7/29/2019 perspectiva narativa - ultima noapte de dragoste, prima noapte de razboi

http://slidepdf.com/reader/full/perspectiva-narativa-ultima-noapte-de-dragoste-prima-noapte-de-razboi 1/2

7/29/2019 perspectiva narativa - ultima noapte de dragoste, prima noapte de razboi

http://slidepdf.com/reader/full/perspectiva-narativa-ultima-noapte-de-dragoste-prima-noapte-de-razboi 2/2

care, în viziunea romancierului, „a fost drama personalităţii, nu a grupei umane”. Întors în prima linie după cele câtevazile petrecute la Câmpulung, Ştefan Gheorghidiu participă la luptele de pe frontul Carpaţilor cu sentimentul că estemartor la un cataclism cosmic, unde accentul cade nu pe eroismul combatanţilor, ci pe haosul şi absurditatea situaţiei – aspect subliniat de majoritatea criticilor literari care au comentat romanul la apariţia sa. Personajul are – subameninţarea permanentă a morţii – revelaţia propriei individualităţi, ca şi a relativităţii absolute a valorilor umane.Finalul romanului consemnează despărţirea definitivă de trecut a eroului, gest caracteristic pentru personajelemasculine camilpetresciene, care „distrug o pasiune, se sinucid, dar nu ucid. Ei ştiu că eroarea se află în propriaconştiinţă, şi nu în obiectele conştiinţei” (Marian Popa )

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război  de Camil Petrescu este un roman subiectiv. Perspectivanarativă este limitată la punctul de vedere al personajului narator şi presupune relativizarea discursuluinarativ. Personajul proiectează propriile incertitudini asupra evenimentelor prezentate şi situează totul subsemnul probabilului: „Eram însurat de doi ani cu o colegă de la universitate şi bănuiam că mă înşală”.

Subiectivitatea relatării presupune urmărirea fluxului conştiinţei personajului-narator. Evenimenteleselectate nu au importanţă decât pentru cel care narează, nu mai sunt ordonate cronologic, iar fixarea în timp a acestoraeste relativă. Având acces la intimitatea vieţii afective a personajului-narator, cititorul este introdus într-o lumeaparte, imaginea obţinută fiind limitată. Relatarea subiectivă presupune autenticitate, anticalofilie şi finaldeschis al operei, care are aspectul particular al unui jurnal : „Viaţa mi-a devenit în curând o tortură continuă.Ştiam că nu mai pot trăi fără ea. […] Era, în toate planurile mele. În toate bucuriile viitorului”.

Eul narator, aflat în mijlocul evenimentelor, aduce la cunoştinţa cititorului numai ceea ce are importanţăpentru el: „Astăzi, când le scriu pe hârtie, îmi dau seama, iar şi iar, că tot ce povestesc nu are importanţă decât pentru

mine, că nici nu are sens să fie povestite. Pentru mine însă, care nu trăiesc decât o singură dată în desfăşurarea lumii,ele au însemnat mai mult decât războaiele pentru cucerirea Chinei, decât şirurile de dinastii egiptene, decât ciocnirilede aştri în necuprins, căci singura existenţă reală e aceea a conştiinţei”. Fraza explicitează poziţia naratorului, care e pus în situaţia să explice de ce povesteşte pentru a fi crezut.

Impresia cititorului este că Gheorghidiu începe să-şi noteze dubla experienţă în perioada concentrării laDâmbovicioara ( şi, de aceea, tot ce se referă la căsătorie, la testament, la neînţelegerile ulterioare cu Ela poate ficonsiderat ca aparţinând planului trecut ) şi o continuă pe durata primelor săptămâni de război. Ultimele rânduri par scrise ceva mai târziu, în orice caz după un timp de la rănirea lui Gheorghidiu şi lăsarea lui la vatră. Între capitoleleîntâi şi şase ale primei părţi, pe de o parte, şi cele şapte ale părţii a doua, pe de alta, există totuşi o diferenţă minimă, dar sesizabilă, de ton, care indică o distanţă temporală diferită între diegeză şi povestire. Această distanţă e mai mică încapitolele despre război. Aici apar anticipările ( prolepsele ), ca şi cum momentul în care naratorul notează un lucru,acesta nu s-a petrecut realmente, fiind numai probabil. Schimbarea rapidă şi neanunţată a momentului în care naratorul

scrie întâmplările susţine ideea că nu se poate vorbi de un jurnal ţinut la zi. Aspectul de jurnal e înşelător, deoareceautorul amestecă, în jurnal, elemente pur romaneşti.Aşadar, se poate afirma că romanul lui Camil Petrescu ilustrează majoritatea consecinţelor care decurg din

identificarea naratorului cu un personaj şi din unitatea / unicitatea punctului de vedere. Autorul a schimbat substanţial poetica romanului, „cultivând evenimentul comun şi pe cel derizoriu ( adică fără semnificaţie ), renunţând la motivaţiaglobală şi adaptând parţial temporalitatea la forma nouă rezultată de aici. Însă n-a luat în seamă un lucru foarte simplu:şi anume că Ştefan Gheorghidiu  scrie un roman. Căci, în fond, eroul şi naratorul aceasta face: nu doar îşi povesteşteiubirea răvăşită de gelozie, dar o aşterne pe hârtie”, devenind el însuşi „romancier” ( N. Manolescu, Arca lui Noe ). Deaici, perspectiva narativă originală asupra evenimentelor: în calitate de „romancier”, Ştefan Gheorghidiu se situează înafara evenimentelor rememorate; în calitate de protagonist, însă, le retrăieşte cu aceeaşi pasiune ca în momentul prim.Amestecul de tensiune emoţională şi de detaşare pe care îl trăieşte personajul – narator conferă acestei opere literare unstatut aparte în literatura română.