Cap. Interludii balcano-orientale

Un demers interesant îndreptat spre temperarea avântului balcanistilor din câmpulliteraturii române îi apartine lui Constantin Ciopraga, autor care sustinea în lucrarea intitulatasugestiv Personalitatea literaturii române : „Nu ni se pare a vedea în «balcanism», totalmenteabsent la transilvaneni, aproape inexistent la scriitorii moldoveni, o particularitate caracterizantaa spiritului muntean.”1 Asadar, transilvanenii nu ar avea deloc elemente balcanice, moldoveniifoarte putine, iar muntenii nu îndeajuns pentru a putea fi caracterizati prin acest concept. Extinzând perspectiva la literatura româna în întregul ei, am putea conchide ca accente de natura balcanica se regasesc doar întâmplator, fara pondere însemnata, astfel ca „Despre un balcanismromânesc ne putem pronunta, în definitiv, doar la modul figurat” (p. 116). Consecinta directa aunei atare viziuni este eliminarea componentei balcanice din rândul celor care concurasubstantial la configurarea spiritului national. Înainte de a urmari mai pe larg ce l-a determinat pe Constantin Ciopraga sa ajunga laconcluzia formulata, sa observam ca el accepta si totodata aplica analitic conceptul în sine, atâtadoar ca îi minimalizeaza gradul de operabilitate în cadrul literaturii noastre. Tocmai de aceea siîncearca o aproximare a continutului sau, pornind de la postulatul, în capitolul Interludiibalcano-orientale al lucrarii citate, înrâuririlor elevate ale elenismului si al particularitatilor, pecare le considera „nefaste”, generate de „imperialismul otoman”. Acest din urma element,turcocratia, pare a fi în demersul de fata factorul esential al spiritului balcanic: „Prinsi printr-odrama a istoriei în reteaua stilului turco- fanariot, acesta, întrerupând sau încetinind, câtevasecole, relatiile active cu marile civilizatii europene, în principate urmele amintitului spirit s-aufacut vizibile în practicile administrative, în mentalitatea feudala” (p.117). Totusi, cu toata reductia configurativa a conceptului în discutie la cele doua surse, autorul distinge nu mai putin de patru forme de manifestare ale acestuia: „Sa se distinga un balcanism de sorginte folclorica, semnalat întâi de Odobescu în «rasunetele» poetice de la Pind, auzite stins în Carpati, apoi un balcanism anxios, cautator de absolut, himeric, sesizabil bunaoara în dorul de frumusete almesterului Manole (motiv învestit la noi cu subliniate note autohtone), balcanismul jovialnastratinesc al unui Anton Pann, si un altul concretizat în forme exterioare (giubea, caftan,ciubuc).” (p. 117). Fixarea acestor forme apare însa pripita, întrucât lipseste un inventar, fie si cu pretentii minimale, nu exhaustive, al temelor, motivelor, conceptiilor etc. Atribuibile balcanismului. Probabil de

1 Constantin Ciopraga, Personalitatea literaturii române, Editie revazuta si adaugita, Ed. Institutul European, 1997, p. 77.

aceea nu a sesizat autorul ca primele doua (cea numita „de sorginte folclorica” si cea definita de tentatia absolutului, identificata în „mitul” creatorului) formeaza, în fapt, una singura, caci cea de-a doua e atrib uibila tot creatiei folclorice. Sa aruncam o privire mai atenta asupra acestor forme de manifestare ale balcanismului înliteratura româna, privire care, dincolo de rezerva ce-o putem exprima în legatura cu ele, neconduce spre concluzia ca autorul însusi îsi submineaza teza minimalizarii influentei balcanice înspatiul românesc. Daca aceste influente au penetrat pâna si nivelul folcloric – si înca numarginal, ci ajungând chiar la nucleul sau, unde este plasata conceptia fatalista a destinuluicreator –, înseamna ca trebuie sa le acordam macar suspiciunea unei ponderi mai accentuate. De asemeni, jovialitatea nastratinesca, nu îsi reduce câmpul de operare doar la opera lui Anton Pann,ci îsi revendica teritorii mult mai vaste, ajungând chiar si acolo unde ba lcanismul, caruia îi esteconsiderata specifica, ar fi „totalmente absent” – dupa cum enunta criticul însusi –, si anume latransilvaneni, dintre care Ion Budai-Deleanu în mod necesar este primul care ne vine în minte. Îivine si autorului, de altfel, dar o spune numai în treacat. Ultima forma este înteleasa ca un reflex orfic aruncat într-un Levant „tulbure, subliniat carnal, teluric, lipsit de amintiri nobile, refractar dezbaterilor de constiinta, vegetând împacat cu sine” (p. 116), ceea ce ar fi condus la configurarea atractiei derizoriului ori la maxima relativizare a simtului etic. În fond, e vorba de binecunoscuta peiorativitate trecuta de atâtia altii pe eticheta conceptului. Aceasta i se si pare criticului, câteva rânduri mai jos, marca specifica a balcanismului românesc: „La mai totiscriitorii români, balcanismul în expresia lui etica presupune mai degraba respingere decâtadeziune sentimentala, ironizarea unui mod de existenta mediocru, vazut ca mixtura detrivialitate, de nonsalanta si tentatii impure” (p. 117). Ceea ce transpare însa mai important înaceasta fraza, este faptul ca raportarea scriitorilor la fenomen în sine apare ca fiind una doarnegativ perspectivica, adica elementele asimilabile balcanismului nu indica înscrierea inerenta aoperei într-o viziune corespondenta acestora, ci într-una opozitiva, care le demasca dreptinadecvate naturii intime a literaturii în care se regasesc. Tocmai de aceea personajele carora lesunt atribuite astfel de elemente apar – cum se exprima autorul – „contaminate de mentalitateafanariota”. În acest sens „pitoresc- hilar si caricatural” îi înscrie Constantin Ciopraga pe munteni (IonBarbu, alaturi de I. L. Caragiale, Mateiu Caragiale, Panait Istrati si chiar Dimitrie Bolintineanuori Eugen Barbu). Explicatia atitudinii desconsideratoare fata de spiritul balcanic îi pare a fitocmai eruptia sistemica de latinitate: „Latini, precum italienii, noi am opus nu o data«balcanismului», sub specie maligna, o constiinta ultragiata” (p. 119), tocmai de aceeamiticismul fiind harazit „desconsiderarii absolute”. Ideea e întarita chiar în acelasi paragraf, prinintermediul unei parafrazari cu savoare polemica: „Revolta sufletului nostru latin (ca sa-lparafrazam pe Lucian Blaga) s-a îndreptat, în mod necesar, împotriva a ceea ce în conceptul de«balcanism», însemna lipsa de elevatie, stagnare, o mostenire sumbra a istoriei” (p. 119). Bachiar, fibra antibalcanica îi apare criticului urcând pâna la nivelul subconstientului.2 În cuvintelelui Constantin Ciopraga se disting cu destula claritate reflexele conceptiei calinesciene, care2 . „Înteles ca duplicitate si zeflemea, traducând spiritul de compromis si stilul indiferentist («miticismul balcanismul, si-a asociat un bogat repertoriu de ocari, de blesteme si imonditii. Fenomenul a contaminat prin forta lucrurilor, latent sau brutal, încât de la urzelile din Istoria ieroglifica, de la imprecatiile înveninate din cronicile muntene si pâna la pamfletari straluciti ca Arghezi exista o continuitate subconstienta” ... – C. Ciopraga, Op. cit.,119.

punea la baza teoriei specificului national principiul etnicitatii, al filierei genetice. Si iata ca argumentele pe care le va folosi mai târziu Eugen Negrici pentru desfiintarea conceptului se potrivesc si aici ca o manusa. Atâta doar, ca I.L. Caragiale apare acum nu „promotor albalcanismului”, cum îl vedea Calinescu, ci, dimpotriva, mare luptator împotriva unui spirit cepolueaza cu emisii mascaroase mostenirea elevata latina. De fapt, mare luptator împotrivapropriei sale naturi, traco-elene, în care, iata, ar fi aparut ca o excrescenta maligna balcanismul,astfel ca, de aici înainte, pentru a-l întelege, numai psihanaliza ne mai poate ajuta. Cu Ion Barbu situatia ne apare la fel de interesanta. Cu limfa plina de latinitate, ar concepesi el Isarlâkul numai pentru a arata ca nu exista în realitate, ramânând doar rezumatul „la oTurcie mitologica, de pura inventie”, adica o simpla reverie. Chiar si acolo unde „patrundem înzona unui Isarlâk bucurestean”, si nu oricum, ci printre scintilatii folclorice, adica în poeziaDomnisoara Hus, nu s-ar regasi altceva decât „notele destinate sa conduca spontan din concret înirational”, nicidecum „relatiile logice, valorile nationale”. Tocmai de aceea, dedicatia barbiana„Pentru dreapta cinstire a lumii lui Anton Pann” trebuie privita numai sub aspectul sau subversiv,ca masca fie a desconsiderarii acelei lumi, fie a irealitatii ei. Reiese de aici ca Ion Barbu ardesconsidera, dar nu prea are ce, si pentru ca nu are, inventeaza, se plimba pe strazile reveriei dela Bucuresti pâna la Bosfor aruncând cu ironii în stânga si în dreapta. Dar tocmai printrerândurile proprii, care contin implicit asemenea profunzimi, Constantin Ciopraga citeaza, dintrun„Document manuscris, în posesia noastra” (dupa cum mentioneaza la pagina 132), si indiciuloferit de poetul însusi pentru decriptarea poeziei Nastratin Hogea la Isarlâk: „De ce n-ati încercasa vedeti în Nastratin, fugar, indiferent la darurile turcilor de pe tarm si concentrat sa-si roada ceimai ramânea din carne, simbolul caricatural al unui individualism sumbru: apoteoza si satiraunei singuratati exasperante?” Termenul „simbol” nu- l prea baga criticul suficient în seama, cacialtfel ar fi sesizat ca oricâta abstractizare si deseori fantezie ar presupune simbolul, punctul saude pornire, daca nu totdeauna de întoarcere, ramâne ceea ce este perceput drept real. Prin urmare, Nastratin, care se hraneste din sine însusi refuzând darurile turcesti, dar traindu-si concomitent exasperarea singuratatii, e de fapt simbolul unei lumi „reale”, definite de paradoxul coabitarii autosuficientei, a închiderii, cu nevoia deschiderii spre alteritate. Iata-ne apropiati din nou delogica paradoxului definit de Constantin Noica prin „închiderea ce se deschide” sau „limitatia cenu limiteaza”. Tocmai de aceea, accentele balcanice ale operei lui Ion Barbu nu ramân simpledelicatese din bucataria persiflarii, ci mai degraba produse estetice, sublimari ale unei naturicomplexe, ce e perceputa ca reala si e cladita pe principiul acceptarii unor paradoxuri cum e celamintit. Ion Barbu asadar, daca da expresie vreunui anti-balcanism, da, deopotriva, sirecunoasterii în cadrul autohton a opusului sau, adica unui pro-balcanism, justificat prinrecunoasterea inerentei sale în straturile mai adânci ale sufletului etnic. Faptul e stiut de laCalinescu încoace: „Poetul a vrut sa reactioneze împotriva traditionalismului etnic, ce i s-a parutconventional [i.e. superficial – n.n.], deducând din fondul obscur al sufletului imaginea unei lumimai îndepartate, clasice în sens oriental, dar mai organic legate de sânge. Obiectul poeziei estedeci nu fata concreta a lumii balcanice, ci schema ei ideala, adica «o simpla ipoteza morala»...”3

Cu atât mai mult putem miza pe regasirea antagonismului în discutie, cu cât – sa neamintim – Ion Barbu era cautatorul unei armonii a contrarilor („La mijloc de Rau si Bun”), idee

3 George Calinescu, Op. cit, p. 894.

exprimata convingator de Constantin Florin Pavlovici4 si configurata de Ion Pop, care vorb estede un „dualism esential, eternizând Isarlâkul ca virtualitate” si de ilustrarea în Domnisoara Hus alui „homo duplex balcanic”5

Nici Princepele lui Eugen Barbu nu îsi gaseste în cartea lui Constantin Ciopraga o altainterpretare decât ca blamare a balcanismului, dupa cum se observa în fraza care încheie analizaromanului: „Autorul Princepelui a preferat adaptarea la stilul gramaticilor, dar, sub aparentaimpersonalitatii si expunerii neutre, prezenta sa este a unui acuzator”. Opinia criticului se întemeiaza pe sesizarea unei „participari lirice”, care ia chipul satirei sau al sarcasmului, limbajul mergând pâna la trivialitate sau ocara. Nimic de imputat criticului pâna aici. Ceea ce nu observa însa Constantin Ciopraga, este faptul ca toate acestea apartin perspectivei unui modern asupra unei epoci istorice, asupra unei lumi definite de damnarea la o dimensiune tragica. Princepele nu e scris neaparat pentru a expia din prezent ceea ce vine ca produs al lumii istorice din care se inspira, si anume acel complex de trasaturi care sunt reunite sub umbrela termenului„balcanism”, ci, în primul rând, pentru a „dezvalui” tarele unui timp în care sunt prinse si strivitedestine umane, pretext de meditatie cu multiple directii. Departe de a alunga ideea participariicomponentei balcanice la configurarea culturii românesti, romanul lui Eugen Barbu, prinrealismul pe care criticul îl recunoaste, mai degraba o afirma. De aici înainte pornind, despreatitudinea acuzatoare a autorului fata de epoca fanariota, ce a contribuit la dezvoltareacomponentei amintite, putem fi de acord cu Constantin Ciopraga. În fond, intram doar într-o chestiune de raportare ideologica fata de un fapt dat: existenta unei lumi care si-a lasat amprenta pe mentalitatea si imaginarul urmasilor ei. Oricare ar fi optiunea, componenta în sine e functionala. Ca forta ideologica ce respinge o astfel de realitate poate fi atât de puternica pentru a-i anula în timp efectele, metamorfozându-ne spiritul, ramâne posibil, dar vizeaza viitorul, întrucât prezentul înca mai scoate la iveala opere care – arata acelasi Mircea Muthu, dar siGheorghe Perian – se înscriu în linia ei6. O cu totul alta fata a balcanismului e dezvaluita de Constantin Ciopraga în referirile laliteratura moldovenilor. Întrucât sunt „mai departati de zona de iradiere”, moldovenii, spuneautorul, percep mult mai slab balcanismul, si chiar si atât cât o fac, ei au o perspectiva diferita, însensul în care condescendenta morala, ce i-ar fi condus pe munteni la atitudinea de respingere,dispare. Astfel, Mihail Sadoveanu priveste balcanismul doar „reflectat în realitatile dinMoldova”, aparându-i ca o mixtura de rafinament, pasivitate si decadenta, astfel ca el remarcadin folclorul balcano-oriental, integrând în opera sa, „în special sclipirile spiritului, vechi normede morala practica, umorul impersonal devenit un mod al concilierii cu lucrurile” (p. 118).

4 Cf. Studiul autorului intitulat Isarlîk – comentarii la ciclul balcanic al poeziei lui Ion Barbu, din „Viata româneasca”, XXI, nr. 7, 1968, p. 7.5 . Ion Pop, în Dictionar analitic de opere literare românesti, Coordonare si revizie stiintifica Ion Pop, vol. (A-M), Cluj-Napoca: Casa Cartii de Stiinta, 2007, p. 404.6 . Cf. Mircea Muthu, Balcanismul literar românesc, vol. I, Cluj-Napoca: Ed. Dacia, 2002, cap. Ecouri contemporane, pp. 231-283. În plus, daca acceptam ca poezia naiva, investigata cu mijloace actuale si readusa atentia publicului, prin intermediul a doua carti, de catre Gheorghe Perian (A doua traditie: poezia naiva româneasca de la origini pâna la Anton Pann (2003) si Antologia poeziei naive românesti din secolul al VIII-lea), face parte din componenta balcanica, vom constata, odata cu autorul citat, adoptarea acesteia în cadrul modernismului: „În postmodernism, poezia româneasca nu se mai prezinta ca un monolit, în alcatuirea caruiaintrat doar materialul cult, ci ca un conglomerat ce asociaza – dar nu aglutineaza – poezie culta si poezie naiva, alaturi de poezia folclorica.” – Poezia saracilor, prefata la Antologia ..., Selectia textelor, prefata, note si glosar Gheorghe Perian, Cluj-Napoca, Editura Limes, 2006.

Mai mult decât atât, lui Sadoveanu îi atribuie criticul, la modul explicit, recunoasterea influentelor bizantine, pe care le confunda cu cele balcanice, în cadrul culturii românesti: „Profund national, cu un admirabil simt al istoriei vii, Sadoveanu nu e fanatic, recunoscând rolul miscarii de idei dinspre Bizant, prin filiera carturareasca, dar relevând si capacitatea spiritului autohton de afiltra, stiliza si accepta numai ce i se potriveste.” (p. 134) Prin citatul anterior, ConstantinCiopraga însusi nu face altceva decât sa recunoasca integrarea, prin adaptare, bineînteles, înspiritul etnic a elementelor de natura bizantina amintite. În fond, e vorba de cele care stau la bazaipostazei blajine a spiritului balcanic, caci un spirit caracterizat de contradictie, punecontemplatia si electrizarea în acelasi creuzet. Iar acest fapt este identificat tocmai acolo undeinitial îl consid erase „aproape inexistent”. Mai mult chiar, sa observam ca autorii pe care îi ia înconsiderare ca responsabili de asimilarea de asta data a suflului balcanic, sunt prolificulSadoveanu si chiar Creanga – cel din urma abia amintit, cei drept. Oricum, e vorba de cei carepot fi trecuti pe lista celor mai moldoveni dintre moldoveni, doi dintre cei fara de care greu s-armai putea vorbi de o literatura moldoveneasca distincta. Totusi, criticul încearca sa-si apere tezaconsiderând ca pe Sadoveanu nu- l mâna spre Orient „afinitati de sistem”, ci doar „în tinerete, elavusese intuitia contactelor multiseculare dintre întelepciunea orientala si unele forme de gândireexistente la noi, dincoace de Dunare si Mare”. Cum se explica oare paradoxul teoretizarii si analizei balcanismului literar românesc, fie siîn formele sumare realizate de Constantin Ciopraga, în cadrul acelorasi pagini care încearca sa-lanuleze? Un posibil raspuns este ca în viziunea lui Constantin Ciopraga se insinueaza propriaraportare ideologica, ce este una de respingere fata de un fapt existent, dar pe care îl privestedepreciativ. Este o ipoteza care are câteva elemente ce o sustin, chiar daca nu au puterea de a otransforma în sentinta definitiva. El însusi, vedem prea bine, vorbeste despre balcanism, îi fixeaza tipologia, continuitatea de la Cantemir pâna la Arghezi si distinge autori si opere care îi corespund. Atâta doar, ca parca ar dori sa nu mai aiba la ce sa le corespunda aceste opere în spatiul autohton, ci doar la ceva ce ar fi str icta proiectie exotica, daca putem numi astfel ce-i mai la sud de Dunare. Tocmai de aceea, ia în considerare si pune în valoare cu precadere opere în care identifica atitudinea de respingere: „Ajungem la constatarea ca, în figuratie literara, concepte precum bizantinismul, balcanismul, spiritul oriental sunt realitati interferente, greu de disociat, de unde impreciziunea termenilor. Multi scriitori nu percep aceste realitati din interior, ci mai degraba din exterior, de unde detasarea, râsul pe seama formelor neaderente. Alti scriitori, minori în genere, par a se instala direct în interior. Acestia nu mai râd. Blestemul, ocara, mascarile, curg solemne, în valuri homerice.” (p. 120) Se vede prea bine în citatul anterior ca înscrierea unor autori, pe care nici macar nu-i numeste, la modul inerent într-un orizont literar consonant spiritului balcanic îi plaseaza automat în seria minorilor. Pentru a fi major, deci, ar fi necesara adoptarea atitudinii respingatoare, a ironiei cathartice, daca nu a sarcasmului. Deasemenea, paginile cartii lui Constantin Ciopraga ofera indicii certe ale unui etnicism ce mizeazape energia spirituala a sintezei daco-romane. Astfel, folclorul românesc îi apare criticului preponderent tributar mithosului geto -dacic7, dar îi recunoaste si elemente mult mai vechi, în timp ce literatura culta o considera marcata initial de „modelele italiene”, pentru ca apoi sa se impuna cele franceze si germane, mai întâi aflate într-o concurenta oscilanta, iar mai târziu câstigul de cauza sa fie acordat Frantei datorita resurectiei 7 Cf. Constantin Ciopraga, Op. cit., cap. De la mit la literatura (pp. 79-89) si Despre reverberatiile sacrului (pp. 90-101).

spiritului latin8. Nu ar lipsi, de asemenea, „deschideri” englezesti, rusesti si de alta natura, dar dreptul de preemtiune latin e pastrat intact. Prin urmare, la baza spiritualitatii românesti s-ar regasi doar viziunea încapsulata în productia folclorica de origine traco-dacica, la care s-ar adauga nobilele influente latine, venite atât pe filiera antichitatii romane, cât si pe cea reconfiguratoare bizantina ori prin prisma contactelor cu occidentalitatea medievala târzie si mai ales cu cea moderna. Observam aici prea bine refuzul ideii convertirii în valoare spirituala a secolelor de experimentare a opresiuniiotomane. O astfel de experienta sa nu fie oare capabila sa zdruncine tectonica spirituala a celorcare o traiesc în decursul atâtor generatii succesive? Un raspuns negativ ar fi, chiar si în absentadovezilor evidente, neverosimil. Dar când ele exista, contestarea devine o chestiune deprejudecata, ce conduce inevitabil la alterarea luciditatii critice. Balcanismul literar, la fel ca balcanismul în genere, putem acum conchide, se dovedeste unconcept bine consolidat, fiind greu de contestat. El da seama de o componenta reala a literaturiiromâne, precum si a spiritului autohton, cu trasaturi specifice, generate de convertirea în valori siatitudini a experientei turcocratiei pe un fond clasic bizantin, convertire realizata cu precadere înmediul orasenesc. Notele care diferentiaza balcanismul românesc de celelalte balcanisme tin,bineînteles, de interactiunea acestui suflu cu celelalte componente, împreuna cu care e alcatuitaliajul ce poarta generic denumirea de specific national.

8 Cf. Ibidem, cap. Despre personalitatea literaturii române, §4, Deschidere spre universal, pp. 30-32.

BIBLIOGRAFIE

1. Constantin Ciopraga, Personalitatea literaturii române, Editie revazuta si adaugita, Ed. Institutul European, 1997, p. 77.2. „Înteles ca duplicitate si zeflemea, traducând spiritul de compromis si stilul indiferentist («miticismul balcanismul, si-a asociat un bogat repertoriu de ocari, de blesteme si imonditii. Fenomenul a contaminat prin forta lucrurilor, latent sau brutal, încât de la urzelile din Istoria ieroglifica, de la imprecatiile înveninate din cronicile muntene si pâna la pamfletari straluciti ca Arghezi exista o continuitate subconstienta” ... – C. Ciopraga, Op. cit.,119.3. George Calinescu, Op. cit, p. 894.4 Cf. Studiul autorului intitulat Isarlîk – comentarii la ciclul balcanic al poeziei lui Ion Barbu, din „Viata româneasca”, XXI, nr. 7, 1968, p. 7.5. Ion Pop, în Dictionar analitic de opere literare românesti, Coordonare si revizie stiintifica Ion Pop, vol. (A-M), Cluj-Napoca: Casa Cartii de Stiinta, 2007, p. 404.6. Cf. Mircea Muthu, Balcanismul literar românesc, vol. I, Cluj-Napoca: Ed. Dacia, 2002, cap. Ecouri contemporane, pp. 231-283..7.Cf. Constantin Ciopraga, Op. cit., cap. De la mit la literatura (pp. 79-89) si Despre reverberatiile sacrului (pp. 90-101).8. Cf. Ibidem, cap. Despre personalitatea literaturii române, §4, Deschidere spre universal, pp. 30-32.