Personalitatea infractorului

Ţinând cont de caracterul complex al personalităţii, abordarea infractorului în contextul psihologiei judiciare, consideră T.Butoi, trebuie să vizeze următoarele paliere :

cercetarea clinică pentru a stabili antecedentele personale şi eventualele antecedente patologice ale persoanei;

examinările paraclinice pentru a proba diagnosticul clinic sau pentru a stabili alte cauze posibile (de exemplu, stabilirea unor tumori cerebrale, etc.);

investigările biogenetice pentru identificarea factorilor de ereditate;

interpretarea neurofiziopatologică pentru a explora cauzalitatea manifestărilor agresive cu răsunet antisocial, legat de condiţiile biopsihologice, care le exacerbează sau le declanşează;

cercetarea sociologică urmărind, pe de o parte, reconstituirea personalităţii delincventului, iar pe de altă parte, posibilităţile de reinserţie socială;

rezultatul expertizei medico-legale şi psihiatrice, care prin examenul psihiatric şi psihologic permite stabilirea prezenţei sau absenţei diminuării discernământului pentru persoana în cauză.

„Asociaţia Internaţională a Criminaliştilor” (1897) propune următoarea tipologie:

criminalul ocazional;

criminalul cu o capacitate redusă de adaptare la legile sociale, dar care se poate redresa prin pedepse;

criminalul a cărui adaptare la societate nu este scontată, speranţa de recuperare fiind pierdută.

Denis Szabo propune următoarea clasificare:

periculoşi (înrădăcinare criminală, disocialitate, egocentrism exagerat);

marginali (cu deficienţe psihologice uşor de remediat);

imaturi (care s-au identificat cu o schemă de comportament deviant şi criminal);

cu structură nevrotică (nu acceptă rolurile sociale, inegali în timp, explozivi).

Yablonski (1990) realizează o clasificare, ţinând cont de modul în care personalitatea infractorului afectează comportamentul deviant şi vorbeşte despre:

criminali socializaţi;

criminali neurotici;

criminali psihotici;

criminali sociopaţi.

V. Dragomirescu (1976) stabileşte o tipologie a personalităţii, plecând de la nosologia psihiatrică:

personalitatea matură (sau imatură);

personalitatea nevrotică;

personalitatea psihopatică (dizarmonică);

personalitatea psihotică;

personalitatea demenţială.

Caracteristici ale personalităţii delincvente

In 1947, L.Szondi, realizează un profil pulsional al criminalului. Autorul stabileşte, în urma examinării a peste 300 criminali, un „sindrom al criminalului”, care se subîmparte în:

a) sindromul criminalului pasional;

e-, p- (+-), m-

b) sindromul criminalului nemernic (decăzut).

e-, k- (+-), m-

Susane Deri stabileşte următorul profil pusional al criminalului (1949):

e-, s+, m-

Tulburarea personalităţii de tip dissocial (cod F 60.2) are drept termeni sinonimi: personalitate amorală, personalitate sociopată, personalitate antisocială, sociopatie. Această tulburare prezintă următoarele caracteristici:

sfidarea şi violarea normelor, regulilor şi obligaţiilor sociale;

conduită insensibilă, arogantă şi sfidătoare;

lipsă de regret, de remuşcare, de autoculpabilizare, referitoare la caracterul reprobabil al actelor sale;

disponibilitatea de reiterare a actelor indezirabile sau infracţionale;

iritabilitate, impulsivitate, manifestări clastice de agresivitate;

ignorarea expectaţiilor negative a actelor sale;

incapacitatea de a învăţa din experienţele sale negative;

incapacitatea de a menţine relaţii autentice şi durabile;

siguranţă de sine, aroganţă, dispreţ pentru muncă;

zone cenuşii, neclare în antecedentele sale personale;

tulburarea pare a fi asociată cu: mediul urban, status socioeconomic precar;

prevalenţa este aproximativ estimată la

15-16% din populaţia spitalelor de psihiatrie;

70-75% în mediul penitenciar;

rata pe sexe este net superioară bărbaţilor, raportul B : F fiind de 3:1;

evoluţia este continuă, până spre jumătatea deceniului patru al existenţei, după care se constată o ameliorare progresivă a comportamentului antisocial;

tulburarea cunoaşte o agregare familială, fiind mai frecventă la rudele biologice de gradul I ale celor cu tulburări antisociale

J.Pinatel (1971) numeşte „nucleul personalităţii criminale” şi care înglobează patru elemente:

egocentrismul, constând în orientarea „instinctuală” a individului şi refuzul gândirii după normele sociale;

labilitatea, care se concretizează prin absenţa inhibiţiei, imprevizibilitatea comportamentului; fluctuaţia emotivităţii;

agresivitatea, apare ca o consecinţă a necesităţilor artificial create de societate care produc multiplicarea frustraţiilor biologice: autoagresivitate şi heteroagresivitate

indiferenţa afectivă, presupune absenţa emoţiilor, a înclinaţiilor altruiste şi simpatetice; este sinonimă cu insensibilitatea morală.

T.Butoi (2001) stabileşte următoarele caracteristici ale delincvenţilor:

1. Instabilitatea emotiv-acţională se caracterizează prin stări discontinue, salturi nemotivate de la o extremă la alta.

2. Inadaptarea socială are drept cauză a insuficientei maturizări sociale carenţele educative şi socio-afective.

3. Sensibilitatea deosebită.

4. Duplicitatea comportamentului

5. Imaturitatea intelectuală constă în incapacitatea infractorului de a prevedea pe termen lung consecinţele acţiunii sale antisociale.

6. Imaturitatea afectivă determină o rigiditate afectivă, infractorul se află sub primatul principiului plăcerii, lipsa unei atitudini consecvente, labilitate afectivă.

7. Frustrarea este resimţită în plan afectiv-cognitiv ca o tensiune care afectează activitatea individului.

8. Complexul de inferioritate ar fi una dintre componentele personalităţii infractorului, care ar genera acte antisociale, ca urmare a unei nevoi de compensare sau supracompensare a acestuia.