediat al acestora, ci clasifică cesiunea numai din punct de vedere al scopului imediat în cesiuni cu titlu oneros şi cesiuni cu titlu gratuit (art. 1.567 C.civ.). Dacă scopul mediat este cel al garantării (executării) unei obligaţii (patrimoniale), cesiunea de creanţă la care se referă art. 2.347 alin. (2) C.civ. reprezintă o specie de cesiune de creanţă cu titlu oneros. Prin urmare, în acest caz vor fi aplicabile dispoziţiile art. 1.585 alin. (1)-(4) C.civ.

Prin urmare, în ipoteza în care se solicită înscrierea la masa credală de către cesionarul unei creanțe nu este suficientă prezentarea contractului de cesiune, ci este necesar ca acesta să facă dovada existenței dreptului de creanță, precum şi faptului că acest drept este opozabil în condițiile prevăzute de lege.

Este real că potrivit art.101 alin (3) din Legea nr.85/2014 cererea de admitere a creanțelor trebuie făcută chiar dacă nu există un înscris, însă situația premisă pentru a se admite o cerere de înscriere la masa credală este aceea de a se face dovada existenței unui drept de creanță, care să fie opozabil faţă de ceilalţi creditori înscrişi la masa credală, astfel cum impune art.5 pct.19 din Legea nr.85/2014.

(Decizia nr. 214/A-COM/06 Martie 2017)

Prin cererea înregistrată în dosarul asociat 79/1259/2016/a3, s-a înregistrat contestaţia formulată de creditorul contestator Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti prin Administraţia Finanţelor Publice împotriva tabelului întocmit de către administratorul judiciar AD IPURL , publicat în BPI nr.

180

9597/17.05.2016, în ceea ce priveşte creanţelor creditorilor XY şi NL.

În motivarea contestaţiei s-a arătat că cererile celor doi creditori nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 104 din legea nr. 85/2014 ; respectivii creditori nu au depus la dosar documente justificative care stau la baza înregistrării în contabilitate a sumei de 1.513.900 lei, astfel cum rezultă din soldul contului 4552, reflectat în balanţa de verificare încheiată la finele lunii februarie 2016.

S-a mai arătat de către contestator că creanța este fictivă în condițiile în care contractul de cesiune a fost încheiat la data de 29.02.2016, în ziua anterioară solicitării deschiderii procedurii (la solicitarea debitorului, prin asociat unic, NL, reprezentat de avocat AD, în baza deciziei din data de 01.02.2016), ceea ce înseamnă că la data cesiunii, cedentul avea cunoştinţă de incapacitatea de plată a societăţii debitoare, iar intenţia a fost aceea de a prejudicia ceilalţi creditori.

Prin cererea înregistrată în dosarul asociat 79/1259/2016/a4, formulată de creditorul contestator XY s-a contestat tabelul preliminar întocmit de către administratorul judiciar M SPRL, în ceea ce priveşte rangul creanţei creditorului Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti prin Administraţia Finanţelor Publice, de 1.483.291 lei, apreciind că aceasta trebuie înscrisă în tabel drept creanţă sub condiţie suspensivă, dată fiind contestarea acesteia pe cale administrativă.

Prin cererea înregistrată în dosarul asociat 79/1259/2016/a5, formulată de debitorul contestator UCT SRL, s-a contestat tabelul preliminar întocmit de către administratorul judiciar M SPRL, în ceea ce priveşte rangul creanţei creditorului Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti prin Administraţia Finanţelor Publice, de 1.483.291 lei, apreciind că aceasta trebuie înscrisă în tabel drept creanţă sub condiţie suspensivă, dată fiind contestarea acesteia pe cale administrativă.

Prin încheierea din data de 08.09.2016, judecătorul sindic, în temeiul art. 111 alin.6 din Legea nr. 85/2014, a dispus conexarea cauzelor nr. 79/1259/2016/a5, şi nr. 79/1259/2016/a4, la dosarul 79/1259/2016/a3, având în vedere obiectul comun, contestaţii la tabelul preliminar al creanţelor asupra debitorului UCT SRL.

Instanţa, la acelaşi termen de judecată, a pus în vedere contestatorilor XY şi debitorul UCT SRL , prin apărător, să depună taxa de timbru , aceasta fiind , conform art. 14 alin.2 din OUG nr. 80/2013, în sumă de 200 lei pentru fiecare cerere.

La termenul de judecată din data 20.10.2016 instanța a dispus anularea contestațiilor formulate de contestatorii XY şi debitorul UCT SRL.

Prin sentinţa nr. 956/F/26.10.2016, Tribunalul Specializat Argeş, în temeiul art. 111 alin.6 din Legea nr. 85/2014; a admis

181

contestaţia formulată de creditorul contestator DGRFP Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, împotriva tabelului întocmit de către administratorul judiciar AD IPURL, publicat în BPI nr. 9597/17.05.2016, în ceea ce priveşte creanţelor creditorilor XY şi NL; a dispus radierea din tabel a creanţei creditorului Xu Yongyun de 1.500.000 lei, precum şi a creanţei creditorului NL, în cuantum de 13.900 lei; a anulat, ca netimbrate, contestaţiile formulate de creditorul contestatorul XY şi debitorului UCT S.R.L., împotriva tabelului preliminar publicat în BPI la data de 17.05.2016, întocmit de către administratorul judiciar M SPRL, în ceea ce priveşte creanţa creditorului DGRFP Ploieşti - Administraţia Judeţeană A Finanţelor Publice Argeş; în temeiul art. 112 alin.1 din Lege; a dispus administratorului judiciar M SPRL înregistrarea la instanţă şi publicarea în BPI, a tabelului definitiv al creanţelor .

Pentru a hotărî astfel, judecătorul sindic a reţinut, următoarele:

Prin contractele de împrumut nr. 1/28.02.2014, nr. 2/25.08.2014 încheiate între asociatul unic NL şi debitorul UCT SRL s-a convenit asupra acordării împrumutului pentru suma totală de 433.160 lei, pentru o perioadă de un an, fără dobândă ; s-a stabilit expres că „suma se va vira în contul societăţii deschis la Libra Internet bank Sucursala Fundeni „ (art. 3.1 din contractele anexate cererii de creanţă) .

Creditorul – asociat unic, nu a depus dovezi în sensul art. 3.1, respectiv a faptului că sumele au fost virate în contul bancar, la dosar fiind depuse mai multe dispoziţii de încasare, parte dintre acestea fiind emise ulterior termenului contractual de rambursare a împrumutului, acte care nu pot fi apreciate ca plăţi în considerarea contractelor de împrumut amintite, în lipsa respectării clauzelor contractuale.

S-a mai reținut de instanța de fond că la data de 29.02.2016, între NL, în calitate de cedent, XY, în calitate de cesionar şi UCT SRL în calitate de debitor cedat, s-a încheiat contractul de cesiune creanţă prin care s-a convenit transmiterea creanţei în cuantum de 1.520.000 lei, faţă de debitorul cedat, contra sumei de 1.140.000 lei, preţul cesiunii urmând a fi achitat în tranşe, respectiv: 380.000 lei la data de 16.02.2017, 380.000 lei la data de 15.08.2017, 380.000 lei la data de 15.02.2018.

La data de 01.03.2016 s-a înregistrat la instanţă cererea debitorului, prin reprezentant, NL, de deschidere a procedurii insolvenţei debitorului, invocată fiind imposibilitatea achitării datoriilor.

S-a considerat de instanța de fond că nu s-au dovedit în cauză cuantumul creanţei datorată de debitor asociatului unic.

182

Împotriva sentinţei nr. 956/F/26.10.2016 a formula apel contestatoarea XY apreciind că instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală.

În motivarea apelului s-a arătat că potrivit contractului de cesiune, preţul stabilit se va achita în 3 tranşe egale, respectiv 380.000 lei la data de 16.02.2017, 380.000 la data de 15.08.2017 şi 380.000 la data de 15.02.2018.

S-a mai arătat că la data încheierii contractului de cesiune de creanţă, cedentul NL a garantat cesionarului existenţa creanţei, iar UCT SRL în calitate de debitor cedat, prin semnarea contractului de cesiune a recunoscut cuantumul creanţei cedate.

De asemenea s-a mai arătat de către intimat că prin cererea depusă la grefa Tribunalului Specializat Argeş, în dosarul nr.79/1259/2016, creditorul XY a solicitat înscrierea în tabelul preliminar de creanţe suma de 1.500.000 lei, reprezentând dreptul de creanţă izvorât din contractul de cesiune din data de 29.02.2016, fiind anexate documentele justificative ale creanţei, respectiv contractul de cesiune, contractele de împrumut încheiate între UCT SRL în calitate de împrumutat şi NL în calitate de împrumutător, precum şi copii după dispoziţiile de plată şi încasare puse la dispoziţie de cedentul NL.

S-a mai susținut de către apelant că ontractul de cesiune reprezintă un document justificativ al creanţei creditorului XY, existenţa ei fiind garantată de cedentul NL şi recunoscută de debitorul cedat UCT SRL.

Curtea analizând apelul reține că este nefondat pentru următoarele considerente:

Potrivit art.104 alin (2) din Legea nr.85/2014 la cererea privind declararea unei creanțe trebuie atașate înscrisurile doveditoare.

Conform art.1568 alin (1) lit.a) Cod civil cesiunea de creanță transferă cesionarului toate drepturile pe care cedentul le are în legătură cu creanța cedată, iar potrivit art.1574 alin (1) C.civ.cedentul este obligat să remită cesionarului titlul constatator al creanței sale aflat în posesia sa, precum și alte înscrisuri doveditoare ale dreptului transmis.

Pentru ca cesiunea de creanță să fie opozabilă față de terțe persoane, categorie in care se include și creditorii debitorului cedat, trebuie îndeplinite anumite formalități de publicitate.

În aceste sens prin art.18 alin (1) C.civ. se instituie obligativitatea de a se asigura publicitatea raporturilor juridice în cazurile prevăzute de lege, publicitate care potrivit art.18 alin (2) se realizează prin cartea funciară, Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare (AEGRM), precum și prin alte forme de publicitate prevăzute de lege.

183

De asemenea potrivit art.22 C.civ. dacă formalitatea de publicitate nu a fost îndeplinită atunci raportul juridic supus publicității nu este opozabil față de terți.

Or, trebuie subliniat că potrivit tezei secunde a art. 2.413 alin. (1) C.civ., înregistrarea operaţiunilor asimilate ipotecii mobiliare se realizează tot prin intermediul AEGRM. Acest text nu face decât să dea conţinut normei de trimitere din art. 2.347 alin. (3) C.civ., care precizează că regulile de publicitate edictate în materia ipotecii sunt aplicabile în mod corespunzător şi operaţiunilor asimilate.

Potrivit art.2347 alin (2) teza finală C.civ. constituie o operațiunea asimilată ipotecii cesiunile de creanță încheiate în scop de garanție.

Cesiunea de creanţă este reglementată (în ceea ce priveşte condiţiile de valabilitate şi obligaţiile părţilor) în art. 1.566-1.592 C.civ.. Aceste dispoziţii (care constituie sediul materiei) nu disting între mai multe clase de cesiune de creanţă în funcţie de scopul mediat al acestora, ci clasifică cesiunea numai din punct de vedere al scopului imediat în cesiuni cu titlu oneros şi cesiuni cu titlu gratuit (art. 1.567 C.civ.). Dacă scopul mediat este cel al garantării (executării) unei obligaţii (patrimoniale), cesiunea de creanţă la care se referă art. 2.347 alin. (2) C.civ. reprezintă o specie de cesiune de creanţă cu titlu oneros. Prin urmare, în acest caz vor fi aplicabile dispoziţiile art. 1.585 alin. (1)-(4) C.civ.

Prin urmare, în ipoteza în care se solicită înscrierea la masa credală de către cesionarul unei creanțe nu este suficientă prezentarea contractului de cesiune, ci este necesar ca acesta să facă dovada existenței dreptului de creanță, precum şi faptului că acest drept este opozabil în condițiile prevăzute de lege.

Este real că potrivit art.101 alin (3) din Legea nr.85/2014 cererea de admitere a creanțelor trebuie făcută chiar dacă nu există un înscris, însă situația premisă pentru a se admite o cerere de înscriere la masa credală este aceea de a se face dovada existenței unui drept de creanță, care să fie opozabil faţă de ceilalţi creditori înscrişi la masa credală, astfel cum impune art.5 pct.19 din Legea nr.85/2014.

Dreptul de creanță este un drept civil, de care beneficiază o persoană care este subiect într-un raport juridic de obligație, denumită creditor, de a pretinde celeilalte părți, denumită debitor, îndeplinirea obligației acesteia.

În speţă rezultă că la data de data de 29.02.2016 s-a încheiat contractul de cesiune de creanţă prin care numitul NL a cesionat către numitul XY creanţa în cuantum de 1.520.000 lei.

Curtea reține analizând scopul mediat al acestui contract, prin raportare la împrejurările cauzei și dispozițiile legale incidente, că acest contract a fost încheiat în scop de garanție , astfel că se

184

impunea efectuarea formalităților de publicitare în AEGRM , pentru ca acest contract să fie opozabil față de terțe persoane.

Astfel creanța cesionată provine de la administratorul debitoarei UCT SRL , fiind așadar o creanță subordonată, care determina anumite limitării ale exercitării drepturilor creditorului NL, limitări impuse de lege, cum ar fi limitările exercitării dreptului de vot în cazurile prevăzute de art.51 alin (5) din Legea nr.85/2014 și respectiv art.138 alin (5) din Legea nr.85/2014. Prin cesiunea de creanță mai sus menționată scopul mediat a fost acela de a se evita acesta restricționări impuse de lege pentru creanțele subordonate, astfel că pentru a fi opozabilă față de terțe persoane, între care se include și contestatoarea DGRFP Ploiești, trebuiau îndeplinite formalitățile de publicitare, adică înscrierea în Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare.

Pentru aceste considerente Curtea în baza art.43 din Legea nr.85/2016 a respins ca nefondat apelul formulat.

11. Radierea unui membru din Tabloul Corpului Experţilor Contabili, atunci când membrul Corpului a fost condamnat pentru săvârşirea unei infracţiuni care, potrivit legislaţiei în vigoare, interzice dreptul de administrare şi gestiune a societăţilor comerciale.

Art. 99 lit. a) din Regulamentul de organizare şi funcţionare al CECCAR

Art.4 lit. c) şi art.5 lit. c) din O.G. nr.65/1994Art. 23 alin.2 din O.G. nr.65/1994

Curtea reţine că, într-adevăr, conform art. 99 lit. a) din Regulament, Consiliul filialei poate pronunţa radierea unui membru din Tabloul Corpului când membrul Corpului a fost condamnat pentru săvârşirea unei infracţiuni care, potrivit legislaţiei în vigoare, interzice dreptul de administrare şi gestiune a societăţilor comerciale.

Însă, textul este adoptat în conformitate cu art.23 alin.2 din O.G. nr.65/1994, cu forţă juridică superioară, potrivit cu care sunt radiaţi din evidenţă experţii contabili şi contabilii autorizaţi care au suferit o condamnare de natura celor prevăzute la art.4 lit.c) sau la art.5 lit.c), ori au săvârşit abateri grave de altă natură, prevăzute în regulament, precum şi cei care nu depun în contul bugetului statului, în termenul şi la nivelul prevăzut de lege, impozitul asupra onorariilor încasate de la persoane fizice.

Art.4 lit.c) şi art.5 lit.c) din acelaşi act normativ se referă la o condamnare care, potrivit legislaţiei în vigoare, interzice

185

dreptul de gestiune şi de administrare a societăţilor comerciale.

De asemenea, conform art.6 din Codul privind conduita etică şi profesională a experţilor contabili şi contabililor autorizaţi din România, toate condamnările de drept comun şi alte fapte susceptibile să aducă atingere demnităţii profesiei atrag după sine sancţiuni, mergând până la radierea din Tabloul Corpului a celui vinovat.

Ca atare, sancţiunea radierii este prevăzută în Ordonanţa Guvernului privind organizarea activităţii de expertiză contabilă şi a contabililor autorizaţi în legătură directă cu existenţa unei condamnări penale definitive pentru săvârşirea unei infracţiuni care interzice dreptul de administrare şi gestiune a societăţilor comerciale, fără a fi necesară şi aplicarea unei proceduri disciplinare.

(Decizia nr. 254/R-CONT/02 Martie 2017)

Prin cererea formulată la data de 8.07.2015 şi înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş sub nr.3169/109/2015 reclamanta RD în contradictoriu cu pârâţii C.E.C.C.A.R. - Corpul Experţilor Contabili şi Contabili Autorizaţi din România - Sediul Central, C.E.C.C.A.R. - Corpul Experţilor Contabili şi Contabili Autorizaţi din România - Filiala Judeţului Argeş, a solicitat anularea Hotărârii/Deciziei de radiere nr.37/03.04.2015 precum şi a Hotărârii din 30.03.2014.

Reclamanta a arătat că sancţiunea ce trebuia aplicată ca urmare a condamnării sale penale trebuia să fie abaterea disciplinară ca sancţiune disciplinară şi nu radierea, prin interpretarea anumitor texte de lege în sensul cumulului de răspundere.

Radierea din Tabloul Corpului atrage după sine şi interdicţia de a profesa, măsură ce vine în contradicţie cu hotărârea penală definitivă ce nu interzice exercitarea profesiei. A precizat reclamanta că hotărârea contestată i-a fost adusă la cunoştinţă pe cale indirectă prin intermediul unei adrese de înaintare, că dispunerea radierii, în mod direct, în lipsa unei proceduri disciplinare ar lipsi de conţinut prevederea potrivit căreia fapta este sancţionată ca abatere disciplinară şi că nu este posibilă radierea fără sancţiunea prealabilă a interdicţiei dreptului de a exercita profesia.

Pârâtul C.E.C.C.A.R. - Corpul Experţilor Contabili şi Contabili Autorizaţi din România - Sediul Central a formulat întâmpinare, invocând excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Argeş, excepţia lipsei calităţii procesual pasive a celuilalt pârât filială, iar referitor la soluţionarea cauzei în fond s-a solicitat respingerea acesteia cu motivarea că la luarea măsurii s-au respectat dispoziţiile legale, că nu este necesară declanşarea

186

procedurii disciplinare şi că adresa de înaintare nu poate fi contestată pe calea contenciosului administrativ.

Reclamanta a formulat răspuns la întâmpinare.Asupra excepţiilor invocate, Tribunalul s-a pronunţat prin

încheierea de şedinţă din 22.02.2016, cu motivarea cuprinsă în acea încheiere.

Prin cererea formulată la data de 8.07.2015 şi înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş sub nr.3170/109/2015 reclamanta SC RE RD SRL în contradictoriu cu pârâţii C.E.C.C.A.R. Sediul Central, C.E.C.C.A.R. - Filiala Judeţului Argeş, a solicitat anularea Hotărârii/Deciziei de radiere nr.37/03.04.2015 precum şi a Hotărârii din 30.03.2014. Motivele acţiunii sunt similare cu cele arătate in cauza cu nr.3169/109/2015.

La data de 11.03.2016, pârâţii au invocat excepţia de conexitate cu pricina nr.3169/109/2015.

Prin încheierea de şedinţă din 1.04.2016 s-a admis excepţia invocată si s-a dispus conexarea dosarului nr.3170/109/2015 la dosarul nr.3169/109/2015.

Prin sentinţa nr.627/13 iunie 2016, Tribunalul Argeş a respins acţiunile conexate.

A reţinut Tribunalul Hotărârea/Decizia de radiere nr.37/03.04.2015 a cărei anulare se solicită nu este decât o adresă de încunoştinţare a reclamantei asupra Hotărârii din 30.03.2005 a Consiliului Corpului Experţilor Contabili şi Contabili Autorizaţi din România - Filiala Judeţului Argeş prin care s-a dispus radierea din Tabloul Corpului atât a reclamantei cât şi a societăţii al cărei administrator este, respectiv SC RE RD SRL. Această adresă de încunoştinţare nu are caracterul unui act administrativ, petitul formulat împotriva acestui înscris fiind inadmisibil.

Hotărârea prin care s-a dispus radierea din Tabloul Corpului a expertului contabil Romanescu Doiniţa şi a SC RE RD SRL, cu administrator RD, este Hotărârea nr.15/30.03.2015, art.5 şi 7, în ceea ce le priveşte pe reclamante, astfel că acţiunea de faţă este admisibilă sub aspectul celui de-al doilea petit.

Reclamanta a formulat plângerea prealabilă, căreia i s-a răspuns în sensul respingerii acesteia, prin adresa nr.4893/03.06.2015.

A fost respinsă apărarea reclamantei în sensul invocării nulităţii pentru că nu i-ar fi fost comunicată hotărârea de radiere, având în vedere faptul că necomunicarea unui act administrativ nu are relevanţă în planul valabilităţii sale ci, eventual, în planul efectelor pe care le produce. În cauză, reclamanta a formulat plângerea prealabilă care nu i s-a respins ca nefiind introdusă în termen (o consecinţă firească a comunicării) ci a fost soluţionată în fond, în continuare fiind promovată acţiunea introductivă de

187

instanţă, astfel că reclamantei nu i s-a produs o vătămare a cărei înlăturare să nu se poată face decât prin anularea actului.

S-a reţinut că potrivit certificatului de cazier judiciar, necontestat de reclamante, d-na RD a fost condamnată la 1 an si 6 luni închisoare pentru săvârşirea faptei prevăzute de art.257 Cod penal, respectiv trafic de influenţă, infracţiune de corupţie, art.5 şi 6 din Legea nr.78/2000, art.74 alin.1 lit.c), C. pen., art.76 alin.1 lit.d) Cod penal, la 2 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea faptei prevăzute de art.26 Cod penal, art.254 alin.2 Cod penal şi art.7 alin.1 din Legea nr.78/2000, cu contopirea celor două pedepse în pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare.

Temeiul de drept al radierii din Tabloul CECCAR a reclamantelor îl constituie prevederile art.97 lit.a din Regulamentul de organizare şi funcţionare al CECCAR, potrivit cărora consiliul filialei pronunţă radierea unui membru din Tabloul corpului când membrul a fost condamnat definitiv pentru săvârşirea unei infracţiuni, care, potrivit legislaţiei în vigoare, interzice dreptul de administrare şi gestiune a societăţilor comerciale. Art.4 şi 5 din Ordonanţa nr.65 din 19 august 1994 prevăd printre condiţiile de admitere în profesie şi aceea ca persoana să nu fi suferit nicio condamnare care, potrivit legislaţiei în vigoare, interzice dreptul de gestiune şi de administrare a societăţilor comerciale. Aceeaşi condiţie e prevăzută şi la art.22 alin.1 care reglementează înscrierea în Tabloul Corpului a experţilor contabili şi a contabililor autorizaţi.

S-a reţinut că potrivit art.23 alin.2 teza I din acelaşi act normativ sunt radiaţi din evidenţă experţii contabili şi contabilii autorizaţi care au suferit o condamnare de natura celor prevăzute la art.4 lit.c) sau la art.5 lit.c)iar potrivit art.73 ind. 1 coroborat cu art.6 alin.1 şi 2 din Legea nr.31 din 16 noiembrie 1990 persoanele care, potrivit art.6 alin.(2), nu pot fi fondatori nu pot fi nici administratori, directori, membri ai consiliului de supraveghere şi ai directoratului, cenzori sau auditori financiari, iar dacă au fost alese, sunt decăzute din drepturi. Potrivit art.6 alin.2 din legea societăţilor nu pot fi fondatori persoanele care, potrivit legii, sunt incapabile ori care au fost condamnate pentru infracţiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii, infracţiuni de corupţie, delapidare, infracţiuni de fals în înscrisuri, evaziune fiscală, infracţiuni prevăzute de Legea nr.656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării actelor de terorism, republicată, sau pentru infracţiunile prevăzute de prezenta lege.”

Tribunalul a constatat că sancţiunile disciplinare ce se aplică experţilor contabili şi contabililor autorizaţi, în raport cu gravitatea abaterilor săvârşite,cuprind şi interzicerea dreptului de a exercita profesia de expert contabil sau de contabil autorizat şi sancţiunea administrativă a radierii prevăzută de art.23. Între

188

interzicerea dreptului şi radiere sunt diferenţe semnificative de esenţă. Nu se pune problema existenţei unei proceduri disciplinare, înseşi reclamantele neuzând de art.33 ce reglementează procedura disciplinară, prin care Comisia superioară de disciplină aplică sancţiunile disciplinare prevăzute la art.17 şi soluţionează contestaţiile la hotărârile disciplinare pronunţate de comisiile de disciplină ale filialelor, deciziile Consiliului superior putând fi contestate numai la Secţia de contencios administrativ a Tribunalului Bucureşti.

S-a reţinut că radierea nu apare numai ca efect direct al interzicerii dreptului de a exercita profesia de expert contabil sau contabil autorizat ci poate fi dispusă şi distinct de această sancţiune disciplinară, ca urmare a îndeplinirii uneia din condiţiile prevăzute la art.23. Este diferenţă notabilă între regimul interzicerii unor drepturi, cum ar fi acela referitor la exercitarea profesiei, ca urmare a pronunţării unei hotărâri penale de condamnare şi sancţiunea disciplinară prevăzută de art.17 alin.1 lit.d.

În ceea ce o priveşte pe reclamanta SC RE RD SRL, Tribunalul a reţinut că potrivit art.8 şi 11 din Ordonanţa nr.65 din 19 august 1994 experţii contabili pot să-şi exercite profesia individual ori se pot constitui în societăţi comerciale potrivit legii. Contabilii autorizaţi pot să-şi exercite profesia individual ori în societăţi comerciale.”

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs RD şi SC RE RD SRL solicitând admiterea acesteia, casarea hotărârii şi rejudecarea fondului cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată.

În motivare, după prezentarea considerentelor hotărârii, se arată că aceasta este nelegală, fiind dată cu ignorarea viciilor actelor administrative contestate de natură a atrage sancţiunea nulităţii absolute, fiind pronunţată pe baza unor interpretări greşite a O.G. nr.65/1994 şi a Regulamentului de organizare şi funcţionare a Corpului Experţilor Contabili şi Contabililor Autorizaţi din România.

Instanţa concluzionează asupra posibilităţii directe şi efective a CECCAR de radiere a unui expert contabil din Tablou fără ca în prealabil să se dispună interzicerea dreptului de exercitare a profesiei.

Se susţine că sentinţa este nemotivată cu privire la critica referitoare la nelegalitatea hotărârii de radiere prin prisma nemotivării actului administrativ, fiind incident art.488 alin.1 pct.6 Cod procedură civilă.

La adoptarea actului administrativ nu se menţionează motivele întocmirii acestuia, lipsă care atrage sancţiunii nulităţii absolute, fiind încălcate condiţiile de legalitate a actului administrativ, motivarea unei decizii reprezentând o garanţie împotriva arbitrariului impunându-se în mod deosebit în ipoteza

189

actelor în care se modifică sau se suprimă situaţii juridice individuale şi subiective. Realizarea controlului judiciar asupra legalităţii măsurii de radiere nu este posibilă în lipsa motivării actului atacat, care atrage sancţiunea nulităţii acestuia.

Este indicată jurisprudenţa CEJ în cauza C-509/1993, susţinându-se că o detaliere a motivelor este necesară şi atunci când instituţia emitentă dispune de o largă putere de apreciere, întrucât motivare conferă actului administrativ transparenţă putându-se verifica dacă acesta este corect fundamentat.

De asemenea, sub incidenţa art.488 alin.1 pct.6 Cod procedură civilă, recurenta susţine greşita apreciere a tribunalului asupra inexistenţei unei sancţiuni ca urmare a necomunicării actului administrativ.

Corect reţine prima instanţă că necomunicarea actului are relevanţă în planul efectelor pe care le produce, însă, pierde din vedere faptul că efectul recunoscut de lege necomunicării este inopozabilitatea actului. Greşit reţine instanţa inexistenţa unei vătămări ca urmare a necomunicării deciziei de radiere, din moment ce acest aspect a făcut imposibilă cunoaşterea conţinutului actului vătămător, respectiv posibilitatea efectivă şi reală de formulare a criticilor şi apărărilor corespunzătoare.

Mai mult, în lipsa unor referinţe minime cu privire la fapte, decizii, măsuri, căi de atac, ori acte de cercetare disciplinară, recurenta este supusă arbitrariului, fiindu-i îngrădit dreptul la apărare.

Se susţine nelegalitatea soluţiei pronunţată asupra fondului cauzei, instanţa apreciind eronat asupra posibilităţii radierii în mod direct, fără ca în prealabil să se dispună interdicţia dreptului de exercitare a profesiei, fiind indicat art.488 alin.1 pct.6 Cod procedură civilă.

Se arată că radierea unui expert din evidenţe nu poate interveni ca un demers de sine stătător, ci reprezintă o măsură ce poate fi dispusă ca urmare a constatării existenţei unei situaţii excepţionale, prevăzute expres de dispoziţiile ce reglementează organizarea profesiei respective.

Incidenţa acestor situaţii trebuie să fie rezultatul unei proceduri transparente, în care persoana vizată să-şi poată exprima punctul de vedere.

Radierea din Tablou s-a dispus conform art.97 lit.a) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a CECCAR, potrivit cu care Consiliul filialei pronunţă radierea, când membru Corpului a fost condamnat definitiv pentru săvârşirea unei infracţiuni, care potrivit legislaţiei în vigoare interzice dreptul de administrare şi gestiune a societăţilor comerciale.

Aceste norme trebuie interpretate prin coroborare cu alte dispoziţii din Regulament sau din O.G. nr.65/1996, care prevăd

190

obligativitatea aplicării sancţiunii disciplinare a interzicerii dreptului de a exercita profesia de contabil, în cazul intervenirii unei condamnări definitive pentru săvârşirea unei infracţiuni care, potrivit legii, interzice dreptul de gestiune şi de administrare a societăţilor comerciale.

Art.122 lit.b) din Regulament arată că este abatere disciplinară săvârşirea infracţiunilor de natura celor de mai sus şi se sancţionează cu interdicţia dreptului de a exercita profesia. Aplicarea sancţiunii disciplinare este posibilă numai ca urmare a realizării procedurii disciplinare.

Interpretând sistematic normele susmenţionate, rezultă că radierea nu poate fi dispusă anterior aplicării sancţiunii de interzicere a exercitării profesiei, ci este un demers ulterior, o consecinţă a stabilirii interdicţiei în exercitarea profesiei.

Interpretarea sistematică implică lămurirea sensului normelor juridice, ţinând cont de legăturile sale cu alte norme, astfel că de vreme ce regulamentul trimite la măsurile care se dispun în cazul existenţei unei hotărâri de condamnare, evident procedura disciplinară este anterioară şi se aplică cu prioritate.

Radierea din Tablou şi interdicţia de a profesa reprezintă operaţiuni distincte, cea de-a doua impunându-se obligatoriu pentru a se putea efectua demersul radierii, nefiind posibil să se dispună direct radierea, fără luarea măsurii interdicţiei exercitării profesiei.

Radierea este ultimul act de procedură, menit să pună în aplicarea efectele rămânerii definitive a sancţiunii de interdicţie a dreptului de exercitare a profesiei, după stabilirea competenţei legale a Comisiei de disciplină, efectuarea cercetării disciplinare şi epuizarea căilor de atac.

Într-o interpretare contrară, prevederea potrivit căreia fapta este sancţionată cu abatere disciplinară, ar fi lipsită de conţinut, ceea ce nu corespunde principiilor de interpretare sistematică a normelor juridice.

Recursul este întemeiat în drept pe art.20 din Legea nr.554/2004, art.488 alin.1 pct.6 şi 8 Cod procedură civilă, art.23 din O.G. nr.65/1994, art.94 şi art.122 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a CECCAR.

În susţinerea recursului a fost depusă la dosar o decizie de jurisprudenţă.

Corpul Experţilor Contabili şi Contabili Autorizaţi din România a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat.

După prezentarea situaţiei de fapt din speţă se susţine că motivul radierii a constituit faptul că recurenta a fost condamnată definitiv pentru săvârşirea unei infracţiuni care interzice dreptul de administrare şi gestiune a societăţilor comerciale, implicit şi dreptul de exercitare a profesiei de expert contabil.

191

Regulamentul de organizare şi funcţionare a CECCAR nu se completează cu prevederile legislaţiei muncii care prevede că decizia de încetare a contractului individual de muncă trebuie motivat în fapt şi în drept sub sancţiunea nulităţii absolute.

Se arată că Hotărârea nr.15/2015 a Consiliului Filialei Argeş este legală, fiind adoptată în temeiul art.97 lit.a) din Regulamentul CECCAR. Instanţa motivează consecinţele necomunicării actului administrativ, iar recurentele au formulat plângere prealabilă căreia nu i s-a răspuns că ar fi depusă peste termen. Nu se poate reţine nelegalitatea soluţiei faţă de art.16 şi art.23 din O.G. nr.65/1994, raportat la dispoziţiile art.97 şi art.122 din Regulamentul de funcţionare al CECCAR. Sancţiunea disciplinară prin interdicţia dreptului de exercitare a profesiei se poate aplica recurentelor numai dacă se formulează sesizare la Comisia de disciplină competentă în măsura în care se socoteşte oportun un asemenea demers. Or, sancţiunea administrativă şi cea disciplinară sunt două sancţiuni diferite, dispuse de organe diferite, motivul de recurs fiind nefondat.

S-a formulat răspuns la întâmpinare.Recurentele au depus concluzii scrise.

Curtea faţă de dispoziţiile art.28 alin.1 din Legea nr.554/2004, reţinând completarea prevederilor Legii contenciosului administrativ cu cele ale noului Cod de procedură civilă, a constatat îndeplinite condiţiile formale ale recursului, potrivit art.486 NCPC.

Curtea reţine totodată, în temeiul art.22 NCPC, că motivele invocate de recurentă sunt încadrabile în dispoziţiile art.488 alin.1 pct.6 şi pct.8 NCPC, respectiv hotărârea nu este motivată cu respectarea rigorilor legale şi a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor invocate, în raport de probatoriul administrat în cauză şi de dispoziţiile legale incidente, Curtea constată că recursul nu poate fi primit pentru următoarele considerente:

Primul motiv de recurs are în vedere nemotivarea hotărârii în conformitate cu dispoziţiile legale, ceea ce ar determina incidenţa art.488 alin.1 pct.6 Cod procedură civilă.

Curtea reţine că potrivit textului menţionat, casarea hotărârii se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei.

Sub incidenţa acestuia, recurenta invocă atât faptul că instanţa nu a reţinut nelegalitatea deciziei contestate pentru nerespectarea cerinţei motivării acesteia, cât şi faptul că s-a reţinut greşit inexistenţa unei sancţiuni ca urmare a necomunicării actului administrativ.

192

Curtea constată însă că, sub temeiul de drept menţionat, nu se susţine practic nemotivarea hotărârii, ci menţionarea unor argumente greşite cu privire la soluţionarea fondului cererii, ceea ce ar determina şi incidenţa art.488 alin.1 pct.8 Cod procedură civilă, referitor la greşita aplicare a normelor de drept material.

Practic, în primul motiv de recurs, se critică soluţia raportat la faptul că tribunalul nu a reţinut nemotivarea actului administrativ, însă, Curtea constată că în sentinţa atacată, prima instanţă, după ce identifică corect actul administrativ atacat, în speţă hotărârea nr.15/20.03.2015, iar nu adresa nr.37/3.04.2015 menţionată în cererea de chemare în judecată, răspunde cererii formulate ţinând seama de motivele invocate, reclamanta susţinând succint aspectele referitoare la nemotivare în răspunsul la întâmpinare.

Dincolo de acest aspect, Curtea reţine că Hotărârea nr.15/2015 a Consiliului Filialei Argeş din cadrul CECCAR, trimite la dezbaterile din şedinţă în legătură cu materialele prezentate şi la dispoziţiile legale aplicabile, fiind posibilă identificarea motivelor care au determinat luarea acestei hotărâri, cu atât mai mult cu cât în adresa de încunoştinţare a reclamantei cu privire la măsura luată, i s-a adus la cunoştinţă acesteia motivul radierii sale din Tabloul Corpului, precum şi temeiul de drept.

De asemenea, în ce priveşte consecinţa necomunicării actului administrativ nu se poate constata nemotivarea hotărârii atacate cu respectarea rigorilor impuse de art.425 alin.1 lit.b) Cod procedură civilă, de vreme ce instanţa de fond se referă expres în considerente la acest aspect, mai mult constatând că reclamanta nu a suferit o vătămare, care ar fi fost posibilă numai în ipoteza respingerii plângerii prealabile ca nefiind introdusă în termen.

În acord cu aceste considerente, Curtea reţine că prin adresa nr.4893/3.06.2015, reclamantelor li se răspunde la plângerea prealabilă formulată împotriva hotărârii din 30.03.2015, privind radierea acestora din Tabloul CECCAR-Filiala Argeş, susţinându-se detaliat considerentele pentru care nu se impune revocarea actului.

Adresa menţionată relevă, pe de o parte, faptul că reclamantele au cunoscut actul atacat, fără a se prevala în cadrul plângerii prealabile de consecinţele necomunicării directe, susţinându-se numai că în adresa de înaintare nu se face nicio referire la motivele care au stat la baza luării hotărârii de radiere, ceea ce nu se poate reţine, faţă de conţinutul înscrisului de la fila 7 dosar fond şi de realitatea situaţiei în care s-au aflat reclamantele ca urmare a condamnării penale dispusă prin sentinţa penală nr.342/11.04.2013, definitivă, aşa cum reiese din certificatul de cazier judiciar.

Pe de altă parte, în procedura administrativă prealabilă, reclamantele au primit răspuns asupra fondului problemei în

193

discuţie, nefiind ridicată excepţia tardivităţii procedurii ca o consecinţă a calculării unui termen de contestare deşi actul nu fusese comunicat, reclamantele având posibilitatea să invoce în procedura administrativă toate aspectele de nelegalitate ale actului atacat.

Curtea nu poate reţine vătămarea părţilor în condiţiile în care hotărârea nr.15/2015 a fost depusă în faţa instanţei, însoţind cererile de chemare în judecată, astfel că reclamantele au avut cunoştinţă de conţinutul actului atacat, anterior sesizării instanţei.

Faptul că acestea nu au cunoscut faptele, măsurile luate, căile de atac, ori eventuale acte de cercetare disciplinară, nu are relevanţă, pe de o parte deoarece nu s-a derulat o procedură administrativă disciplinară, iar pe de altă parte, deoarece nulitatea actului administrativ nu se află în legătură cu comunicarea actului, acesta fiind valabil emis în raport de dispoziţiile legale în vigoare, comunicarea fiind realizată în scopul de a deschide părţii procedura administrativă prealabilă şi posibilitatea contestării ulterioare în instanţă a actului.

De altfel, în plângerea prealabilă reclamanta RD a invocat aspectele de care a înţeles să se prevaleze împotriva actului administrativ, Hotărârea nr.15/2015, ulterior la sesizarea instanţei indicând aceleaşi chestiuni ca şi în procedura prealabilă, ceea ce nu le-a împiedicat pe reclamante să-şi completeze argumentele în răspunsul la întâmpinare.

Pe cale de consecinţă, nu se poate reţine că reclamantelor li s-a produs o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului, dimpotrivă acestea având posibilitatea să conteste atât în procedura prealabilă, cât şi în faţa instanţei aspectele pe care le-au considerat necesare în criticarea actului administrativ vătămător, Hotărârea nr.15/2015, fără a le fi opusă tardivitatea.

Nu se va reţine nici nelegalitatea hotărârii atacate cu privire la aplicarea normelor de drept material, motiv încadrat în dispoziţiile art.488 alin.1 pct.8 Cod procedură civilă.

Curtea reţine că prin Hotărârea nr.15/30.03.2015 s-a aprobat radierea din Tabloul Corpului a SC RE RD SRL, administratorul RD şi a expertului contabil RD, în temeiul art.97 lit.a) din Regulamentul de organizare şi funcţionare al Corpului Experţilor Contabili şi Contabili Autorizaţi din România.

Curtea reţine că, într-adevăr, conform art.99 lit.a) din Regulament, Consiliul filialei poate pronunţa radierea unui membru din Tabloul Corpului când membrul Corpului a fost condamnat pentru săvârşirea unei infracţiuni care, potrivit legislaţiei în vigoare, interzice dreptul de administrare şi gestiune a societăţilor comerciale.

Însă, textul este adoptat în conformitate cu art.23 alin.2 din O.G. nr.65/1994, cu forţă juridică superioară, potrivit cu care

194

sunt radiaţi din evidenţă experţii contabili şi contabilii autorizaţi care au suferit o condamnare de natura celor prevăzute la art.4 lit.c) sau la art.5 lit.c), ori au săvârşit abateri grave de altă natură, prevăzute în regulament, precum şi cei care nu depun în contul bugetului statului, în termenul şi la nivelul prevăzut de lege, impozitul asupra onorariilor încasate de la persoane fizice.

Art.4 lit.c) şi art.5 lit.c) din acelaşi act normativ se referă la o condamnare care, potrivit legislaţiei în vigoare, interzice dreptul de gestiune şi de administrare a societăţilor comerciale.

De asemenea, conform art.6 din Codul privind conduita etică şi profesională a experţilor contabili şi contabililor autorizaţi din România, toate condamnările de drept comun şi alte fapte susceptibile să aducă atingere demnităţii profesiei atrag după sine sancţiuni, mergând până la radierea din Tabloul Corpului a celui vinovat.

Ca atare, sancţiunea radierii este prevăzută în Ordonanţa Guvernului privind organizarea activităţii de expertiză contabilă şi a contabililor autorizaţi în legătură directă cu existenţa unei condamnări penale definitive pentru săvârşirea unei infracţiuni care interzice dreptul de administrare şi gestiune a societăţilor comerciale, fără a fi necesară şi aplicarea unei proceduri disciplinare.

Reclamantele nu contestă situaţia de fapt referitoare la condamnare sau întrunirea ipotezei sus-menţionate referitoare la legătura între infracţiunea pentru care s-a produs condamnarea şi dreptul de administrare şi gestiune a societăţilor comerciale, ci susţin faptul că nu este posibilă radierea fără sancţiunea prealabilă a interdicţiei dreptului de a exercita profesia.

Într-adevăr, Regulamentul instituie ca abatere disciplinară săvârşirea unor infracţiuni care interzic dreptul de gestiune şi de administrare a societăţilor comerciale, care atrage sancţiunea interdicţiei dreptului de executare a profesiei, însă, dispoziţia normativă cu forţă juridică superioară, art.23 alin.2 din O.G. nr.65/1994, prevede sancţiunea radierii din evidenţă a experţilor care au suferit o condamnare de natura celor menţionate, independent de aplicarea unei sancţiuni disciplinare.

O.G. nr.65/1994 reglementează printre sancţiunile disciplinare şi interzicerea dreptului de a exercita profesia de expert contabil sau de contabil autorizat, arătând că abaterile în funcţie de care se aplică sancţiunile disciplinare se stabilesc prin regulamentul de organizare şi funcţionare, însă, acelaşi act normativ prevede radierea ca măsură obligatorie în cazul în care s-a produs o condamnare definitivă pentru infracţiunile prevăzute de lege.

Aşadar, în situaţia îndeplinirii ipotezei reglementată de art.23 alin.2 din O.G. nr.65/1994 devine obligatorie radierea, nefiind necesară urmarea unei proceduri disciplinare, consecinţele negative

195

asupra dreptului de exercitare a profesiei producându-se chiar prin hotărârea penală, astfel că aplicarea şi a unei sancţiuni disciplinare pentru aceeaşi faptă nu se justifică.

Posibila necorelare a unor dispoziţii normative inferioare ca forţă juridică în raport cu cele având valoare juridică superioară, nu poate determina neaplicarea textului de lege care instituie expres şi distinct radierea în ipoteza condamnării definitive penale pentru infracţiunile menţionate.

Pentru aceste considerente, în temeiul art.496 Cod procedură civilă, raportat la art.20 din Legea nr.554/2004, Curtea a respins recursul ca nefondat.

12. Definiţia noţiunii de act administrativ. Art.2 alin.1 lit. c) din Legea nr.554/2004

Art. 205-218 din O.G.nr.92/2003

Relativ la critica vizând greşita admitere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii precizate, Curtea, de asemenea, o apreciază ca nejustificată, pe de o parte, din perspectiva dispoziţiilor art.2 alin.1 lit. c) din Legea nr.554/2004, care defineşte noţiunea de act administrativ, iar pe de altă parte a art. 205-218 din O.G.nr.92/2003.

În accepţiunea textului art.2 alin.1 lit. c) din Legea contenciosului administrativ rezultă că este act administrativ „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice”, iar potrivit art. 41 din Codul de procedură fiscală "actul administrativ fiscal este actul emis de organul fiscal competent în aplicarea legislaţiei privind stabilirea, modificarea sau stingerea drepturilor şi obligaţiilor fiscale".

Aşadar, în analiza naturii juridice a unui act administrativ esenţiale sunt efectele juridice pe care le produce şi natura măsurilor dispuse.

Or, în cauză, declaraţia vamală nr.11884/2010, precum şi liberul de vamă din 29.07.2010, nu se circumscriu definiţiei regăsite în Legea nr.554/2004-R deoarece acestea nu dau naştere, modifică sau sting raporturi juridice de drept fiscal, ci reprezintă documente prin care societatea comercială a declarat pe propria răspundere că a introdus în ţară o anumită categorie de mărfuri, declaraţie care stă la baza stabilirii obligaţiilor fiscale ale societăţii.

Pe de altă parte, chiar dacă s-ar aprecia că aceste documente reprezintă acte administrativ fiscale prin care se individualizează obligaţia fiscală vamală, acţiunea ar fi

196

inadmisibilă din perspectiva dispoziţiilor art.110 alin.3 lit. d) şi e) din O.G. nr.92/2003, în conformitate cu care declaraţia vamală şi decizia prin care se stabilesc şi se individualizează datoriile vamale sunt titluri de creanţă care se contestă administrativ conform procedurii speciale prevăzută de Codul de procedură fiscală.

(Decizia nr. 255/R-CONT/02 Martie 2017)

Prin acţiunea înregistrată la 16.04.2013, reclamanta SC TA 2008 SRL Mioveni, judeţul Argeş, a chemat în judecată pe pârâtele Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Craiova şi Direcţia Judeţeană pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Argeş, solicitând ca prin sentinţa ce se va pronunţa în cauză să se dispună obligarea acestora la a i se comunica o copie certificată a validării liberului de vamă, emis la data de 29.07.2010, orele 16.31, pentru importul făcut în numele acestei societăţi, cu cheltuieli de judecată.

La data de 13.03.2014, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş a solicitat respingerea acţiunii, cu motivarea că aceasta nu se află în posesia actului solicitat de reclamant, ci înscrisul respectiv trebuie să existe la chiar societatea reclamantă.

Ulterior, la data de 04.03.2014, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova a formulat întâmpinare, invocând ca şi chestiune prealabilă, faţă de aspectul că reclamanta a formulat acţiune împotriva Direcţiei Regionale Vamale Craiova, (fostă DRAOV Craiova), conceptarea în cauză a Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, în temeiul art. 10 şi art. 11 din O.U.G. nr. 74/2013 şi HG nr. 520/2013, acte normative referitoare la înfiinţarea în subordinea ANAF a acestor direcţii.

Totodată, a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a DGRFP Craiova, cu motivarea că între calitatea de reclamant în procesul civil şi persoana care pretinde că i-a fost încălcat un drept al său, precum şi între calitatea de pârât şi cel despre care se afirmă că a încălcat sau nu a respectat un drept, trebuie să existe identitate, ceea ce în prezenta cauză nu s-a dovedit.

În raport de cele arătate, a susţinut că DJAOV Argeş (Biroul Vamal Argeş), începând cu data de 01.08.2013 se află în subordinea DRV Ploieşti şi respectiv DGRFP Ploieşti, instituţii cu calitate procesuale pasivă în cauză.

Tribunalul Argeş prin sentinţa nr. 1226/16.05.2014, a respins acţiunea reclamantei, ca neîntemeiată.

La data de 17.06.2014, MVC, susţinând că are calitate de asociat şi administrator al societăţii reclamante, a depus precizări cu privire la obiectul acţiunii introductive, în sensul că reprezintă „un refuz de soluţionare cerere şi, respectiv, o obligaţie de a face” întemeiată pe dispoziţiile Legii nr.554/2004-R, invocând şi excepţia

197

de nelegalitate a celor două documente. De asemenea, a solicitat suspendarea celor două înscrisuri în temeiul art.14 din legea nr.554/2004-R, apreciate ca întocmite cu abuz de drept şi de serviciu de către comisionarul vamal SC LGC SRL Piteşti, reprezentată de MI şi de salariaţii Biroului Vamal Argeş.

Ulterior, la data de 25.06.2014, acelaşi administrator şi asociat unic MVC al societăţii reclamante a formulat cerere de îndreptare a erorilor materiale şi de înlăturare a omisiunilor vădite, strecurate în conţinutul sentinţei nr. 1226/2014, în sensul că în mod greşit s-a arătat că a solicitat judecata în lipsă, or faţă de calitatea sa procesuală, deţinut în penitenciar, era obligatorie prezenţa sa şi judecata în contradictoriu cu pârâtele.

Totodată, a susţinut că a formulat completări la acţiunea introductivă de instanţă, care nu au fost specificate în sentinţa civilă şi a solicitat în mod repetat eliberarea de înscrisuri şi comunicarea de informaţii, care nu i-au fost luate în considerare, împrejurare ce conduce la nulitatea sentinţei pronunţate de prima instanţă.

Pin încheierea din 27.06.2014, Tribunalul Argeş a respins cererea de îndreptare a erorilor materiale şi d e înlăturare a omisiunilor vădite, pe considerentul că acestea nu se încadrează în baza art. 281 C. proc. civ.

Împotriva sentinţei civile nr. 1226/16.05.2014, pronunţată de Tribunalul Argeş, s-a formulat recurs de către reclamantă prin administrator şi asociat unic MVC, criticând-o pentru nelegalitate, pe motive încadrabile în art. 488 pct. 6 şi 8 NCPC.

Curtea de Apel Piteşti, prin decizia nr.413/R-Cont/12.02.2015 a admis recursul, a casat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, apreciind că instanţa de fond a argumentat soluţia pronunţată, reţinând o altă situaţie de fapt, ceea ce echivalează cu nesoluţionarea fondului cauzei.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş la 11.05.2015, instanţa reţinând că reclamanţii au mai formulat o cerere de chemare în judecată la 16.07.2014, înregistrată sub nr.3474/109/2014, având ca obiect constatarea refuzului ilegal şi repetat al pârâţilor de a-i comunica înscrisul, obligarea acestora la daune morale de 100.000 lei plus 10.000 lei pe lună pentru întârziere şi daune materiale reprezentând sumele cheltuite de reclamantul – persoană fizică şi familia acestuia pe perioada executării pedepsei privative de libertate.

De asemenea, la data de 29.06.2015, reclamanţii au precizat din nou acţiunea, solicitând introducerea în cauză, în calitate de pârâţi a SC LGC SRL Piteşti şi MI, pentru a se dispune anularea în totalitate a actelor administrative reprezentând declaraţia vamală nr.11884 din 28.07.2010 şi a liberului de vamă pentru containerul DFSU 6275863/29.07.2010, întocmite în fals în

198

numele şi pentru reclamanta SC TA 2008 SRL, precum şi exonerarea reclamanţilor de la plata datoriei vamale în cuantum de 1.924.489 lei, cu obligarea la plata acestei sume a celor doi pârâţi.

Prin încheierea din 22.06.2015, cauza nr.3474/109/2014 a fost conexată prezentei cauze cu nr.3568/109/2013* şi, având în vedere întregul parcurs al celor două dosare, în care reclamanţii au precizat şi completat în nenumărate rânduri cererile introductive, instanţa de fond a pus în vedere acestora să indice clar toate petitele, cu arătarea motivelor în fapt şi în drept pentru fiecare dintre acestea.

Astfel, la rejudecarea în fond, după casarea cu trimitere spre rejudecare, Tribunalul Argeş, prin sentinţa civilă nr.363/11.04.2016, a respins acţiunile conexate şi precizate formulate de reclamanţii MVC şi SC TA SRL.

Împotriva acestei sentinţe s-a formulat recurs, în termen legal, de către reclamanţii SC TA 2008 SRL şi MVC, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, pe motive încadrabile în dispoziţiile art.488 pct.5, 6 şi 8 NCPC.

În dezvoltarea motivelor de recurs încadrabile pe temeiul art.488 pct.5 NCPC au arătat reclamanţii că în mod greşit prima instanţă a considerat întemeiată excepţia lipsei calităţii de reprezentant legal a reclamantului MVC faţă de societate, deşi acesta a dovedit că a fost şi este şi în prezent unic asociat şi administrator al SC TA 2008 SRL, potrivit adresei nr.44797/2015 a O.N.R.C. Argeş, somaţiei nr.93564/2014 emisă de ANAF, procurii autentificată sub nr.1251/2013 şi deciziei penale nr.121/2012 a Curţii de Apel Piteşti, rămasă definitivă prin decizia penală nr.2204/2013 a Î.C.C.J Bucureşti.

Referitor la excepţia inadmisibilităţii cererii privind anularea declaraţiei vamale nr.11884/2010 şi a liberului de vamă din 29.07.2010, susţin recurenţii că era nefondată, iar instanţa trebuia să o respingă întrucât reclamanţii nu au intrat niciodată în posesia acestor înscrisuri, deşi au solicitat, inclusiv prin procedura prealabilă, comunicarea acestor înscrisuri.

Susţin că singurul act care a intrat în posesia lor însă, abia în data de 26.05.2014, este declaraţia vamală pe care au contestat-o încă din anul 2013, aşa cum rezultă din dosarul de faţă, dar şi din toate adresele depuse la dosar începând cu anul 2010.

După primirea copiei de la biroul vamal, în anul 2014, reclamanţii au contestat declaraţia vamală în considerarea argumentului că a fost întocmită în fals de către comisionarul vamal Miuţu Iuliana, fără încheierea contractului de prestări servicii vamale, ilegalităţi confirmate de Legea nr.86/2006 şi art.7 din Normele tehnice de aplicare a dreptului de reprezentate prevăzut de CEE 2913/1992.

199

De asemenea, consideră recurenţii că au respectat termenele prevăzute de art.205-207 şi art.218 Cod procedură fiscală, coroborate cu art.11 alin.2 din Legea nr.554/2004-R.

Critica întemeiată pe art.488 pct.6 NCPC a fost argumentată pe motivarea evazivă a considerentelor sentinţei atacate, considerând că nu are nicio relevanţă faptul că între cele două societăţi, recurenta de faţă şi SC LGC SRL, nu a existat un contract de intermediere pentru reprezentare, aşa cum impune Lega nr.85/2006 şi Normele tehnice precizate anterior.

Legat de această susţinere şi ca argumente în dezvoltarea criticilor pe fondul pricinii, recurenţii arată că acest contract nu a existat niciodată, în caz contrar ar fi trebuit depus la dosarul cauzei, ci au fost aduse alte documente de către autoritatea vamală cu privire la marfa importată, dar care nu aveau relevanţă privind situaţia de fapt.

Învederează recurenţii că abia în anul 2014, intimatul Biroul Vamal Argeş acceptă că la declaraţia vamală trebuia ataşat contractul de reprezentare pentru a intra în legalitate, sens în care s-a adresat SC LGC SRL să depună acest înscris, care nu s-a aflat niciun moment, până în luna aprilie 2014, la dispoziţia recurenţilor, fiind ţinuţi la distanţă de formalităţile vamale, astfel că nu au avut cunoştinţă de toată marfa contractată prin deplasarea în China a celor doi fraţi iordanieni şi nepoata lor, asociaţi în firma SC KBJH JB SRL Mioveni.

În ce priveşte această afirmaţie, susţin recurenţii că în cauză au fost încălcate dispoziţiile art.31 alin.7 şi 8 din Legea nr.86/2006, Regulamentul Consiliului CEE nr.2913/1992 şi HG nr.707/2006.

Totodată, precizează recurenţii că au solicitat să se constate şi să se dispună nulitatea declaraţiei vamale nr.11884/2010, iar expertul vamal autorizat să răspundă în solidar cu societatea intimată pentru nerespectarea legislaţiei vamale, care nici în anul 2014 nu a dorit să dezvăluie firmei importatoare persoanele care s-au ocupat de formalităţile vamale, deşi s-a solicitat firmei de comisionari vamali contractul de reprezentare ce trebuia anexat în anul 2010 la declaraţia vamală în baza căreia ar fi putut fi acceptată şi înregistrată această declaraţie.

În concluzie au solicitat admiterea recursurilor, casarea sentinţei şi admiterea acţiunilor conexate şi precizate.

La 03.06.2016, recurentul MVC a completat motivele de recurs în urma comunicării sentinţei atacate, susţinând că a avut şi are calitatea de asociat şi administrator al SC TA 2008 SRL, calitate în care nu a efectuat însă, prin Biroul Vamal Argeş, nicio operaţiune vamală, nu a împuternicit-o pe numita MI să efectueze asemenea operaţiuni, întrucât nu cunoştea această persoană, toate sumele reprezentând taxe vamale au fost achitate de o altă persoană, nu a

200

împuternicit niciun angajat al societăţii să ridice vreun document din vamă, aparţinând societăţii recurente, precum şi că acest proces verbal nu arată că a ridicat declaraţia vamală nr.11884/2010, înscris care nu s-a aflat în posesia sa decât în luna aprilie 2014, în urma nenumăratelor adrese către Biroul Vamal Argeş.

Ca atare, consideră că se impune admiterea recursului, casarea sentinţei şi admiterea acţiunilor conexate şi precizate.

Prin întâmpinarea formulată la 19 octombrie 2016, intimatele SC LGC SRL Piteşti şi MI au solicitat respingerea recursurilor ca nefondate, în principal pe excepţia lipsei calităţii procesuale active a recurentului MVC şi a excepţiei inadmisibilităţii întemeiată pe dispoziţiile art.11 alin.2 din Legea nr.554/2004, republicată, iar pe fond respingerea recursurilor în considerarea faptului că urmare a finalizării dosarului penal nr.1252/109/2011 s-a statuat irevocabil că marfa a fost găsită la societatea recurentă, fără a se dovedi că au fost întocmite documente de achiziţie şi transport.

Curtea, examinând global criticile aduse pe temeiurile invocate, în raport de probatoriul administrat şi dispoziţiile legale aplicabile în cauză, reţine că acestea sunt nefondate, pentru cele ce se vor expune în continuare.

În privinţa primei critici întemeiată pe art.488 pct.5 Noul Cod de procedură civilă, vizând motivul de casare pentru încălcarea normelor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, raportat la greşita admitere de către prima instanţă a excepţiei calităţii de reprezentant legal în formularea cererii introductive de instanţă de către recurentul-reclamant MVC, Curtea o apreciază ca nejustificată.

Sub acest aspect, art.194 alin.1 lit. a) din NCPC pretinde ca în cererea de chemare în judecată să se arate ca element esenţial numele, prenumele şi calitatea celui care reprezintă partea în proces, fiind obligatoriu ca dovada calităţii de reprezentant să fie anexată cererii de chemare în judecată, conform art.151 NCPC.

Excepţia lipsei calităţii de reprezentant ca excepţie de procedură, priveşte neregularităţi referitoare la procedura de judecată, iar acoperirea acestora constă în depunerea înscrisului doveditor al calităţii de reprezentant, în forma impusă de art.85 NCPC.

În prezenta cauză, mandatarul societăţii comerciale SC TA trebuia să justifice calitatea de reprezentant potrivit cerinţelor legale, în concret a art.82 şi 85 NCPC.

Altfel spus, calitatea de reprezentant, la care se referă art.82 NCPC, diferă de calitatea procesuală ce reprezintă o cerinţă esenţială de exerciţiu a acţiunii civile, a cărei neîndeplinire determină respingerea cererii, în aplicarea art. 32 alin. 1 lit. b) rap. la art.36 C.proc.civ. Potrivit art.36 Noul Cod de procedură civilă, calitatea procesuală activă cerută pentru a exercita acţiunea în

201

justiţie este necesar să corespundă cu calitatea de titular al dreptului ce se discută, având în vedere că acţiunea are ca obiect protejarea unui drept subiectiv, ce aparţine subiectului activ al dreptului subiectiv afirmat sau pretins.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, aşa cum corect a reţinut prima instanţă, se constată că, prin cererea completată şi precizată la data de 22.05.2014, respectiv prin precizarea depusă la data de 17.06.2014, dar şi prin precizarea de la data de 29.06.2015, s-a solicitat constatarea nulităţii declaraţiei vamale nr.11884/2010 şi a documentului de punere în circulaţie a mărfurilor din containerul DFSU nr.6275863/29.07.2010, precum şi constatarea refuzului de soluţionare a cererii întemeiat pe dispoziţiile Legii nr.554/2004-R, de către persoana fizică MVC şi nu de către persoana juridică - SC TA SRL - prin reprezentantul legal de la momentul formulării acestor cereri.

Observând procura autentificată sub nr.1251/20.06.2013, invocată de recurent în justificarea calităţii sale de reprezentant al recurentei, rezultă că sub acest aspect au survenit schimbări în persoana reprezentantului legal, dovedind dimpotrivă că administrator cu puteri depline în societate, după această dată, era MNM. Această împrejurare este confirmată chiar de recurent, în cererea aflată la dosar fond, prin care acesta reclamă faptul că reprezentantul legal al societăţii reclamante, menţionat anterior, nu a fost citat legal pentru a putea reprezenta interesele societăţii reclamante.

Aşadar, Curtea constată că investirea instanţei, prin repetatele cereri formulate, nu s-a realizat de către reprezentantul legal al societăţii comerciale în cauză, astfel că lipsind semnătura şi dovada însuşirii acestor cereri de către împuternicitul legal - MNM -, aşa cum s-a arătat, în mod corect prima instanţă a apreciat în privinţa excepţiei lipsei calităţii de reprezentant în ceea ce-l priveşte pe recurentul persoană fizică.

De altfel, Curtea constată că actele administrative contestate în cauză, respectiv Declaraţia vamală şi liberul de vamă nu privesc persoana recurentului MVC, ci sunt încheiate pentru transportul de mărfuri efectuat de către persoana juridică - SC TA 2008 SRL, aspect faţă de care acesta nu avea îndrituirea de a se adresa instanţei de judecată.

Relativ la incidenţa motivului prevăzut de art.488 pct.6 NCPC raportat la art.425 alin.1 lit. b) NCPC, vizând nemotivarea sentinţei, de asemenea, curtea apreciază ca nejustificată susţinerea recurenţilor.

Potrivit textului art.425 alin.1 lit. b) NCPC, într-adevăr, judecătorul are obligaţia de a demonstra în scris de ce s-a oprit la soluţia dată, pentru ce a admis susţinerile unei părţi şi le-a respins pe ale celorlalte părţi, în sensul asigurării garanţiei că instanţa nu a

202

judecat arbitrar cererea dedusă judecăţii şi a respectat dreptul părţilor la un proces echitabil.

Analizând conţinutul considerentelor sentinţei atacate, curtea constată că aceasta răspunde exigenţelor exprimate de doctrină, în sensul de parte esenţială a hotărârii, oferind posibilitatea exercitării controlului judiciar.

Aşa cum s-a reţinut şi în jurisprudenţa CEDO, Cauza Albina c. României, noţiunea de proces echitabil presupune ca instanţa internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale ce i-au fost supuse judecăţii, nu doar să reia concluziile unei părţi.

Or, în cauza de faţă instanţa a analizat problemele esenţiale ridicate de părţi, răspunzând acestora prin propria argumentaţie, iar faptul că pricina a fost respinsă pe excepţii de procedură ce fac inutilă antamarea fondului, nu constituie motiv de casare pe acest temei.

Relativ la critica vizând greşita admitere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii precizate, Curtea, de asemenea, o apreciază ca nejustificată, pe de o parte, din perspectiva dispoziţiilor art.2 alin.1 lit. c) din Legea nr.554/2004-R, care defineşte noţiunea de act administrativ, iar pe de altă parte a art.205-218 din O.G.nr.92/2003.

În accepţiunea textului art.2 alin.1 lit. c) din Legea contenciosului administrativ rezultă că este act administrativ „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice”, iar potrivit art. 41 din Codul de procedură fiscală "actul administrativ fiscal este actul emis de organul fiscal competent în aplicarea legislaţiei privind stabilirea, modificarea sau stingerea drepturilor şi obligaţiilor fiscale".

Aşadar, în analiza naturii juridice a unui act administrativ esenţiale sunt efectele juridice pe care le produce şi natura măsurilor dispuse.

Or, în cauză, declaraţia vamală nr.11884/2010, precum şi liberul de vamă din 29.07.2010, nu se circumscriu definiţiei regăsite în Legea nr.554/2004-R deoarece acestea nu dau naştere, modifică sau sting raporturi juridice de drept fiscal, ci reprezintă documente prin care societatea comercială a declarat pe propria răspundere că a introdus în ţară o anumită categorie de mărfuri, declaraţie care stă la baza stabilirii obligaţiilor fiscale ale societăţii.

Pe de altă parte, chiar dacă s-ar aprecia că aceste documente reprezintă acte administrativ fiscale prin care se individualizează obligaţia fiscală vamală, acţiunea ar fi inadmisibilă din perspectiva dispoziţiilor art.110 alin.3 lit. d) şi e) din O.G. nr.92/2003, în conformitate cu care declaraţia vamală şi decizia prin care se stabilesc şi se individualizează datoriile vamale sunt titluri de

203

creanţă care se contestă administrativ conform procedurii speciale prevăzută de Codul de procedură fiscală.

În contextul dat, se reţin a fi incidente dispoziţiile art.205 din O.G. nr.92/2003, potrivit cărora „Împotriva titlului de creanţă, precum şi împotriva altor acte administrative fiscale se poate formula contestaţie potrivit legii. Contestaţia este o cale administrativă de atac şi nu înlătură dreptul la acţiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia, în condiţiile legii.”

De asemenea, art. 206 Cod procedură fiscală stipulează că„(2) Obiectul contestaţiei îl constituie numai sumele şi măsurile stabilite şi înscrise de organul fiscal în titlul de creanţă sau în actul administrativ fiscal atacat, cu excepţia contestaţiei împotriva refuzului nejustificat de emitere a actului administrativ fiscal. (3) Contestaţia se depune la organul fiscal, respectiv vamal, al cărui act administrativ este atacat şi nu este supusă taxelor de timbru”, iar potrivit art. 218 alin.2 din acelaşi act normativ, rezultă că „Deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor pot fi atacate de către contestatar sau de către persoanele introduse în procedura de soluţionare a contestaţiei potrivit art. 212, la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă, în condiţiile legii”.

Or, în speţă, nu s-a dovedit formularea plângerii prealabile împotriva pretinselor acte administrativ fiscale de către societatea comercială - recurenta din prezenta cale de atac -, în procedura specială prevăzută de OG nr.92/2003, finalizată printr-o decizie pe care putea să o conteste în instanţă, astfel că în mod corect prima instanţă a dat dezlegare prezentei pricini, raportat la dispoziţiile legale aplicabile.

Ca atare, având în vedere soluţionarea litigiului prin găsirea ca întemeiate a excepţiilor lipsei calităţii de reprezentant legal în ceea ce-l priveşte pe recurentul – persoană fizică, cât şi a inadmisibilităţii cererii în ceea ce o priveşte pe recurenta – persoană juridică, Curtea apreciază că nu se mai impune analizarea criticilor regăsite în conţinutul celor două căi de atac, relativ la fondul cauzei.

Faţă de considerentele expuse, Curtea, în temeiul art.496 Cod procedură civilă coroborat cu dispoziţiile Legii nr.554/2004-R, respectiv O.G. nr.92/2003, a respins recursurile ca nefondate.

13. Termenul de depunere a declaraţiilor de creanţă pentru titularii creanţelor fiscale.

Art. 103 vechiul Cod de procedură fiscalăArt. 177 vechiul Cod de procedură fiscală

Reglementarea unei proceduri speciale, extrem de favorabile de executare silită precum şi a unei proceduri avantajoase de declarare a stării de insovabilitate, care

204

permite ca într-o maniera simplă şi rapidă să se emită decizie de angajare a răspunderii solidare cu debitorul declarat insolvabil a unei categorii destul de largi pe persoane fizice şi juridice menţionate în art. 27 vechiul C.proc.fiscala, nu mai justifica acordarea de către legiuitor a unui regim derogatoriu, mai favorabil sub aspectul termenului de individualizare a creanţelor fiscale, şi în procedura insolvenţei reglementată de Legea nr. 85/2006, fiind prezumat că la momentul la care un alt creditor sau chiar debitorul a obţinut deschiderea procedurii insolvenţei, situaţia debitorului este clară în evidenţele fiscale şi nu mai presupune, de regulă, vreo inspecţie fiscală pentru individualizarea creanţelor.

Tocmai de aceea în art. 177 vechiul C. proc.fiscala se arăta că în cazul deschiderii procedurii insolvenţei, se depune declaraţie de creanţă potrivit evidenţei fiscale pe plătitor.

Aceste evidenţe, faţă de reglementările legale atât de favorabile titularilor de creanţe fiscale, este de aşteptat să corespundă realităţii, la momentul la care alţi creditori, mai puţin favorizaţi de legislaţie, au solicitat şi obţinut deschiderea procedurii insolvenţei.

Prin urmare, nici explicit şi nici implicit, legiuitorul nu a prevăzut posibilitatea de a se depune aşa zise declaraţii rectificative sau suplimentare pentru sume datând din perioada anterioară deschiderii procedurii.

Aşa stând lucrurile, nici judecătorul nu poate acorda un regim mai favorabil în privința termenului de depunere a declaraţiilor de creanţă, titularilor creanţelor fiscale.

Dacă în mod excepţional, ar exista cazuri bine justificate în care să nu se fi individualizat încă creanţa fiscală, legiuitorul permite repunerea în termen, dar doar în condiţiile art. 103 vechiul C.proc.civ., respectiv cu respectarea termenului de 15 zile şi făcând dovada unei împrejurări care să se încadreze în cerinţele textului de lege şi permite şi majorarea cu cel mult 30 de zile a termenului de depunere a declaraţiei de creanţă, evident tot pentru motive bine întemeiate (art. 62 alin 2 din legea insolventei).

Efectuarea verificărilor privind îndeplinirea obligaţiilor fiscale ca urmare a deschiderii procedurii insolvenţei nu justifică nerespectarea condiţiilor de desfăşurare a procedurii, ci necesită încadrarea în termenele procedurale, iar în cauzele de imposibilitate obiectivă, invocarea şi aplicarea instituţiilor procedurale corespunzătoare.

(Decizia nr. 271/R-COM/06 Martie 2017)

La data de 20.01.2016, DGRFP Bucureşti, în calitate de creditor al debitorului C SA a formulat, în principal, cerere de

205

repunere în termenul de formulare a cererii de admitere a creanţei şi în subsidiar înscrierea instituţiei fiscale în tabelul de creanţe al debitoarei cu sumele din decizia de impunere nr. F-S1 289/22.12.2015 ca urmare a întocmirii raportului de inspecţie fiscală nr. F-S1 378/22.12.2015, respectiv cu debitele în cuantum de 730.261 lei şi obligaţiile accesorii în cuantum de 399.804 lei.

În motivare s-a arătat că prin încheierea pronunţată la data de 12.07.2012, Tribunalul Bucureşti Secţia a VII-a civilă a admis cererea debitoarei şi a dispus deschiderea procedurii de insolvenţă împotriva societăţii C SA, iar prin sentinţa nr. 6356/08.07.2015, pronunţată în dosarul nr. 25871/3/2012* s-a dispus trecerea la procedura falimentului. Prin adresa nr. 3280978/22.12.2015/AIF, înregistrată la DGRFPB sub nr. 883465/28.12.2015, AFP sector 1 serviciul Inspecţie Fiscală Persoane Juridice 3 a adus la cunoştinţă că s-a întocmit raportul de inspecţie fiscală nr. F-S1 378/22.12.2015 şi emisă decizia de impunere nr. F-S1 289/22.12.2015 pentru debitoarea C SA, prin care s-a stabilit în sarcina debitoarei obligaţii de plată în cuantum de 1.130.065 lei (respectiv 730.261 lei debit şi 399.804 accesorii). În final, solicită repunere în termenul de formulare a cererii de admitere a creanţei şi în subsidiar înscrierea instituţiei fiscale în tabelul de creanţe al debitoarei şi înscrierea în tabelul de creanţe al societăţii debitoare cu suma de 1.130.065 lei (respectiv 730.261 lei debit şi 399.804 accesorii).

La data de 07.03.2016 lichidatorul judiciar a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepţia tardivităţii formulării contestaţiei depusă la data de 13.01.2016 şi excepţia prescripţiei dreptului material al petentei în raport de disp. art. 91 alin. 1 din OG nr. 92/2003 modificată, având în vedere că se solicită înscrierea în tabelul creanţelor a debitului pretins pentru anii 2009 şi 2010.

Pe fondul cauzei a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată şi nedovedită, iar în situaţia în care pretenţiile formulate de creditoare sunt admise în tot sau în parte, solicită obligarea chematului în garanţie CC la plata integrală a creanţei de 1.130.065 lei sau la plata creanţei în cuantumul în care va fi admisă.

În motivare se arată că debitul solicitat a fi înscris la masa credală cuprinde o perioadă anterioară datei deschiderii procedurii (12.07.2012), iar titlul executoriu este decizia de impunere emis ulterior acestei date. Lichidatorul judiciar arată că termenul limită pentru înregistrarea cererii de admitere a creanţei a fost la 04.01.2016, cererea creditoarei a fost formulată la 13.01.2016, titlul de creanţă invocat a fost emis la 22.12.2015, iar creditoarea a declarat că a luat cunoştinţă de acesta la data de 28.12.2016, fără a depune nicio dovadă în acest sens. Nedepunerea în termenul legal a cererii de admitere a creanţei nu se datorează unei împrejurări mai presus de voinţa creditorului. Creditorul fiscal, deşi deţinea actele necesare înainte de expirarea termenului de depunere a declaraţiilor

206

de creanţă, respectiv 04.01.2016, a depus cererea abia la data de 13.01.2016 fără a se invoca pentru care nu a depus declaraţia în termen şi nici nu a dovedit existenţa unor motive de repunere în termen, în sensul existenţei unor împrejurări mai presus de voinţa acestuia care să-l fi împiedicat să formuleze cererea în termenul stabilit pentru depunerea declaraţiilor de creanţă. Mai mult, debitul pretins a fost stabilit în urma unui control efectuat pentru perioada 01.01.2009 – 31.12.2013, iar decizia de impunere nr. F-S1 289 a fost emisă abia la data de 22.12.2015. Solicită respingerea cererii, apreciind că este vina exclusivă a organului fiscal şi nu poate obţine protecţia unui drept prin invocarea propriei culpe.

Cu privire la admiterea cererii de creanţă, lichidatorul judiciar a arătat, în raport de dispozițiile art.91 alin. 1 din OG nr. 92/2003 modificată, că debitul pretins pentru anii 2009 şi 2010 este prescris şi solicită admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material al creditoarei de a mai solicita sumele aferente anilor 2009 şi 2010.

Prin sentinţa nr. 1032/10.11.2016, Tribunalul Specializat Argeş a respins cererea.

Pentru a hotărî astfel, judecătorul-sindic a reţinut că prin încheierea din 12.07.2012 pronunţată în dosarul nr. 25871/3/2012 s-a deschis procedura generală a insolvenţei împotriva debitoarei SC C SA. Prin sentinţa nr. 4354/23.04.2014 s-a dispus începerea procedurii falimentului şi sistarea stării de observaţie. Prin decizia nr. 1823/29.10.2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. 25871/3/2012/a8 s-au admis recursurile promovate de recurenţii CA VMC şi CC, s-a casat sentinţa nr. 4354/23.04.2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti şi s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Prin sentinţa nr. 6356/08.07.2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul 25871/3/2012* s-a deschis procedura faliment împotriva debitoarei SC C SA (vol. V dosar 25871/3/2012*). Prin încheierea nr. 29/22.07.2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti s-a dispus suspendarea provizorie a executării sentinţei civile nr. 6356/08.07.2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul 25871/3/2012* până la soluţionarea cererii de suspendare formulată în cadrul cererii de recurs (vol. III dosar 25871/3/2012*). Prin decizia nr. 594/14.10.2015 a Curţii de Apel Bucureşti s-au respins recursurile declarate împotriva sentinţei nr. 6356/08.07.2015 şi cererea de suspendare a sentinţei atacate. Prin urmare, începând cu data de 14.10.2015 a încetat efectul suspendării sentinţei civile nr. 6356/08.07.2015 şi a început procedura falimentului.

Prin încheierea din 18.11.2015 pronunţată de judecătorul sindic în dosarul nr.25871/3/2012* s-a admis cererea de prelungire termene şi s-a fixat termenul limită pentru înregistrarea cererii de admitere a creanţelor asupra averii debitorului 04.01.2016.

207

Verificând dosarul de creanţe judecătorul-sindic a constatat că DGRFP Bucureşti nu a depus cerere de admitere a creanţelor asupra averii debitorului până la data de 04.01.2016.

La data de 13.01.2016 DGRFP Bucureşti a depus cerere de repunere în termen asupra creanţei în cuantum de 1.130.065 lei (730.261 lei debit şi 399.804 accesorii) stabilită prin decizia de impunere nr. F-S1 289/22.12.2015 pentru debitoarea C SA, care a fost emisă în baza raportul de inspecţie fiscală nr. F-S1 378/22.12.2015 pentru perioada 01.01.2009-07.12.2015.(d. 25871/3/2012* vol VI).

S-a reținut de instanța de fond că potrivit art. 76 din Legea insolvenţei, petentul, titular de creanţe anterioare deschiderii procedurii, care nu a depus cererea de admitere a creanţelor până la expirarea termenului prevăzut la art. 62 alin. (1) lit. b), va fi decăzut, cât priveşte creanţele respective, din dreptul de a fi înscris în tabelul creditorilor şi nu va dobândi calitatea de creditor îndreptăţit să participe la procedură.

De asemenea, potrivit art. 108 alin 6 din Legea 85/2006, titularilor de creanţe născute după data deschiderii procedurii, care nu depun cererea de admitere a creanţelor în termenul prevăzut de alin 2 lit. a), li se aplică, în mod corespunzător, prevederile art. 76.

S-a mai reținut de instanța de fond că pentru ca o parte să beneficieze de repunerea în termen trebuie îndeplinite în mod cumulativ următoarele condiţii: a) nerespectarea de către parte a unui termen procedural imperativ, b) nerespectarea termenului să se datoreze unor motive temeinic justificate, dovedite de parte, c) împrejurarea ce a împiedicat partea să-şi exercite dreptul în termen să se fi produs înăuntrul acestuia, d) actul de procedură cu privire la care se solicită repunere în termen să fie îndeplinit în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării şi e)motivele împiedicării să fie arătate în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării.

Judecătorul-sindic a constatat că petentul nu a respectat termenele de depunere a declaraţiei de creanţă.

Motivul invocat de petent pentru nedepunerea în termen a declaraţiei de creanţă este faptul că suma de 1.130.065 lei (respectiv 730.261 lei debit şi 399.804 accesorii) a fost stabilită prin decizia de impunere nr. F-S1 289/22.12.2015. S-a constatat că nu pot fi apreciate ca „temeinic justificate” aceste motive în condiţiile în care decizia de impunere nr. F-S1 289/22.12.2015 a fost emisă anterior împlinirii termenului de depune a declaraţiei de creanţe, respectiv data de 04.01.2016, notificarea privind deschiderea procedurii de insolvenţă a fost publicată în Buletinul Procedurilor de Insolvenţă nr. 21092/07.12.2015. Mai mult, petentul nu a justificat în niciun fel împrejurările care l-au împiedicat să ia cunoştinţă de starea de insolvenţă a debitorului sau motivele care l-au împiedicat să depună

208

declaraţia de creanţă până la data de 04.01.2016 în condiţiile în care cunoştea cuantumul creanţei încă de la data de 22.12.2015.

La 13.01.2017, creditorul Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti a formulat recurs împotriva sentinţei nr. 1032/10.11.2016, solicitând admiterea recursului şi a cererii de repunere în termenul de formulare a cererii de admitere a creanţei.

În motivare se arată că obligaţiile fiscale solicitate de instituţia recurentă au fost stabilite prim decizia de impunere privind obligaţiile suplimentare nr. F-S1 289/22.12.2015, decizie care constituie titlu de creanţă, conform dispoziţiilor art. 110 alin. 3 din Codul de procedură fiscală, şi care a fost emisă în cursul procedurii.

Potrivit Codului de procedură fiscală, creanţa devine certă la data la care s-a comunicat titlul de creanţă, în cauză decizia fiind comunicată debitoarei la data de 14.01.2016, fiind respectate dispoziţiile legale prevăzute de art. 44 din O.G. nr. 92/2003.

Recurenta susţine că nu a solicitat în termenul legal creanţa rezultată din decizia de impunere şi a înaintat cerere de repunere în termenul de a formula declaraţie de creanţă, întrucât suma solicitată a devenit scadentă la momentul comunicării acesteia către debitoare, nefiind o creanţă certă şi exigibilă la momentul respectiv. În plus, decizia de impunere emisă ca urmare a inspecţiei fiscale la societatea debitoare nu a fost contestată până în prezent, deşi a fost comunicată.

Curtea, analizând recursul, constată că este neîntemeiat pentru următoarele considerente:

Reglementarea unei proceduri speciale, extrem de favorabile de executare silită precum şi a unei proceduri avantajoase de declarare a stării de insovabilitate, care permite ca într-o maniera simplă şi rapidă să se emită decizie de angajare a răspunderii solidare cu debitorul declarat insolvabil a unei categorii destul de largi pe persoane fizice şi juridice menţionate în art. 27 vechiul C.proc.fiscala, nu mai justifica acordarea de către legiuitor a unui regim derogatoriu, mai favorabil sub aspectul termenului de individualizare a creanţelor fiscale, şi în procedura insolvenţei reglementată de Legea nr. 85/2006, fiind prezumat că la momentul la care un alt creditor sau chiar debitorul a obţinut deschiderea procedurii insolvenţei, situaţia debitorului este clară în evidenţele fiscale şi nu mai presupune, de regulă, vreo inspecţie fiscală pentru individualizarea creanţelor.

Tocmai de aceea în art. 177 vechiul C. proc.fiscala se arăta că în cazul deschiderii procedurii insolvenţei, se depune declaraţie de creanţă potrivit evidenţei fiscale pe plătitor.

Aceste evidenţe, faţă de reglementările legale atât de favorabile titularilor de creanţe fiscale, este de aşteptat să corespundă realităţii, la momentul la care alţi creditori, mai puţin

209

favorizaţi de legislaţie, au solicitat şi obţinut deschiderea procedurii insolvenţei.

Prin urmare, nici explicit şi nici implicit, legiuitorul nu a prevăzut posibilitatea de a se depune aşa zise declaraţii rectificative sau suplimentare pentru sume datând din perioada anterioară deschiderii procedurii.

Aşa stând lucrurile, nici judecătorul nu poate acorda un regim mai favorabil în privința termenului de depunere a declaraţiilor de creanţă, titularilor creanţelor fiscale.

Dacă în mod excepţional, ar exista cazuri bine justificate în care să nu se fi individualizat încă creanţa fiscală, legiuitorul permite repunerea în termen, dar doar în condiţiile art. 103 vechiul C.proc.civ., respectiv cu respectarea termenului de 15 zile şi făcând dovada unei împrejurări care să se încadreze în cerinţele textului de lege şi permite şi majorarea cu cel mult 30 de zile a termenului de depunere a declaraţiei de creanţă, evident tot pentru motive bine întemeiate (art. 62 alin 2 din legea insolventei).

Efectuarea verificărilor privind îndeplinirea obligaţiilor fiscale ca urmare a deschiderii procedurii insolvenţei nu justifică nerespectarea condiţiilor de desfăşurare a procedurii, ci necesită încadrarea în termenele procedurale, iar în cauzele de imposibilitate obiectivă, invocarea şi aplicarea instituţiilor procedurale corespunzătoare.

În speță, în mod corect a reținut instanța de fond că recurenta-contestatoare avea obligația de a/și declara creanța până la expirarea termenului limită stabilit de judecătorul sindic.

Nu poate fi primit argumentul recurentei conform căreia era imposibilă înscrierea creanței fiscale anterior comunicării titlului de creanță.

O asemenea concluzie este dedusă din faptul că potrivit art.64 alin (3) din Legea nr.85/2006 trebuie declarate în termenul limită inclusiv creanțele care nu sunt constate printr-un titlu. În plus, astfel cum s-a arătat recurenta avea obligația de a-și declara creanța de la data deschiderii procedurii insolvenței conform evidențelor sale astfel cum rezultă din art.177 alin (1) vechiul C.proc.fisc.

Pentru aceste considerente, în baza art. 312 C.proc.civ. Curtea a respins recursul ca nefondat.

14. Îndrituirea la primirea drepturilor aferente în gradul de handicap grav.

Art. 42 şi art. 58 din Legea nr. 448/2006

Instanţele au avut în vedere întreaga perioadă de la data emiterii actului administrativ atacat, cauzele de nulitate ale acestuia fiind analizate în funcţie de momentul emiterii

210

actului, acţiune specifică procedurilor în care se invocă nulitatea actului administrativ, astfel că nu se poate admite că minorul beneficiază de drepturile recunoscute numai pentru perioada ulterioară finalizării procedurii judiciare.

Într-adevăr, îndrituirea acestuia la primirea drepturilor aferente în gradul de handicap grav este stabilită abia la momentul pronunţării unei hotărâri judecătoreşti definitive, însă, în condiţiile în care instanţa a fost învestită cu o cerere de anulare a unui act administrativ în care interesează condiţiile legale în vigoare la data emiterii actului, nu se poate admite că îndrituirea nu vizează şi perioada ulterioară sesizării instanţei, anterioară soluţionării definitive a pricinii.

Se impune distincţia între acordarea efectivă a drepturilor băneşti, care este ulterioară pronunţării hotărârii definitive şi îndrituirea la primirea acestor drepturi, care se raportează la întreaga perioadă în care actul administrativ anulat a produs efecte juridice.

(Decizia nr. 308/R-CONT/09 Martie 2017)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş la data de 22.08.2016, formulat de reclamanta MA – reprezentant legal pentru MIR a chemat în judecată pe pârâta Primăria Comunei Bascov - Compartiment Asistenţă Socială, solicitând anularea adresei nr. 13869/29.07.2016 emisă de pârâtă.

Prin sentinţa nr. 1110/25 noiembrie 2016 Tribunalul Argeş a admis acţiunea formulată de reclamant şi a anulat adresa nr. 13869/29.07.2016 emisă de pârâtă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Primăria Comunei Bascov - Compartiment Asistenţă Socială, solicitând admiterea acestuia şi pe fond respingerea acţiunii.

În motivare se arată că în mod eronat tribunalul reţine că reclamanta MA – reprezentant legal pentru minorul MIR, trebuie să primească indemnizaţia prevăzută în Legea nr. 448/2006 pentru perioada 7.10.2015-6.10.2016.

Se reţine că minorul este încadrat în grad de handicap grav, aşa cum rezultă din decizia nr. 909/R-cont/19.05.2016, însă minorul nu beneficiază de indemnizaţie, ci adultul cu grad de handicap.

Minorul cu grad de handicap beneficiază, conform art. 58 din Legea nr. 448/2006 de alocaţie de stat dublă, iar în cazul în care este încadrat în grad grav de handicap, necesitând asistent personal, beneficiază, în funcţie de opţiunea exprimată scris la DGASPC, de indemnizaţie de handicap în cuantum de 969 lei sau asistent personal (angajat în cadrul UAT de domiciliu).

Primăria de domiciliu acordă indemnizaţia/asistent personal, conform art. 42 din Legea nr. 448/2006.

211

În perioada 7.10.2015-1.07.2016, minorul MIR nu se încadra în art. 42 din Legea nr. 448/2006, fiind necesar să prezinte la primăria de domiciliu cererea cu opţiunea exprimată scris către DGASPC şi certificatul de handicap din care să rezulte gradul de handicap grav necesitând asistent personal.

Se solicită judecarea cauzei şi în lipsă.MA, ca reprezentant legal pentru minorul MIR a formulat

întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.Primăria Comunei Bascov - Compartiment Asistenţă

Socială a formulat răspuns la întâmpinare, susţinând că pricina a rămas fără obiect, întrucât prin dispoziţia nr.95/2017 a încetat contractul individual de muncă nr. 98/2016, al reclamantei MA, deoarece beneficia de pensie pentru caz de boală.

În susţinere au fost depuse la dosar: cerere din 1.02.2017, contract individual de muncă nr. 98/2016, dispoziţia nr. 95/1.02.2017 şi dispoziţia nr. 96/1.02.2017.

Analizând sentinţa atacată prin prisma criticilor invocate, în raport de probatoriul administrat în cauză, de dispoziţiile legale incidente, Curtea constată că recursul nu poate fi primit pentru următoarele considerente:

Prealabil, se constată că pricina nu a rămas fără obiect, în condiţiile în care cererea reclamantului vizează acordarea indemnizaţiei pe perioada 7.10.2015-6.10.2016, anterioară încetării contractului de muncă şi emiterii dispoziţiilor nr. 95 şi nr. 96/1.02.2017. Ultima dintre acestea prevede acordarea indemnizaţiei începând cu 1.02.2017, arătându-se că este avută în vedere perioada de valabilitate a certificatului de încadrare în grad de handicap, însă în cazul de faţă cererea de chemare în judecată a avut la bază o hotărâre judecătorească.

Curtea mai constată şi faptul că recursul este întemeiat pe art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, susţinându-se greşita aplicare a normelor de drept material, în speţă art. 42 şi art. 58 din Legea nr. 448/2006, fără a se arăta însă concret motivele pentru care indemnizaţia în discuţie nu trebuie acordată minorului pentru perioada 7.10.2015-6.10.2016.

Prin adresa nr. 13869/29.07.2016, faţă de cererea de acordare a drepturilor băneşti de care beneficiază minorul MIR în perioada 7.10.2015-6.10.2016, Primăria Comunei Bascov - Compartiment Asistenţă Socială susţine că în anul 2015 minorul nu deţinea certificat de încadrare în grad de handicap grav şi nu a depus o cerere pentru a beneficia de indemnizaţie sau de angajare asistent personal.

Faţă de motivele de recurs, Curtea reţine însă că îndrituirea reclamantului la primirea indemnizaţiei în discuţie a fost statuată în procedura judiciară derulată în dosarul nr. 4606/109/2015, în care a fost anulată hotărârea nr. 1555/2015, fiind

212

admisă plângerea şi modificat certificatul de încadrare a copilului în grad de handicap nr.1504/2044, stabilind că minorul se încadrează în gradul de handicap grav, cu însoţitor, urmând a beneficia de drepturile cuvenite.

Sentinţa nr.38/18.01.2016, pronunţată de Tribunalul Argeş a rămas definitivă prin decizia nr.909/19.05.2016, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, prin respingerea recursului ca nefondat.

Prin urmare, la acest moment instanţa nu este chemată să analizeze îndrituirea reclamantului la plata sumelor prevăzute de Legea nr. 448/2006, reţinută în procedura judiciară anterioară, cu autoritate de lucru judecat, obiectul litigiului raportându-se numai la perioada pentru care pârâta datorează aceste sume.

Curtea reţine că la 1.07.2016 a fost emisă de Consiliul Judeţean – Comisia pentru protecţia copilului, hotărârea nr. 1066/1.07.2016, în care s-a reţinut reîncadrarea persoanei cu grad de handicap pentru perioada 7.10.2015-6.10.2016, având la bază certificatul de încadrare în grad de handicap nr.1053/1.07.2016, emis în temeiul sentinţei civile nr. 38/2016 şi a deciziei nr.909/2016.

Se arată expres în decizia nr. 1066/2016 că diferenţele drepturilor băneşti de care beneficiază minorul în conformitate cu prevederile legislaţiei în vigoare (buget complementar lunar, indemnizaţie de însoţitor) se vor plăti pentru perioada 7.10.2015-6.10.2016.

Pe cale de consecinţă, rezultă punerea în executare a hotărârii judecătoreşti, autorităţile administrative reţinând îndrituirea reclamantului la plata drepturilor băneşti şi pentru perioada în care s-a derulat procedura judiciară.

Soluţia este legală, fiind evident că la nivelul anului 2015 reclamantul nu putea formula o opţiune cu privire la indemnizaţie sau angajare asistent personal, de vreme ce hotărârea nr.1555/2015 confirma încadrarea minorului în grad de handicap accentuat, aşa cum se statuase prin certificatul nr. 1504/7.10.2015, iar nu grad de handicap grav, cum a reţinut ulterior instanţa de judecată.

Instanţele au avut în vedere întreaga perioadă de la data emiterii actului administrativ atacat, cauzele de nulitate ale acestuia fiind analizate în funcţie de momentul emiterii actului, acţiune specifică procedurilor în care se invocă nulitatea actului administrativ, astfel că nu se poate admite că minorul beneficiază de drepturile recunoscute numai pentru perioada ulterioară finalizării procedurii judiciare.

Într-adevăr, îndrituirea acestuia la primirea drepturilor aferente în gradul de handicap grav este stabilită abia la momentul pronunţării unei hotărâri judecătoreşti definitive, însă, în condiţiile în care instanţa a fost învestită cu o cerere de anulare a unui act administrativ în care interesează condiţiile legale în vigoare la data emiterii actului, nu se poate admite că îndrituirea nu vizează şi

213

perioada ulterioară sesizării instanţei, anterioară soluţionării definitive a pricinii.

Se impune distincţia între acordarea efectivă a drepturilor băneşti, care este ulterioară pronunţării hotărârii definitive şi îndrituirea la primirea acestor drepturi, care se raportează la întreaga perioadă în care actul administrativ anulat a produs efecte juridice.

Pe cale de consecinţă, dincolo de faptul că reclamantul, prin reprezentant legal, nu putea formula o opţiune la nivelul anului 2015, certificatul de încadrare în grad de handicap deţinut la acel moment neavând ataşate drepturile în discuţie, refuzul autorităţii pârâte de acordare a diferenţelor băneşti în condiţiile existenţei hotărârii nr. 1066/1.07.2016, emisă de Consiliul Judeţean, Comisia pentru Protecţia Copilului este nejustificat, astfel că soluţia primei instanţe este legală şi temeinică.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 Cod procedură civilă, Curtea a respins recursul ca nefondat.

SECŢIA PENALĂ ŞI PENTRU CAUZE CU MINORI ŞI DE FAMILIE

1. Furtul prin efracţie. Violarea de domiciliu.Art. 228 Cod penal

Art. 229 alin. 1 lit. b) şi alin. 2 lit. b) Cod penal

214

Sârma cu care era asigurată poarta de acces nu poate fi considerată un dispozitiv de închidere, întrucât aceasta permitea deschiderea porţii fără niciun efort, fără a fi necesară folosirea forţei sau a vreunui instrument.

Infracţiunea de furt calificat fiind precedată de pătrunderea în domiciliul victimei, sunt incidente prevederile art. 229 alin. 2 lit. b) Cod penal.

(Decizia penală nr. 17/A/16 Ianuarie 2017)

Prin sentinţa penală nr.254 din 3 octombrie 2016, pronunţată de Judecătoria Topoloveni, în temeiul disp art 386 Cod procedură penală, s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei reţinută în sarcina inculpatului BAC din infracţiunea de furt calificat în modalitatea prev. şi ped. de art. 228 alin. 1 C.pen comb. cu art 229 alin. 1 lit b , alin 2 lit b) C. pen în cond.art.41 alin.1 C. pen, în infracţiunea de furt calificat prev. şi ped. de art.228 alin.1 comb cu art 229 alin 1 lit b) şi lit d) Cp. în cond.art.41 alin.1 C. pen, în dauna părţii vătămate GC.

În temeiul disp art 386 Cod procedură penală, s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei reţinută în sarcina inculpatului BMS din infracţiunea de furt calificat în modalitatea prev. şi ped. de art. 228 alin. 1 C.pen comb. cu art 229 alin. 1 lit b , alin 2 lit b) C. pen în infracţiunea de infracţiunea de furt calificat prev. şi ped. de art.228 alin.1 comb cu art. 229 alin 1 lit. b) şi lit. d) Cp. în dauna părţii vătămate GC.

A fost condamnat inculpatul BAC, recidivist la pedeapsa de 1an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prev. şi ped. de art.228 alin.1 comb cu art. 229 alin 1 lit b) şi lit d) Cp. în cond.art.41 alin.1 C pen cu aplic art 43 alin 5 C. pen., dispunându-se executarea pedepsei în condiţii privative de libertate, conform art. 60 C.p.

În baza disp. 66 alin.1 lit.a), b)C.p., s-a interzis inculpatului ca pedeapsă complementară, exercitarea dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat pe o perioadă de 2 ani după executarea pedepsei principale.

În baza disp. art. 65 alin.1 Cod penal rap. la art. 66 alin.1 lit.a), b) C.p., s-a interzis inculpatului ca pedeapsă accesorie pe durata executării pedepsei principale, exercitarea dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat de la rămânerea definitivă a prezentei sentinţe şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În temeiul disp. art. 396 alin.1 şi alin.6 C.p.p. rap. la art. 16 alin.1 lit.g) C.p.p. s-a încetat procesul penal privind pe inculpatul

215

BMS, fără antecedente penale, cercetat sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. şi ped. de art.228 al.1 Cod penal comb cu art. 229 alin.1 lit.b) si d) Cod penal, urmare a împăcării părţilor.

S-a constatat acoperit prejudiciul cauzat de inculpaţi persoanei vătămate, prin restituirea în natură a bunurilor.

S-a luat act că persoanele vătămate GCI şi CG nu se constituie părţi civile în procesul penal.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, că la data de 25.11.2014, inculpaţii BAC şi BMS au luat decizia de a sustrage material lemnos cu scopul de a-l preda apoi martorului SI în contul unei datorii, deoarece inculpatul BAC împrumutase de la acesta suma de 200 lei.

Iniţial, inculpaţii hotărâseră să comită infracţiuni silvice, dar la un moment dat, inculpatul BAC şi-a amintit că observase în curtea unui imobil-din com. BN satul B, despre care ştia că este nelocuită permanent - se afla depozitat material lemnos fasonat. Acesta i-a comunicat inculpatului BMS planul infracţional şi împreună, pe timp de noapte, s-au deplasat cu atelajul inculpatului BAC la locaţia respectivă.

Imobilul unde erau depozitate bunurile aparţinea mamei persoanei vătămate GC, care este plecată de mult timp în străinătate, iar materialul lemnos era proprietatea persoanei vătămate CG. Cele două persoane vătămate GC şi CG se află în raporturi de familie şi ,din aceste motive, persoana vătămată CG depozitase acolo cca. 1,5 metri steri de material lemnos ,specia fag şi carpen, în valoare de 150 lei.

Când inculpaţii au ajuns în dreptul gospodăriei, inculpatul BAC a smuls sârma cu care era asigurată poarta de acces a imobilului şi, profitând de faptul că afară era întuneric, au introdus atelajul în curte şi l-au încărcat cu materialul lemnos găsit. Apoi cei doi inculpaţi s-au deplasat cu atelajul direct la gospodăria martorului SI, aflată tot în satul B, unde au descărcat materialul lemnos fără să îl atenţioneze în vreun fel pe martor despre acest lucru.

Faptele inculpaţilor BAC şi BMS au fost observate de persoana vătămată GC care circula pe drumul public cu autoturismul şi i-a observat pe inculpaţi când sustrăgeau materialul lemnos din curte. De aceea persoana vătămată GC i-a urmărit pe inculpaţi pe traseul pe care l-au parcurs până la gospodăria martorului SI. Observând că inculpaţii au descărcat materialul lemnos în curtea acelui martor şi că aceştia se deplasau cu atelajul gol spre satul N, persoana vătămată i-a abordat pe inculpaţi, reproşându-le că au sustras materialul lemnos, dar a încetat să-i mai urmărească, sesizând organele de poliţie împreună cu care s-au deplasat in imobilul martorului unde au fost aduse bunurile.

După constatările efectuate de organele de cercetare penală, martorul Ştefănescu Ionuţ a aflat că inculpaţii îi aduseseră în

216

curte materialul lemnos sustras de la persoanele vătămate şi le-a restituit acestora bunurile sustrase.

Din adresa nr. 7171/27.01.2015 emisă de OS T a rezultat că valoarea materialului lemnos sustras este de 150 lei, prejudiciu recuperat prin restituirea în natură a bunurilor.

Inculpaţii BAC şi BMA, audiaţi în cursul urmăririi penale , au recunoscut săvârşirea infracţiunii aşa cum a fost descrisă în situaţia de fapt expusă, dar pe parcursul cercetării penale inculpatul BAC a părăsit ţara ,fără a aduce la cunoştinţa organelor de urmărire penală noua adresă la care poate fi contactat.

In cursul cercetării judecătoreşti, inculpatul BMS a adoptat aceeaşi conduită procesuală, recunoscând comiterea infracţiunii precizând însă că a intervenit împăcarea părţilor, aceleaşi date referitoare la circumstanţele comiterii infracţiunii şi conduita ulterioară a inculpaţilor, fiind redate şi în declaraţiile persoanelor vătămate şi ale martorului SI.

Coroborând materialul probator administrat în cauză, instanţa de fond a reţinut că faptele inculpaţilor întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de furt calificat însă in forma agravată prevăzută de art. 228 C.penal rap. la art. 229 al. 1 lit. b şi lit. d C.penal, faţă de circumstanţele comiterii infracţiunii, prin efracţie, fiind supusă dezbaterii schimbarea încadrării juridice a infracţiunii în acest sens , în contextul art 386 C. p.pen.

Referitor la încadrarea juridică a faptei, instanţa de fond a apreciat, că potrivit textului incriminator – art. 228, art.229 C. penal – se protejează valorile sociale privind posesia şi detenţia legitimă asupra bunurilor. In speţă, a arătat instanţa de fond, probele au atestat că bunurile sustrase – materialul lemnos, proprietatea persoanei vătămate CG - se aflau la momentul sustragerii in curtea imobilului persoanei vătămate GIC, deci în detenţia legitimă a acestuia conform convenţiei lor, elemente ce atestă calitatea de persoană vătămată in accepţiunea art.79 C.p.pen doar a acestei persoane. Subiectul pasiv, în opinia instanţei de fond, in cazul infracţiunii de furt calificat este persoana vătămată, prin sustragerea bunurilor aflate în posesia/detentia sa legitimă, in vreuna dintre modalităţile prevăzute de lege, fără a se reţine simultan calitatea de persoană vătămată in cazul de faţă atât a proprietarului bunurilor cât şi a detentorului, chiar şi in situaţia reţinerii comiterii faptei prin violarea domiciliului, aşa cum s-a expus in actul de sesizare.

Sub acest ultim aspect, instanţa de fond a constatat că precizările inculpatului BS, privind modalitatea de comitere a sustragerii bunurilor din curtea locuinţei persoanei vătămate GI, unde au pătruns îndepărtând prin violenţă sistemul de asigurare - aspecte confirmate şi de persoana vătămată , iar nu pe poarta neasigurată, cum s-a reţinut prin rechizitoriu - pentru a-şi asigura

217

accesul la locul unde se afla materialul lemnos, conturează tipicitatea infracţiunii de furt calificat prin efracţie , deci in forma agravată prev. de art 229 alin 1 lit b şi lit d C. penal, iar nu a modalităţii agravate reglementate de al.2 lit b) - prin violare de domiciliu.

Totodată, instanţa de fond a apreciat, nu se poate reţine comiterea infracţiunii de furt calificat prin pătrunderea in curtea imobilului în concurs cu infracţiunea de violare de domiciliu, pentru că forma agravată a infracţiunii complexe de furt calificat, săvârşită în această modalitate - art 229 alin. 2 lit b C.P. absoarbe in conţinutul său infracţiunea de violare de domiciliu sau violarea sediului profesional, iar în speţă îmbracă forma efracţiei. De altfel, un alt aspect esenţial ce se impune a fi evidenţiat, îl constituie, a arătat instanţa de fond, lipsa plângerii prealabile a proprietarului imobilului – persoana vătămată GI - condiţie de procedibilitate şi pedepsibilitate in cazul infracţiunii de violare de domiciliu , excepţie de la principiul oficialităţii, expres prevăzută de art 224 al 3 C. penal.

Prin urmare, instanţa de fond a apreciat ca neîntemeiată cererea procurorului privind schimbarea încadrării juridice a faptelor reţinute in sarcina inculpaţilor, din infracţiunile de furt calificat prev. şi ped. de art. 228, art.229 alin. 1 lit. d, al.2 lit. b C.pen, in infracţiunile prev. si ped. de art. 228, art. 229 alin 1 lit. b şi art. 224 alin. 2 C. pen. cu aplic art. 38 alin 1 Cpen .

Faţă de argumentele anterior expuse, în temeiul disp art 386 Cp.p, instanţa de fond a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei reţinută în sarcina inculpatului BAC din infracţiunea de furt calificat în modalitatea prev. şi ped. de art. 228 alin. 1 C.pen comb. cu art. 229 alin. 1 lit. b , alin. 2 lit. b) C. pen în cond.art.41 alin.1 C. pen, în infracţiunea de furt calificat prev. şi ped. de art.228 alin.1 comb. cu art. 229 alin. 1 lit. b) şi lit d) Cp. în cond.art.41 alin.1 C. pen, în dauna părţii vătămate GC.

În temeiul disp. art. 386 Cod procedură penală, instanţa de fond a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei reţinută în sarcina inculpatului BMS, din infracţiunea de furt calificat în modalitatea prev. şi ped. de art. 228 alin. 1 C.pen comb. cu art. 229 alin. 1 lit. b , alin. 2 lit. b) C. pen, în infracţiunea de infracţiunea de furt calificat prev. şi ped. de art.228 alin.1 comb. cu art. 229 alin. 1 lit. b) şi lit. d) Cp., în dauna părţii vătămate GC.

În drept, a apreciat instanţa de fond, faptele inculpaţilor BAC, aflat în stare de recidivă şi BMS, care acţionând împreună, pe timp de noapte şi prin efracţie, la data de 25.11.2014, au sustras din gospodăria persoanei vătămate GC din com. BN, bunurile aflate în detenţia legitimă a acestuia respectiv cantitatea de 1,5 metri steri de material lemnos, producând un prejudiciu de 150 lei, constituie infracţiunea de furt calificat, în modalitatea prev. şi ped. de art. 228 alin. 1 comb. cu art. 229 alin. 1 lit. b şi lit. d) din C.pen. cu aplic. art.

218

41 alin. 1 din C.pen., cu referire la inculpatul BAC şi în modalitatea prev. şi ped. de art. 228 alin. 1 comb. cu art. 229 alin. 1 lit. b şi lit. d din C.pen., cu referire la inculpatul BMS.

Instanţa de fond a reţinut, că, întrucât înainte de citirea actului de sesizare, persoanele vătămate şi inculpatul BMS au precizat că a intervenit împăcarea părţilor, solicitând să se ia act de manifestarea de voinţă exprimată în acest sens, a dat eficienţă juridică disp. art. 231 alin. 2 C. pen rap la art. 229 alin. 1 lit. b şi lit. d C pen coroborat cu art. 159 alin 1 şi alin. 3 C.pen, constatând existenţa acestui caz de înlăturare a răspunderii penale, intervenit în termenul reglementat de dispoziţiile legale, conform celor expuse în încheierea de şedinţă din data de 22.02.2016.

În consecinţă, în temeiul disp. art. 396 alin.1 şi alin.6 C.p.p. rap. la art. 16 alin.1 lit.g) C.p.p. s-a dispus încetarea procesului penal privind pe inculpatul BMS, cercetat sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. şi ped. de art.228 al.1 Cod penal comb cu art. 229 alin.1 lit.b) si d) Cod penal, urmare a împăcării părţilor.

Raportat la exigenţele art .159 alin 3 C. penal, a menţionat instanţa de fond, aceste efecte juridice nu se extind şi asupra coinculpatului BAC, faţă de care s-a constatat că fapta există, constituie infracţiune, a fost comisă cu forma de vinovăţie prevăzută de lege fiind îndeplinite cumulativ pentru angajarea răspunderii penale, conform art 396 alin 2 C. p.p.

Din fişa de cazier judiciar a inculpatului BAC, instanţa de fond a reţinut, că prin sentinţa penală nr. 22/16.02.2010, pronunţată de Judecătoria Topoloveni, a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 5 ani închisoare, pedeapsă executată la data comiterii infracţiunii reţinută prin prezenta sentinţă, dar care constituie primul termen al recidivei, conform art. 41 alin. 1 din C. pen.

La stabilirea şi individualizarea pedepsei ce s-a aplicat inculpatului BAC, s-au avut în vedere disp.art.74 Cod penal, respectiv gravitatea infracţiunii săvârşite şi periculozitatea acesteia, ce urmează a fi analizată pe baza următoarelor criterii: împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii – în participaţie penală – precum şi mijloacele folosite, starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită, natura şi gravitatea rezultatului produs şi a altor consecinţe ale infracţiunilor, motivul săvârşirii faptei şi scopul urmărit, conduita inculpatului după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal, nivelul de educaţie, vârsta şi celelalte elemente ce caracterizează persoana inculpatului precum şi limitele prevăzute de textul incriminator.

Sub aceste aspecte, s-a reţinut de către instanţa de fond, că inculpatul BAC a avut iniţiativa demersului infracţional, acţionând asupra unor bunuri cu o valoare modică dar prin modalităţi ce imprimă faptelor un grad de pericol social ridicat, dar şi-a asumat responsabilitatea faptei comise recunoscând şi regretând conduita

219

antisocială adoptată, conform conduitei procesuale adoptată în faza de urmărire penală, dar nu s-a prezentat in cursul cercetării judecătoreşti, date care, coroborate cu circumstanţele comiterii faptei şi consecinţele generate prin producerea unui prejudiciu de valoare modică şi care a fost recuperat în integralitate, justifică aplicarea unei pedepse orientate spre minimul prevăzut de textul incriminator, apt să asigure realizarea scopului preventiv educativ al sancţiunii şi să reprime comportamentul infracţional al acestuia.

In consecinţă, a fost condamnat inculpatul BAC la pedeapsa de 1an şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prev. şi ped. de art.228 alin.1 comb cu art. 229 alin 1 lit b) şi lit d) Cp. în cond.art.41 alin.1 C pen cu aplic art 43 alin 5 C. pen., dispunându-se executarea pedepsei în condiţii privative de libertate, conform art. 60 C.p, reţinând perseverenţa infracţională a inculpatului faţă de care pedepsele anterioare nu şi-au atins scopul preventiv educativ.

În baza disp. 66 alin.1 lit.a), b)C.p., s-a interzis inculpatului ca pedeapsă complementară, exercitarea dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat pe o perioadă de 2 ani după executarea pedepsei principale.

În baza disp. art. 65 alin.1 Cod penal rap. la art. 66 alin.1 lit.a), b) C.p., s-a interzis inculpatului ca pedeapsă accesorie pe durata executării pedepsei principale, exercitarea dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat de la rămânerea definitivă a prezentei sentinţe şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

S-a constatat acoperit prejudiciul cauzat de inculpaţi persoanei vătămate, prin restituirea în natură a bunurilor.

S-a luat act că persoanele vătămate GCI şi CG nu s-au constituit părţi civile în procesul penal.

Împotriva sentinţei au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Topoloveni şi inculpatul BAC.

Parchetul a criticat sentinţa pe motive de nelegalitate şi netemeinicie arătând, mai întâi, că sentinţa este nelegală sub aspectul schimbării încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina inculpaţilor prin reţinerea agravantei prevăzute de art. 229 alin. 2 lit. b cod penal, cu consecinţa aplicării unei pedepse mai blânde, în limite cu mult reduse, pentru inculpatul recidivist BAC. În cauză, efracţia nu a servit inculpaţilor la pătrunderea în incinta curţii persoanei vătămate GC, deoarece nu a fost înlăturat în mod violent vreun dispozitiv de închidere a porţilor. Nu poate fi considerată ca şi dispozitiv de închidere sârma cu care era prinsă poarta care împrejmuia locuinţa persoanei vătămate întrucât aceasta permitea

220

deschiderea porţii fără nici un efort, fără a fi necesară folosirea forţei sau a unui instrument.

Pentru că pătrunderea într-un domiciliu nu este de esenţa furtului săvârşit prin efracţie, escaladare sau folosirea unor chei adevărate sau mincinoase, nu trebuie considerată implicit un element constitutiv în conţinutul infracţiunii de furt calificat. Pentru existenţa infracţiunii de violare de domiciliu, autorul trebuie să cunoască faptul că pătrunde în spaţiul rezervat vieţii intime a persoanei. Trebuie observată şi succesiunea celor două fapte, infracţiunea de furt calificat fiind precedată de pătrunderea în domiciliu unde ulterior autorul îşi însuşeşte bunul. Autorul pătrunde mai întâi, în locuinţa unei persoane şi ulterior sustrage bunul mobil. În toată această perioadă, el se află în locul unde persoana îşi adăposteşte viaţa.

Prevederea în legea penală a săvârşirii furtului prin violare de domiciliu ori sediu profesional nu reprezintă altceva decât legiferarea unei infracţiuni complexe în care infracţiunea de violare de domiciliu este absorbită în cadrul unei absorbţii, de data aceasta legale, în infracţiunea de furt calificat. Nu este astfel legală înlăturarea agravantei prevăzute de art. 229 alin. 2 lit. b cod penal, întrucât infracţiunea de furt săvârşită de inculpaţi, în modalitatea expusă în actul de inculpare constituie, conform noului cod penal, infracţiunea complexă de furt calificat, prin violare de domiciliu.

Inculpatul şi-a motivat oral, prin apărător, apelul depus.Analizând actele şi lucrările dosarului, prin prisma

motivelor invocate şi a celor ce pot fi luate în considerare din oficiu, Curtea apreciază că doar apelul Parchetului este fondat.

Prima instanţă a reţinut în mod corect întreaga desfăşurare a evenimentelor în urma analizei materialului probator administrat în cauză de pe urma căruia a rezultat, dincolo de orice îndoială rezonabilă, existenţa faptei imputate, cât şi vinovăţia inculpatului în comiterea acesteia.

În ceea ce priveşte schimbarea de încadrare juridică a faptei de furt calificat pentru care nu s-a putut produce împăcarea, operată de prima instanţă, ne vedem nevoiţi să dăm dreptate parchetului şi să considerăm că această schimbare de încadrare nu este justificată. În acord cu parchetul, apreciem şi noi că nu poate fi considerată ca şi dispozitiv de închidere sârma cu care era prinsă poarta care împrejmuia locuinţa persoanei vătămate întrucât aceasta permitea deschiderea porţii fără nici un efort, fără a fi necesară folosirea forţei sau a unui instrument. În aceste condiţii reţinerea elementului circumstanţial al pătrunderii inculpatului în curtea persoanei vătămate prin efracţie apare ca nelegală deoarece, în cauză, efracţia nu a servit inculpaţilor la pătrunderea în incinta curţii persoanei vătămate GC, deoarece nu a fost înlăturat în mod violent vreun dispozitiv de închidere a porţilor.

221

Nu putem fi de acord nici cu înlăturarea elementului circumstanţial prevăzut de art. 229 alin. 2 lit. b cod penal deoarece, aşa cum a arăta şi procurorul, pentru existenţa infracţiunii de violare de domiciliu, autorul trebuie să cunoască faptul că pătrunde în spaţiul rezervat vieţii intime a persoanei. De asemenea, trebuie observată şi succesiunea celor două fapte, infracţiunea de furt calificat fiind precedată de pătrunderea în domiciliul de unde ulterior inculpatul îşi însuşeşte bunul. Inculpatul pătrunde mai întâi, în locuinţa unei persoane şi ulterior sustrage bunul mobil. În toată această perioadă, el se află în locul unde persoana îşi adăposteşte viaţa. Prevederea în legea penală a săvârşirii furtului prin violare de domiciliu ori sediu profesional nu reprezintă altceva decât legiferarea unei infracţiuni complexe în care infracţiunea de violare de domiciliu este absorbită în cadrul unei absorbţii, de data aceasta legale, în infracţiunea de furt calificat.

Faţă de cele de mai sus, în baza art. 421 pct. 2 lit. a cod procedură penală, Curtea a admis apelul formulat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Topoloveni, împotriva sentinţei penale nr.254 din data de 03.10.2016, pronunţată de Judecătoria Topoloveni, în dosarul nr. 2199/828/2015, a desfiinţat în parte sentinţa şi, rejudecând, a dispus următoarele:

A înlăturat schimbarea de încadrare juridică a faptei dispusă de prima instanţă, a reţinutîn favoarea inculpatului BAC, circumstanţa atenuantă prev. de art. 75 alin. 2 lit. b Cp, având în vedere valoarea mică a prejudiciului constatat în patrimoniul persoanei vătămate.

În baza art. 228 alin. 1, art. 229 alin. 1 lit. b şi alin. 2 lit. b din Cp, cu aplic art. 41 alin. 1 Cp, cu aplic art. 75 alin.2 lit. b, art 76 alin. 1 şi art. 79 alin. 3 din Cp, a condamnat pe inculpatul BAC la pedeapsa închisorii de 2 ani.

Au fost menţinute în rest dispoziţiile sentinţei apelate, inclusiv modalitatea de executare a pedepsei pe care o considerăm justificată faţă de împrejurarea că inculpatul este recidivist, dar şi în raport de faptul că inculpatul s-a sustras de la judecarea cauzei, el nefiind prezent la nici un termen de judecată.

În baza art. 421 pct. 1 lit. b cod procedură penală, Curtea a respins apelul formulat de inculpatul BAC, împotriva aceleiaşi sentinţe penale întrucât, după modul în care a fost motivat oral, a rezultat că se bazează pe aceleaşi argumente precum cele reţinute de prima instanţă atunci când a procedat la operaţiunea de schimbare a încadrării juridice a faptei de furt calificat.

2. Condiţiile în care poate fi reţinută circumstanţa atenuantă a provocării.

Art. 75 alin.1 lit. a) Cod penal

222

Pentru a se reţine circumstanţa atenuantă a provocării, nu este suficient a se proba că persoana vătămată a avut o comportare injurioasă, ci se cere ca victima să dovedească o agresivitate sau o atitudine de natură să-i cauzeze făptuitorului o stare de puternică tulburare sau emoţie, încât să nu fie în stare să se abţină de a riposta.

Atitudinea inculpatului, de a o urmări pe victimă, după ce aceasta părăsise locul incidentului, pentru a-i cere explicaţii în legătură cu cuvântul folosit l adresa lui, dovedeşte că, în realitate, inculpatul a provocat incidentul.

(Decizia penală NR. 32/A/11 Ianuarie 2017)

Prin sentinţa penală nr. 1892 din data de 25 octombrie 2016 pronunţată de Judecătoria Piteşti, în baza art. 396 al. 6 C.p.p. rap. la art. 16 al.1 lit. g C.p.p., s-a dispus încetarea procesului penal privind pe inculpatul BCI pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 193 al.2 C.p. împotriva persoanei vătămate GGN, ca urmare a retragerii plângerii prealabile.

A fost condamnat inculpatul BCI în prezent aflat sub control judiciar, cu antecedente penale:

- la pedeapsa de 4 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 193 al.2 cu reţinerea art. 75 al. 1 lit a C.p. rap la art. 76 C.p. faţă de persoana vătămată IGD

În baza art. 67 al.1 C.p., s-a aplicat pedeapsa complementară constând în interzicerea drepturilor prev. de art. 66 al. 1 lit.a,b C.p. pe o perioadă de 1 an.

În baza art. 65 C.p., s-a aplicat pedeapsa accesorie constând în interzicerea drepturilor prev. de art. 66 lit. a, b C.p., a căror exercitare a fost interzisă de instanţă ca pedeapsă complementară.

- la pedeapsa de 3 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 371 C.p.

În baza art. 67 al.1 C.p., s-a aplicat pedeapsa complementară constând în interzicerea drepturilor prev. de art. 66 al. 1 lit.a,b C.p. pe o perioadă de 1 an.

În baza art. 65 C.p., s-a aplicat pedeapsa accesorie constând în interzicerea drepturilor prev. de art. 66 lit. a,b C.p., a căror exercitare a fost interzisă de instanţă ca pedeapsă complementară.

În baza art. 38-39 C.p. şi art. 45 C.p., s-a constatat că infracţiunile sunt concurente, au fost contopite cele două pedepse şi s-a dispus ca inculpatul să o execute pe cea mai grea, de 4 luni închisoare, sporită cu o lună, urmând ca în final să execute pedeapsa principală de 5 luni închisoare, precum şi pedeapsa complementară a

223

interzicerii pe o perioadă de 1 an a exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 al. 1 lit. a şi b C.p. şi pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 al. 1 lit. a şi b C.p.

În temeiul 91 C.p., s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere a pedepsei principale de 5 luni închisoare, iar în temeiul art. 92 al. 1 C.p. s-a fixat termen de supraveghere de 2 ani.

S-au pus în vedere inculpatului dispoziţiile art. 96 C.p. În baza art. 93 C.p., s-a impus inculpatului ca pe durata

termenului de supraveghere se respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Argeş la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe în prealabil schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; d)să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art.93 al. 2 lit. b C.p., s-a impus inculpatului să execute obligaţia constând în aceea de a frecventa unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către Serviciul de Probaţiune Argeş sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 93 al.3 C.p., s-a impus condamnatului BCI ca, pe parcursul termenului de supraveghere, să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 80 de zile, în cadrul Muzeului Judeţean Argeş sau Primăriei Piteşti.

În baza art. 399 C.p.p., s-a menţinut măsura controlului judiciar faţă de inculpatul BCI.

S-a constatat că inculpatul a fost reţinut pentru 24 de ore de la data de 03.12.2015, ora 12.45, la data de 04.12.2015, ora 12.45.

S-a luat act că persoanele vătămate IGD şi GGN nu s-au constituit părţi civile.

În baza art. 112 al.1 lit. b C.p., s-a dispus confiscarea bucăţii din material lemnos de culoare maro în lungime de 88 cm şi lăţime de 3 cm aflată la camera de corpuri delicte a Poliţiei mun. Piteşti conform dovezii seria ***.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că, în noaptea de 22/23.09.2015, persoana vătămată IGD se afla la un priveghi în cartierul ***, la familia A. La un moment dat, a plecat împreună cu martora TAV să cumpere ţigări şi băuturi alcoolice de la un chioşc. Acolo s-a întâlnit cu inculpatul, care i-a cerut o bere. Persoana vătămată a refuzat, adresându-i totodată inculpatului un cuvânt jignitor, şi a plecat împreună cu martora către apartamentul persoanei decedate.

224

Inculpatul i-a ajuns din urmă şi, în timp ce se afla peste stradă, i-a solicitat persoanei vătămate explicaţii în legătură cu folosirea acelui cuvânt jignitor.

Persoana vătămată i-a dat martorei TAV cele trei sticle cu bere, pe care le cumpărase, şi i-a spus în timp ce traversa strada către inculpat ,,să vezi ce bătaie îi dau acum”. Ajungând lângă inculpat, persoana vătămată l-a împins, iar inculpatul a lovit-o.

Martora s-a speriat şi a fugit, revenind în apartamentul familiei A. Le-a comunicat celor aflaţi la priveghi că persoana vătămată şi inculpatul se bat.

Martorii FAC şi AA, împreună cu martora TAV, s-au deplasat la faţa locului. Când au ajuns, au observat că persoana vătămată prezenta urme de violenţă. În vederea aplanării incidentului, martorii au luat-o pe persoana vătămată şi s-au deplasat către blocul în care locuia familia A, aflat în apropiere.

În faţa blocului erau aşteptaţi de ceilalţi martori audiaţi în cauză, care în acea noapte se aflau la priveghi şi care au coborât din apartamentul persoanei decedate, pe rând, pentru a afla ce se întâmplă.

În timp ce persoana vătămată acuza dureri la mână, a reapărut inculpatul, având asupra sa un obiect contondent. Acesta adresa cuvinte jignitoare şi ameninţări, iar datorită luminii difuze, unul din martori a crezut că inculpatul are o sabie în mână, în realitate fiind vorba de un picior de scaun din lemn.

Prin urmare, datorită panicii create pe moment, s-au baricadat cu toţii în scara blocului, iar inculpatul a continuat scandalul şi a lovit cu acel picior de scaun în geamul de la uşa de intrare în scara blocului.

În aceste împrejurări, martora TAV a suferit atac de panică şi a leşinat.

Urmare solicitării telefonice, la faţa locului s-au deplasat atât ambulanţa, cât şi un echipaj de poliţie. Atât inculpatul, cât şi persoana vătămată se aflau sub influenţa băuturilor alcoolice.

În ceea ce priveşte fapta din data de 03.10.2015, respectiv pătrunderea în domiciliul numitului MRC, ocazie cu care a agresat-o fizic pe persoana vătămată GGN, provocându-i leziuni traumatice ce au necesitat pentru vindecare un număr de 12-14 zile de îngrijiri medicale (conform raportului de expertiză medico-legală nr. ***), persoana vătămată a declarat, în şedinţa publică din data de 14.06.2016, că îşi retrage plângerea prealabilă.

Starea de fapt reţinută a fost stabilită pe baza mijloacelor de probă de la dosar.

În baza art. 396 al. 6 C.p.p. rap. la art. 16 al.1 lit. g C.p.p., s-a dispus încetarea procesului penal privind pe inculpatul BCI pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 193 al.2 C.p. împotriva persoanei vătămate GGN, ca urmare a retragerii plângerii prealabile.

225

Faţă de cele reţinute, instanţa de fond a constatat că fapta inculpatului BCI, care în noaptea de 22/23.09.2015 a agresat-o fizic pe persoana vătămată IGD, cauzându-i acestuia leziuni traumatice ce au necesitat pentru vindecare un număr de 45-50 de zile de îngrijiri medicale, conform certificatului medico-legal nr. *** emis de S.M.L Argeş, iar în aceeaşi împrejurare, prin folosirea unui obiect din lemn, a ameninţat cu acte de violenţă persoanele prezente, tulburând astfel ordinea şi liniştea publică, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunilor de lovire sau alte violenţe, prev. de art. 193 al.2 C.p., şi tulburarea liniştii şi ordinii publice, prev. de art. 371 C.p.

Vinovăţia inculpatului fiind pe deplin dovedită, instanţa i-a aplicat câte o pedeapsă pentru fiecare dintre cele două infracţiuni.

La individualizarea şi cuantificarea pedepselor au fost avute în vedere gravitatea infracţiunilor săvârşite şi periculozitatea inculpatului, evaluate după criteriile prev. de art.74 C.p., respectiv: împrejurările şi modul de comitere al infracţiunilor, în ceea ce priveşte fapta de lovire sau alte violenţe săvârşită faţă de persoana vătămată IGD, reţinând săvârşirea acestei fapte în stare de provocare determinată de atitudinea persoanei vătămate de a-i adresa inculpatului un cuvânt jignitor, precum şi acţiunea de traversare a străzii cu intenţia declarată de a-l lovi pe inculpat urmată de împingerea acestuia, drept circumstanţă atenuantă prev. de art. 75 al.1 lit.a C.p., atât inculpatul, cât şi persoana vătămată fiind sub influenţa băuturilor alcoolice; natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale infracţiunii; motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit, acela de a-i aplica persoanei vătămate o corecţie, dar şi de a induce în rândul celor aflaţi la faţă locului o stare de panică, ce a culminat cu leşinul martorei TAV; din fişa de cazier judiciar a inculpatului rezultă că inculpatul are antecedente penale, dat fiind că i-au fost aplicate mai multe amenzi administrative, a mai fost condamnat însă în stare de minoritate

Judecătorul fondului a reţinut aşadar săvârşirea faptei de lovire sau alte violenţe, prev. de art. 193 al. 2 C.p., faţă de persoana vătămată IGD, în stare de provocare potrivit art. 75 al.1 lit.a C.p., ce constituie o circumstanţă atenuantă reală, ce atrage aplicarea dispoziţiilor art. 76 C.p.

Fiind o circumstanţă reală şi date fiind împrejurărilor săvârşirii faptelor deja reţinute, a rezultat că nu se poate susţine că şi infracţiunea prevăzută de art. 371 C.p. a fost săvârşită în stare de provocare.

Astfel, incidentul se terminase, martorii sosiţi la faţa locului aplanându-l. Tot ceea ce a urmat a fost comis de către inculpat, fără a fi în vreun fel provocat, pe fondul consumului excesiv de alcool.

Prin prisma celor reţinute, instanţa de fond a apreciat că scopul educativ preventiv al procesului penal poate fi atins doar prin

226

aplicarea unor pedepse cu închisoarea orientate la minimul special prevăzut de lege, care să fie de natură a-i atrage inculpatului atenţia asupra caracterului antisocial al faptelor sale.

De asemenea, în baza art. 67 al.1 C.p., s-au aplicat pedepsele complementare, constând în interzicerea drepturilor prev. de art. 66 al. 1 lit. a, b C.p., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţi publice sau orice alte funcţii publice şi dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat pe o perioadă de 1 an.

Sub acest aspect, s-a subliniat că interesul societăţii primează, în sensul eliminării persoanelor cu un profil moral nepotrivit din sfera celor ce ocupă funcţii publice sau funcţii ce implică exerciţiul autorităţii de stat.

Inculpatului, în baza art. 65 C.p., i s-au aplicat şi pedepsele accesorii constând în interzicerea drepturilor prev. de art. 66 lit. a, b C.p., a căror exercitare a fost interzisă de instanţă ca pedepse complementare.

În baza art. 38-39 C.p. şi art. 45 C.p., constatând că infracţiunile sunt concurente, prima instanţă a contopit cele două pedepse principale şi a dispus ca inculpatul să o execute pe cea mai grea, sporită cu o treime din cealaltă, urmând ca în final să execute pedeapsa principală de 5 luni închisoare, precum şi pedeapsa complementară a interzicerii pe o perioadă de 1 an a exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 al. 1 lit. a şi b C.p. şi pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 al. 1 lit. a şi b C.p.

Apreciind că pedeapsa în sine reprezintă un avertisment serios şi suficient pentru ca inculpatul să conştientizeze pericolul social al conduitei sale şi să evite pe viitor implicarea în astfel de situaţii şi fiind întrunite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 91 C.p., instanţa a dispus suspendarea executării sub supraveghere.

Totodată, s-a fixat termenul de supraveghere potrivit dispoziţiilor art. 92 C.p. şi s-au pus în vedere dispoziţiile art. 96 C.p., privind consecinţele săvârşirii unei alte infracţiuni în cursul acestui termen şi nerespectării cu rea-credinţă a măsurile de supraveghere şi a neexecutării obligaţiilor impuse ori stabilite de lege.

Pe durata termenului de supraveghere, inculpatul a fost obligat să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Argeş la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe în prealabil schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art.93 al. 2 lit. b C.p., s-a impus inculpatului să execute obligaţia constând în frecventarea unuia sau mai multor programe de reintegrare socială derulate de către Serviciul de

227

Probaţiune Argeş sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate.

Totodată, în baza art. 93 al.3 C.p., inculpatul a fost obligat ca, pe parcursul termenului de supraveghere, să presteze muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul Muzeului Judeţean Argeş sau Primăriei Piteşti.

Deşi instanţa a dispus, în raport de criteriile deja enunţate, ca executarea pedepsei să se realizeze în condiţiile art. 91 C.p., conform art. 399 al. 1 C.p.p., a menţinut măsura controlului judiciar faţă de inculpatul BCI dată fiind gravitatea faptelor, îndrăzneala de care a dat dovadă şi ecoul produs în rândul opiniei publice, apreciind că menţinerea controlului judiciar este benefică şi pentru buna desfăşurare a procesului penal, precum şi al prevenirii săvârşirii de noi fapte de natură penală.

S-a constatat că inculpatul a fost reţinut pentru 24 de ore, de la data de 03.12.2015, ora 12.45, la data de 04.12.2015, ora 12.45.

S-a luat act că persoanele vătămate IGD şi GGN nu s-au constituit părţi civile.

În baza art. 112 al.1 lit. b C.p., s-a dispus confiscarea bucăţii din material lemnos de culoare maro în lungime de 88 cm şi lăţime de 3cm aflată la camera de corpuri delicte a Poliţiei mun. Piteşti conform dovezii seria ***.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Piteşti.

În motivarea apelului, procurorul a menţionat că în mod greşit prima instanţă a reţinut circumstanţa atenuantă legală prev. de art. 75 lit. a Cp, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de legiuitor întrucât inculpatul a fost cel care a declanşat conflictul.

S-a mai arătat că pedepsele aplicate de prima instanţă sunt nejustificat de blânde în raport cu împrejurările şi modul de comitere al infracţiunilor, urmările produse, persoana inculpatului, atitudinea inculpatului pe parcursul procesului penal şi reacţia publică cu privire la comiterea unor astfel de fapte.

Analizând sentinţa apelată, prin prisma motivelor invocate, respectiv din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, conform art.417 şi urm. Cod pr.penală, Curtea a constatat că apelul procurorului este fondat, pentru următoarele motive:

În ceea ce priveşte motivul de apel referitor la reţinerea circumstanţei atenuante a provocării prevăzute de art. 75 alin. 1 lit. a din Cp, Curtea reţine că prima instanţă a analizat în mod judicios mijloacele de probă administrate în cauză, reţinând în mod corect situaţia de fapt însă a aplicat în mod defectuos dispoziţiile art. 75 alin. 1 lit. a din Cp.

Pentru existenţa stării de provocare este necesar ca infracţiunea să constituie o ripostă la fapta victimei, care însă să nu

228

fi fost determinată de manifestările inculpatului. În cauza de faţă se constată că inculpatul este cel care a abordat-o pe persoana vătămată IGD, solicitându-i în mod nejustificat o bere.

De asemenea, nu se poate reţine că atitudinea persoanei vătămate de a-l refuza pe inculpat şi de a-i adresa un cuvânt jignitor („amărâtule”) reprezintă o provocare, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 75 alin. 1 lit. a din Cp.

Pentru a se reţine circumstanţa atenuantă a provocării, nu este suficient ca persoana vătămată să aibă o comportare injurioasă, ci se cere ca victima să dovedească o agresivitate sau o altă comportare care să fie considerată gravă, de natură să cauzeze făptuitorului o stare de puternică tulburare sau emoţie, încât să nu fie în stare să se abţină de la o ripostă prin săvârşirea infracţiunii. Legea nu cere ca fapta provocatorului să fie la fel de gravă ca riposta celui provocat, dar pentru existenţa unei puternice tulburări sau emoţii se presupune, de regulă, ca faptele celor în cauză să aibă o apropiată semnificaţie.

Curtea reţine că atitudinea inculpatului de a urmări persoana vătămată după ce aceasta a plecat de la magazinul unde se întâlniseră, dovedeşte încă o dată că inculpatul este cel care a generat incidentul astfel că nu se poate reţine că a fost provocat.

Având în vedere împrejurările de fapt menţionate, faptul că persoana vătămată l-a împins pe inculpat nu constituie o provocare, din moment ce aşa cum s-a menţionat, prin atitudinea şicanatorie şi ostilă manifestată, inculpatul a generat întregul conflict.

În ceea ce priveşte pedepsele aplicate de prima instanţă, Curtea constată că acestea sunt nejustificat de blânde în raport de circumstanţele cauzei. Se observă că inculpatul a generat incidentul pe motiv că persoana vătămată a refuzat să-i dea o bere şi l-a jignit, inculpatul a mai săvârşit fapte antisociale. De asemenea, este avută în vedere conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal şi nu în ultimul rând sunt avute în vedere împrejurările şi modul de comitere a infracţiunilor, precum şi mijloacele folosite, starea de pericol creată şi gravitatea rezultatului produs, inculpatul cauzându-i persoanei vătămate leziune traumatice ce au necesitat pentru vindecare 45-50 de zile de îngrijiri medicale, iar martora TAV a suferit un atac de panică şi a leşinat.

Având în vedere considerentele menţionate se impune majorarea pedepselor aplicate inculpatului, apelul procurorului fiind fondat şi pentru acest motiv.

Curtea a constatat că sesizarea IPJ Argeş, Biroul Supravegheri Judiciare este inadmisibilă, având în vedere momentul la care a fost formulată, respectiv după rămânerea în pronunţare asupra apelului.

In consecinţă, în baza art. 421 pct.2 lit. a Cod pr.penală, Curtea a admis apelul declarat de procuror, motiv pentru care a

229

desfiinţat în parte sentinţa şi, rejudecând, a înlăturat circumstanţa atenuantă prev. de art. 75 alin. 1 lit. a din Cp, reţinută de prima instanţă.

A majorat pedeapsa aplicată inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 193 alin. 2 din Cp la 1 an închisoare.

A majorat pedeapsa aplicată inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 371 din Cp la 6 luni închisoare.

În baza art. 38 alin. 1, 39 alin.1 lit. b a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 1 an închisoare la care adaugă un spor de 2 luni, urmând ca inculpatul să execute o pedeapsă de 1 an şi 2 luni închisoare.

A fost respinsă ca inadmisibilă sesizarea IPJ Argeş, Biroul Supravegheri Judiciare, fiind menţinute în rest dispoziţiile sentinţei apelate.

3. Infracţiune de distrugere. Titularul plângerii prealabile.

Art. 253 alin. 1 Cod penalArt. 217 alin. 1 Cod penal anterior

Plângerea prealabilă pentru săvârşirea infracţiunii de distrugere, prevăzute de art. 253 alin. 1 Cod penal, depusă de către administratorul unic al societăţii comerciale proprietare a automobilului distrus este aptă să declanşeze formele de angajare a răspunderii penale a autorului infracţiunii.

(Decizia penală nr. 35/18 Ianuarie 2017)

Prin sentinţa penală nr.213 din 15 septembrie 2016, pronunţată de Judecătoria Curtea de Argeş, în temeiul art. 396 alin.6 şi art. 16 alin.1 lit. e) C.proc.pen. cu aplicarea disp. art. 253 alin.6 C.pen. s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului SMC, pentru săvârşirea infracţiunii de „distrugerea”, faptă prev. şi ped. de art. 253 alin.1 C.pen., ca urmare a lipsei plângerii prealabile.

În baza art. 25 alin.5 C.proc.pen. a fost lăsată nesoluţionată acţiunea civilă pornită de partea civilă SC ET SRL.

În baza art. 386 alin. 1 Cod procedură penală cu referire la art. 5 Cod penal, s-a schimbat încadrarea juridică a faptei pentru care inculpatul SMC a fost trimis în judecată prin rechizitoriu, din infracţiunea prevăzută de art. 193 alin.1 C.pen. în vigoare, în infracţiunea prev. de art. 180 alin.1 C.pen. anterior.

În baza art. 180 alin.1 C.pen. anterior, cu aplicarea art. 63 alin.3 C.pen. anterior, a fost condamnat inculpatul SMC, la pedeapsa amenzii penale în sumă de 5000 lei.

În baza art. 19 şi urm. şi art. 397 C.proc.pen., s-a admis, în parte, acţiunea civilă formulată de numita DC şi pe cale de

230

consecinţă, a fost obligat inculpatul SMC la plata în favoarea acestei părţii civile a sumei de 500 lei, reprezentând daune morale.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, că în data de 11.01.2014, în jurul orelor 11,00, persoana vătămată DC a parcat autoturismul marca VW Polo, cu numărul de înmatriculare ***, proprietatea SC ET SRL, în faţa blocului în care aceasta locuieşte, respectiv, în spatele autovehiculelor din parcare. Prin această manevră, partea vătămată a blocat accesul la drumul public al autoturismului VW Golf 3, cu nr. de înmatriculare ***, aparţinând inculpatului.

După aproximativ 4 ore, în timp ce se afla la un vecin din bloc, persoana vătămată a fost apelată telefonic de către martorul PI, care i-a relatat că inculpatul, nervos că nu poate să iasă din parcare, a început să lovească autoturismul acesteia, în mod repetat, prin manevre de mers înapoi, cauzându-i avarii.

Inculpatul a susţinut, că a încercat să iasă din parcare strecurându-se pe lângă autoturismul părţii vătămate, însă neavând loc l-a lovit. Depoziţiile sale au fost contrazise de declaraţiile părţii vătămate şi ale martorilor audiaţi, care au confirmat că inculpatul a încercat să răstoarne autoturismul părţii vătămate, lovindu-l repetat cu autoturismul său. Ca atare, declaraţiile inculpatului au fost înlăturate de instanţa de fond, starea de fapt reală fiind cea expusă de martori.

În condiţiile în care, a arătat instanţa de fond, pentru infracţiunea de distrugere s-a dispus încetarea procesului penal, starea de fapt reală a fost avută în vedere doar în circumstanţiere, la stabilirea şi individualizarea unei eventuale sancţiuni.

În timp ce inculpatul efectua aceste manevre, în parcare a coborât şi partea vătămată care, i-a solicitat să se oprească. Inculpatul i-a cerut acesteia să mute autoturismul pentru a putea ieşi din parcare, iar în raport de refuzul părţii vătămate de a muta vehiculul înainte să ajungă la faţa locului organele de poliţie, între cei 2 a izbucnit un conflict verbal.

Pe fondul acestui conflict, inculpatul a lovit partea vătămată cu palma, aceasta la rândul său l-a lovit pe inculpat cu piciorul, după care, acelaşi inculpat a tras-o de păr pe partea vătămată.

Starea de fapt aferentă conflictului verbal şi fizic a fost expusă diferit de cele două persoane implicate, fiecare dintre acestea având o depoziţie subiectivă, de natură a agrava contribuţia celuilalt şi a diminua până la inexistenţă propria contribuţie.

Instanţa de fond a constatat, că relevantă este însă declaraţia martorului Păun Ion, care a relatat într-un mod nepărtinitor cele observate şi care se coroborează în cea mai mare parte cu depoziţiile numiţilor OM, RF şi RFM.

Afirmaţiile inculpatului precum că nu a agresat-o în vreun fel au fost înlăturate, acestea necoroborându-se cu nici un alt mijloc de

231

probă. Mai mult, veridicitatea acestor declaraţii a fost pusă sub semnul întrebării de rezultatul testului de detectare a comportamentului simulat.

În concluzie, instanţa de fond a reţinut că inculpatul a agresat fizic partea vătămată prin lovirea cu palma şi acţiuni de tragere de păr.

Acţiunile exercitate de inculpat asupra părţii vătămate i-au provocat acesteia leziuni traumatice pentru care însă nu au fost necesare zile de îngrijire medicală.

Instanţa de fond a apreciat, că fapta inculpatului care, în data de 11.01.2014 a agresat-o fizic pe partea vătămată, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de lovirea sau alte violenţe, prevăzută de art. 180 alin.1 C.pen. anterior.

Astfel, sub aspectul laturii obiective, s-a reţinut că elementul material a constat în acţiunile de lovire, iar urmarea imediată a implicat afectarea sănătăţii părţii vătămate, afectare care nu a impus însă zile de îngrijiri medicale.

Inculpatul a acţionat cu intenţie indirectă, în sensul că a prevăzută că loviturile pot afecta starea de sănătate a părţii vătămate şi chiar dacă nu a urmărit acest rezultat l-a acceptat.

Din probele administrate, instanţa de fond a constatat, că şi partea vătămată l-a lovit pe inculpat cu piciorul. Însă, acţiunile sale nu au urmărit vătămarea corporală a inculpatului fie şi ca urmare a faptului că ar fi deteriorat autoturismul pe care îl folosea, ci au fost exercitate în mod instinctual, în scopul de a se apăra de violenţele care erau exercitate asupra sa.

În favoarea inculpatului, instanţa de fond nu a reţinut nici circumstanţa atenuantă a provocării. Într-adevăr, acesta şi-a găsit autoturismul blocat în parcare, fiind pus în situaţia de a nu putea să-l folosească. Mai mult, această blocare a durat o perioadă semnificativă de timp, cca. 4 ore, iar utilizatorul vehiculului care îl blocase nu a putut fi găsit nici măcar la domiciliul său. O asemenea stare de fapt este, în opinia instanţei de fond, de natură a genera o stare de tensiune pentru orice persoană, cu atât mai mult pentru una care se grăbea din diferite considerente. Însă, s-a constatat, că incidentul respectiv a fost generat chiar de inculpat, care a înţeles să parcheze autoturismul propriu pe locul de parcare dat în folosinţa părţii vătămate de autorităţile administrative. Partea vătămată a încheiat un acord de folosinţă a unui loc de parcare, în baza căruia plăteşte administratorului domeniului public o taxă, iar în momentul în care a dorit să utilizeze acel loc s-a aflat în imposibilitatea generată de fapta inculpatului. Acesta dimpotrivă, deşi nu avea vreun drept de folosinţă asupra acelui loc de parcare a înţeles să restrângă dreptul utilizatorului legal fără vreo justificare legală. În concluzie, culpa aparţine inculpatului şi nici o persoană nu poate invoca propria sa culpă în favoarea sa.

232

Potrivit art. 180 alin.1 C.pen., a arătat instanţa de fond, lovirea sau orice acte de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice se pedepsesc cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă.

Inculpatul nu se află la primul contact cu legea penală, săvârşind anterior şi alte fapte cu violenţă însă, văzând sancţiunea aplicată pentru acestea – amenda, s-a reţinut un pericol social redus.

Nici fapta săvârşită în data de 11.01.2014 nu a generat un pericol social ridicat, în acest sens instanţa de fond a reţinut lipsa zilelor de îngrijire medicală.

Ca atare, instanţa s-a orientat tot către pedeapsa amenzii penale.

Potrivit art. 63 alin.3 C.pen., când legea prevede pedeapsa amenzii fără a-i arăta limitele, alternativ cu pedeapsa închisorii de cel mult un an, minimul special al amenzii este de 300 lei şi maximul special de 15.000 lei.

Văzând circumstanţele săvârşirii faptei, caracterizarea inculpatului realizată de către martori şi antecedentele sale, instanţa a aplicat pedeapsa amenzii în sumă de 5000 lei, reţinând că, suma în cauză este de natură a-l determina pe inculpat a se abţine pe viitor de la săvârşirea altor abateri de natură penală şi nu numai.

Cu privire la latura civilă a cauzei, instanţa de fond a reţinut, că în cursul urmăririi penale, partea vătămată s-a constituit parte civilă cu suma de 30.000 lei, atât pentru prejudiciul material suferit prin distrugerea autoturismului, cât şi cel moral generat de suferinţele provocate prin agresiunile fizice ale inculpatului.

În ceea ce priveşte daunele materiale, instanţa a dispus lăsarea nesoluţionată acţiunea civilă pornită de partea civilă SC ET SRL.

Daunele morale, generate de suferinţele pentru săvârşirea de către inculpat a infracţiuni care a atras condamnarea sa, au fost avute în vedere de instanţă. Într-adevăr, partea vătămată a avut unele suferinţe, generate de acţiunile violente ale inculpatului, însă nu suficient de intense, în condiţiile în care nu au fost necesare zile de îngrijiri medicale.

S-a apreciat de către instanţa de fond, că suma de 500 lei este suficientă a compensa suferinţele avute ca urmare a primirii unei lovituri cu palma, o tragere de păr şi acţiunile de strângerea de gât.

Împotriva sentinţei au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Curtea de Argeş şi partea civilă DC.

Parchetul a criticat hotărârea pe motive de nelegalitate şi netemeinicie arătând , mai întâi, că prin combinarea dispoziţiilor mai favorabile din legile penale succesive prima instanţă a creat o altă lege deoarece într-o primă fază instanţa a dispus încetarea procesului penal împotriva inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 253 alin. 1 cod penal nou, iar într-o a doua fază instanţa a schimbat încadrarea juridică a faptei de lovire din infracţiunea

233

prevăzută de art. 193 alin. 1 cod penal nou în infracţiunea prev. de art. 180 alin. 1 cod penal vechi.

Sentinţa este netemeinică deoarece în mod greşit instanţa de judecată a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de distrugere, ca urmare a lipsei plângerii prealabile considerând că în cazul infracţiunii de distrugere calitatea de persoană vătămată o are proprietarul autoturismului – respectiv SC ET SRL – care nu a formulat plângere prealabilă în termenul prevăzut de lege.

Partea civilă a criticat şi ea hotărârea, pe aceleaşi aspecte vizând greşita soluţie de încetare a procesului penal pentru infracţiunea de distrugere, mai ales că organul de urmărire penală, faţă de înscrisurile doveditoare ale calităţii numitei DC de reprezentant al SC ET SRL, s-a considerat lămurit şi a luat act de manifestarea de voinţă a acesteia în dublă calitate, persoană fizică vătămată şi reprezentant al persoanei vătămate societate comercială.

Analizând actele şi lucrările dosarului, prin prisma motivelor invocate şi a celor ce pot fi luate în considerare din oficiu, Curtea apreciază că ambele apeluri sunt fondate.

Prima instanţă a reţinut în mod corect situaţia de fapt, materialul probator administrat în cauză dovedind, dincolo de orice îndoială rezonabilă, atât existenţa faptelor imputate , cât şi vinovăţia inculpatului. Prima instanţă a făcut o justă apreciere a probelor care au demonstrat atitudinea culpabilă a inculpatului, reacţia lui disproporţionată faţă de conflictul izbucnit cu persoana vătămată şi chiar acţiunea de distrugere a autoturismului persoanei vătămate.

În privinţa acestei din urmă fapte, împărtăşim criticile parchetului şi ale părţii civile vis-a-vis de greşita dezlegare juridică a acestui conflict de drept, prima instanţă făcând o aplicare eronată a legii penale în materia titularului plângerii prealabile. Considerăm a fi de un formalism excesiv interpretarea oferită de prima instanţă care, în motivare a apreciat că atâta vreme cât SC ET SRL nu a formulat expres o plângere prealabilă, plângerea depusă de partea civilă DC nu poate fi luată în considerare. În fapt, singurul administrator al acestei societăţi este chiar partea civilă DC ceea ce înseamnă că manifestarea de voinţă a acesteia putea fi lesne interpretată ca angajând şi societatea comercială condusă de aceasta. Este ceea ce au făcut, în mod just, şi organele de urmărire penală care au declanşat formele de angajare a răspunderii penale a inculpatului pentru comiterea infracţiunii de distrugere în baza plângerii prealabile depusă de partea civilă DC.

În aceste condiţii, considerăm că fapta inculpatului SMC care, la data de 11.01.2014, pe fondul agresiunii comise asupra părţii civile DC, a cauzat avarii autoturismului proprietatea SC ET SRL Curtea de Argeş, administrată de partea civilă, întruneşte elementele

234

de tipicitate ale infracţiunii de distrugere prevăzută de art. 217 alin. 1 cod penal.

Având în vedere data comiterii faptelor, Curtea a considerat că legea penală mai favorabilă este cea veche, aşa cum bine a interpretat şi prima instanţă, în condiţiile în care pe de o parte, limitele de pedeapsă prevăzute de legea veche erau mai mici, iar pe de altă parte, regimul sancţionator al concursului de infracţiuni era mai blând prin faptul că sporul de pedeapsă nu se impunea a fi aplicat obligatoriu.

S-a apreciat, date fiind dispoziţiile art. 72 din vechiul cod penal, că se impune condamnarea inculpatului la pedeapsa amenzii penale şi pentru comiterea infracţiunii de distrugere, date fiind circumstanţele faptei , ea fiind precedată de violenţe exercitate asupra părţii civile, persoană de sex feminin aflată într-o poziţie de vulnerabilitate mai mare decât inculpatul, dar şi urmările ce au constat în avarierea destul de serioasă a autoturismului aşa cum o arată actele de la dosar. Mai avem în vedere şi atitudinea inculpatului care nu şi-a recunoscut faptele imputate şi care este cunoscut cu antecedente penale .

În ceea ce priveşte latura civilă a părţii civile a SC ET SRL, s-a considerat că aceasta este admisibilă deoarece partea civilă a făcut dovada existenţei prejudiciului, aşa cum o arată facturile fiscale ce atestă reparaţiile aduse autoturismului, iar între fapta ilicită comisă de inculpat şi prejudiciul cauzat există o legătură directă de cauzalitate.

Faţă de cele de mai sus, în baza art. 421 pct. 2 lit. a cod procedură penală, Curtea va admite apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Curtea de Argeş şi de partea civilă ET SRL, prin administrator DC, împotriva sentinţei penale nr.213 din data de 15.09.2016, pronunţată de Judecătoria Curtea de Argeş, în dosarul nr.1144/216/2015.

A fost desfiinţată în parte sentinţa şi rejudecând a dispus următoarele:

A înlăturat soluţia de încetare a procesului penal pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 253 alin. 1 din Cp.

A constatat că legea penală mai favorabilă este Vechiul Cod penal.

În baza art. 217 alin. 1 din VCp cu aplic. art. 63 alin. 3 din VCP şi art. 5 din Cp, a condamnat pe inculpatul SMC la pedeapsa amenzii în cuantum de 2000 lei. În baza art. 33 lit. a şi 34 alin. 1 lit. c VCp , a contopit pedepsele şi a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, amenda în cuantum de 5000 lei.

A atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 63 ind. 1 VCp.

A admis acţiunea civilă formulată de partea civilă ET SRL, iar în baza art. 25 alin. 1 şi 397 din Cpp raportat la art. 1349, 1357, 1381,

235

1385 din C.civ., a obliga inculpatul la plata sumei de 2609 lei către partea civilă ET SRL.

Au fost menţinute în rest dispoziţiile sentinţei apelate.În baza art. 33 lit. a şi 34 alin. 1 lit. c VCp au fost contopite

pedepsele şi a fost aplicată inculpatului pedeapsa cea mai grea, amenda în cuantum de 5000 lei.

S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 63 ind. 1 VCp, fiind menţinute în rest dispoziţiile sentinţei apelate.

4. Constituirea de parte civilă. Condiţii. Art. 22 Cod procedură penală

Precizarea făcută de persoana vătămată în cursul urmăririi penale că se constituie parte civilă, fără ca aceasta să arate întinderea prejudiciului, cu indicarea unui cuantum al pretenţiilor civile, nu întruneşte cerinţele art. 22 Cod procedură penală pentru a atrage răspunderea civilă a autorului faptei.

(Decizia penală nr. 61/A/30 ianuarie 2017)

Prin sentinţa penală nr.534 din 3 martie 2016, pronunţată de Judecătoria Piteşti, în temeiul art. 386 C.p. s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei inculpatului SI din infracţiunea prev. de art. 193 alin. 2 C.p. in infracţiunea prev. de art. 181 C.p. 1968 cu aplic. art. 5 C.p.

A fost condamnat inculpatul SI la 6 luni închisoare pentru comiterea infracţiunii de vătămare corporală prev. de 181 C.p. 1968 cu aplic. art. 5 C.p. in condiţiile art. 396 alin. 10 C.p.p.

În baza art. 12 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Codului Penal raportat la art. 71 alin. 1 şi 2 C.p. s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a teza a II-a şi b C.p. 1968.

În temeiul art. 5 alin. 1 C.p. combinat cu art. 81 C.p. 1968, s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei, iar în temeiul art. 82 Cp 1968 s-a fixat termen de încercare de 2 ani şi 6 luni.

În temeiul art. 71 alin. 5 Cod penal 1968 pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei închisorii s-a suspendat şi executarea pedepselor accesorii.

S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 Cp 1968 privitoare la cazurile de revocare a măsurii suspendării condiționate a executării pedepsei.

In baza art. 397 C.p.p. s-a luat act că persoana vătămată SA nu s-a constituit parte civilă în condiţiile art. 20 C.p.p.

236

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, că la data de 13.09.2011 SA a sesizat prin plângere penală prealabilă Poliţia Oraşului Mioveni cu privire la faptul că a fost lovit de SI în data de 08.09.2011, în timp ce se afla în parcarea din faţa Casei de Cultură Mioveni, solicitând cercetarea acestuia sub aspectul săvârşirii infracţiunii de vătămare corporală.

Din declaraţia persoanei vătămate a reieşit faptul că a mers în oraş în seara zilei de 07.09.2011, împreună cu prietenul său, SDM, deplasându-se în diverse locaţii din Mioveni cu autoturismul BMW, aparţinând persoanei vătămate, dar condus de cel din urmă.

În jurul orei 03:30(08.09.2011), cei doi au ajuns în faţa magazinului cu specific fast-food din incinta Casei de Cultură Mioveni şi stăteau de vorbă în autoturism. În zonă a apărut un autoturism Skoda Octavia din care a coborât SI, persoană cu care SA se afla într-o stare conflictuală de aproximativ patru ani. Acesta a venit la portiera dreaptă faţă, corespunzătoare locului ocupat de persoana vătămată în autoturism, i-a adresat injurii, a deschis portiera, 1-a tras în exterior şi i-a aplicat o lovitură de pumn în zona feţei. Din autoturismul Skoda Octavia au mai coborât GDI şi doi tineri, care l-au imobilizat pentru a fi lovit iarăşi de SI. În urma loviturilor a căzut, timp în care a mai fost lovit, probabil de toţi patru, până când a intervenit SDM.

SI, GDI şi ceilalţi doi agresori necunoscuţi de persoana vătămată s-au deplasat la o sală de jocuri din apropiere. ŞA s-a deplasat la sala de jocuri şi 1-a chemat afară pe SI pentru a discuta. Acesta a ieşit, însoţit fiind de GDI şi de ceilalţi doi. Persoana vătămată şi SI au început să se îmbrâncească, moment în care au intervenit ceilalţi trei şi l-au imobilizat pe SA care a fost lovit iarăşi de SI, loviturile provocându-i căderea. SDM 1-a ajutat să se ridice şi 1-a condus la spital în vederea acordării de îngrijiri medicale.

SA a fost examinat în data de 12.09.2011 de specialişti din cadrul S.M.L. Argeş, concluziile acestora atestând faptul că persoana vătămată prezenta leziuni traumatice, produse prin lovire cu şi de corp dur, care puteau data din 08.09.2011. Leziunile traumatice au necesitat circa 50 zile de îngrijiri medicale, în caz de evoluţie favorabilă conform CML nr***).

Referitor la încadrarea juridică, instanţa de fond a reţinut că prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.5 din Codul penal, Publicată în Monitorul Oficial nr.372 din 20.05.2014, s-a stabilit că dispoziţiile art.5 din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile.

Instanţa de fond a apreciat că fapta inculpatului se încadrează in dispoziţiile art. 181 potrivit Codului penal 1968, şi in dispoziţiile art. 193 alin. 2 C.p. in vigoare.

237

Noua reglementare diferă de vechile dispoziţii sub un aspect: în primul rând pedeapsa prevăzută de lege, in sensul că pedeapsa amenzii este o alternativă la pedeapsa închisorii.

Având în vedere atitudinea procesuală a inculpatului, aceea de recunoaştere a vinovăţiei, precum şi faptul că instanţa nu se orientează la aplicarea unei pedepse cu amenda, aceste aspecte nu au fost determinante în aprecierea legii penale mai favorabile.

În consecinţă, pentru stabilirea legii penale mai favorabile instanţa a avut în vedere modalitatea de individualizare a executării pedepsei.

Sub acest aspect instanţa de fond s-a orientat potrivit vechiului cod de procedură penală către aplicarea suspendării condiţionate a executării pedepsei, modalitate ce are corespondent în Noul Cod penal, instituţia amânării aplicării pedepsei.

Astfel, instanţa de fond a constatat că dispoziţiile Codului penal din 1968 sunt mai favorabile în condiţiile în care în cazul suspendării condiţionate a executării pedepsei în sarcina inculpatului nu sunt prevăzute obligaţii, cu excepţia aceleia de a nu mai săvârşi infracţiuni în interiorul termenului de încercare. Date fiind aceste aspecte, instanţa a considerat că, în ansamblu, prevederile legale anterioare intrării în vigoare a Noului Cod penal sunt mai favorabile inculpatului.

În raport de aceste argumente instanţa, în temeiul art. 386 C.p. a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei inculpatului Soare Ionuţ din infracţiunea prev. de art. 193 alin. 2 C.p. in infracţiunea prev. de art. 181 C.p. 1968 cu aplic. art. 5 C.p.

Instanţa de fond a apreciat, că, în drept, fapta inculpatului SI, constând în aceea că în data de 08.09.2011, în intervalul orar 03:00-03:30, în timp ce se în faţa Casei de Cultură Mioveni şi mai apoi în faţa unei săli de jocuri din apropierea acesteia, l-a lovit cu pumnii şi cu picioarele pe SA, provocându-i leziuni traumatice, care au necesitat în vederea vindecării circa 50 zile îngrijiri medicale, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de vătămare corporală faptă prev. şi ped. de art. 181 C.p. 1968.

În ceea ce priveşte latura obiectivă a infracţiunii de lovire sau alte violenţe, a arătat instanţa de fond, elementul material s-a realizat prin acţiunile inculpatului de lovire a persoanei vătămate cu pumnii şi picioarele, urmarea imediată constând în vătămarea integrităţii corporale prin producerea de leziuni traumatice care au necesitat pentru vindecare un număr de cca.50 zile îngrijiri medicale. Raportul de cauzalitate între activitatea infracţională şi urmarea produsă a fost stabilit conform certificatului medico-legal nr.968 din data de 12.09.2011, întocmit de Serviciul Medico Legal Argeş.

Sub aspectul laturii subiective, a menţionat instanţa de fond, infracţiunea a fost săvârşită cu intenţie indirectă întrucât inculpatul

238

a prevăzut rezultatul faptelor şi a acceptat posibilitatea producerii lui.

La individualizarea şi cuantificarea pedepsei ce a fost aplicată inculpatului, au fost avute în vedere criteriile generale de individualizare statornicite de disp. art. 72 C.p.1968, respectiv limitele de pedeapsă fixate în textul incriminatoriu, gradul de pericol social al faptei comise, dedus din urmările acesteia, persoana inculpatului, care nu are antecedente penale şi a avut o atitudine sinceră pe parcursul urmăririi penale, precum şi în faţa instanţei, recunoscând şi regretând fapta.

De asemenea, s-a reţinut şi faptul că inculpatul are 31 de ani, este de cetăţenie română, este necăsătorit, a absolvit 11 clase şi nu are o ocupaţie, sens în care este necesară acordarea unei clemenţe în vederea atingerii scopului educativ al pedepsei.

Faţă de aceste considerente instanţa de fond s-a orientat la o pedeapsă cu închisoarea în cuantumul minim, stabilit prin luarea în calcul şi a dispoziţiilor art. 396 alin. 10 C.p.p., sens în care a aplicat inculpatului pedeapsa de 6 luni închisoare, aceasta fiind concordantă cu precizările anterior efectuate.

Ca modalitate de individualizare a executării, s-a apreciat de către instanţa de fond, că scopul preventiv educativ al pedepsei, poate fi atins şi fără executare în condiţii de privare de libertate, respectiv prin suspendarea condiţionată a executării pedepsei, în temeiul art. 81 C.p. 1968, urmând a se fixa termen de încercare de 2 ani şi 6 luni, conform art. 82 C.p. 1968.

Toate condiţiile impuse de art. 81 C.p. 1968 pentru suspendarea condiţionată a executării pedepsei sunt îndeplinite în cauză, în opinia instanţei de fond.

S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 Cod penal 1968, cu privire la revocarea suspendării executării pedepsei dacă în cursul termenului de încercare va săvârşi din nou o infracţiune sau dacă nu va respecta obligaţiile impuse prin hotărârea de condamnare.

În baza art. 12 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Codului Penal raportat la art. 71 alin. 1 şi 2 C.p., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a teza a II-a şi b C.p. 1968 şi, conform art. 71 alin. 5 Cod penal 1968 pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei închisorii s-a suspendat şi executarea pedepselor accesorii.

Instanţa de fond a apreciat că se impune aplicarea acestei pedepse accesorii, având în vedere că infracţiunea săvârşită de inculpat implică din partea acestuia un grad ridicat de ignorare a valorilor sociale ocrotite de lege, ce este incompatibil cu profilul psihologic pe care trebuie să îl îndeplinească o persoană care exercită o autoritate publică.

239

In ceea ce priveşte acţiunea civilă, instanţa de fond a reţinut, că in cursul urmăririi penale, în cadrul declaraţiei din data de 20.11.2014, persoana vătămată SA a precizat că se constituie parte civilă în cadrul procesului penal, fără a indica pretenţiile sale. Aşa fiind, instanţa a constatat că acest demers al său nu s-a realizat in condiţiile art. 20 C.p.p., aspect de care a luat act.

Impotriva sentinţei au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Piteşti şi partea vătămată SA, care au criticat hotărârea pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Parchetul a solicitat majorarea pedepsei şi aplicarea disp.art.85 alin.1 Cod penal anterior, privind pedeapsa de un an închisoare, la care inculpatul a fost condamnat, prin sentinţa penală nr.4696/2013, cu consecinţa contopirii acestei pedepse cu pedeapsa aplicată prin sentinţa apelată.

Partea civilă arată că a formulat pretenţii civile la data de 20 noiembrie 2014, solicitând admiterea apelului său. In apelul formulat în scris, aceasta arată că s-a constituit parte civilă cu suma de 10.000 euro, reprezentând daune morale, solicitând obligarea inculpatului la acoperirea întregului prejudiciu.

Examinând hotărârea apelată, atât prin prisma criticilor invocate, dar şi din oficiu, Curtea consideră că apelul parchetului este fondat, iar apelul părţii vătămate este inadmisibil.

Ca situaţie premisă, Curtea reţine că inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art.181 Cod penal anterior, în procedura simplificată, în condiţiile art.81 şi urm. Cod penal anterior, întrucât în data de 08.09.2011, în intervalul orar 03:00-03:30, în timp ce se afla în faţa Casei de Cultură Mioveni şi mai apoi în faţa unei săli de jocuri din apropierea acesteia, l-a lovit cu pumnii şi cu picioarele pe SA, provocându-i leziuni traumatice, care au necesitat în vederea vindecării circa 50 zile îngrijiri medicale.

Contrar punctului de vedere exprimat de parchet, individualizarea judiciară a pedepsei, pentru infracţiunea sus-menţionată, a fost realizată în mod corect de către prima instanţă, care a valorificat, prin prisma art.72 Cod penal anterior, şi art.52 Cod penal anterior, atât elementele favorabile inculpatului, referitoare recunoaşterea săvârşirii faptei, dar şi elemente referitoare la limitele de pedeapsă prevăzute de legiuitor, gradul de pericol social al faptei rezultând din numărul de 50 de zile de îngrijiri medicale, de împrejurările în care fapta a fost comisă.

In acord cu opinia judecătorului fondului, Curtea consideră că nu se impune majorarea pedepsei la care inculpatul a fost condamnat, întrucât sancţiunea aplicată în cuantum de 6 luni închisoare este în măsură să asigure reeducarea inculpatului şi formarea unei conduite corecte faţă de valorile sociale ocrotite de legea penală.

240

Cu privire la cel de-al doilea motiv de apel al parchetului, Curtea consideră că sunt fondate criticile exprimate, cu privire la omisiunea aplicării disp.art.85 Cod penal anterior, dat fiind faptul că inculpatul, mai suferise anterior o condamnare la pedeapsa de un an închisoare, în condiţiile art.81 Cod penal anterior, prin sentinţa penală nr.4696 din 11 octombrie 2013 a Judecătoriei Piteşti, definitivă prin nerecurare la 26 octombrie 2013. Această infracţiune este concurentă cu infracţiunea pentru care inculpatul a fost condamnat prin sentinţa apelată.

Dispunând condamnarea inculpatului la pedeapsa de 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art.181 Cod penal anterior, se impunea aplicarea disp.art.85 alin.1 Cod penal anterior, rap. la art.15 alin.2 din Legea nr.187/2012, privind anularea suspendării condiţionate a executării pedepsei de un an închisoare, aplicat prin sentinţa sus-menţionată, cu consecinţa contopirii pedepselor şi stabilirea unei pedepse rezultante, care să fie executată în condiţiile art.81şi urm. Cod penal anterior.

In fine, cu privire la apelul părţii vătămate, Curtea consideră că prima instanţă, în mod corect a luat act că aceasta nu s-a constituit parte civilă.

Din această perspectivă, Curtea notează că la data de 20 noiembrie 2014, deşi a precizat că se constituie parte civilă în cadrul procesului penal, persoana vătămată SA nu a indicat în concret cuantumul pretenţiilor sale.

In opinia Curţii, constituirea de parte civilă se face cu arătarea întinderii prejudiciului prin indicarea unui cuantum al pretenţiilor civile.

Faţă de cele ce preced, Curtea, în baza art.421 pct.2 lit.a Cod pr.penală, a admis apelul declarat de Parchet, a desfiinţat, în parte, sentinţa penală apelată şi rejudecând, a constatat că infracţiunea dedusă judecăţii este concurentă cu infracţiunea prevăzută de art. 87 alin. 1 din OUG 195/2002, republicată, pentru care inculpatul a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 4696/din 11 octombrie 2013 a Judecătoriei Piteşti, definitivă prin nerecurare la 26 octombrie 2013.

În baza art. 15 alin. 2 din Legea nr. 187/2012 rap. la art. 85 alin. 1 Cod penal din 1968, s-a dispus anularea suspendării condiţionate a executării pedepsei de 1 an închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 4696/2013 din 11 octombrie 2013, definitivă prin nerecurare la 26 octombrie 2013, pe care o contopeşte cu pedeapsa aplicată prin prezenta, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 1 an închisoare şi pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a teza a II-a şi lit. b Cod penal din 1968.

În baza art. 5 alin. 1 Cod penal combinat cu art. 85 alin. 3, art. 81 Cod penal din 1968, s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei, iar în baza art. 82 Cod penal 1968, s-a fixat

241

termen de încercare de 3 ani, care se calculează de la data rămânerii definitive a sentinţei penale nr. 4696/2013 din 11 octombrie 2013, pronunţată de Judecătoria Piteşti.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate.

A fost respins, ca inadmisibil, apelul declarat de partea vătămată SA împotriva aceleiaşi sentinţe.

5. Disjungerea acţiunii civile. Art. 26 Cod procedură penală

Disjungerea acţiunii civile reprezintă din, punct de vedere procesual, o garanţie pentru soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, aprecierea asupra acestei dispoziţii revenindu-i exclusiv judecătorului.

De aceea, lipsa constituirii de parte civilă a persoanei vătămate sau neconstituirea în termen ori netemeinicia pretenţiilor reprezintă aspecte ce nu se pot analiza, în contextul în care prin sentinţa apelată, instanţa s-a pronunţat asupra laturii penale.

(Decizia penală nr. 246/A/ 15 martie 2017)

Prin sentinţa penală nr. 2374 din data de 21 decembrie 2016 pronunţată de Judecătoria Piteşti, în temeiul art. 396 alin. 6 Cod procedură penală, raportat la art. 16 alin. 1 lit. f Cod procedură penală, s-a dispus încetarea procesului penal privind pe inculpaţii GDA, GC şi OG, în ceea ce priveşte infracţiunea de vătămare corporală prevăzută de art. 181 al.1 Cod penal de la 1968, cu aplicarea art. 5 din noul Cod penal, constatându-se că a intervenit prescripţia specială a răspunderii penale potrivit art. 124 raportat la art. 122 alin. 1 lit. e Cod penal de la 1968 ( faptele din 15.04.2009, persoană vătămată fiind Călin Ion).

Potrivit art. 26 Cod procedură penală şi în urma dispoziţiilor Deciziei CCR, nr. 586/13.09.2016, publicată în M.Of. nr. 1001/13.12.2016, s-a disjuns acţiunea civilă şi s-a fixat termen de soluţionare la data de 25.01.2017, termen la care s-a dispus a fi citate părţile.

În baza art. 275 alin 3 din noul Cod procedură penală, cheltuieli judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a constatat că, prin rechizitoriul din data de 24.01.2014 întocmit în dosarul nr. 2732/P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Piteşti, s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpaţilor GC, pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală prevăzută de dispoziţiile art. 181 alin. 1 Cod penal, GDA, pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală

242

prevăzută de dispoziţiile art. 181 alin. 1 Cod penal şi OG, pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală prevăzută de dispoziţiile art. 181 alin. 1 Cod penal.

În fapt, s-a reţinut în actul de sesizare a instanţei că, la data de 15.04.2009, organele judiciare din cadrul Secţiei 1 Poliţie Piteşti au fost sesizate prin plângerea formulată de partea vătămată CI, cu privire la faptul că în aceiaşi zi, în jurul orei 13:30, în timp ce se afla în zona staţiei Peco Rompetrol – Podul Viilor din municipiul Piteşti, a fost agresat de către cei trei inculpaţi, care l-au lovit cu pumnii şi picioarele în zona capului, a corpului şi a membrelor, provocându-i leziuni ce au necesitat pentru vindecare un număr de 40-45 zile de îngrijiri medicale.

Inculpatul OG, persoana vătămată CI şi martorii oculari, NC şi MF, în cursul anului 2009 au desfăşurat în mod clandestin activităţi de transport persoane cu autoturismele personale, pe ruta Piteşti-Găeşti şi retur, îmbarcarea pasagerilor fiind în apropierea imediată a staţiei Peco Rompetrol - Podul Viilor, din Piteşti.

La data de 15.04.2009, inculpatul, partea vătămată şi martorii NC şi MF se aflau în staţia Peco Rompetrol - Podul Viilor, aşteptând clienţi. După ora 13:00, între inculpatul OG şi partea vătămată a izbucnit un conflict spontan, determinat de faptul că partea vătămată nu a respectat rândul în îmbarcarea pasagerilor şi a trecut în faţa inculpatului. Între părţi a existat o dispută verbală, în urma căreia partea vătămată l-a împins pe inculpat, producându-i zgârieturi pe obrazul stâng.

Inculpatul OG, enervat de această situaţie, s-a deplasat la autoturismul său marca Dacia Solenza şi a apelat-o telefonic pe fiica sa, inculpata GC.

Între timp, persoana vătămată i-a povestit martorului MF despre conflictul avut cu inculpatul, iar martorul s-a deplasat la autoturismul inculpatului, în scopul de a ameliora conflictul dintre cei doi. Martorul l-a văzut pe inculpat vorbind la telefon şi, bănuind că acesta solicită sprijinul unei persoane, a sfătuit-o pe persoana vătămată să părăsească locul respectiv.

În aproximativ 20-30 de minute, la faţa locului s-au deplasat cu autoturismul marca VW Golf, cu nr. de înmatriculare, ***, pe care l-au parcat în incinta staţiei peco, inculpaţii GC şi soţul acesteia, GDA.

Inculpata GC a fost prima care s-a apropiat de persoana vătămată, luând-o prin surprindere pe aceasta, a întrebat-o ce a avut cu tatăl său, apoi a prins-o de haine şi i-a aplicat o lovitură cu pumnul drept în zona feţei, lateral stânga, producându-i părţii vătămate o plagă deschisă. În momentele imediat următoare, s-a apropiat şi inculpatul GDA, care a lovit partea vătămată cu piciorul, în zona abdomenului.

243

În urma loviturilor primite, persoana vătămată s-a dezechilibrat şi a căzut la pământ, inculpaţii continuând să o lovească cu picioarele în zona corpului, a membrelor interioare şi a membrelor superioare, cu ajutorul cărora victima îşi proteja capul. Cât timp victima s-a aflat căzută la pământ, a fost lovită cu picioarele şi de către inculpatul OG.

În apărarea victimei a vrut să intervină martorul MF, căruia inculpatul OG i-a spus să nu intervină şi să plece.

La ora 13.53, partea vătămată a apelat numărul de urgenţă 112, solicitând intervenţia organelor de poliţie, iar la ora 13:54, numărul de urgenţă a fost apelat şi de către inculpata GC, sesizând organele de poliţie cu privire la faptul că a fost victima unei agresiuni.

La faţa locului s-au deplasat un echipaj de poliţie şi ambulanţa, care a transportat pe partea vătămată CI la spital, inculpaţii părăsind locul faptei înaintea sosirii echipajului de poliţie.

Conform certificatului medico-legal nr. *** eliberat de S.M..I.L. Dâmboviţa, partea vătămată a suferit leziuni care au necesitat 40-45 de zile de îngrijiri medicale.

În drept, s-a reţinut în actul de sesizare a instanţei că faptele inculpaţilor GDA, GC şi OG întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de vătămare corporală prevăzută de dispoziţiile art. 181 alin. 1 din Codul penal vechi.

Cu privire la latura civilă, s-a reţinut că persoana vătămată CI s-a constituit parte civilă în dosarul penal cu prejudiciul în sumă de 100.000 lei, reprezentând daune materiale şi morale.

Ca mijloace de probă, în actul de sesizare a instanţei au fost precizate următoarele: plângerea prealabilă a persoanei vătămate; declaraţiile părţii vătămate/parte civilă; declaraţiile învinuiţilor; declaraţiile de martor; certificatul medico-legal, ***, eliberat de S.M.J.L. Dâmboviţa; avizul ***, din 19.04.2010, al Comisiei de Avizare şi Control a I.N.M.L., „Mina Minovici”, pentru certificatul medico-legal, ***, eliberat de S.M.J.L. Dâmboviţa; copie de pe fişa de prezentare nr. ***, a numitului CI la UPU Argeş; raportul de constatare tehnico-ştiinţifică, nr. ***, efectuat de către IPJ Argeş - Serviciul Criminalistic, ca urmare a testării părţii vătămate; raportul de constatare tehnico-ştiinţifică, nr. 44370/04.12.2009, efectuat de către IPJ Argeş - Serviciul Criminalistic, ca urmare a testării martorului NC; procesul verbal de redare a înregistrării convorbirii, din 15.04.2009, la ora 1353 de pe postul telefonic ***, care aparţine părţii vătămate, către numărul de urgenţă 112; procesul verbal de redare înregistrării convorbirii, din 15.04.2009, la ora 1354 de pe postul telefonic 0762080839, care aparţine inculpatei GC, către numărul de urgenţă 112; cazierele judiciare.

244

În cursul urmăririi penale, inculpaţii au adoptat un comportament disimulat, încercând astfel să-şi construiască o apărare, prin care să excludă participarea lor la săvârşirea faptei penale. îngreunând astfel probarea activităţii lor infracţionale.

În timpul anchetei, inculpaţii au refuzat orice colaborare cu organele de cercetare penală, prezentându-se după ce au fost citaţi în repetate rânduri şi au manifestat atitudine ireverenţioasă.

Analizând actele şi lucrările dosarului, prin prisma dispoziţiilor legale incidente, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Potrivit art.181 alin.1 Cod penal 1968, pedeapsa prevăzută la infracţiunea de vătămare corporală este închisoarea de la 6 luni la 5 ani.

În rechizitoriu şi în urma administrării coroborate a probelor, instanţa a constatat că fapta s-a săvârşit la data de 15.04.2009.

Potrivit art. 121 Cod penal de la 1969, prescripţia înlătură răspunderea penală, iar termenul de prescripţie, potrivit art. 122 al.1 lit. d) Cod penal, este de 5 ani, acesta începând să curgă de la data săvârşirii infracţiunii.

Potrivit art. 124 Cod penal 1968, prescripţia înlătură răspunderea penală, oricâte întreruperi ar interveni, dacă termenul de prescripţie este depăşit cu încă jumătate.

Coroborând aceste dispoziţii legale, judecătorul fondului a observat că termenul special de prescripţie în cauza de faţă este de 7 ani şi 6 luni, termen care s-a împlinit la data de 15.10.2016.

Astfel, au fost avute în vedere dispoziţiile art. 396 alin. 6 coroborat cu art. 16 alin.1 lit. f) Cod procedură penală, şi anume faptul că încetarea procesului penal se pronunţă în cazurile prevăzute la art. 16 alin. 1 lit. e) - j), iar art. 16 alin1 lit. f) prevede situaţia intervenirii prescripţiei.

Faţă de aceste considerente, în baza art. 396 alin. 6 Cod procedură penală, raportat la art. 16 alin. 1 lit. f Cod procedură penală, s-a dispus încetarea procesului penal privind pe inculpaţii GDA, GC şi OG, în ceea ce priveşte infracţiunea de vătămare corporală prevăzută de art. 181 al.1 Cod penal de la 1968, cu aplicarea art. 5 din noul Cod penal, constatându-se că a intervenit prescripţia specială a răspunderii penale potrivit art. 124 raportat la art. 122 alin. 1 lit. e Cod penal de la 1968 (faptele din 15.04.2009, persoană vătămată fiind CI).

Prima instanţă a reţinut că persoana vătămată s-a constituit parte civilă în procesul penal, iar prin Decizia Curţii Constituţionale, nr. 586/2016, publicată în M.Of. 1001/13.12.2016, s-a admis excepţia de neconstituţionalitate s-a constatat că dispoziţiile art. 25 alin. 5 din Codul de procedură penală, cu referire la dispoziţiile art. 16 alin. 1 lit. f) din Codul de procedură penală, sunt neconstituţionale în ceea ce priveşte lăsarea ca nesoluţionată a

245

acţiunii civile de către instanţa penală, în cazul încetării procesului penal, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

Prin urmare, în baza art. 26 Cod procedură penală, instanţa de fond a disjuns acţiunea civilă, fixând termen de soluţionare la data de 25.01.2017.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel inculpaţii GDA, GC şi OG, susţinând, prin apărător, un singur motiv de apel referitor la acţiunea civilă care, prin hotărârea criticată, a fost disjunsă neîntemeiat, deşi nu există constituire de parte civilă în cauză.

Examinând apelurile declarate în cauză, în raport cu motivele invocate, dar şi din oficiu, conform disp. art. 417 Cod procedură penală, Curtea le-a apreciat ca neîntemeiate, având în vedere următoarele considerente de fapt şi de drept:

Disjungerea acţiunii civile este, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 26 Cod procedură penală, atributul exclusiv al instanţei penale şi poate intervenii atunci când soluţionarea laturii civile a cauzei determină depăşirea termenului rezonabil de soluţionare a acţiunii penale.

Art. 26 alin. 5 stabileşte explicit că încheierea prin care se disjunge acţiunea civilă este definitivă, însă, pentru că în acest caz dispoziţia instanţei se regăseşte în conţinutul sentinţei pronunţate asupra fondului acţiunii penale, inculpaţii au la îndemână calea de atac a apelului, deşi voinţa legiuitorului se referă la caracterul definitiv al dispoziţiei prin care se disjunge acţiunea civilă, şi nu a actului procesual unde se concretizează această măsură.

Prin urmare, Curtea a subliniat că măsura disjungerii adoptată de instanţa de fond se fundamentează pe cu totul alte raţiuni decât cele invocate în apel de inculpaţi, astfel încât lipsa constituirii de parte civilă a părţii vătămate sau neconstituirea în termen ori netemeinicia pretenţiilor reprezintă aspecte ce nu se pot analiza în acest context procesual.

Disjungerea reprezintă, din punct de vedere procesual,o garanţie pentru soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, apreciere şi în acelaşi timp obligaţie ce revine exclusiv, după cum s-a arătat, judecătorului fondului.

Inculpaţii au la dispoziţie calea de atac a apelului împotriva hotărârii prin care instanţa penală se va pronunţa în legătură cu acţiunea civilă disjunsă, astfel încât din perspectiva arătată apelurile acestora sunt netemeinice.

Pentru că din oficiu nu s-au constatat alte aspecte care să determine reformarea hotărârii atacate, Curtea, în baza disp. art. 421 alin. 1 lit. b) Cod de procedură penală, a respins apelurile inculpaţilor.

246

6. Cerinţa existenţei unui act valabil de sesizare al instanţei, în vederea stabilirii limitelor şi obiectului judecăţii.

Art. 341 alin. 7 pct. 2 lit. c) Cod procedură penalăArt. 16 alin. 1 lit. e) Cod procedură penală

Ca urmare a admiterii de către tribunal a contestaţiei împotriva încheierii prin care judecătorul, în baza art. 341 alin. 7 pct. 2 lit. c) Cod procedură penală, a dispus începerea judecăţii şi a desfiinţării acestei încheieri, procesul penal nu mai poate continua, întrucât în cauză nu există un act valabil de sesizare al instanţei, în vederea stabilirii limitelor şi obiectului judecăţii.

(Decizia penală nr. 261/A/21 martie 2017)

Prin sentinţa penală nr. 144 din data de 11 noiembrie 2016 pronunţată de Judecătoria Brezoi, în baza art. 396 alin. (1), (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. e) Cod procedură penală, s-a dispus încetarea procesului procesul penal având ca obiect săvârşirea de către NCD şi PMD, a infracţiunii de neglijenţă în serviciu, prev. şi ped. de art. 249 alin. 1 Cod penal din 1968, cu aplicarea art. 5 Cod penal.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că, prin ordonanţa din data de 29.06.2015 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Brezoi, s-a dispus clasarea având ca obiect infracţiunea de neglijenţă în serviciu, prevăzută de art. 249 alin 1, cu aplic art. 5 Cod penal, cu privire la inculpaţii NCD şi PMD.

Împotriva acestei soluţii a formulat plângere petenta Regia Naţională a Pădurilor ROMSILVA - Direcţia Silvica Vâlcea.

Prin încheierea nr. 31/24.02.2016 pronunţată de Judecătoria Brezoi în dosarul nr. 1297/198/2015, în baza art. 341 alin. 7 pct. 2 lit. c Cod procedură penală, s-a constatat legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale în dosarul Parchetului de pe lângă Judecătoria Brezoi nr. 376/P/2011, s-a admis plângerea formulată de petenta Regia Naţională a Pădurilor ROMSILVA, prin Direcţia Silvică Vâlcea, s-a desfiinţat ordonanţa de clasare din 29.06.2015, emisă în dosarul Parchetului de pe lângă Judecătoria Brezoi nr. 376/P/2011, cu privire la inculpaţii NCD şi PMD şi, în consecinţă, s-a dispus începerea judecăţii.

Împotriva acestei încheieri a formulat contestaţie inculpatul PMD. Astfel, prin încheierea nr.68/22.06.2016 pronunţată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr. 1297/198/2015, s-a admis contestaţia formulată de contestatorul-inculpat PMD, s-a desfiinţat încheierea nr.31/24.02.2016 pronunţată de Judecătoria Brezoi în dosarul nr. 1297/198/2015 şi, rejudecând, s-a respins ca inadmisibilă

247

plângerea formulată de petenta Regia Naţională a pădurilor ROMSILVA - Direcţia Silvica Vâlcea împotriva ordonanţei de clasare din 29.06.2015 dată în dosarul nr. 376/P/2011 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Brezoi cu privire la NCD şi PMD.

În acest context, instanţa de fond a constatat că a intervenit o cauză care împiedică exercitarea în continuare a acţiunii penale faţă de inculpaţii NCD şi PMD, respectiv cea prev. de art. 16 alin. 1 lit. e Cod procedură penală, „o condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale”.

Prin urmare, în condiţiile în care încheierea nr. 31/24.02.2016 pronunţată de Judecătoria Brezoi în dosarul nr. 1297/198/2015, care, în cauza de faţă, constituie actul de sesizare a instanţei în urma admiterii plângerii, în temeiul art. 341 alin. 7 pct. 2 lit. c Cod procedură penală, a fost desfiinţată prin încheierea nr. 68/22.06.2016 pronunţată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr. 1297/198/2015, judecătorul fondului a apreciat că în cauză lipseşte obiectul acţiunii penale, condiţie necesară pentru exercitarea în continuare a acţiunii penale.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel partea vătămată Regia Naţională a Pădurilor ROMSILVA S.A., care solicită dispunerea urmăririi penale şi admiterea cererii de constituire ca parte civilă cu suma de 270.628,63 lei, arătând că există plângerea prealabilă sau sesizarea organului competent pentru punerea în mişcare a acţiunii penale.

Examinând hotărârea apelată atât prin prisma criticilor invocate, dar şi din oficiu, Curtea a considerat că apelul este nefondat.

În opinia Curţii, în mod corect, în baza art. 396 alin. 1 şi 6, raportat la art. 16 alin. 1 lit. e) Cod procedură penală, s-a dispus încetarea procesului procesul penal având ca obiect săvârşirea de către NCD şi PMD a infracţiunii de neglijenţă în serviciu, prev. şi ped. de art. 249 alin. 1 Cod penal din 1968, cu aplicarea art. 5 Cod penal.

În susţinerea acestei opinii, Curtea reaminteşte că încheierea nr. 68/22.06.2016, prin care Tribunalul Vâlcea a respins ca inadmisibilă plângerea petentei, împotriva ordonanţei de clasare din 29.06.2015 dată în dosarul nr. 376/P/2011 de Parchetul de pe lângă Judecătoria Brezoi, stă la baza soluţiei adoptate prin sentinţa apelată. Aşadar, aceasta constituie o cauză care împiedică exercitarea în continuare a acţiunii penale faţă de inculpaţi, o condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale.

Prin urmare, în mod corect prima instanţă a dispus încetarea procesului penal, în cauză neexistând un act valabil de sesizare a instanţei în vederea stabilirii limitelor şi obiectului judecăţii.

248

Faţă de cele ce preced, Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 421 pct. 1 lit. b) Cod procedură penală, a respins ca nefondat apelul declarat de partea vătămată Regia Naţională a Pădurilor ROMSILVA S.A. împotriva sentinţei penale nr. 144 din 11 noiembrie 2016 pronunţată de Judecătoria Brezoi.

7. Caz fortuit.Art. 31 Cod penal

Art. 16 alin. 1 lit. d) Cod procedură penală

Acţiunea victimei de a staţiona pe timp de noapte pe partea carosabilă, în poziţia decubit, reprezintă o împrejurare ce nu putea fi prevăzută de niciun conducător auto.

(Decizia penală nr. 233/A/14 Martie 2017)

Prin sentinţa penală nr. 188 din data de 14 iulie 2016 pronunţată de Judecătoria Horezu, în temeiul art. 396 alin. 10 Cod procedură penală, a fost condamnat inculpatul CVS la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă, prevăzută de art. 178 al. 1 şi 2 Cod penal 1969, cu aplicarea art. 5 din noul Cod penal.

În baza art. 71 Cod penal din 1969, s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii publice elective şi de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat, prev. de art. 64 alin. 1 lit. a, teza a II-a si lit. b Cod penal din 1969.

În temeiul art. 81 Cod penal de la 1969, cu aplicarea art.5 Cod penal, s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate pe durata unui termen de încercare de 4 ani, stabilit conform art. 82 Cod penal din 1969.

În temeiul art. 71 alin. 5 Cod penal de la 1969, s-a suspendat executarea pedepselor accesorii pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei principale.

S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 şi art. 84 Cod penal de la 1969, cu referire la art. 15 alin. 2 din Legea nr. 187/2012 de punere în aplicare a Codului penal, privind revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei.

În baza art. 19 Cod procedură penală rap. la art. 1357 si urm. Cod civil, s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de părţile civile IM, CS, CC, CV, IG, CMA şi BN.

A fost obligată partea responsabilă civilmente S.C. OMNIASIG VIENNA INSURANCE GROUP S.A., cu sediul în Bucureşti la plata de daune materiale şi daune morale către părţile civile.

249

S-au respins în rest acţiunile civile formulate de părţile civile ca neîntemeiate.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că, în seara de 03.03.2012, victima CA, având o îmbibaţie alcoolică de 1,60 g/l alcool pur în sânge, se deplasa în calitate de pieton, pe marginea din dreapta a DJ 605A, raportat la direcţia de deplasare Sineşti – Mateeşti, aflându-se pe raza localităţii DA, judeţul V, iar în momentul în care a ajuns la km 72 + 106 metri, în dreptul imobilului deţinut de MM, victima CA, probabil şi pe fondul consumului excesiv de băuturi alcoolice, a ajuns să staţioneze pe partea carosabilă în poziţia decubit, pe sensul de deplasare Sineşti – Mateeşti, cu capul orientat spre axul drumului.

În jurul orelor 1900, numitul CVS a condus autoturismul marca BMW, înmatriculat sub numărul ***, pe DJ 605A, venind din S către M, iar, pe fondul circulaţiei pe timp de noapte, la lumina de întâlnire a sistemului de iluminare şi fără iluminat public, precum şi în contextul că rula cu o viteză de 74 km/h pe un sector de drum pe care viteza maxima admisă era de 50 km/h, fiind astfel încălcate prevederile art. 48 alin. 1 şi art. 49 alin. 1 din O.U.G. nr.195/2002, republicată, l-a observat tardiv pe CA întins la orizontală pe drumul public, pe sensul său de deplasare.

Deşi îl observase pe CA întins pe carosabil şi acţionase sistemul de frânare al autoturismului marca BMW, inculpatul CVS nu a mai reuşit să evite impactul că aceasta. În acest context, victima CA a fost călcată de autoturismul marca BMW condus de inculpat, iar în cadrul unui mecanism de comprimare-călcare-târâre i s-au cauzat multiple leziuni traumatice, prin comprimare între corpuri dure şi plan dur, acestea ducând la decesul imediat al victimei.

Martorul DC a apelat Serviciul Naţional Unic Apeluri de Urgenţă 112, iar la locul accidentului rutier s-a deplasat o echipă operativă din cadrul Poliţiei oraşului B, care a procedat la efectuarea cercetării locale, prilej cu care a fost identificat cadavrul numitului CA, întocmindu-se apoi un proces-verbal şi o planşă fotografică cu privire la aceste activităţi de constatare.

În timpul acestei cercetări, inculpatul CVS a fost testat cu aparatul etilotest marca Drager, care a indicat o concentraţie alcoolică de 0,00 mg/l alcool pur în aerul expirat, după care i s-a recoltat o singură probă biologică, cu prilejul analizei toxicologice, constatându-se inexistenţa alcoolului în sângele prelevat de la inculpat.

Ulterior, în cauză s-a efectuat necropsia cadavrului victimei CA, iar prin raportul de constatare medico-legală nr. ***din data de 09.03.2012 s-a stabilit cert că decesul acestuia a fost violent şi s-a datorat insuficienţei acute cardio-respiratorii, consecutive zdrobirii corpului, cu fracturi multiple şi rupturi de organe interne, leziunile traumatice constatate fiind produse prin comprimare între

250

corpuri şi un plan dur, în cadrul unui mecanism de comprimare-călcare-târâre, existând legătură de cauzalitate directă dintre vătămări şi producerea decesului.

De asemenea, s-a mai stabilit că, în momentul decesului, victima CA prezenta o intoxicaţie acută etanolică corespunzătoare stadiului II, respectiv 1,60 g/l alcool pur în sânge.

Dată fiind necesitatea stabilirii dinamicii accidentului rutier, în cauză s-a dispus efectuarea unei expertize criminalistice, iar prin raportul de expertiză criminalistică nr. 45 din data de 31.03.2015 emis de Laboratorul Interjudeţean de Expertize Criminalistice Braşov s-a concluzionat starea de pericol potenţial a fost creată de CA ce staţiona pe carosabil în poziţia decubit, stare care a fost însă amplificată de faptul că inculpatul CVS rula pe acel sector de drum cu o viteză de 74 km/h.

Totodată, s-a mai precizat în cuprinsul raportului de expertiză criminalistică că victima putea preîntâmpina producerea accidentului rutier dacă nu staţiona pe drumul public, întins pe orizontală, în timp ce inculpatul putea evita călcarea numitului CA, aflat întins pe carosabil, dacă ar fi circulat cu o viteză inferioară celei de 51 km/h, viteză care ar fi permis oprirea acestuia până la locul de impact, context în care s-s reţinut, în afara oricărui dubiu, culpa concurentă a conducătorului auto care, dacă ar fi respectat regimul legal de viteză, ar fi evitat uciderea victimei, existând aşadar legătură de cauzalitate directă între viteza de deplasare a acestuia şi acroşarea pietonului.

Prin urmare, au fost încălcate prevederile art. 48 şi 49 din OUG nr. 195/2002 şi art. 87 alin. (1) OUG nr. 195/2002.

Inculpatul a recunoscut faptele reţinute în sarcina sa, faţă de care a manifestat o atitudine de regret.

În ceea ce priveşte legea penală mai favorabilă, instanţa de fond a notat că, potrivit Deciziei nr. 265 din 6 mai 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 din Codul penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 372 din 20.05.2014, dispoziţiile art. 5 din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile.

S-a observat că faptele pentru care inculpatul CVS a fost trimis în judecată se încadrează juridic în prevederile art. 178 alin. 1 şi 2 Cod penal din 1969, pedeapsa prevăzută de textul legal fiind închisoarea de la 2 la 7 ani, iar potrivit noului Cod penal faptele pentru care inculpatul a fost trimis în judecată se încadrează în infracţiunea prevăzută de art. 192 alin. 1 şi 2 Cod penal, pedeapsa prevăzută fiind închisoarea de 2 la 7 ani.

În ceea ce priveşte regimul de executare, Codul penal din 1969 prevedea posibilitatea suspendării condiţionate a executării pedepsei şi suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, iar

251

Codul penal actual prevede posibilitatea renunţării aplicării pedepsei, amânarea aplicării pedepsei şi suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

Instanţa de fond a apreciat că vechea reglementare este mai favorabilă inculpatului în ceea ce priveşte modalitatea de individualizare a executării pedepsei, apreciind că aplicarea art. 81 din Codul penal de la 1969, cu privire la suspendarea condiţionată a executării pedepsei, este justificată şi adecvată pentru atingerea scopului acesteia.

Având în vedere că, prin Decizia nr. 265 din 20.05.2014, Curtea Constituţională a decis că aplicarea art. 5 din Codul penal poate fi făcută doar global, iar nu pe instituţii autonome, instanţa a considerat că vechiul Cod penal reprezintă legea mai favorabilă sub toate aspectele legate de prezenta cauză.

În drept, fapta inculpatului CVS care, în data de 03.03.2012, în jurul orelor 1900, a condus pe DJ 605A, pe raza localităţii DA, jud. V, autovehiculul marca BMW, înmatriculat sub numărul ***, iar pe fondul nerespectării regimului legal de viteză (încălcarea art.48 alin. 1 din O.U.G. nr.195/2002, republicată, şi art. 49 alin. 1 din O.U.G. nr.195/2002, republicată), nu a mai putut evita impactul şi l-a călcat pe numitul CA, ce se afla întins pe partea carosabilă sub influenţa băuturilor alcoolice, producându-i astfel leziuni traumatice grave, incompatibile cu viaţa, a fost încadrată în dispoziţiile art. 178 alin. 1 şi 2 din Codul penal de la 1969.

La individualizarea pedepsei aplicate pentru infracţiunea comisă, judecătorul fondului a ţinut seama de împrejurările de comitere a faptei, conţinutul concret al acesteia, urmarea produsă, vârsta victimei gradul de vinovăţie al victimei, regulile de circulaţie încălcate, datele privitoare la persoana inculpatului, vârsta acestuia, nivelul studiilor, mediul social şi familial din care provine, lipsa antecedentelor penale, şi că a avut o atitudine sinceră în faţa instanţei, recunoscând şi regretând fapta.

Faţă de aceste considerente, judecătorul s-a orientat la o pedeapsă cu închisoarea situată peste minimul special, obţinut în urma aplicării dispoziţiilor art. 396 alin.10 Cod procedură penală, respectiv 2 ani închisoare, luând în calcul gravitatea faptei şi rezultatul acesteia.

În privinţa pedepselor accesorii, prima instanţă a avut în vedere dispoziţiile art. 12 din Legea 187/2012 de punere în aplicare a Codului penal, conform cărora „în cazul succesiunii de legi penale intervenite până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, pedepsele accesorii şi complementare se aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport cu infracţiunea comisă”, aşa încât aplicarea acestora a fost realizată atât în baza art. 71 şi 64 Cod penal de la 1969, prin raportare la art.5 Cod penal, cât şi prin prisma Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (Cauza

252

Calmanovici c. României -2008 şi Hirst c.Marii Britanii - 2004) şi a deciziei nr.74/05.11.2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Astfel, în raport de natura faptei săvârşite, instanţa de fond a considerat că aplicarea pedepsei accesorii a interzicerii dreptului de a alege, care este o valoare fundamentală într-o societate democratică, nu ar fi proporţională şi justificată faţă de scopul limitării exerciţiului acestui drept, motiv pentru care, în baza art.71 C.pen.1969, rap. la art.3 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cu aplic.art.5 Cod penal, instanţa i-a interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 64 alin.1 lit.a teza a II-a, b Cod penal din 1969, respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice, dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat, pe durata şi în condiţiile art. 71 alin. 2 Cod penal din 1969.

În ceea ce priveşte modalitatea de executare a pedepsei, s-a apreciat că scopul preventiv educativ al pedepsei poate fi atins şi fără executare, în condiţii de privare de libertate, respectiv prin suspendarea condiționată a executării pedepsei, în temeiul art. 81 Cod penal din 1969, pe surata unui termen de încercare de 4 ani, conform art. 82 Cod penal din 1969.

Este adevărat că rezultatul faptei inculpatului este extrem de grav, respectiv decesul unei persoane, însă la individualizarea pedepsei în cazul infracţiunii săvârşite din culpă, o greutate însemnată trebuie să aibă tocmai lipsa intenţiei şi a prefigurării mentale a posibilităţii ivirii rezultatului faptelor făptuitorului.

De asemenea, în cazul unor asemenea infracţiuni, o atenţie deosebită trebuie să fie acordată atitudinii făptuitorului ulterior săvârşirii faptei, în special asupra conştientizării de către acesta a gravităţii faptelor. În plus, trebuie avută în vedere şi gardul de vinovăţie al victimei, care sub influenţa băuturilor alcoolice staţiona pe carosabil în poziţia decubit, pe timpul nopţii, pe un sector de drum neiluminat public.

Faţă de aceste aspecte, prima instanţă a constatat că toate condiţiile impuse de art. 81 Cod penal din 1969 pentru suspendarea condiţionată a executării pedepsei sunt îndeplinite în cauză.

Pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei principale, instanţa, în baza art. 71 alin. 5 Cod penal, cu aplicarea art. 5 Cod penal, a dispus suspendarea executării pedepsei accesorii stabilite în cauză.

În temeiul art.404 Cod procedură penală, s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art.83 Cod penal de la 1969, a căror nerespectare are drept urmare revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei, respectiv, dacă în cursul termenului de încercare cel condamnat a săvârşit din nou o infracţiune, pentru care s-a pronunţat o condamnare definitivă chiar după expirarea acestui

253

termen, instanţa revocă suspendarea condiţionată, dispunând executarea în întregime a pedepsei, care nu se contopeşte cu pedeapsa pentru noua infracţiune.

Astfel, s-a apreciat că această atenţionare urmează a avea pentru inculpat semnificaţia unui avertisment serios asupra consecinţelor pe care le va suporta în eventualitatea nerespectării în viitor a legii şi a regulilor de convieţuire socială, nu numai în cursul termenului de încercare, dar şi de-a lungul vieţii. În acest context, instanţa de fond a considerat că reglementarea acestui text de lege are semnificaţia creării pentru inculpat a unei profunde conştiinţe moral-juridice referitoare la garantarea echilibrului firesc care trebuie să existe între drepturile şi obligaţiile fiecăruia raportate la el însuşi, cât şi la societate în ansamblul său.

Sub aspectul laturii civile, s-a reţinut că în cauză s-au constitut părţi civile IM, CS, CC, CV, IG, CMA şi BN.

Analizând acţiunea civilă exercitată de părţile civile, instanţa de fond a notat că, potrivit art. 1349 alin. 1 Cod civil, orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, iar, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.

Răspunderea delictuală pentru fapta proprie este reglementată de art. 1357 Cod civil, care prevede că cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare, autorul prejudiciului răspunzând si pentru cea mai uşoară culpă.

Din acest text legal rezultă condiţiile ce se cer a fi întrunite, în mod cumulative, pentru angajarea răspunderii civile delictuale, respectiv: a) existenţa unei fapte ilicite, b) existenţa unui prejudiciu, c) existenţa unei legături de cauzalitate între fapta ilicită si prejudiciu si d) vinovăţia autorului.

Cu privire la prima condiţie, judecătorul fondului a reţinut că aceasta rezultă în mod evident din elementul material al infracţiunilor pentru care a fost condamnat inculpatul.

Vinovăţia a rezultat implicit din modalitatea în care au fost săvârşite faptele, reţinute de instanţă şi la condamnarea inculpatului. De asemenea, a fost avută în vedere şi culpa comună atât a inculpatului, cât şi a persoanei vătămate în producerea accidentului.

Referitor la prejudiciu, instanţa a reţinut dispoziţiile art. 1381 alin. 1 Cod civil, potrivit cărora orice prejudiciu dă dreptul la reparaţie, iar alineatele următoare ale aceluiaşi articol stabilesc că dreptul la reparaţie se naşte din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat, precum şi că dreptului la reparaţie îi sunt aplicabile, de la data naşterii sale, toate

254

dispoziţiile legale privind executarea, transmisiunea, transformarea şi stingerea obligaţiilor.

Potrivit art. 1385 alin. (1) C.civ., „prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel”. Conţinutul acestui principiu este dat de următoarele aspecte:

– sunt supuse reparării atât pierderea suferită de cel prejudiciat, adică paguba efectivă (damnum emergens), câştigul pe care în condiţii obişnuite el ar fi putut să îl realizeze şi de care a fost lipsit, deci câştigul nerealizat de victimă ca urmare a faptei ilicite (lucrum cesans), precum şi cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului (art. 1385 alin. 3 C.civ.);

– dacă fapta ilicită a determinat şi pierderea şansei de a obţine un avantaj sau de a evita o pagubă, reparaţia va fi proporţională cu probabilitatea obţinerii avantajului ori, după caz, a evitării pagubei, ţinând cont de împrejurări şi de situaţia concretă a victimei (art. 1385 alin. 4 C.civ.);

– se repară atât prejudiciul previzibil, cât şi prejudiciul imprevizibil, adică acea pagubă a cărei apariţie autorul nu a fost în măsură să o anticipeze la data săvârşirii faptei ilicite;

– în stabilirea cuantumului despăgubirilor nu au relevanţă starea materială a victimei şi nici cea a autorului faptei ilicite;

– prejudiciul se repară în integralitatea sa, indiferent de forma de vinovăţie.

De asemenea, conform art. 1390 alin. 1 si alin. 2 Cod civil, în caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, poate fi acordată şi o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială. Instanţa judecătorească va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri ascendenţilor, descendenţilor, fraţilor, surorilor şi soţului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum şi oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu.

Totodată, s-a remarcat că, în cazul părţii civile IG, sunt aplicabile dispoziţiile art. 1392 Cod civil, conform cărora cel care a făcut cheltuieli pentru îngrijirea sănătăţii victimei sau, în caz de deces al acesteia, pentru înmormântare are dreptul la înapoierea lor de la cel care răspunde pentru fapta ce a prilejuit aceste cheltuieli.

Sub aspectul prejudiciului material, instanţa de fond a observat că acesta constă din sumele de bani pe care partea civilă IG a fost nevoită să le cheltuiască pentru organizarea ritualurilor de înmormântare şi comemorare a victimei din prezenta cauză.

Din înscrisurile depuse la dosar, instanţa a constatat că pretenţiile civile sub acest aspect au fost dovedite doar în parte, cu facturile şi bonurile depuse, la care s-au mai adăugat cheltuielile efectuate cu cheltuielile de pomenire a victimei potrivit datinilor creştine efectuate începând cu data înmormântării şi până în

255

prezent, confirmate de martorii audiaţi, instanţa estimând cuantumul acestor cheltuieli la valoarea totală de 5.000 lei.

În ceea ce priveşte prejudiciul moral, prima instanţă a ţinut seama de vârsta victimei la data decesului, de mediul şi condiţiile de viaţă ale victimei şi familiei sale, de vârsta, statutul social al persoanelor care pretind despăgubiri, de traumele psihice intense inerente încercate de acestea prin pierderea unui membru al familiei de care erau legate prin sentimente de profundă afecţiune şi de la care primeau întregul suport material şi moral, în calitate de fiu si fiică sau nepoţi.

S-a avut în vedere decizia nr. 1/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 86 din Codul de procedură penală, în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, societatea de asigurare are calitate de parte responsabilă civilmente și are obligația de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracțiune, în limitele stabilite în contractul de asigurare și prin dispozițiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă.

În cauză, autoturismul condus de inculpat avea încheiată poliţa de asigurare de răspundere civilă auto cu asiguratorul Omniasig Vienna Insurance Group S.A.

Astfel fiind, statuând în echitate, ţinând seama şi de jurisprudenţa în materie, de condiţiile social-economice şi de imperativul asigurării unui just echilibru între necesitatea acordării unor compensaţii materiale rezonabile urmaşilor îndoliaţi ai victimei accidentului rutier şi necesitatea evitării ca pe această cale să se ajungă la o îmbogăţire fără just temei a moştenitorilor persoanei decedate pe seama patrimoniului asigurătorului, judecătorul fondului a admis în parte acţiunile civile formulate de părţile civile şi, în consecinţă, a obligat-o pe partea responsabilă civilmente la plată către părţile civile.

În ceea ce priveşte acţiunea civilă formulată de părţile civile - nepoţi, instanţa de fond a arătat că art.1390 alin. 1 si alin. 2 Cod civil nu prevede, în enumerarea sa, gradele de rudenie în care se află aceste persoane cu victima şi nici nu s-a dovedit că aceştia ar fi suferit vreun prejudiciu care să justifice măsuri reparatorii pecuniare, motiv pentru care acţiunea civilă exercitată de aceştia a fost respinsă ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel inculpatul CVS şi părţile civile IM, CS, CC, CV, IG, CMA şi BN, precum şi partea responsabilă civilmente SC Omniasig Vienne Insurance Group SA Bucureşti.

În motivarea apelului, partea responsabilă civilmente Omniasig Vienna Insurance Group SA a arătat că soluţia dată de

256

instanţa de fond se întemeiază în fapt pe calitatea acestei părţi civile de soţie a victimei decedate. S-a susţinut că la dosarul cauzei nu există niciun act de stare civilă care să ateste calitatea sa de soţie. Nu se poate reţine în motivarea soluţiei date de instanţă calitatea de soţie ca şi fundament de admitere a acţiunii civile, relaţia de familie dintre victimă şi partea civilă nefiind dovedită cu niciun înscris.

S-a mai învederat că la data decesului partea civilă era căsătorită cu o altă persoană, respectiv cu ig, la dosar fiind depus şi actul de stare civilă .

În continuare, a mai susţinut că se impune ca daunele materiale acordate acestei părţi civile să se realizeze doar în limita probării acestora cu înscrisuri justificative.

În motivarea apelului, părţile civile IM, CS, CC, CV, IG, CMA şi BN au arătat că inculpatul CVS are o culpă majoră în producerea accidentului de circulaţie şi în producerea consecinţelor acestuia, astfel încât se impune majorarea pedepsei aplicate inculpatului.

În continuare s-a arătat că prima instanţă a acordat daune morele nejustificat de reduse, soluţia adoptată fiind în contradicţie cu practica judiciară în materie.

S-a mai menţionat că prima instanţă a nesocotit dispoziţiile Normelor de aplicare a Legii 136/1995, diminuând în mod nejustificat cheltuielile de judecată solicitate de către CS.

Se consideră că soluţia adoptată de prima instanţă faţă de cererile de constituire parte civilă formulate de către nepoţii victimei este una netemeinică şi nelegală întrucât din probatoriul administrat în cauză rezultă fără putinţă de tăgadă faptul că aceştia au suferit prejudicii de natură nepatrimonială ca urmare a decesului bunicului lor.

În motivarea apelului, inculpatul a arătat că nu este vinovat de săvârşirea infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată întrucât rezultatul socialmente periculos nu putea fi prevăzut întrucât acesta a fost consecinţa intervenţiei unei împrejurări străine de voinţa sa şi anume fapta victimei, fiind astfel îndeplinite condiţiile cazului fortuit.

Analizând sentinţa apelată, prin prisma motivelor invocate, respectiv din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, conform art.417 şi urm. Cod pr.penală, Curtea constată că apelul inculpatului este fondat, iar apelurile părţilor civile şi al părţii responsabile civilmente sunt nefondate, pentru următoarele motive:

Referitor la apelurile inculpatului şi ale părţilor civile în ceea ce priveşte latura penală, Curtea reţine că prima instanţă a analizat în mod judicios mijloacele de probă administrate în cauză, reţinând în mod corect situaţia de fapt în ceea ce priveşte desfăşurarea evenimentelor, însă a interpretat în mod greşit

257

dispoziţiile legale aplicabile, ajungând la o concluzie eronată în ceea ce priveşte vinovăţia inculpatului.

Astfel cum a reţinut şi prima instanţă, din probatoriul administrat în cauza a rezultat că în seara de 03.03.2012, victima CA, având o îmbibaţie alcoolică de 1,60 g/l alcool pur în sânge, se deplasa în calitate de pieton, pe marginea din dreapta a DJ 605A, raportat la direcţia de deplasare S – M, aflându-se pe raza localităţii DA, jud. V, iar în momentul în care a ajuns la km 72 + 106 metri, în dreptul imobilului deţinut de MM, victima CA, probabil şi pe fondul consumului excesiv de băuturi alcoolice, a ajuns să staţioneze pe partea carosabilă în poziţia decubit, pe sensul de deplasare S – M, cu capul orientat spre axul drumului.

În jurul orelor 1900, numitul CVS, neînsoţit de vreo altă persoană, a condus autoturismul marca BMW, înmatriculat sub numărul ***, pe DJ 605A, venind din S către M, iar, pe fondul circulaţiei pe timp de noapte, la lumina de întâlnire a sistemului de iluminare şi fără iluminat public, precum şi în contextul că rula cu o viteză de 74 km/h pe un sector de drum pe care viteza maxima admisă era de 50 km/h, l-a observat tardiv pe CA întins la orizontală pe drumul public, pe sensul său de deplasare.

Curtea constată că în cauză sunt incidente dispoziţiile legale ce reglementează cazul fortuit.

Cazul fortuit prev. de art. 31 din CP este reprezentat de acţiunea-inacţiunea unei persoane care produce un rezultat neconceput şi neurmărit de autorul acţiunii, rezultatul datorându-se unei forţe naturale a cărei prezenţă nu a putut fi prevăzută. Caracteristic cazului fortuit este faptul că acţiunea sau inacţiunea unei persoane produce un rezultat socialmente periculos, neaşteptat datorită faptului că intră în concurs cu o împrejurare fortuită, neprevizibilă, care produce în fapt acel rezultat, iar această imprevizibilitate trebuie să aibă un caracter obiectiv şi general. Cazul fortuit are caracter obiectiv şi există când acţiunea-inacţiunea unei persoane a produs un rezultat pe care acea persoană nu l-a conceput şi nu l-a urmărit, producerea lui fiind datorată unei împrejurări neaşteptate, adică împrejurarea nu putea fi prevăzută de orice altă persoană, nu numai de către subiectul care a săvârşit fapta.

Originea împrejurării exterioare poate fi o faptă a omului, un fenomen natural, actului unui animal, o defecţiune tehnică etc.

În cauza de faţă împrejurarea neprevăzută o reprezintă acţiunea victimei de a staţiona pe timp de noapte pe partea carosabilă în poziţia decubit, împrejurare ce nu putea fi prevăzută de niciun conducător auto.

În ceea ce priveşte concluzia raportului de expertiză întocmit în cauză referitoare la posibilitatea inculpatului de a preveni accidentul, Curtea reţine că viteza de 51 de km/h nu poate fi avută în

258

vedere întrucât expertul a ţinut cont de anumite date ce sunt străine de caza de faţă.

Din concluzia expertizei referitoare la acest aspect rezultă că inculpatul putea preveni producerea evenimentului rutier dacă ar fi rulat cu o viteză de sub 51 km/h.

Analizând partea expozitivă a raportului de expertiză se constată că pentru a calcula viteza care i-ar fi permis inculpatului oprirea autoturismului în interiorul distanţei frontale de vizibilitate dată de lumina de întâlnire a farurilor, expertul a aplicat o formulă de calcul rezultatul fiind de aproximativ 51 km/h.

Formula folosită de expert are în vedere şi distanţa la care inculpatul a observat pe carosabil corpul victimei, expertul folosind distanţa de 30 de m, menţionând că în general, faza de întâlnire a farurilor autovehiculelor permite conducătorilor auto să dispună de un spaţiu frontal de vizibilitate de cca 30 de m.

În primul rând trebuie observat că expertul a menţionat că în general spaţiul de vizibilitate este de aproximativ 30 de m, fără să stabilească în concret ce spaţiu frontal de vizibilitate a oferit faza de întâlnire a autoturismului inculpatului.

În al doilea rând, pentru a angaja răspunderea penală a inculpatului este necesar a se stabili în concret, raportat la împrejurările cauzei (se are în vedere în principal poziţia în care se afla victima), momentul în care inculpatul a observat pe carosabil victima, respectiv distanţa dintre autoturism şi victimă la momentul observării de către inculpat.

Din procesul-verbal de cercetare la faţa locului şi raportul de expertiză întocmit în cauză rezultă că prima urmă de frânare se situează la o distanţă de 111,8 m faţă de punctul de reper, iar urma de frecare-târâre la o distanţă de 115,5 m de punctul de reper, rezultând o distanţă de 3,7 m.

Având în vedere timpul de reacţie mediul al conducătorului auto, durata întârzierilor mecanice ale sistemului de frânare şi durata scursă până în momentul blocării roţilor este evident că distanţa la care inculpatul a observat pe carosabil victima este mai mare de 3,7 m, însă nu se poate ajunge la distanţa de 30 m folosită de expert.

În consecinţă, viteza de aproximativ 51 km/h, menţionată de expert ca fiind viteza cu care ar fi trebuit să circule inculpatul pentru a putea opri până la locul impactului, nu poate fi avută în vedere întrucât împrejurările concrete ale cauzei nu au fost avute în vedere de expert la stabilirea acestei viteze.

De asemenea, trebuie menţionat şi că expertul a folosit la calcul o distanţă de aproximativ 30 de m, rezultatul fiind o viteză de aproximativ 51 km/h, aceste aproximări profitând inculpatului având în vedere limita maximă de viteză de 50 km/h, astfel că şi în situaţia

259

în care inculpatul ar fi condus cu viteza maximă legală de 50 de km/h nu ar fi putut evita producerea evenimentului rutier.

În aceste condiţii, Curte reţine că nu viteza a fost cauza determinantă a producerii accidentului, ci comportamentul victimei care s-a aflat pe partea carosabilă, pe timp de noapte, în poziţia decubit.

Referitor la acţiunea civilă, în conformitate cu disp. art. 1352 din C.civ., fapta victimei înseşi şi fapta terţului înlătură răspunderea chiar dacă nu au caracteristicile forţei majore, ci doar pe cele ale cazului fortuit, însă numai în cazurile în care, potrivit legii sau convenţiei părţilor, cazul fortuit este exonerator de răspundere.

De asemenea, în conformitate cu disp. art. 1351 alin. 1 din C.civ., dacă legea nu prevede altfel sau părţile nu convin contrariul, răspunderea este înlăturată atunci când prejudiciul este cauzat de forţă majoră sau de caz fortuit.

Având în vedere situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel şi dispoziţiile legale menţionate se impune respingerea acţiunii civile formulate de părţile civile.

Ţinând cont de incidenţa în cauză a dispoziţiilor legale privitoare la cazul fortuit cu consecinţa achitării inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă şi respingerea acţiunii civile formulată de părţile civile, se impune respingerea apelurilor formulate de părţile civile şi de partea responsabilă civilmente.

Pentru toate aceste considerente, Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. a) Cod procedură penală, a admis apelul declarat de inculpatul CVS, a desfiinţat în totalitate sentinţa apelată şi, rejudecând, a dispus următoarele:

A înlăturat condamnarea inculpatului CVS pentru săvârşirea infracţiunii prev. 178 alin.1 şi 2 Cod penal de la 1969, cu aplicarea art. 5 Cod penal, cu toate consecinţele.

În baza art. 396 alin. 5 rap. la art. 16 alin. 1 lit. d Cod procedură penală, cu referire la art. 31 Cod penal, îl va achita inculpatul CVS pentru săvârşirea infracţiunii prev. 178 alin.1 şi 2 Cod penal de la 1969, cu aplicarea art. 5 Cod penal.

A respins acţiunea civilă formulată de părţile civile IM, CS, CC, CV, IG, CMA şi BN.

În temeiul dispoziţiilor art. 421 pct. 1 lit. b) Cod procedură penală, a respins apelurile formulate de părţile civile IM, CS, CC, CV, IG, CMA şi BN, precum şi de partea responsabilă civilmente ca nefondate SC Omniasig Vienne Insurance Group SA Bucureşti.

260