194

SECŢIA I CIVILĂ

1. Poprirea asiguratorie – condiţia indisponibilizării sumelor de bani, titlurilor de valoare sau a altor bunuri mobile incorporale datorate debitorului de o terţă persoană în lipsa titlului executoriu

Art.952 Cod procedură civilă

Art.953 Cod procedură civilă

Cererea de înfiinţarea a popririi asiguratorii se soluţionează potrivit regulilor aplicabile sechestrului asigurator reglementate de art.952 Cod procedură civilă – actualul art.953 din acelaşi cod.

Creditorul care a formulat o cerere de chemare în judecată împotriva debitorului, pentru o creanţă care nu rezultă dintr-un titlu executoriu şi nici nu este constatată într-un înscris având însuşirea de a fi exigibilă poate solicita înfiinţarea popririi asiguratorii dacă plăteşte o cauţiune în valoare de ½ din valoarea reclamată.

(Decizia civilă nr.1529/05.10.2015)

Prin cererea incidentală formulată, la data de 04.11.2014, înregistrată la Tribunalul Argeş, reclamanta SC C.S. – M. SRL a solicitat în contradictoriu cu SC A.C. 2000 SA, Raiffeisen Bank – Sucursala Piteşti, A.J.F.P. Argeş – Trezoreria Piteşti pronunţarea unei încheieri prin care să se înfiinţeze poprirea asiguratorie asupra conturilor bancare ale societăţii debitoare, până la concurenţa sumei de 1.450.721,05 lei.

În motivarea cererii s-a arătat că reclamanta a chemat în judecată pe pârâta SC A.C. 2000 SA pentru a fi obligată la plata sumei de 1.450.721,05 lei, reprezentând creanţa exigibilă ca urmare a executării contractului de antrepriză. Măsura asiguratorie a popririi se impune pentru a fi preîntâmpinată paguba constând în imposibilitatea recuperării creanţei de la debitoare.

Prin încheierea pronunţată la data de 28 noiembrie 2014 a fost respinsă cererea de înfiinţare a popririi asiguratorii, ca nefondată.

Pentru a pronunţa o astfel de soluţie, instanţa de fond a reţinut că reclamanta nu deţine un titlu executoriu, potrivit dispoziţiilor art.952 Cod procedură civilă, pentru înfiinţarea măsurii cu caracter asiguratoriu, de altfel, însăşi calitatea de creditor este contestată de către pârâtă.

Împotriva încheierii a formulat apel reclamanta pentru motive de nelegalitate în dezvoltarea cărora a arătat în esenţă că, instanţa de fond a făcut o aplicare greşită asupra dispoziţiilor art.856 din Codul civil atunci când a analizat dreptul de creanţă al apelantei, căreia îi era recunoscut dreptul la acţiune directă împotriva beneficiarului lucrărilor prevăzute în contractul de antrepriză până la concurenţa sumei pe care debitoarea o datora,

Pe de altă parte, nu s-a observat că prin întâmpinare pârâta nu contestă cuantumul creanţei, respectiv „calitatea” şi „cantitatea” lucrărilor executate.

Pârâta SC A.C. 2000 SA, prin întâmpinare, a solicitat respingerea apelului ca fondat şi păstrarea soluţiei primei instanţe.

Prin decizia civilă nr.1179/19.06.2015 a fost admis apelul şi anulată sentinţa cu reţinerea cauzei spre rejudecare.

Instanţa de apel a reţinut că, reclamanta SC C.S. – M. SRL, la data de 28.02.2014 a chemat în judecată SC A.C. 2000 SA pentru a fi obligată la plata sumei totale de 1.450.721,05 lei, reprezentând contravaloarea lucrărilor efectuate în baza unui contract de antrepriză precum şi garanţia de bună-execuţie.

În cadrul cererii de chemare în judecată a fost formulată cererea de înfiinţare a popririi asiguratorii în baza art.969 Cod procedură civilă.

Potrivit textului de lege enunţat poprirea asiguratorie reprezintă o măsură de conservare a creanţei prin intermediul căreia creditorul solicită indisponibilizarea sumelor de bani, titlurilor de valoare sau altor bunuri mobile incorporabile, urmăribile, datorate debitorului de către o terţă persoană sau pe care le va datora în viitor, condiţiile înfiinţării popririi cu caracter asiguratoriu fiind identice cu acelea pentru înfiinţarea sechestrului asigurator, reglementate de art.952 din acelaşi cod.

Pentru înfiinţarea măsurii asiguratorii creditorul trebuie să facă dovada existenţei unui titlu executoriu, iar în lipsa titlului existenţa unei creanţe constatate în scris şi care a ajuns la termenul exigibil, creanţă care face, de asemenea, obiectul unei cereri introductive de instanţă.

În mod excepţional se poate înfiinţa măsura popririi asiguratorii şi în ipoteza în care creditorul nu are un înscris constatator al creanţei sale, însă, face dovada promovării unei acţiuni civile în justiţie şi odată cu cererea de înfiinţare a măsurii asiguratorii depune şi o cauţiune de jumătate din valoarea reclamată potrivit art.952 alin.2 Cod procedură civilă.

Instanţa de fond a analizat condiţiile popririi numai în raport de dispoziţiile art.952 alin.1 Cod procedură civilă şi nu a observat că această măsură se poate înfiinţat şi în lipsa titlului executoriu, precum şi a titlului constatator al creanţei dacă odată cu cererea de chemare în judecată reclamantul-creditor depune şi cauţiunea în cuantumul evocat de art.952 alin.2 din acelaşi cod.

Analiza instanţei numai dintr-o anumită perspectivă a condiţiilor de înfiinţare a popririi asiguratorii a fost insuficientă, motiv pentru care în baza art.480 alin.3 Cod procedură civilă, a admis apelul în sensul anulării sentinţei, urmând să fie cercetat fondul şi din punctul de vedere al condiţiilor prevăzute de art.952 alin.2 Cod procedură civilă.

Prin decizia nr. 1529/05.10.2015, Curtea de Apel Piteşti a respins cererea formulată de reclamanta S.C. C.S. – M S.R.L., reţinând că prin decizia civilă nr.1179/19.06.2015, pronunţată de această Curte, s-a reţinut că creditoarea - reclamantă nu a făcut dovada unui titlu executoriu sau a unui titlu constatator al creanţei pentru a se înfiinţa poprirea asiguratorie în condiţiile art.952 alin.1 Cod procedură civilă, singura condiţie a formulării unei acţiuni în justiţie fiind insuficientă.

Potrivit art.952 alin.2 Cod procedură civilă, în lipsa titlului executoriu sau a titlului constatator al creanţei, partea interesată poate solicita înfiinţarea popririi asiguratorie, numai dacă odată cu cererea de înfiinţare a acestei măsuri de asigurare a creanţei depune şi dovada plăţii unei cauţiuni de jumătate din valoarea reclamată.

Reclamanta nu a îndeplinit condiţia plăţii cauţiunii în cuantumul stabilit de legiuitor, motiv pentru care nu au fost îndeplinite condiţiile de înfiinţare a popririi asiguratorie şi sub acest aspect, astfel că a fost respinsă cererea ca inadmisibilă.

2. Introducerea forţată în cauză a altei persoane – lipsa manifestării rolului judecătorului în aflarea adevărului

Art. 78 alin.2 Noul Cod de Procedură Civilă

În procedura contencioasă, când raportul juridic ce face obiectul cererii de chemare în judecată o impune, instanţa pune în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a altor persoane.

Lipsa manifestării rolului judecătorului în aflarea adevărului prin lărgirea cadrului procesual în condiţiile art.78 alin.2 NCPC poate constitui motiv de anulare a hotărârii.

(Decizia civilă nr.1552/07.10.2015)

Prin cererea înregistrată la data de 24.05.2013, reclamanta S.C. B.G.E. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtele B.N.R. - Centrala Incidentelor de Plăţi, B.R.D. S.A. şi S.C. G.D.C. S.R.L., solicitând instanţei următoarele:

- anularea înscrierii din Fişierul Naţional al Incidentelor de Plată (FNIP9 şi din Fişierul Naţional al Persoanelor cu Risc (FNPR) – în cazul în care a fost realizată şi o asemenea înscriere –referitoare la incidentul de plată aferent Biletului la Ordin seria BRDE3AD 0594965 emis în data de 23.04.2013, în valoare de 123.400, 24 lei şi introdus la plată de S.C. P. S.R.L.;

- anularea Biletului la ordin seria BRDE3AD 0594965;

- obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că au existat relaţii comerciale cu pârâta S.C. G.D.C. S.R.L. concretizate în prestarea de servicii de transport şi închirieri de mijloace de transport şi utilaje, cumpărare de agregate minerale, pârâta având calitatea de furnizor.

S-a mai arătat că în vederea achitării debitului în valoare de 123.400,24 lei, pe care societatea reclamantă îl înregistra la data de 23.04.2013, a emis către societatea pârâtă Biletul la ordin seria BRDE3AD 0594965, urmând ca acesta să fie introdus la plată la scadenţa convenită cu societatea pârâtă, respectiv la data de 20.05.2013.

Ulterior, în data de 29.04.2013, debitul pe care societatea reclamantă îl înregistra faţă de societatea pârâtă a fost stins ca urmare a compensării realizate prin existenţa de datorii reciproce, respectiv ca urmare a facturilor emise în valoare de 174.250,54 lei. Întrucât, reclamanta nu mai datora nicio sumă de bani către pârâtă, a solicitat acesteia să returneze Biletul la ordin emis, deoarece nu mai exista nicio justificare ca acesta să fie introdus la plată. Cu toate acestea, pârâta a adus la cunoştinţa reclamantei că nu este în măsură să returneze biletul la ordin solicitat, întrucât deja a procedat la girarea acestuia către un furnizor S.C. F.I. S.R.L. Ulterior, în data de 20.05.2013, pârâta BRD S.A. a adus la cunoştinţa reclamantei că a primit spre decontare biletul la ordin în discuţie, în valoare de 123.400,24 lei, bilet introdus la plată de o altă societate şi anume S.C. P. S.R.L.

În aceste condiţii, reclamanta a susţinut că biletul la ordin emis este necesar a fi anulat întrucât nu este culpa sa în apariţia cazului de refuz la plată.

Tribunalul Specializat Argeş, prin sentinţa nr.351/13.03.2014, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a B.N.R., precum şi cererea reclamantei S.C. B.G.E. S.R.L., având ca obiect anulare incident plată, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele:

La data de 03.07.2013, pârâta BNR - Agenţia Argeş a formulat întâmpinare invocând pe această cale excepţia lipsei calităţii procesuale pasive. În subsidiar, a solicitat respingerea cererii formulate de petentă ca neîntemeiată, întrucât raportarea şi anularea înregistrărilor privind incidentele de plată din baza de date a CIP sunt obligaţii ale persoanelor declarante.

De asemenea, la data de 12.07.2013, pârâta BRD SA - Grup Piteşti a formulat întâmpinare solicitând instanţei, pe această cale, respingerea cererii formulate de reclamantă şi totodată, a capătului de cerere privind obligarea la cheltuieli de judecată.

Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a BNR, instanţa a reţinut că nu este întemeiată şi a respins-o pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art.4 din Regulamentul nr.1/09.01.2012 al BNR, accesarea sistemului informatic al CIP de către persoanele acreditate la CIP se face pe bază de nume atribuit de BNR.

În aceste condiţii, BNR va asigura la sediul său central condiţiile tehnice care să permită înregistrarea, gestionarea şi difuzarea cu operativitate fără alterări, pe suport electronic a informaţiilor privind incidentele de plăţi (art.8).

Aceste atribuţii ale BNR îi conferă totodată şi calitate procesuală, activă sau pasivă după caz, în eventualitatea apariţiei unor litigii privind interdicţia bancară.

Cu privire la fondul cauzei, instanţa a mai reţinut că reclamanta a emis către pârâta S.C. G.D.C. S.R.L. biletul la ordin seria BRDE3AD 0594965 în data de 23.04.2013 în valoare de 123.400,24 lei pentru plata de servicii de transport şi închirieri de mijloace de transport şi utilaje, respectiv cumpărare de agregate.

Cu toate acestea, la data de 29.04.2013, reclamanta a achitat către pârâtă debitul înregistrat prin compensare pe bază de facturi.

Ulterior, pârâta S.C. G.D.C. S.R.L. a procedat la girarea către un alt furnizor S.C. F.I. S.R.L. a biletului la ordin, care la rândul său l-a introdus la plată către o altă societate şi anume S.C. P. S.R.L.

Potrivit art.2 din Regulamentul BNR nr.1/2001, interdicţia bancară reprezintă regimul impus de bancă unui titular de cont prin care se interzice acestuia emiterea de CEC-uri pe o perioadă de un an conform unor angajamente reciproce aplicabile plăţii cu CEC-uri, ca urmare a unor incidente de plăţi majore produse cu CEC.

În speţă, incidentul de plată invocat şi înscris la CIP priveşte un bilet la ordin, reclamanta nefiind în interdicţie bancară conform textului de lege sus-menţionat.

Totodată, incidentul de plată este definit ca fiind neîndeplinirea întocmai şi la timp a obligaţiilor participanţilor, înainte sau în timpul procesului de decontare a instrumentului, obligaţii rezultate prin efectul legii şi/sau al contractului care le reglementează, a căror neîndeplinire este adusă la cunoştinţă la CIP de către persoanele declarante pentru apărarea interesului public.

În speţă, biletul la ordin emis de reclamantă a fost refuzat la plată pe motiv că obligaţia corelativă a fost achitată ca urmare a compensării cu societatea pârâtă S.C. G.D.C. S.R.L., datoria fiind astfel stinsă.

Pe de altă parte, potrivit art.13 alin.1 din regulamentul BNR nr.1/2001, în cazul în care o persoană declarantă a decis refuzul la plată al CEC-ului, cambiei sau biletului la ordin, aceasta are obligaţia ca cel târziu în ziua refuzului să transmită la CIP a cerere de înscriere a refuzului bancar.

În speţă, instanţa a reţinut că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de textul de lege privind admisibilitatea cererii reclamantei, cu atât mai mult cu cât reclamanta avea cunoştinţă despre acest incident de la data achitării datoriei prin compensare, respectiv 29.04.2013.

Faţă de aceste considerente, instanţa a respins cererea formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel, în termen legal, reclamanta S.C. B.G.E. S.R.L. criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie arătând, în esenţă, următoarele:

- contrar celor reţinute de instanţă, reclamanta a înştiinţat despre refuzul său la plată anterior cererii de înscriere a refuzului bancar, astfel că acea conduită a reclamantei, anterior cererii de înscriere a refuzului bancar a fost în concordanţă cu Regulamentul B.N.R., astfel că nu există o justificare legală pentru anularea înscrierii incidentului de plată;

- deşi prima instanţă respinge acţiunea reclamantei, nu se motivează soluţia în privinţa celui de-al doilea capăt de cerere referitor la anularea biletului la ordin seria BRDE3AD 0594965, instrument de plată ce trebuia anulat, având în vedere că datoria pentru care a fost emis a fost stinsă prin compensare, iar girarea acestuia faţă de o altă societate, respectiv S.C. F.I. S.R.L. s-a făcut nelegal.

În consecinţă, s-a solicitat admiterea apelului, anularea sentinţei cu reţinerea cauzei spre rejudecare şi pe fond admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

Nu s-a formulat întâmpinare în cauză.

Prin decizia nr. 1552/07.10.2015, Curtea de Apel Piteşti a admis apelul declarat de reclamantă; a anulat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Pentru a hotărî astfel, Curtea, examinând cu prioritate soluţia de respingere a acţiunii ca neîntemeiată, raportat la capătul doi de cerere, respectiv anularea Biletului la Ordin Seria BRDE3AD 0594965, a constatat că acest capăt de cerere a fost soluţionat în contradictoriu doar cu pârâtele din acţiune, fără a fi introduse în cauză cele două societăţi menţionate de reclamantă în acţiune, respectiv S.C. F. I. S.R.L. şi S.C. P. S.R.L. şi reţinute în motivarea sentinţei apelate.

Astfel, prin sentinţă s-a reţinut că pârâta a procedat la girarea către un alt furnizor S.C. F.I. S.R.L. a biletului la ordin, care la rândul său l-a introdus la plată către o altă societate şi anume S.C. P. S.R.L.

Deşi prin apelul său, reclamanta a arătat doar că instanţa de fond nu a motivat soluţia de respingere a capătului doi de acţiune, prin care s-a solicitat anularea biletului la ordin, solicitându-se rejudecarea fondului de către instanţa de apel şi admiterea acţiunii, trebuie reţinut că, în cauză, sunt îndeplinite cerinţele art.78 al.2 Cod procedură civilă.

Potrivit acestor dispoziţii, în materie contencioasă, când raportul juridic dedus judecăţii o impune, judecătorul va pune în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a altor persoane.

În cauză, deşi s-a solicitat prin acţiune şi anularea biletului la ordin, nu s-a pus în discuţia părţilor şi introducerea în cauză a celor două societăţi comerciale, menţionate în acţiune şi reţinute de instanţa de fond în motivarea sentinţei, respectiv cea în favoarea căreia pârâta a girat biletul la ordin şi cea faţă de care s-a introdus la plată biletul la ordin.

Având în vedere disp. art.78 al.2 Cod procedură civilă şi cele ale art.68 al.2 din acelaşi cod, privind termenul până la care se poate formula o asemenea cerere, se constată că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, neputându-se pune în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a altor persoane direct în apel.

În acest sens sunt şi disp. art.22 al.3 Cod procedură civilă, potrivit cărora judecătorul poate dispune introducerea în cauză a altor persoane, în condiţiile legii.

Faţă de soluţia ce s-a pronunţat în cauză, potrivit considerentelor susmenţionate, analiza criticilor din apel privind fondul cauzei nu se mai impune, urmând ca aceste critici să fie avute în vedere la rejudecarea cauzei.

În consecinţă, Curtea, în baza art.480 al.3 Cod procedură civilă a admis apelul de faţă, a anulat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond.

3. Plata indemnizaţiei de şomaj în raport de soluţia respingerii contestaţiei formulată împotriva deciziei de încetare a contractului individual de muncă.

Art.448 alin.1 pct.2 din Noul Cod de Procedură Civilă

Reintegrarea salariatului în muncă, după desfiinţarea în primă instanţă a deciziei de concediere, prin punerea în executare provizorie a sentinţei în condiţiile art.448 alin.1 pct.2, nu are ca efect naşterea dreptului acestuia la plata indemnizaţiei de şomaj, dacă hotărârea a fost schimbată în calea de atac şi a fost păstrată decizia de concediere.

Măsura păstrării deciziei de concediere după reintegrarea provizorie a salariatului nu echivalează cu o nouă încetare a raportului individual de muncă şi, pe cale de consecinţă, cu naşterea unui alt drept de plată a indemnizaţiei de şomaj, în condiţiile Legii nr.76/2002, privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă.

(Decizia civilă nr. 1708/22.11.2015)

Constată că, prin cererea înregistrată la data de 26.03.2014, contestatorul Calota Laurenţiu Alexandru a formulat, în contradictoriu cu intimata Agenţia pentru Ocuparea Forţei de Muncă Argeş, contestaţie împotriva dispoziţiei nr.35/6.02.2014, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea acesteia şi obligarea pârâtei să emită o nouă dispoziţie prin care să i se stabilească dreptul la indemnizaţia de şomaj, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, contestatorul a arătat că în perioada 13.07.2012-4.12.2013 a prestat muncă ca urmare a reintegrării sale pe postul deţinut anterior concedierii în baza unei hotărâri judecătoreşti, ce a fost însă desfiinţată în căile de atac, iar contestaţia sa la decizia de concediere a fost respinsă definitiv. Ca urmare contractul său de muncă a încetat, solicitând la data de 6.02.2014 acordarea indemnizaţiei de şomaj. Cererea sa a fost respinsă cu motivarea că, întrucât contractul individual de muncă nu putea înceta decât o singură dată, nu avea dreptul din nou la indemnizaţie. Însă, precizează reclamantul, a făcut dovada stagiului de cotizare de 12 luni prestat în perioada reintegrării sale.

Prin întâmpinarea formulată la data de 17.07.2014, intimata a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiate, arătând în esenţă că reclamantul a beneficiat de indemnizaţia de şomaj ce i se cuvenea ca urmare a desfacerii contractului individual de muncă în perioada 10.10.2011-13.07.2012. De altfel, chiar angajatorul i-a comunicat reclamantului la data de 4.12.2013 că nu emite o nouă decizie de concediere, cea iniţială fiind valabilă.

La data de 12.09.2014, reclamantul a depus răspuns la întâmpinare, prin care a arătat că cel puţin i s-ar cuveni acordarea indemnizaţiei de şomaj pentru cele 3 luni rămase din anul în care i s-ar fi cuvenit.

Tribunalul Argeş, Secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin sentinţa civilă nr.2063/11.11.2014 a admis în parte contestaţia precizată şi a obligat pe intimată să plătească contestatorului contravaloarea indemnizaţiei de şomaj aferenta celor 3 luni ramase neachitate.

Au fost respinse celelalte solicitări ale contestatorului şi a fost obligată intimata să plătească acestuia şi cheltuieli de judecata in cuantum de 500 lei.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că prin dispoziţia nr.35/6.02.2014, contestată în cauză, intimata a respins cererea reclamantului de acordare a indemnizaţiei de şomaj solicitate, cu motivarea că a beneficiat deja de acest drept în baza deciziei de concediere nr.1801/28.09.2011.

Într-adevăr, prin decizia de concediere amintită reclamantului i-a fost desfăcut contractul individual de muncă încheiat cu SC L.D.A. România SRL, iar prin dispoziţia nr.1102645 din 10.10.2011 pârâta a dispus acordarea către reclamant a indemnizaţiei de şomaj pentru perioada 10.10.2011-10.10.2012.

Cum între timp reclamantul a contestat în justiţie decizia de concediere, iar prin sentinţa civilă nr.1458/29.06.2012 a Tribunalului Argeş s-a dispus în primă instanţă reintegrarea sa pe postul deţinut anterior concedierii, contestatorul a fost reintegrat în muncă în perioada 13.07.2012-4.12.2013.

În consecinţă, pârâta a anulat dispoziţia sa de acordare a indemnizaţiei de şomaj, însă prin decizia nr.2809/18.12.2013, constatând că în mod definitiv a fost respinsă contestaţia reclamantului la decizia de concediere, a stabilit dreptul de indemnizaţie la şomaj la perioada 10.10.2011-13.07.2012.

Reclamantul solicită intimatei acordarea indemnizaţiei de şomaj ca urmare a încetării contractului individual de muncă la data de 4.12.2013, cerere respinsă prin dispoziţia contestată în cauză.

Însă, astfel cum a precizat şi fostul său angajator prin adresa nr.848/2014, contractului individual de muncă al reclamantului a încetat în mod valabil prin decizia de concediere din data de 28.09.2011, decizie a cărei legalitate a fost stabilită în mod irevocabil de instanţele judecătoreşti.

Iar sentinţa civilă în baza căreia contestatorul a fost reintegrat pe postul deţinut anterior, fiind desfiinţată în căile de atac, nu a produs niciun efect sub aspectul modului în care au încetat raporturile de muncă dintre părţi.

Altfel spus, din punct de vedere juridic, hotărârea judecătorească de reintegrare a contestatorului nu a existat niciodată.

Însă, întrucât se consideră că raporturile de muncă dintre părţi nu au fost reluate după data încetării acestora prin concediere, nici pârâta nu are nicio justificare în a limita perioada pentru care contestatorul are dreptul la indemnizaţie de şomaj, potrivit art.39 alin.1 lit.c) din Legea nr.76/2002.

Împotriva sentinţei instanţei de fond, în termen legal a declarat apel contestatorul C.L.A., solicitând admiterea apelului, cu consecinţa schimbării sentinţei şi admiterii acţiunii, aşa cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată, invocând dispoziţiile art.466 şi urm. NCPC, pentru următoarele considerente:

- prima instanţă a pronunţat o soluţie nelegală, prin aceea că hotărârea judecătorească de reintegrare a apelantului pe postul anterior nu a existat niciodată şi ea nu şi-a produs efectele, reţinere eronată atâta vreme cât în perioada 13.07.2012-4.12.2013 a prestat efectiv muncă în cadrul S.C. L.D.A. România S.R.L., situaţie faţă de care a avut stagiu de cotizare de minim 12 luni premergătoare, ceea ce conducea la ideea că era îndreptăţit la plata indemnizaţiei de şomaj.

- pe de altă parte, nu s-a luat în considerare faptul că s-au plătit contribuţii pentru salariul pe care l-a încasat pentru acea perioadă, situaţie faţă de care este evident că se impune admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.

S-a formulat întâmpinare de către A.J.O.F.M. Argeş, prin care s-a solicitat respingerea apelului ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond, pe considerentul că iniţial a încetat contractul individual de muncă al apelantului-contestator la data de 29.09.2011 şi ca urmare a acestei situaţii, acestuia i s-a acordat indemnizaţie de şomaj pentru o perioadă de 12 luni, şi întrucât ulterior s-a desfiinţat hotărârea judecătorească iniţială, respectiv de reintegrare şi s-a menţinut decizia de desfacere a contractului de muncă, practic părţile fiind repuse în situaţia anterioară, stabilită la nivelul anului 2011, este evident că nu se mai putea acorda o nouă indemnizaţie de şomaj şi emiterea dispoziţiei nr.35/26.02.2014 este legală, apelantul-contestator neputând beneficia de două ori de indemnizaţie de şomaj în baza unei singure decizii de desfacere a contractului de muncă.

S-a răspuns la întâmpinare, de către apelantul-contestator, prin care practic s-au reluat motivele de apel, precizându-se că nu se contestă susţinerile intimatei însă nu s-a avut în vedere perioada 13.07.2012-4.12.2013, în care s-a prestat efectiv muncă şi chiar dacă a primit drepturile băneşti pentru această perioadă, consideră că trebuia să beneficieze şi de indemnizaţie de şomaj.

Prin decizia nr. 1708/22.11.2015, Curtea de Apel Piteşti a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-contestator.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Astfel, iniţial, contractul individual de muncă al apelantului-contestator a încetat la data de 29.09.2011, în baza deciziei nr.1801/2011, emisă de către S.C. L. D. A. România S.R.L. şi ca urmare a îndeplinirii condiţiilor prevăzute de Legea nr.76/2002, aşa cum a fost modificată şi republicată ulterior, apelantul-contestator a încasat indemnizaţia de şomaj pentru o perioadă de 12 luni, conform Dispoziţiei nr.1102645/10.10.2011 a intimatei.

Ulterior, instanţa de judecată a admis contestaţia formulată de către apelant şi cum sentinţa instanţei de fond în materie de litigii de muncă este executorie s-a dispus reintegrarea apelantului-contestator pe postul deţinut anterior, sens în care acesta a prestat şi muncă la unitatea angajatoare pe perioada 13.07.2012-04.12.2013, muncă pentru care a fost retribuit în mod corespunzător, însă această sentinţă a fost desfiinţată în calea de atac şi ca urmare, s-a revenit la situaţia anterioară, practic a operat o restitutio in integrum în sensul că a devenit valabilă decizia de desfacere a contractului de muncă iniţială nr.1801/2011.

Prima instanţă a pronunţat o soluţie legală, sub aspectul faptului că sentinţa civilă iniţială, în baza căreia contestatorul a fost reintegrat pe postul deţinut anterior, nu a mai produs niciun efect sub aspectul modului în care au încetat raporturile de muncă dintre părţi şi ca atare, singurul prejudiciu care s-ar fi produs contestatorului era acela al drepturilor salariale pe perioada pe care a lucrat la unitatea angajatoare, însă aceste drepturi au fost achitate în mod corespunzător.

Potrivit dispoziţiilor art.311 Cod procedură civilă, în forma în vigoare la data concedierii apelantului-contestator, hotărârea casată nu are nicio putere, iar actele de executare sau de asigurare făcute în puterea unei asemenea hotărâri sunt desfiinţate de drept.

Susţinerea apelantului-contestator potrivit cu care acesta ar trebui să beneficieze din nou de o indemnizaţie de şomaj întrucât îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, în sensul că are un stagiu de cotizare de minimum 12 luni premergătoare, şi că a plătit contribuţiile la asigurări sociale în acest sens, urmează a fi înlăturate de către instanţa de control judiciar pe considerentul că dispoziţia contestată în prezenta cauză, respectiv nr.35/06.02.2014 emisă de A.J.O.F.M. Argeş este legală, atâta vreme cât o persoană nu poate beneficia de două ori de indemnizaţie de şomaj, în baza unei singure decizii de încetare a Contractului individual de muncă.

Faţă de cele arătate mai sus, reţinând deci că nu există motive de nelegalitate ale sentinţei apelate, Curtea, în baza dispoziţiilor art.480 Noul Cod de procedură civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul-contestator.

4. Principiul neretroactivităţii legii noi în operaţia de recalculare a dreptului la pensie deschis în baza unei legi abrogate

Art.107 alin.3 din Legea nr.263/2010, privind sistemul unitar de pensii publice

Valabilitatea dreptului la pensie se apreciază în raport de normele aflate în vigoare la data deschiderii sale, norma juridică nouă neputând afecta în niciun mod acest drept.

Dimpotrivă, orice eroare sau omisiune în legătură cu modul de calcul al dreptului deschis sub legea veche pot fi înlăturate prin intermediul instituţiilor juridice reglementate în legea nouă, fără a se putea reţine încălcarea principiului retroactivităţii legii civile în timp.

În acest sens, potrivit art.107 alin.3 din Legea nr.263/2010, privind sistemul unitar de pensii publice, pensia poate să fie recalculată printr-o decizie de revizuire, adăugând veniturile sau stagiile de cotizare nevalorificate la momentul stabilirii acesteia.

(Decizia civilă nr. 1561/07.10.2015)

Prin acţiunea înregistrată la data de 27.06.2014, reclamantul N.D. a chemat în judecată pe pârâta Casa Judeţeană de Pensii Argeş, solicitând obligarea acesteia să-i recalculeze drepturile de pensie prin utilizarea unui stagiu de 25 de ani la stabilirea punctajului mediu anual şi valorificarea salariilor brute realizate în perioada ianuarie 1971 – mai 1998, potrivit adeverinţei nr. 5713/12.02.2014 emisă de OMV Petrom SA, precum şi să-i plătească diferenţele de drepturi de pensie aferente, pe ultimii 3 ani anterior depunerii acţiunii, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, reclamantul a arătat că este pensionar pentru limită de vârstă prin decizia nr.237170, în temeiul Legii nr.3/1977.

A susţinut reclamantul că în mod eronat pârâta i-a recalculat pensia în temeiul OUG nr.4/2005 utilizând un stagiu complet de cotizare de 30 ani şi nu unul de 25 ani, conform Legii nr.3/1977, având în vedere activitatea desfăşurată în grupa a II-a de muncă timp de 29 de ani, 11 luni şi 14 zile.

În acest sens a invocat Decizia nr.40/22.09.2008 a Î.C.C.J. pronunţată în recurs în interesul legii.

Prin cererea depusă la sediul pârâtei la data de 18.02.2014, reclamantul a solicitat recalcularea drepturilor de pensie prin valorificarea salariilor brute evidenţiate în adeverinţa nr. 5713/12.02.2014 emisă de OMV Petrom SA, însă aceasta i-a respins cererea de recalculare a pensiei, prin decizia nr.237170/03.04.2014.

A susţinut reclamantul că, în mod neîntemeiat, pârâta nu i-a recalculat drepturile de pensie prin valorificarea salariilor brute menţionate în adeverinţa eliberată de angajator, având în vedere că, aşa cum rezultă din conţinutul acesteia, a contribuit corespunzător la bugetul de asigurări sociale.

S-a invocat, în susţinerea acţiunii, principiul contributivităţii în raport de care, toate veniturile pentru care au fost calculate şi reţinute contribuţii, se impun a fi avute în vedere la stabilirea drepturilor de pensie.

La data de 14.11.2014, în termenul legal prevăzut de art.201 alin.1 NCPC, pârâta a depus la dosarul cauzei întâmpinare în temeiul art.205 NCPC, prin care a solicitat respingerea acţiunii motivat de faptul că art.14 din Legea nr.3/1977 nu face vorbire de vechimea necesară pentru înscrierea la pensie pentru limită de vârstă, ci prevede care este vechimea necesară în grupa I sau II de muncă pentru înscrierea la pensie cu reducerea vârstei de pensionare.

Potrivit art.2 din HG nr.1550/2004, stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual reprezintă vechimea integrală în muncă prevăzută de legislaţia în vigoare la data deschiderii dreptului la pensie de care persoana beneficia sau care i se cuvenea la data începerii operaţiunilor de evaluare.

Art.8 din Legea nr. 3/1977 prevede că vechimea în muncă pentru înscrierea la pensie este de 30 ani pentru bărbaţi şi 25 de ani pentru femei.

Prin urmare, drepturile de pensie ale reclamantului au fost recalculate prin utilizarea unui stagiu complet de cotizare de 30 ani, aşa cum prevede HG nr.1550/2004.

Cei 25 de ani la care face referire textul de lege nu reprezintă vechimea integrală în muncă prevăzută de legislaţia în vigoare la data deschiderii dreptului la pensie, respectiv stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual, ci premiza acordării sporului suplimentar de vechime în muncă avut în vedere la calcularea pensiei.

A susţinut pârâta că în conţinutul deciziei nr.40/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, invocată de reclamant în acţiune, s-a reţinut că ”...singurele facilităţi oferite de Legea 3/1977 persoanelor care au lucrat în grupa I sau II de muncă sunt acordarea sporului de grupă şi posibilitatea pensionării înainte de împlinirea vârstei standard de pensionare, dispoziţiile art.14 din acest act normativ neavând semnificaţia reducerii stagiului de cotizare utilizat la recalcularea pensiei.”

De asemenea, pârâta apreciază că nu este întemeiată nici cererea privind recalcularea drepturilor de pensie prin valorificarea salariilor brute menţionate în adeverinţa nr. 5713/12.12.2014 emisă de OMV Petrom SA, întrucât potrivit disp.art.165 din Legea nr.263/2010, aceste salarii nu pot fi valorificate la recalcularea drepturilor de pensie ale reclamantului.

Pârâta a susţinut că veniturile menţionate în această adeverinţă nu pot fi valorificate deoarece cuprind şi sporuri cu caracter nepermanent, care nu au făcut parte din baza de calcul a pensiilor conform legislaţiei anterioare.

Reclamantul nu a depus la dosar, în termenul legal prevăzut de art.201 alin.2 NCPC, răspuns la întâmpinare.

Prin sentinţa civilă nr.246 din data de 3 februarie 2015, Tribunalul Argeş a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta să recalculeze drepturile de pensie ale reclamantului valorificându-i acestuia veniturile brute realizate in perioada ianuarie 1971-mai 1999, aşa cum sunt menţionate in adeverinţa nr. 5713/12.02.2014 eliberata de SC OMV Petrom SA, precum şi să-i plătească acestuia diferenţele de drepturi de pensie începând cu data de 01.03.2014. Pârâta a fost obligată şi la plata cheltuielilor de judecata in cuantum de 300 lei, către reclamant.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele:

În raport de dispoziţiile art.107 alin.3 din Legea nr.263/2010, potrivit cărora pensia poate fi recalculată prin adăugarea veniturilor prevăzute de lege, nevalorificate la stabilirea acesteia, prin cererea înregistrată la C.J.P Argeş sub nr.33375/18.02.2014, reclamantul a solicitat recalcularea drepturilor sale de pensie conform adeverinţei nr. 5713/12.12.2014 emisă de OMV Petrom SA.

Prin decizia nr.237170/03.04.2014, pârâta i-a respins cererea de valorificare a salariilor din adeverinţa menţionată, apreciind că acestea nu pot fi luate în considerare deoarece nu au făcut parte din baza de calcul a pensiilor, conform legislaţiei anterioare datei de 01.04.2001, aşa cum este stipulat în anexa 15 la normele de aplicare a Legii nr.263/2010.

Reclamantul a solicitat obligarea pârâtei să-i emită o nouă decizie de pensie prin valorificarea salariilor brute, menţionate în adeverinţa nr. 5713/12.12.2014 emisă de OMV Petrom SA.

Analizând adeverinţa nr. 5713/12.12.2014 emisă de OMV Petrom SA, instanţa a constatat că prin aceasta se atestă veniturile brute realizate de reclamant în perioada ianuarie 1971 – mai 1999 în meseriile de şofer, mecanic macaragiu, şofer macaragiu, venituri care, potrivit legislaţiei după 01.04.1992, au făcut parte din baza de calcul a pensiilor.

Potrivit art.3 alin.2 din Legea nr.3/1977, fondurile necesare plăţii pensiilor de asigurări sociale de stat se constituie din contribuţiile pe care le plătesc angajatorii, precum şi din sumele alocate de la bugetul de stat.

Contribuţia individuală de asigurări sociale a fost reglementată prin Decretul nr.389/1972, care în art.1 a prevăzut obligativitatea pentru angajator de a vărsa la bugetul asigurărilor sociale de stat, o contribuţie de 15% asupra câştigului brut realizat de personalul lor salariat, de persoanele care se califică la locul de muncă sau care urmează cursuri de perfecţionare profesională, precum şi asupra sumelor primite de ucenici, elevi ai şcolilor profesionale, pe timpul cât fac practică în producţie, indiferent de forma în care se realizează aceste venituri, de fondul din care se plătesc şi de durata contractului de muncă.

Textul de lege instituie obligaţia vărsării la bugetul asigurărilor sociale de stat a contribuţiei asupra câştigului brut realizat de angajat, indiferent de forma în care se realizează aceste venituri. Se observă că textul de lege foloseşte sintagma „câştig brut”.

Art.2 din Decretul nr.389/1972 enumera expres şi limitativ drepturile băneşti pentru care nu se datora contribuţia pentru asigurările sociale de stat, ceea ce înseamnă că pentru celelalte venituri angajatorul plătea obligatoriu respectiva contribuţie.

De altfel, pentru salariile brute de care a beneficiat reclamantul în perioada ianuarie 1971 – mai 1999 au fost reţinute şi virate contribuţii la CAS de către angajator, datele relatate în adeverinţa eliberată fiind extrase din statele de plată.

Potrivit dispoziţiilor art.2 lit.c din Legea nr.263/2010, sistemul public se organizează şi funcţionează având ca bază principiul contributivităţii, conform căruia, fondurile de asigurări sociale se constituie pe baza contribuţiilor datorate de persoanele fizice şi juridice, participante la sistemul public, drepturile de asigurări sociale cuvenindu-se pe temeiul contribuţiilor de asigurări sociale plătite.

Acest principiu de bază, este reluat în modul de calcul al drepturilor de pensie, art.96 alin.1 şi 2 din Legea nr.263/2010 statuând că, ”(1) Punctajul anual al asiguratului se determină prin împărţirea la 12 a sumei punctajelor lunare realizate în anul calendaristic respectiv. (2) Punctajul lunar se calculează prin raportarea câştigului salarial brut/solda brută sau, după caz, a venitului lunar asigurat, care a constituit baza de calcul a contribuţiei de asigurări sociale, la câştigul salarial mediu brut din luna respectivă, comunicat de Institutul Naţional de Statistică.”

Constatând, aşadar că, pentru salariile brute realizate de reclamant şi atestate în adeverinţa nr.5713/12.12.2014 emisă de OMV Petrom SA, angajatorul a vărsat la bugetul asigurărilor sociale de stat contribuţia la fondul de pensii, instanţa a apreciat că aceste salarii trebuie avute în vedere de pârâta Casa Judeţeană de Pensii Argeş la recalcularea drepturilor de pensie ale reclamantului potrivit dispoziţiilor art.107 alin.3 din Legea nr.263/2010.

În raport de aceste considerente, instanţa a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta să recalculeze drepturile de pensie ale reclamantului prin luarea în considerare a veniturilor brute menţionate în adeverinţa nr. 5713/12.12.2014 emisă de OMV Petrom SA.

Ca urmare a recalculării dispuse a fost obligată pârâta să plătească reclamantului diferenţele de drepturi de pensie începând cu data de 01.03.2014, potrivit art.107 alin.5 din Legea nr.263/2010 şi nu pe ultimii 3 ani anterior introducerii acţiunii aşa cum s-a solicitat.

În temeiul disp.art.453 alin.2 NCPC a fost obligată pârâta să plătească cheltuieli de judecată reclamantului în cuantum de 300 lei, potrivit documentelor anexate.

Prin sentinţa civilă nr.713 din data de 24 martie 2015, Tribunalul Argeş a admis în parte cererea formulată de reclamant şi a dispus completarea dispozitivului sentinţei civile nr.246/3 februarie 2015, în sensul că a fost obligată pârâta CJP Argeş să recalculeze drepturile de pensie ale reclamantului prin utilizarea unui stagiu complet de cotizare de 25 de ani, precum şi la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 500 lei.

În considerentele acestei sentinţe, tribunalul a reţinut că cererea privind completarea dispozitivului sentinţei civile nr.246/3 februarie 2015 este întemeiată în parte, în raport de dispoziţiile art.444 alin.1 Cod procedură civilă.

Astfel, reclamantul a fost înscris la pensie pentru limită de vârstă în condiţiile Legii nr.3/1977 şi a beneficiat de recalcularea drepturilor de pensie, conform HG nr.1550/2004 şi OUG nr.4/2005.

Din buletinul de calcul nr. 237170/10.10.2005, rezultă ca pârâta a utilizat la determinarea punctajului mediu anual recalculat al reclamantului un stagiu complet de cotizare de 30 de ani.

Instanţa a reţinut că în prezent posibilitatea revizuirii drepturilor de pensie este reglementată de art.107 din Legea nr.263/2010, care stabileşte că se operează, din oficiu sau la cererea pensionarului modificările ce se impun atunci când se constată diferenţe între sumele stabilite şi/sau plătite şi cele legal cuvenite, fără a se distinge după momentul iniţial sau legea în baza căreia au fost stabilite aceste drepturi.

În cauza de faţă reclamantul a susţinut că se impune revizuirea drepturilor sale de pensie, întrucât cu ocazia recalculării efectuate în temeiul HG nr.1550/2004 şi OUG nr.4/2005, pârâta a utilizat în mod greşit un stagiu complet de cotizare de 30 de ani în loc de 25 ani, aşa cum era corect, ceea ce a dus la prejudicierea sa.

Cu privire la această susţinere, instanţa a reţinut că drepturile de pensie ale reclamantului s-au născut în baza Legii nr.3/1977, act normativ care trebuie avut în vedere pentru a se verifica dacă pârâta a aplicat în mod corect dispoziţiile legale privind stagiul complet de cotizare.

Aceasta întrucât potrivit art.2 alin.3 din Anexa 1 a HG nr.1550/2004, privind efectuarea operaţiunilor de evaluare în vederea recalculării pensiilor din sistemul public, stabilite în fostul sistem al asigurărilor sociale de stat potrivit legislaţiei anterioare datei de 01.04.2001, în conformitate cu principiile Legii nr.19/2000, „Pentru persoanele ale căror drepturi de pensie s-au deschis în intervalul 1 iulie 1977 – 31.03.2001, stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual va fi cel reglementat de Legea nr.3/1977”.

Potrivit HG nr.1550/2004, stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual reprezintă vechimea integrală în muncă prevăzuta de legislaţia in vigoare la data deschiderii dreptului la pensie de care persoana beneficia sau care i se cuvenea la data începerii operaţiunilor de evaluare.

Potrivit art.14 din Legea nr.3/1977, pentru o activitate desfăşurată în grupa I de muncă de cel puţin 20 ani, stagiul complet de cotizare este de 20 de ani, iar pentru o activitate desfăşurată în grupa a II-a de muncă de cel puţin 25 de ani, stagiul complet de cotizare este de 25 de ani.

În acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr.40/22.09.2008, prin care s-a admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Timişoara, statuându-se că disp.art.77 alin.2 rap. la art.43 alin.1 şi alin.2 din Legea nr.19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, se interpretează în sensul că stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual pentru persoanele ale căror drepturi de pensie s-au deschis în intervalul 1 iulie 1977 – 31 martie 2001 şi care şi-au desfăşurat activitatea în grupe speciale de muncă este cel reglementat de art.14 din Legea nr. 3/1977 privind pensiile de asigurări sociale de stat şi asistenţă socială

Potrivit art.517 alin.4 NCPC, soluţiile pronunţate în recursul în interesul legii prin care se dezleagă problemele de drept sunt obligatorii pentru instanţă.

În cauza de faţă, reclamantul a desfăşurat timp de peste 25 ani activităţi încadrate în grupa a II-a de muncă, respectiv 29 de ani, 11 luni şi 14 zile aşa cum rezultă din decizia nr.237170/2000.

Prin urmare, pensia reclamantului trebuia recalculată conform HG nr.1550/2004 şi OUG nr.4/2005 pe baza unui stagiu complet de cotizare de 25 de ani, astfel că sunt aplicabile în cauză dispoziţiile art.107 din Legea nr.263/2010 privind revizuirea drepturilor de pensie.

Văzând şi disp.art.453 alin.2 NCPC şi chitanţa de plată onorariu avocat aflată la fila 47 din dosar, instanţa a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 500 lei cheltuieli de judecată, în loc de 500 lei, cât s-a acordat iniţial, către reclamant.

Întrucât nu au putut fi acordate în totalitate cheltuielile de judecată, deoarece acţiunea iniţială a fost admisă în parte, cererea de completare formulată de reclamant a fost admisă în parte.

Împotriva sentinţelor civile nr.246 din data de 3 februarie 2015 şi nr.713 din data de 24 martie 2015 pronunţate de Tribunalul Argeş, a formulat în termen apel pârâta Casa Judeţeană de Pensii Argeş, criticându-le pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând dispoziţiile art.466-482 Cod procedură civilă, reclamant fiind Necula Dumitru.

În apelul formulat împotriva sentinţei civile nr.246 din data de 3 februarie 2015, pârâta a susţinut că în mod greşit instanţa de fond a reţinut că veniturile brute menţionate în adeverinţa nr.5713/12.02.2014 eliberată de S.C. OMV Petrom S.A., pot fi valorificate la determinarea punctajului mediu anual, întrucât legiuitorul a exceptat de la aplicare aceste sume prin însăşi dispoziţiile art.165 coroborate cu Anexa 15 din Hotărârea nr.257/2011 privitor la normele de aplicare a Legii nr.263/2010.

Pe de altă parte, în mod greşit a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată, nefiind stabilită o culpă în sarcina instituţiei apelante.

S-a solicitat admiterea apelului, anularea sentinţei şi, pe fond, respingerea acţiunii.

În motivarea apelului formulat împotriva sentinţei civile nr.713 din data de 24 martie 2015 pronunţată de Tribunalul Argeş, pârâta a susţinut în esenţă că hotărârea este nelegală, întrucât reclamantul a formulat acţiunea la data de 7 iunie 2014 când intrase în vigoare Legea nr.263/2010, iar O.U.G. nr.4/2005 era abrogată.

Temeiul legal invocat de reclamant în motivarea în drept pentru promovarea acţiunii este reprezentat de H.G. nr.1550/2004, O.U.G. nr.4/2005 şi Legea nr.19/2000, deşi acesta putea solicita recalcularea drepturilor de pensie în baza acestor acte normative numai până la data de 1 ianuarie 2011.

După această dată posibilitatea revizuirii drepturilor de pensie ale reclamantului este reglementată de art.107 din Legea nr.263/2010.

În al doilea rând s-a susţinut că drepturile de pensie ale reclamantului nu pot fi recalculate prin utilizarea unui stagiu de 25 ani, în condiţiile în care acesta nu a desfăşurat activitate în baza unor acte normative cu caracter special, astfel că drepturile acestuia au fost recalculate corect prin utilizarea unui stagiu de cotizare de 30 ani.

Cu referire la decizia nr.40/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pârâta menţionează că dispoziţiile art.14 din acest act normativ nu au semnificaţia reducerii stagiului de cotizare utilizat la recalcularea pensiei.

În concluzie s-a solicitat admiterea apelului, anularea sentinţei şi pe fond respingerea acţiunii.

Intimatul-reclamant Necula Dumitru a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelurilor ca nefondate.

Prin răspunsul la întâmpinarea reclamantului, pârâta a reiterat susţinerile din motivarea celor două apeluri, solicitând admiterea acestora.

Prin decizia nr. 1561/07.10.2015, Curtea de Apel Piteşti a respins apelurile formulate de pârâta C.J.P. Argeş.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

În ceea ce priveşte apelul formulat împotriva sentinţei civile nr.246 din data de 3 februarie 2015 pronunţată de Tribunalul Argeş, s-a constatat că prima instanţă a făcut o interpretare şi aplicare corectă în cauză atât a actelor depuse la dosar, cât şi a dispoziţiilor Legii nr.263/2010 şi în mod just a statuat că acţiunea formulată în cauză este întemeiată, dispunând admiterea acesteia, în sensul obligării pârâtei să recalculeze drepturile de pensie ale reclamantului prin luarea în considerare a veniturilor brute menţionate în adeverinţa nr.5713/12.02.2014 eliberată de S.C. OMV Petrom S.A., precum şi să-i plătească acestuia diferenţele de drepturi de pensie ce rezultă din această recalculare, începând cu data de 01.03.2014, astfel că nu se impune schimbarea soluţiei.

Din conţinutul acestei adeverinţe, anexate cererii de recalculare, rezultă că pe perioada 01.01.1971-07.06.1999, reclamantul a obţinut venituri brute pentru care fostul angajator a reţinut şi virat CAS.

De precizat este faptul că prin deciziile nr.19 din 17 octombrie 2011 şi nr.19 din 10 decembrie 2013, ÎCCJ, prin admiterea recursurilor în interesul legii, a statuat că ”la recalcularea pensiilor din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, sporurile şi alte venituri suplimentare realizate anterior datei de 1 aprilie 2001, vor fi luate în considerare, dacă au fost incluse în baza de calcul conform legislaţiei anterioare, sunt înregistrate în carnetul de muncă sau în adeverinţele eliberate de unităţi, conform legislaţiei în vigoare, şi pentru acestea s-a plătit contribuţia de asigurări sociale”.

În plus CEDO a stabilit în jurisprudenţa sa că drepturile de asigurări sociale cuvenite în baza contribuţiilor de asigurări sociale plătite constituie un bun patrimonial în sensul art.1 din Protocolul nr.1 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ratificată de statul român prin Legea nr.30/1994.

De asemenea, CEDO a decis că drepturile de asigurări sociale sunt legate de plata contribuţiilor de asigurări sociale specifice (Hotărârea în Cauza Gaygusuz împotriva Austriei din 16 septembrie 1996).

În concluzie, principalul element apt să conducă la o justă şi legală stabilire şi reactualizare a pensiilor provenind din fostul sistem de asigurări sociale de stat îl reprezintă contribuţiile de asigurări sociale plătite, soluţia instanţei de fond fiind în concordanţă cu deciziile pronunţate de ÎCCJ în interesul legii, obligatorii pentru instanţe conform art.517 alin.4 Cod procedură civilă şi practica C.E.D.O.

Critica privind obligarea greşită a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată este nefondată, în raport de dispoziţiile art.453 şi art.454 Cod procedură civilă.

Referitor la apelul formulat de pârâtă împotriva sentinţei civile nr.713 din data de 24 martie 2015, pronunţată de Tribunalul Argeş, Curtea a reţinut următoarele:

Potrivit buletinului de calcul nr.237170/10.10.2005, reclamantul a realizat în grupa a II-a de muncă un stagiu de cotizare de 29 ani, 11 luni şi 14 zile.

Prin decizia nr.40 din data de 20 septembrie 2008 pronunţată de ÎCCJ, în interesul legii, s-a statuat că dispoziţiile art.77 alin.2 rap.la art.43 alin.1 şi alin.2 din Legea nr.19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, se interpretează în sensul că stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual pentru persoanele ale căror drepturi de pensie s-au deschis în intervalul 1 iulie 1977-31martie 2001 şi care şi-au desfăşurat activitatea în grupe speciale de muncă este cel reglementat de art.14 din Legea nr.3/1977 privind pensiile de asigurări sociale şi asistenţă socială.

A rezultat aşadar că, atunci când ÎCCJ a stabilit că în cazul reevaluării sau recalculării pensiilor se aplică un act normativ abrogat expres de Legea nr.19/2000 s-a avut în vedere dreptul conferit de actul normativ în vigoare la data pensionării, ori acest drept nu a fost afectat în nici un mod de noile dispoziţii cuprinse în Legea nr.263/2010.

Însăşi Legea nr.263/2010 prevede în art.107 alin.3, posibilitatea recalculării pensiei prin adăugarea veniturilor şi/sau stagiilor de cotizare prevăzute de lege şi nevalorificate la stabilirea acesteia, recunoscând posibilitatea valorificării stagiilor de cotizare realizate de asigurat, în condiţiile achitării C.A.S.

Aşadar, chiar dacă procedura de recalculare a pensiilor reglementată de O.U.G. nr.4/2005 şi H.G. nr.1550/2004, a fost abrogată, revizuirea în sine, privită ca procedeu tehnic de modificare a drepturilor de pensie şi nu ca un drept de sine stătător, a fost păstrată şi de actuala reglementare care, prin dispoziţiile art.107 alin.3, cât şi art.107 alin.1 din Legea nr.263/2010 prevede faptul că, în situaţia în care, ulterior stabilirii drepturilor de pensie se constată diferenţe între sumele stabilite şi/sau plătite şi cele legal cuvenite, pârâta operează din oficiu sau la solicitarea pensionarului modificările ce se impun, printr-o decizie de revizuire, sumele rezultate în urma revizuirii acordându-se în cadrul termenului general de prescripţie, calculat de la data constatării diferenţelor.

De aceea în considerarea celor arătate mai sus, Curtea constată că apelurile formulate de pârâtă nu sunt fondate şi, pe cale de consecinţă, în baza art.480 Noul Cod de procedură civilă, au fost respinse.

5. Refuzul expropriatorului de a solicita unităţii bancare eliberarea sumei consemnate cu titlu de despăgubiri pentru imobilul expropriat.

Art.17 alin.2 lit.c din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.255/2010

Suma stabilită cu titlu de despăgubiri pentru imobilul expropriat se consemnează de către expropriator la unitatea bancară, iar la cererea acestuia se eliberează persoanei îndreptăţite.

Expropriatorul poate refuza eliberarea sumei în condiţiile art.17 alin.2 lit.c din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.255/2010, privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local numai în cazul unui litigiu în legătură cu dreptul real asupra imobilului expropriat.

Existenţa unei evidenţe cadastrale din care rezultă suprapunerea drepturilor reale aparţinând unor persoane diferite, nu poate constitui motiv de refuz a eliberării sumei consemnate, în lipsa unui litigiu având ca obiect aceste drepturi şi după verificarea prealabilă a imobilului afectat, pentru adoptarea hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirilor.

(Decizia civilă nr. 1654/19.10.2015)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş la 11 septembrie 2014, reclamantul C.I. a chemat în judecată Statul Român - prin C.N.A.D.R. S.A. - Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Bucureşti şi Comisia de Verificare a Dreptului de Proprietate şi Acordare a Despăgubirilor a Consiliului Local Mioveni, solicitând pronunţarea unei hotărâri prin care să fie obligaţi pârâţii la plata sumei de 28.590 lei cu titlu de despăgubiri pentru imobilul expropriat, suma urmând să fie actualizată în raport de indicele de inflaţie, precum şi la plata dobânzilor legale.

În motivarea acţiunii, s-a arătat că, în vederea efectuării unor lucrări de interes public, din patrimoniul reclamantului a fost expropriat imobilul pentru care, prin Hotărârea nr.27/10.10.2013 a Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii, s-a stabilit o despăgubire în valoarea totală de 28.590 lei.

Prin sentinţa civilă nr.89/31 martie 2015 a fost admisă cererea de chemare în judecată, în sensul că au fost obligaţi să plătească reclamantului, cu titlu de despăgubiri, suma de 28.590 lei, actualizată în raport de indicele de inflaţie, precum şi dobânda legală aferentă.

Pentru a pronunţa o astfel de soluţie, instanţa de fond a reţinut că prin Deciziile nr.240/1.03.2012 şi nr.1430/02.10.2013, din patrimoniul reclamantului a fost expropriată suprafaţa de 1906 mp situată pe raza municipiului Mioveni, punctul „Uzina de apă” a cărui valoare a fost stabilită la suma de 28.590 lei.

Pârâţii nu au făcut dovada plăţii sumei reprezentând justa despăgubire a imobilului expropriat.

Împotriva hotărârii a formulat apel pârâtul Statul Român - prin CNADNR S.A. - Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Bucureşti pentru motive de nelegalitate, în dezvoltarea cărora, s-a arătat că tribunalul nu a observat lipsa procesuală pasive a pârâtului şi nu a observat lipsa capacităţii de folosinţă a Comisiei de Verificare a Dreptului de Proprietate şi Acordare a Despăgubirilor a Consiliului Local Mioveni.

De asemenea, instanţa de fond nu a respectat regulile procedurii regularizării cererii introductive de instanţă prevăzute sub sancţiunea nulităţii, în sensul că nu au fost comunicate apelantului cererea de chemare în judecată împreună cu toate înscrisurile doveditoare, fiind pus în imposibilitatea de a-şi formula apărări.

Pentru imposibilitatea identificării cu certitudine a titularului dreptului real în urma verificării înscrierii în cartea funciară, despăgubirile nu se plătesc direct acestuia şi urmează să fie consemnate.

Din evidenţele cadastrale a rezultat că în punctul „Uzina de apă” suprafaţa de 1906 mp care a făcut obiectul exproprierii se suprapune cu o altă suprafaţă având număr cadastral 484, aflat în patrimoniul SC A.D. SA.

Pentru imposibilitatea identificării proprietarului, momentul de la care se plătesc dobânzile, nu trebuie să fie considerat momentul emiterii hotărârii, ci momentul de la care titularul îşi dovedeşte dreptul său.

Prin întâmpinare, intimatul-reclamant a solicitat respingerea apelului ca nefondat pentru argumentele expuse în actul procedural.

Prin decizia nr. 1654/19.10.2015, Curtea de Apel Piteşti a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârât şi l-a obligat la plata sumei de 300 lei, cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Primul motiv de apel priveşte încălcarea dreptului la apărare, întrucât în procedura regularizării nu a fost comunicată copie de pe cererea de chemare în judecată şi actele doveditoare.

Prin încheierea de şedinţă din 12 ianuarie 2015, tribunalul a pus în vedere reclamantului ca în termen de 5 zile să depună la dosar copii de pe cererea de chemare în judecată pentru a fi comunicate pârâţilor.

La termenul următor, pârâţii au lipsit de la judecată şi nu au invocat lipsa comunicării actelor procedurale pentru a-şi organiza apărarea, motiv pentru care, nu se poate reţine neîndeplinirea acestei obligaţii procedurale în vederea asigurării dreptului la apărare.

Cu privire la lipsa calităţii procesuale pasive, apelantul a arătat că potrivit art.14 alin.2 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.255/2010 privind exproprierea pentru cauze de utilitate publică necesare pentru realizarea unor obiective de interes naţional, judeţean şi local, Comisia de Verificare a Dreptului de Proprietate nu are personalitate juridică.

Apelantul, invocând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, nu s-a referit la calitatea acestuia de a sta în judecată în condiţiile art.36 Cod procedură civilă, respectiv la lipsa unei identităţi dintre calitatea statului ca pârât şi subiectele raportului juridic judicios, aşa cum a fost dedus judecăţii.

Dimpotrivă apelantul, în motivarea excepţiei, s-a referit la lipsa capacităţii de folosinţă a comisiei, care, potrivit legii, este lipsită de personalitate juridică.

Capacitatea procesuală de folosinţă presupune aptitudinea părţilor de a avea folosinţa drepturilor civile, de la această regulă, legiuitorul reglementând excepţia potrivit căreia, pot sta în judecată şi entităţile fără personalitate juridică dacă sunt constituite potrivit legii.

Constituirea şi funcţionarea Comisiei de Verificare a Dreptului de Proprietate este reglementată în capitolul V din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.255/2010, motiv pentru care, în baza art.56 alin.21 Cod procedură civilă, această entitate fiind constituită potrivit legii şi în lipsa personalităţii juridice, are capacitate procesuală de folosinţă.

Ultimul motiv de apel priveşte fondul dreptului reclamantului la plata despăgubirilor pentru imobilul expropriat.

Potrivit dispoziţiilor art.1 din Legea nr.33/1994 republicată, privind exproprierea pentru cauze de utilitate publică, trecerea imobilelor din proprietatea titularilor dreptului în proprietatea statului pentru cauze de utilitate publică nu se poate face decât numai după „dreaptă şi prealabilă despăgubire”.

Din proprietatea reclamantului, pentru realizarea unei lucrări de interes public a fost preluată suprafaţa de 1906 mp, aflată pe raza municipiului Mioveni, punctul „Uzina de apă”, asupra despăgubirilor fiind adoptată Hotărârea nr.27/10.10.2013, în sensul stabilirii cuantumului la suma totală de 28.590 lei.

Hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirilor a fost emisă în condiţiile art.16 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.255/2010, una dintre aceste condiţii constând în identificarea imobilului afectat prin arătarea locului situării, datelor de identificare în cartea funciară, determinarea suprafeţei şi numele proprietarului.

După stabilirea despăgubirilor, expropriatorul consemnează suma la o unitate bancară, la dispoziţia titularului dreptului de proprietate.

Unitatea bancară eliberează suma consemnată numai la cererea expropriatorului şi persoana indicate de acesta.

Expropriatorul a refuzat să solicite băncii eliberarea sumei consemnate pentru motivul că suprafaţa de teren expropriată se suprapune cu o suprafaţă de teren aflată în proprietatea altui proprietar, respectiv SC A.D. SA.

Existenţa unui impediment în legătură cu eliberarea sumei de către unitatea bancare, există în cazul în care mai multe persoane pretind în contradictoriu dreptul real, situaţie care obligă expropriatorul să consemneze despăgubirea pe numele tuturor părţilor aflate în litigiu, potrivit art.16 alin.2 lit. c) din Normele metodologice evocate.

Cu privire la imobilul în cauză, expropriatorul nu a făcut dovada niciunui litigiu, având ca obiect dreptul de proprietate şi de natură să justifice refuzul acestuia de a cere unităţii bancare eliberarea sumei către reclamant, motiv pentru care, în mod corect, instanţa de fond a apreciat refuzul nejustificat şi a obligat pârâţii la plata sumei reprezentând despăgubirea pentru imobilul expropriat.

Apelantul a criticat soluţia şi pentru aprecierea eronată a datei de la care reclamantul poate să pretindă dobânzi legale aferente sumei.

Instanţa de fond a obligat pârâţii la plata dobânzii legale aferente sumei reprezentând despăgubirile de la data scadenţei şi până la data plăţii efective.

În lipsa unei convenţii privitoare la rata dobânzii pentru plata unei sume de bani, cât şi pentru întârzierea la plată a unei rate băneşti a fost reglementată dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare în condiţiile OG nr.13/2011, privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar.

Apelantul, în justificarea motivului de nelegalitate, a susţinut că momentul de la care reclamantul poate să pretindă dobânzi legale este acela în care îşi dovedeşte dreptul de proprietate.

Actul exproprierii a fost dispus de către autoritatea publică în considerarea reclamantului ca titular al dreptului de proprietate, neexistând la data exproprierii niciun dubiu în legătură cu dreptul său, fiindcă, în caz contrar, statul ar fi trecut în proprietatea sa imobilul aflat în proprietatea altei persoane decât aceea a titularului, operaţie juridică apreciată ca fiind contrară principiului legalităţii.

În lipsa oricărui litigiu în legătură cu dreptul de proprietate, aşa după cum s-a arătat, pârâtul nu poate să refuze plata, reprezentând despăgubirea imobilului, refuzul fiind de natură să întârzie repararea despăgubirii ca urmare a exproprierii şi, pe cale de consecinţă, să-l îndreptăţească pe reclamant să pretindă plata dobânzilor.

Dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neexecutarea la termen a plăţii, respectiv la scadenţă, reprezintă o dobândă penalizatoare, potrivit art.1 alin.1 pct.3 din OG nr.13/2011, ce se cuvine creditorului, astfel că instanţa de fond a apreciat momentul calculului dobânzii în raport de acest text de lege.

Pentru toate aceste argumente, soluţia primei instanţe îndeplineşte toate condiţiile de legalitate şi temeinicie, urmând să fie păstrată prin respingerea apelului ca nefondat, în baza art.480 Cod procedură civilă.

Pentru culpa sa procesuală, apelantul va fi obligat să-i plătească intimatului reclamant cheltuieli de judecată, în baza art.453 Cod procedură civilă.

6. Bunurile mobile devenite imobile prin incorporare. obiect al Legii nr.10/2001, privind regimul juridic al imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989

Art. 6 din Legea nr.10/2001

În înţelesul noţiunii de imobil potrivit art.6 din Legea nr.10/2001, privind regimul juridic al imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, sunt incluse şi bunurile mobile încorporate într-o construcţie.

Destinaţia de bun incorporat natural sau artificial cu caracter permanent trebuie să existe la data preluării imobilului construcţie.

(Decizia civilă nr.1801/04.11.2015)

Prin cererea formulată la data de 9 decembrie 2014, reclamantul P.D. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului Drăgăşani anularea Dispoziţiei nr. 917/2014 de respingere a notificării nr.67 din 17.10.2013, cu obligarea pârâtului la restituirea unui cazan de fabricat ţuică (alambic), cu capacitatea de 150 l şi greutatea de 90 kg. aramă alimentară sau, în situaţia în care acesta nu ai există, achitarea contravalorii acestuia.

În motivare, reclamantul a arătat că prin Notificarea nr.67/17.10.2013 formulată conform prevederilor Legii nr.10/2001, art. 6, art. 20, art.22, art. 23, art. 25 ale Legii nr. 165/2013, a solicitat Primăriei Drăgăşani restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri băneşti pentru un cazan de fabricat ţuică (alambic), care a fost predat de bunicul acestuia, preotul P.D., la Centrul de colectare produse alcoolice şi Distilate, secţia nr.10 Horezu, conform procesului verbal din 16 iulie 1952.

A mai arătat că a solicitat pârâtului să se conformeze dispoziţiilor legale, respectiv să se pronunţe prin decizie sau dispoziţie motivată asupra cererii de restituire în natură sau despăgubiri. Preluarea bunului s-a făcut prin acte nelegale ce au avut la bază o cauză ilicită şi abuzivă din partea statului, respectiv prin Decretul nr.92/1950.

Referitor la decizia de respingere a notificării ca tardiv introdusă, reclamantul a arătat că actualizarea Legii nr.10/2001 s-a realizat în luna iulie 2013, iar notificarea nr.67/2013 a fost expediată prin executorului judecătoresc D.M. la data de 17.10.2013, fiind înregistrată la Primăria Drăgăşani la data de 21.10.2013, deci în interiorul termenului de 6 luni prevăzut de lege.

A mai susţinut reclamantul că notificarea a fost înaintată în termenul legal, Primarul Municipiului Drăgăşani fiind cel care a emis decizia de respingere a acesteia, la peste 13 luni de la înregistrare.

Pe de altă parte, reclamantul a arătat că a solicitat restituirea bunului atât prin Notificarea nr.346/2001 adresată Prefectului Judeţului Vâlcea şi care a format obiectul dosarului nr.1221/2001, cât şi prin cererea înregistrată la Primăria Drăgăşani sub nr.26068/29.11.2005, formulată în baza Legii nr.247/2005.

Urmare a acestor demersuri, prin adresa nr.1221/2005, Prefectura Vâlcea i-a comunicat faptul că dosarul nr.346/2001 a fost trimis spre competentă soluţionare Primăriei Drăgăşani. În schimb, Primăria Drăgăşani nici până la această dată nu i-a comunicat un răspuns la cererea formulată în baza Legii nr.247/2005.

În final, reclamantul a solicitat şi chemarea în garanţie a Primarului Municipiului Drăgăşani şi obligarea acestuia la plata daunelor morale în cuantum de 2000 lei, la daune materiale în cuantum de 100 lei despăgubiri de 20% din salariul minim brut pe economie pe fiecare zi de întârziere, calculate de la data înregistrării notificării, respectiv 17 oct. 2013.

Prin întâmpinare, pârâtul Primarul Municipiului Drăgăşani a solicitat respingerea acţiunii ca nelegală şi netemeinică, cu consecinţa menţinerii Dispoziţiei nr.917/2014 ca legala, raportat la faptul ca Notificarea nr.67/2013 a fost formulata tardiv, conform prevederilor dispoziţiilor Legii nr.10/2001.

Astfel, conform art.22 alin.1 din Legea nr.10/2001: "Persoana îndreptăţită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoana juridică deţinătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului. În cazul în care sunt solicitate mai multe imobile, se va face câte o notificare pentru fiecare imobil."

În condiţiile în care reclamantul P.D. a formulat Notificarea nr.67/2013 la data de 17.10.2013, nerespectându-se nici termenul de 6 luni care a fost prelungit succesiv prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.109/2001 şi prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.145/2001, pârâtul consideră ca Dispoziţia nr.917/2014, prin care a fost respinsa ca tardiva Notificarea nr.67/2013, este legala si temeinica.

Un alt aspect care trebuie reţinut, a arătat pârâtul, este faptul ca pe lângă tardivitatea formulării Notificării nr.67/2013, acesta nu a respectat nici prevederile art.22 alin.3, potrivit cărora: "Notificarea va fi comunicată prin executorul judecătoresc de pe lângă judecătoria în a cărei circumscripţie teritorială se află imobilul solicitat sau în a cărei circumscripţie îşi are sediul persoana juridică deţinătoare a imobilului. Executorul judecătoresc va înregistra notificarea şi o va comunica persoanei notificate în termen de 7 zile de la data înregistrării". In acest sens se poate observa din conţinutul Notificării nr.67/2013, că obiectul notificării îl constituie un cazan de fabricat ţuica predat de bunicul reclamantului la Horezu si nu la Drăgăşani, unde a fost transmisa Notificarea.

Astfel, prin procesul-verbal din 16 iulie 1952, bunicul acestuia, preotul P.D., a depus la Centrul de colectare produse alcoolice şi Distilate, secţia nr.10 Horezu, această depunere fiind ca atare o depunere de obiecte nedatorate, dar obligat prin acte nelegale de fi depus, având la bază o cauză ilicită şi abuziva din partea statului.

În aceste condiţii, în care preluarea bunului a fost făcută de către reprezentanţii statului din localitatea Horezu, pârâtul a considerat că notificarea trebuia transmisă Primăriei oraşului Horezu şi nicidecum Primăriei municipiului Drăgăşani.

Un ultim aspect învederat de pârât s-a referit la faptul ca obiectul Notificării nr.67/2013 este un cazan de ţuică, care a fost depus de către bunicul reclamantului la Centrul de Colectare Produse Alcoolice şi Distilate, Secţia nr.10 Horezu, care nu face obiectul Legii nr.10/2001.

Prin sentinţa civilă nr.603 din data de 7 mai 2015, Tribunalul Vâlcea a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamant, luând act că pârâtul nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată reclamantul P.D. a solicitat obligarea pârâtului la restituirea unui cazan de fabricat ţuică (alambic), cu capacitatea de 150 l şi greutatea de 90 kg. aramă alimentară sau, în situaţia în care acesta nu mai există, achitarea contravalorii acestuia, in motivarea cererii arătând că prin Notificarea nr.67/17.10.2013 formulată conform prevederilor Legii nr.10/2001 si ale Legii nr.165/2013, a solicitat Primăriei Drăgăşani restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri băneşti pentru un cazan de fabricat ţuică (alambic), care a fost predat de bunicul acestuia, preotul P.D., la Centrul de colectare produse alcoolice şi Distilate, secţia nr.10 Horezu, conform procesului verbal din 16 iulie 1952.

Reclamantul a invocat ca şi temei de drept dispoziţiile Legii nr.10/2001 şi ale Legii nr.165/2013.

Potrivit art.1 alin.1 din Legea nr.10/2001 „imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr.139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condiţiile prezentei legi’’.

Potrivit art.2 alin.1 din acelaşi act normativ „în sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înţelege:

a) imobilele naţionalizate prin Decretul nr. 92/1950 pentru naţionalizarea unor imobile, cu modificările şi completările ulterioare, prin Legea nr. 119/1948 pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi, precum şi prin alte acte normative de naţionalizare;

b) imobilele preluate prin confiscarea averii, ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti de condamnare pentru infracţiuni de natură politică, prevăzute de legislaţia penală, săvârşite ca manifestare a opoziţiei faţă de sistemul totalitar comunist;

c) imobilele donate statului sau altor persoane juridice în baza Decretului nr. 410/1948 privind donaţiunea unor întreprinderi de arte grafice, a Decretului nr. 478/1954 privind donaţiile făcute statului şi altele asemenea, neîncheiate în formă autentică, precum şi imobilele donate statului sau altor persoane juridice, încheiate în forma autentică prevăzută de art. 813 din Codul civil*), în acest din urmă caz dacă s-a admis acţiunea în anulare sau în constatarea nulităţii donaţiei printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă;

d) imobilele preluate de stat pentru neplata impozitelor ca urmare a unor măsuri abuzive impuse de stat, prin care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate;

e) imobilele considerate a fi fost abandonate, în baza unei dispoziţii administrative sau a unei hotărâri judecătoreşti pronunţate în temeiul Decretului nr.111/1951 privind reglementarea situaţiei bunurilor de orice fel supuse confiscării, confiscate, fără moştenitori sau fără stăpân, precum şi a unor bunuri care nu mai folosesc instituţiilor bugetare, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989;

f) imobilele preluate de stat în baza unor legi sau a altor acte normative nepublicate, la data preluării, în Monitorul Oficial al României, Partea I, sau în Buletinul Oficial;

g) imobilele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi care nu au fost restituite ori pentru care proprietarii nu au primit compensaţii echitabile;

h) orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, cu modificările şi completările ulterioare;

i) orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării, precum şi cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziţie ale organelor locale ale puterii sau ale administraţiei de stat’’.

Conform art.6 alin.1 din acelaşi act normativ ”prin imobile, în sensul prezentei legi, se înţeleg terenurile, cu sau fără construcţii, cu oricare dintre destinaţiile avute la data preluării în mod abuziv, precum şi bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în aceste construcţii’’, iar potrivit alin.2 al aceluiaşi articol ”masurile reparatorii privesc şi utilajele şi instalaţiile preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse’’.

Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art.1 alin.1, art.2 alin.1 şi art.6 alin.1 si 2 din Legea nr.10/2001, mai sus menţionate, rezultă ca Legea nr.10/2001 priveşte două categorii de bunuri, respectiv: terenuri, cu sau fără construcţii, precum şi bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în aceste construcţii; utilajele şi instalaţiile preluate odată cu imobilul.

Or, cazanul pentru fabricat ţuică, a cărui restituire a solicitat-o reclamantul prin cererea de chemare în judecată, nu constituie un bun imobil, ci un bun mobil, astfel încât nu se poate solicita restituirea acestuia în temeiul art.6 alin.1 din Legea nr.10/2001.

De asemenea, tribunalul a reţinut că în cauză nu sunt aplicabile nici dispoziţiile alin.2 al art.6, cazanul de ţuică neputând fi considerat ca fiind un utilaj sau o construcţie preluată odată cu imobilul.

Totodată, din cererea de chemare în judecată şi din actele dosarului nu rezultă că respectivul cazan de ţuică ar fi fost preluat concomitent cu vreun imobil, dimpotrivă reclamantul învederând că respectivul imobil ar fi fost predat de bunicul acestuia, preotul P. D., la Centrul de colectare produse alcoolice şi Distilate, secţia nr.10 Horezu, conform procesului verbal din 16 iulie 1952, predarea cazanului de ţuică nefiind făcută concomitent cu predarea vreunui imobil.

Pe de alta parte, în condiţiile în care cazanul de fabricat ţuica nu formează obiect de reglementare al Legii nr.10/2001, reclamantul nu putea obţine nici restituirea în natură a acestuia şi nici despăgubirii reprezentând contravaloarea acestuia.

Tribunalul a constatat ca nu sunt incidente nici dispoziţiile Legii nr.165/2013, invocate de reclamant ca şi temei de drept, respectivele dispoziţii fiind aplicabile exclusiv bunurilor imobile, aspect care rezulta din titlul introductiv al Capitolului II din respectiva lege, intitulat „restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist’’, precum şi din dispoziţiile art.1 alin.1 din respectivul act normativ, conform cărora „(1) Imobilele preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist se restituie în natură’’.

Totodată, potrivit alin.2 teza I al aceluiaşi articol ,,în situaţia în care restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă, măsurile reparatorii în echivalent care se pot acorda sunt compensarea cu bunuri oferite în echivalent I’’.

Pe de alta parte, în condiţiile în care cazanul de fabricat ţuica nu formează obiect de reglementare al Legii nr.165/2013, reclamantul nu poate obţine nici restituirea în natură a acestuia şi nici despăgubiri reprezentând contravaloarea lui.

În condiţiile în care cazanul de ţuică solicitat a fi restituit nu formează obiect de reglementare al Legii nr.10/2001 şi al Legii nr.165/2013, dispoziţii legale invocate de reclamant ca şi temeiuri de drept, instanţa a respins cererea formulată de reclamant ca neîntemeiată.

Împotriva sentinţei civile nr.603 din data de 7 mai 2015 pronunţată de Tribunalul Vâlcea, a formulat în termen apel reclamantul P.Şt.D., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, întrucât instanţa a respins nelegal cererea de chemare în judecată.

În motivarea apelului, reclamantul a arătat că, în mod greşit, instanţa de fond a apreciat că bunul cazan de fabricat ţuică (alambic) nu constituie un bun imobil, astfel că nu se încadrează în dispoziţiile art.1 alin.1, art.2 alin.1 lit.a-i, art.6 alin.1, 2 din Legea nr.10/2001.

A apreciat reclamantul că întrucât s-a dispus restituirea bunurilor imobile situate în oraşul Băile Govora, preluate abuziv de statul român, iar cazanul de ţuică era instalat la subsolul casei de locuit, acestuia îi erau aplicabile dispoziţiile art.6 alin.1 din Legea nr.10/2001, şi trebuia restituit în natură sau acordate despăgubiri.

Acest cazan de ţuică, potrivit probelor administrate în cauză a fost predat forţat de bunicul său către Centrul de colectare produse alcoolice şi distilare Horezu.

Întrucât a făcut toate dovezile necesare, a apreciat că apelul este fondat şi pentru că nu a fost lămurită pe deplin situaţia de fapt a solicitat anularea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Intimatul Primarul Municipiului Drăgăşani nu a formulat întâmpinare.

Prin decizia civilă nr. 1801/04.11.2015, Tribunalul Vâlcea a respins apelul formulat de reclamant, reţinând următoarele:

Domeniul pentru aplicarea Legii nr.10/2001, lege cadru în materia restituirii bunurilor preluate abuziv de Statul Român, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, include în primul rând bunurile imobile, astfel cum sunt definite prin art.6 alin.1, respectiv terenuri cu sau fără construcţii, cu oricare din destinaţiile avute la data preluării în mod abuziv.

Legea nr.10/2001, prin art.6 vizează două cazuri în care persoanele îndreptăţite pot beneficia de măsurile reparatorii: o primă ipoteză este aceea a bunurilor imobile prin încorporare în construcţii, cu oricare dintre destinaţiile avute la data preluării abuzive (alin.1) şi o a doua situaţie este aceea în care utilajele şi instalaţiile au fost preluate abuziv de către stat sau de alte persoane juridice, odată cu imobilul.

Prima situaţie aceea a bunurilor devenite imobile prin încorporare în construcţii, cu oricare dintre destinaţiile avute la data preluării în mod abuziv, ca în speţa de faţă nu se încadrează în aceste dispoziţii şi nici în dispoziţiile art.6 alin.2 din Legea nr.10/2001, care se referă la „utilajele şi instalaţiile preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul”.

Aşa cum a arătat reclamantul, cazanul de ţuică a fost predat de bunicul său la o altă dată, decât cea a preluării imobilelor.

Mai mult, cum bunurile mobile, devenite imobile prin încorporare, sunt accesorii ale imobilelor prin natura lor, nu pot forma obiect de sine stătător al unei acţiuni întemeiată pe Legea nr.10/2001.

Pentru aceste bunuri mobile, se pot solicita măsuri reparatorii numai odată cu măsurile reparatorii solicitate pentru imobilul prin natura sa, preluat odată cu bunurile mobile, în acest sens fiind şi practica judiciară.

Reclamantul a invocat şi dispoziţiile Legii nr.165/2013, însă nici aceste dispoziţii nu pot fi aplicate în cauză, întrucât bunul imobil solicitat a fi restituit nu face obiectul de reglementare al aceste legi.

Aşa fiind în considerarea celor arătate mai sus, Curtea a apreciat că apelul nu este fondat şi, pe cale de consecinţă, în baza art.480 din Noul Cod de procedură civilă, a fost respins.

7. Conţinutul principiului disponibilităţii în procesul civil

Art. 9 Cod procedură civilă

Principiul disponibilităţii se manifestă, atât înainte de sesizarea instanţei, cât şi în cursul procesului civil, în sensul că persoana interesată poate hotărî sau nu declanşarea procedurii civile, iar în cadrul acesteia, stabileşte limitele procesului prin cereri şi apărări.

De asemenea, în condiţiile legii partea poate renunţa la judecată în tot sau în parte, la drept sau poate să stingă litigiul printr-o tranzacţie.

În baza aceluiaşi principiu părţile îşi manifestă dreptul de a renunţa la exercitarea căilor de atac sau la executarea hotărârii, potrivit art. 9 Cod procedură civilă.

(Decizia civilă nr.1858/11.11.2015)

Constată că, prin acţiunea înregistrată la data de 06.03.2015, reclamanta P. E. a chemat în judecată pe pârâta C.J.P. Argeş, solicitând: obligarea pârâtei să-i revizuiască drepturile de pensie pentru limită de vârstă luând în considerare un stagiu complet de cotizare de 25 de ani şi 9 luni potrivit anexei nr.3 la Legea nr.19/2000; obligarea pârâtei la plata diferenţelor de drepturi de pensie cuvenite pe ultimii trei ani, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că a fost înscrisă la pensie pentru limită de vârstă la data de 24.03.2006, beneficiind de reducerea vârstei de pensionare ca urmare a faptului că a desfăşurat activitate peste 31 ani in grupa a II-a de muncă.

A învederat reclamanta că la determinarea drepturilor sale de pensie pârâta a luat în considerare în mod greşit un stagiu complet de cotizare de 27 de ani şi 8 luni, iar nu stagiul complet de cotizare prevăzut de anexa 3 la Legea nr.19/2000, de 25 de ani şi 9 luni, aşa cum s-a stabilit prin Decizia nr.4/4.04.2011 pronunţată de ÎCCJ în recurs în interesul legii, ceea ce a dus şi la un cuantum mai mic al pensiei.

Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

În motivarea întâmpinării, s-a arătat că prin decizia nr.286366/14.09.2006, reclamanta a fost înscrisă la pensie pentru limită de vârstă, începând cu data de 24.03.2006, în condiţiile Legii nr.19/2000.

Referitor la pretenţiile reclamantei, s-a susţinut că sunt lipsite de temei legal, întrucât Legea nr.19/2000 în baza căreia aceasta a fost înscrisă la pensie pentru limită de vârstă a fost abrogată la data de 1.01.2011, iar decizia de pensionare a rămas definitivă potrivit art.87 şi art.88 din Legea 19/2000.

Tribunalul Argeş, Secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin sentinţa civilă nr.1063/2015 din data de 12 mai 2015, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantă şi a obligat pârâta să revizuiască drepturile de pensie pentru limită de vârstă ale reclamantei utilizând la determinarea punctajului mediu