36. Capacitatea de folosintă a persoanei fizice. Definitie. Caractere juridice Ţinând seama de legislaţia civilă în vigoare - îndeosebi Decretul nr. 31/1954 şi

Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice ale omului, ratificat prin Decretul nr. 212/1974 - considerăm că, în definiţia capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este obligatorie reţinerea a trei elemente esenţiale:- capacitatea de folosinţă a persoanei fizice este o parte a capacităţii civile a omului^; -- ea constă în aptitudinea omului de a avea drepturi şi obligaţii;- aceste drepturi şi obligaţii sunt civile, iar nu drepturi şi obligaţii în general, ceea ce rezultă din art. 1 şi 2 din Decretul nr. 31/1954, care recunosc persoanei fizice şi persoanei juridice drepturile subiective civile, iar nu orice drepturi.Pe aceste premise, definim capacitatea de folosinţă a persoanei fizice ca fiind acea parte a capacităţii civile care constă în aptitudinea omului de a avea drepturi şi obligaţii civile.Constând în aptitudinea omului de a fi titular, purtător de drepturi şi obligaţii civile, capacitatea de folosinţă exprimă însăşi esenţa calităţii omului de a fi subiect individual de drept civil'.Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice înfăţişează următoarele caractere juridice:- legalitate;- generalitate;- inalienabilitate;- intangibilitate;- egalitate şi- universalitate.

37. Începutul capacitătii de folosintă a persoanei fizice. Precizati regula si exceptia

Regula dobândirii de la data naşteriiInceputul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice - ca regulă - este stabilit de art.

7 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954 astfel: "Capacitatea de folosinţă începe de la naşterea persoanei... "Prin urmare, ca regulă, data naşterii este începutul capacităţii de folosinţăa persoanei fizice.

Această dată se dovedeşte, în cele mai multe cazuri, cu actul de stare civilă care este "certificatul de naştere", eliberat în condiţiile legii, care are o rubrică specială consacrată acestui aspect: data naşterii (an, lună, zi), indiferent că înregistrarea naşterii este "în termen" ori "tardivă".

Potrivit art. 7 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954: "Drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţiune, însă numai dacă el se naşte viu " - s.n.

Cu privire la capacitatea succesorală a persoanei fizice, art. 654 C.civ. prevede: "Pentru a succede trebuie neapărat ca persoana ce succede să existe în momentul deschiderii succesiunii.Copilul conceput se consideră că există. Copilul născut mort este considerat că nu există" - s.n

Dispoziţiile de mai sus, privind recunoaşterea capacităţii de folosinţă în favoarea copilului conceput, trebuie coroborate cu prevederile art. 61 C.fam., care reglementează

"timpul legal al concepţiunii", astfel: "timpul cuprins între a treisuta şi a sutaoptzecea zi dinaintea naşterii copilului este timpul legal al concepţiunii. El se socoteşte de la zi la zi" - s.n.

Excepţia.dobândirii capacităţii de folosinţă de la concepţiune era cunoscută şi în dreptul roman, fiind exprimată în adagiul infans conceptus pro nato habetur quoties de commodis ejus agitur (copilul conceput se socoteşte născut atunci când e. vorba de drepturile sale). -

Excepţia pe care o avem aici în vedere se mai numeşte, în doctrină, şi capacitatea de folosinţă anticipată.

Pentru ca excepţia să-şi găsească aplicare, este nevoie să fie întrunite, cumulativ, două condiţii, şi anume:

- să fie vorba de drepturile copilului (iar nu de obligaţii pentru acesta);- copilul să se nască viu; legea noastră nu pretinde ca copilul să fie şi viabil. Unele

precizări ori sublinieri în legătură cu aceste condiţii sunt necesare.Prima condiţie - să fie vorba de drepturi în favoarea copilului - decurge din însăşi

natura excepţiei, de a fi o măsură de favoare pentru copilul conceput, dar nenăscut încă. Dacă în timpul sarcinii mamei, soţul acesteia decedează, în lipsa prevederii.care ia în considerare, ca subiect de drept, şi pe copilul nenăscut dar conceput, acesta ar fi trebuit să fie exclus de la moştenirea tatălui său, ceea ce ar crea o gravă injustiţie"1'.

In legătură cu a doua condiţie - copilul să se nască viu - este de reţinut că legea română în vigoare nu cere, ca alte legislaţii, şi condiţia viabilităţii.

Pentru a fi considerat născut viu, este necesar şi suficient ca copilul să fi respirat măcar o dată (ceea ce se dovedeşte prin prezenţa aerului în plămâni, prin proba numită a docimaziei). Chiar atunci când a murit imediat după naştere, copilului i se întocmesc două acte de stare civilă: actul de naştere şi actul de deces2'.

Această a doua condiţie trebuie înţeleasă şi în sensul că un copil născut mort este considerat că nu a dobândit capacitatea de folosinţă anticipată; această împrejurare are semnificaţia unei condiţii rezolutorii. Prin urmare, pe când capacitatea de folosinţă anticipată este condiţionată, cea dobândită potrivit regulii - de la naştere - este pură şi simplă, neafectată de modalitatea condiţiei.

38. Timpul legal al conceptiunii REGLEMENTAREA TIMPULUI LEGAL AL CONCEPŢIUNII DE CĂTRE ART. 61 C. FAMILIEI

Dispoziţiile de mai sus, privind recunoaşterea capacităţii de folosinţă în favoarea copilului conceput, trebuie coroborate cu prevederile art. 61 C.fam., care reglementează "timpul legal al concepţiunii", astfel: "timpul cuprins între a treisuta şi a sutaoptzecea zi dinaintea naşterii copilului este timpul legal al concepţiunii. El se socoteşte de la zi la zi"1' - s.n.

39. Continutul capacitătii de folosintă a persoanei fizice Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este exprimat, sintetic, atât în

definiţia dată, cât şi în acest caracter pe care l-am numit "generalitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice".

Intr-adevăr, conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice: constă tocmai în aptitudinea omului de a avea toate drepturile şi obligaţiile civile.\;\

După cum se poate observa, acest conţinut se obţine din reunirea a două laturi: latura activă - aptitudinea omului de a avea drepturi subiective civile.- şi latura pasivă - aptitudinea persoanei fizice de a aVea obligaţii civile.Acest conţinut al capacităţii de folosinţă a persoanei fizice îl întâlnim în toate cazurile, cu excepţia capacităţii de folosinţă anticipată (art. 7 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954), în care caz este cuprinsă doar aptitudinea de a dobândi, drepturi subiective civile, iar nu şi obligaţii.

In stabilirea conţinutului capacităţii de folosinţă a persoanei fizice trebuie să se ţină seama de anumite reguli sau principii, pe care le sistematizăm după cum urmează:1) conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice se stabileşte prin raportarea la sistemul legislativ al unui stat, în vigoare la un moment dat; în "sistemul legislativ" amintit se includ nu numai reglementările naţionale, interne, ci şi reglementările internaţionale (Pacte, Convenţii internaţionale privind drepturile civile ale omului) adoptate de un anumit stat; 2) întinderea reală a conţinutului capacităţii de folosinţă a persoanei fizice se determină numai prin luarea în considerare a îngrădirilor acestei capacităţi, astfel cum acestea sunt stabilite de legislaţia unui stat, la un moment dat;3) pentru stabilirea conţinutului capacităţii de folosinţă a persoanei fizice trebuie avute în vedere nu numai izvoarele specifice ale dreptului civil, ci şi actele normative care sunt izvoare specifice pentru alte ramuri de drept, în măsura în care se referă la elemente ale conţinutului acestei capacităţi (ex.: Codul penal, Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990), această regulă de determinare a conţinutului capacităţii de folosinţă a persoanei fizice trebuie luată în seamă mai ales în stabilirea corectă şi completă a îngrădirilor acestei capacităţi;4) stabilirea conţinutului capacităţii de folosinţă a persoanei fizice se face cu luarea în considerare numai a aptitudinii omului de afi titular de drepturi şi obligaţii civile, iar nu şi de altă natură, aparţinând altor ramuri de drept (precum dreptul constituţional, administrativ, muncii şi protecţiei sociale, comerciale, familiei etc);

In concluzie, putem spune că cele patru reguli de determinare a conţinutului capacităţii de folosinţă a persoanei fizice se pot exprima în două propoziţii:1 - conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este dat de aptitudinea omului de a avea toate drepturile şi obligaţiile civile;2 - în acest conţinut nu intră drepturile interzise prin îngrădirile capacităţii de folosinţă şi cele aparţinând altor ramuri de drept.

In prezentarea sistematizată a conţinutului capacităţii de folosinţă a persoanei fizice se poate apela la anumite criterii. Din acestea, două sunt mai semnificative, şi anume:- criteriul naturii drepturilor civile: patrimoniale şi nepatrimoniale;- criteriul sursei lor legislative, adică cel al actului normativ care 'e consacră; acest criteriu poate fi disjuns în: consacrarea internă (naţională) şi consacrarea internaţională (pacte, convenţii) a drepturilor civile şi a obligaţiilor civile.

40. Declararea judecătorească a mortii a. Sediul materiei

Declararea judecătorească a morţii - precedată sau nu de declararea dispariţiei - este reglementată atât prin norme de drept substanţial ori materia! -art. 16-21 din Decretul nr. 31/1954 -, cât şi prin norme de drept procesual -art. 36-43 din Decretul nr. 32/1954.b. Noţiune

Expresia "declararea judecătorească a morţii" este folosită în două sensuri.într-un prim înţeles, expresia desemnează instituţia juridică având această denumire şi cuprinde ansamblul normelor menţionate mai sus ("sediul materiei").în cel de al doilea sens, expresia indică mijlocul juridic de stabilire a încetării capacităţii de folosinţă, când nu-i posibilă constatarea morţii fizice, direct.c. Justificare

In esenţă, instituţia declarării judecătoreşti a morţii este justificată de nevoia, social-juridică, a clarificării situaţiei persoanei dispărute, despre care nu se mai ştie dacă este sau nu în viaţă.într-o asemenea clarificare este interesată societatea însăşi, dar sunt interesate şi persoanele cu care cel dispărut se află în raporturi de familie, precum şi în raporturi civile (creditorii, moştenitorii).Ieşirea din starea de incertitudine ce planează asupra dispărutului presupune declanşarea mecanismului juridic al declarării judecătoreşti a morţii.d. Feluri

In stabilirea felurilor declarării judecătoreşti a morţii trebuie pornit de la prevederile art. 16 din Decretul nr. 31/1954: "Cel care lipseşte de la domiciliul său poate fi declarat dispărut prin hotărâre judecătorească, putându-se institui curatela, dacă a trecut un an de la data ultimelor ştiri din care rezultă că era în viaţă.

Cel astfel declarat dispărut poate fi declarat mort, de asemenea prin hotărâre judecătorească, dacă de la data ultimelor ştiri din care rezultă că era în viaţă au trecut patru ani. Declararea morţii nu poate fi însă hotărâtă mai înainte de împlinirea unui termen de şase luni de la data afişărilor extrasului de pe hotărârea prin care s-a declarat dispariţia.

Cel dispărut în cursul unor fapte de război, într-un accident de cale ferată, într-un naufragiu sau într-o altă împrejurare asemănătoare care îndreptăţeşte a se presupune decesul, poate fi declarat mort, fără a se mai declara în prealabil dispariţia sa, dacă a trecut cel puţin un an de la data împrejurării în care a avut loc dispariţia".

Din conţinutul acestui articol deducem existenţa a două feluri de situaţii în care intervine declararea judecătorească a morţii, şi anume:- declararea judecătorească a morţii precedată de declararea judecătorească a dispariţiei; aceasta este situaţia-regulă;- declararea judecătorească a morţii neprecedată de declararea dispariţiei, în cazuri excepţionale; aceasta este situatia-excepfie,

41. Situatia comorientilor si codecedatilor Articolul 21 din Decretul nr. 31/1954 reglementează situaţia juridică a comorienţilor,

adică a persoanelor care au murit în aceeaşi împrejurare, fără a se putea stabili că una a supravieţuit alteia, situaţie care prezintă interes în special în materie succesorală,

deoarece, potrivit art. 654 alin. (1) C. civ., are capacitate succesorală (poate veni la moştenire) numai cel care există (este în viaţă) în momentul deschiderii succesiunii.

In cazul în care mai multe persoane au murit în aceeaşi împrejurare, fără să se poată stabili dacă una a supravieţuit alteia, ele sunt socotite că au murit deodată.

Prezumţia morţii concomitente instituite de art. 21 din Decretul nr. 31/1954 îşi găseşte aplicare atât în cazul în care moartea persoanelor respective a fost constatată în mod direct, cât şi în cazul când ar fi vorba de declararea morţii pe cale judecătorească.

Legea nu acoperă şi situaţia persoanelor care au murit în împrejurări diferite, dar produse în acelaşi timp, fără a se putea stabili care dintre ele a murit mai înainte (situaţia codecedaţilor). Se admite că şi în această situaţie se aplică, pentru identitate de raţiune, regula înscrisă în art. 21 din Decretul nr. 31/1954 deci urmează a se considera că persoanele în cauză au murit deodată.

42. Capacitatea de exercitiu a persoanei fizice. Notiune. Caractere juridice Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice se bucură atât de o definiţie legală -

conţinută în art, 5 alin. 3 din Decretul nr. 31/1954 - cât şi de definiţii date în literatura de specialitate.Potrivit art. 5 alin. 3: "Capacitatea de exerciţiu este capacitatea persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii, săvârşind acte juridice" (s.n.).

Definiţia capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice nu trebuie să omită aspecte esenţiale, precum: 1) corelaţia capacităţii de exerciţiu cu noţiunea de gen, "capacitatea civilă" a omului; 2) capacitatea de exerciţiu presupune încheierea de acte juridice civile, iar nu a oricăror acte juridice (din alte ramuri de drept); 3) încheierea de acte juridice civile trebuie să se refere nu numai la exercitarea de drepturi şi asumarea de obligaţii civile, ci şi la dobândirea de drepturi subiective civile şi executarea obligaţiilor civile.

Pe aceste premise, vom defini capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice ca acea parte a-capacităţii civile a omului care constă în aptitudinea acestuia de a dobândi şi exercita drepturi civile şi de a-şi asuma şi executa obligaţii civile prin încheierea de acte juridice civile.

Caractere juridice ale capacitatii de exercitiu a persoanei fizice:- legalitatea;- generalitatea;- inalienabilitatea;- intangibilitatea;- egalitatea.

Legalitatea capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice înseamnă că instituirea, stabilirea conţinutului precum şi încetarea sunt de domeniul exclusiv al legii, aceste aspecte nefiind de domeniul voinţei individuale.

Generalitatea capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice se referă la conţinutul acesteia şi constă în aptitudinea omului de a dobândi şi exercita drepturile civile şi de a-şi asuma şi executa obligaţiile civile prin încheierea oricăror acte juridice civile, cu excepţia celor oprite prin lege.Gradul de generalitate diferă, după cum e vorba de capacitatea de exerciţiu deplină ori de capacitatea de exerciţiu restrânsă (după cum vom arăta în secţiunile următoare).

Inalienabilitatea capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice este consacrată, expres, în art. 6 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 astfel: "Nimeni nu poate renunţa nici în tot şi nici în parte... la capacitatea de exerciţiu".

Deci, nu e admisibilă renunţarea la capacitatea de exerciţiu, după cum această capacitate nu poate forma obiectul unei înstrăinări sau cesiuni.

Intangibilitatea capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice este stabilită în acelaşi art 6 alin. 1 (ca şi Intangibilitatea capacităţii de folosinţă) în termenii următori: "Nimeni nu poate fi... lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi condiţiile stabilite de lege" (s.n.).

Egalitatea capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice este stabilită, în comun, cu egalitatea capacităţii de folosinţă - indiferent de rasă, sex, naţionalitate, religie, opinie politică, ori altă opinie sau altă împrejurare -, de art. 4 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954, de Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice ale omului sau de Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

43. Lipsa capacitătii de exercitiu a persoanei fizice PREVEDERILE art. 11 alin. 1 DIN DECRETUL nr. 31/1954Potrivit textului: "Nu au capacitate de exerciţiu:a) minorul care nu împlinit vârsta de paisprezece ani;b) persoana pusă sub interdicţie" (s.n.).

De reţinut că această enumerare este limitativă. Prin urmare, nu există, potrivit dreptului civil român, şi alte persoane fizice lipsite de capacitatea de exerciţiu.

Mai precizăm că, în materie testamentară, limita este de 16 ani, iar nu de 14 ani, deoarece art. 806 C.civ. dispune: "Minorul mai mic de 16 ani nu poate dispune nici într-un fel..."

In materie contractuală civilă, lipsa capacităţii de exerciţiu este consacrată ' şi de pct. 1 şi 2 ale art. 950 C.civ.: "Necapabili de a contracta, sunt: 1. Minorii;2. Interzişii".

PREVEDERILE ART. 11 ALIN,. 2 DIN DECRETUL NR. 31/1954Potrivit textului: "Pentru cei ce nu au capacitate de exerciţiu actele juridice se fac

de reprezentanţii lor legali".Art. 11 alin. 2 trebuie coroborat cu:

- art. 105 alin. 1 C.fam.: "Părinţii au dreptul şi îndatorirea de a administra bunurile copilului lor minor şi de a-l reprezenta în actele civile, până la data la care el împlineşte vârsta de paisprezece ani" - s.n.;- art. 124 alin. 1 C.fam.: "Tutorele are obligaţia de a administra bunurile minorului şi de a-l reprezenta în actele civile, însă numai până la data când acesta împlineşte vârsta de paisprezece ani" - s.n.;- art. 147 C.fam.: "Regulile privitoare la tutela minorului care nu a împlinit vârsta de paisprezece ani se aplică şi în cazul tutelei celui pus sub interdicţie, în măsura în care legea nu dispune altfel" - s.n.; deci, interzisul judecătoresc este reprezentat de tutore.

După cum vom arăta în capitolul următor, în anumite cazuri, reprezentarea legală este realizată de curatorul celui lipsit de capacitatea de exerciţiu.

Acte juridice civile permise celui lipsit de capacitate de exerciţiu.

Cu toate că legea civilă nu prevede expres,'asemenea acte - permise celui lipsit de capacitatea de exerciţiu -, totuşi, doctrina şi jurisprudenţa admit, constant, soluţia valabilităţii actelor încheiate de o asemenea persoană, dacă e vorba despre:- acte de conservare, care prin definiţie, nu pot fi vătămătoare, indiferent cine Ie face (majorul, minorul ori interzisul); asemenea acte sunt: somaţia, punerea peceţilor, înscrierea unui privilegiu sau a unei ipoteci în registrul de publicitate, întreruperea unei prescripţii (prin cererea de chemare în judecată, nu şi prin recunoaştere);- acte mărunte, care se încheie zilnic, pentru nevoile obişnuite ale traiului (cumpărare de rechizite şcolare, dulciuri şi altele asemenea).

Incetarea stării juridice a lipsei capacităţii de exerciţiuPentru minor, lipsa capacităţii de exerciţiu încetează fie prin împlinirea vârstei de

14 ani (când dobândeşte capacitatea de exerciţiu restrânsă), fie prin moarte.Pentru interzisul judecătoresc, lipsa capacităţii sale de exerciţiu încetează fie prin

ridicarea interdicţiei, fie prin moarte.

44. Capacitatea de exercitiu restrânsă a persoanei fizice Textul, de principiu, care reglementează capacitatea de exerciţiu restrânsă este cel

al art. 9 din Decretul nr. 31/1954: "Minorul care a împlinit vârsta de paisprezece ani are capacitatea de exerciţiu restrânsă.

Actele juridice ale minorului cu capacitate restrânsă se încheie de către acesta cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau a tutorelui" (s.n.).

Capacitatea de exerciţiu restrânsă este aptitudinea minorului de 14-18 ani de a dobândi şi exercita drepturi civile şi de a-şi asuma şi executa obligaţii civile prin încheierea, personal, a anumitor acte juridice civile.

Prin urmare, caracteristicile definitorii ale capacităţii de exerciţiu restrânse sunt următoarele:- aparţine numai minorilor cuprinşi între 14 şi 18 ani;- constă în aptitudinea unui astfel de minor de a-şi exercita drepturile civile şi a-şi asuma obligaţii civile prin încheierea,personal, a unor acte juridice civile;- realizarea ei presupune încheierea, personal, numai a anumitor acte juridice civile (după cum vom arăta într-un alt paragraf § 3).

MOD DE DOBÂNDIRE: ÎMPLINIREA VÂRSTEI DE 14 ANITrebuie precizat ca pentru a funcţiona regula dobândirii capacităţii de exerciţiu

restrânse la împlinirea vârstei de 14 ani, este necesar ca până la această vârstă minorul să nu fi fost pus sub interdicţie judecătorească''. Dacă minorul a fost pus sub interdicţie, iar aceasta se ridică în intervalul 14-18 ani, capacitatea de exerciţiu restrânsă va începe pe data ridicării interdicţiei.

Conţinutul capacităţii de exerciţiu restrânse se plasează între aceste două extreme. De aici consecinţele următoare:- nu vor intra în specificul conţinutului capacităţii de exerciţiu restrânse acele acte juridice civile care se încheie, valabil, de minorul sub 14 ani, acte care, a fortiori, pot fi încheiate de minorul care a împlinit 14 ani;- nu intră în conţinutul acestei capacităţi nici actele care sunt; interzise, cu desăvârşire, minorului între 14-18 ani, dar pe care le poate încheia, valabil, majorul,.,

In acelaşi timp, specificul conţinutul capacităţii de exerciţiu restrânse-nu poate face abstracţie de două însuşiri de bază ale acestei capacităţi: l),ea înseamnă posibilitatea

încheierii de acte juridice personal de către minorii.de 14-18 ani; 2) deşi încheie personal actele sale juridice civile, minorul de 14-18 ani are nevoie de anumite încuviinţări prealabile.

Pentru determinarea conţinutului capacităţii de exerciţiu restrânse apare ca utilă clasificarea actelor juridice civile prin raportarea lor la minorul de 14-18 ani. O asemenea clasificare cuprinde următoarele categorii;-acte juridice civile pe care minorul de 14-18 ani le încheie valabil, personal şi singur, fără vreo încuviinţare prealabilă (acte de conservare, acte marunte, depozitul special la CEC etc.);- acte juridice civile pe care le încheie personal, dar cu încuviinţarea prealabilă, fie numai a ocrotitorului legal, fie cu încuviinţare dublă: a ocrotitorului legal şi a autorităţii tutelare;- acte juridice civile interzise minorului (pe care nu le poate încheia chiar dacă ar exista încuviinţare): donatii, garantarea unor obligatii)

Capacitatea de exerciţiu restrânsă încetează în următoarele cazuri:- la împlinirea vârstei de 18 ani, când se dobândeşte deplina capacitate de exerciţiu;- dacă femeia se căsătoreşte înainte de 18 ani (de la 16 ani, iar în anumite condiţii, chiar de la 15 ani), când, de asemenea, ea dobândeşte deplina capacitate de exerciţiu;

•- dacă minorul este pus sub interdicţie judecătorească (ceea ce îl face să devină lipsit de capacitate de exerciţiu, total);- prin moarte (când încetează şi capacitatea de folosinţă).

45. Capacitatea de exercitiu deplină a persoanei fizice Deplina capacitate de exerciţiu a persoanei fizice poate fi definită ca aptitudinea

omului de a dobândi şi exercita drepturile civile şi de a-şi asuma şi executa obligaţiile civile prin încheierea - personal şi singur - a tuturor actelor juridice civile.

Din definiţie rezultă că însuşirea capacităţii de exerciţiu de a fi deplină rezidă în trei caracteristici: a) actele juridice civile se încheie personal (iar nu prin reprezentant legal; ca în cazul lipsei capacităţii de exerciţiu); desigur, chiar în cazul în care omul cu deplină capacitate de exerciţiu încheie actul juridic civil prin reprezentare, aceasta este o reprezentare convenţională izvorâtă din contractul de mandat, pe care-l încheie personal; b) actele juridice civile se încheie singur (fara vreo incuviintare prealabila); c) persoana cu capacitate deplina de exercitiu poate incheia toate actele juridice civile (fara a-i fi interzise unele acte, cum e cazul minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă);

Data la care se dobândeşte deplina capacitate de exerciţiu este stabilită de art. 8 din Decretul nr. 31/1954 în termenii următori: "Capacitatea deplină de exerciţiu începe de la data când persoana devine majoră.

Persoana devine majoră la împlinirea vârstei de optsprezece ani.Minorul care se căsătoreşte dobândeşte, prin aceasta, capacitatea deplină de

exerciţiu" (s.n.).Conţinutul capacităţii de exerciţiu depline:

- caracterul juridic numit "generalitatea capacităţii de exerciţiu" evocă tocmai acest aspect: aptitudinea generală şi abstractă a persoanei fizice de a încheia toate actele juridice prin care dobândeşte ori exercită drepturi subiective ' sau îşi asumă ori execută obligaţiile civile;

- definiţia capacităţii de exerciţiu depline a persoanei fizice exprimă, sintetic, tocmai conţinutul ei: aptitudinea omului de a încheia, personal şi singur, orice act juridic civil, prin care dobândeşte ori exercită un drept subiectiv civil sau îşi asumă ori execută o obligaţie civilă.

Cazuri de incetare a capacitatii de exercitiu depline:- o dată cu încetarea capacităţii de folosinţă (adică prin moarte); . - prin punerea sub interdicţie judecătorească;- prin anularea (desfiinţarea) căsătoriei, înainte ca femeia să fi împlinit 18ani;-în cazul căsătoriei putative, dacă femeia a fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei, iar hotărârea de anulare rămâne irevocabilă înainte ca ea să fi împlinit 18 ani; înţelegerea acestui caz presupune menţionarea dispoziţiei.

46. Ocrotirea părintească Definiţie: prin ocrotirea părintească se înţelege mijlocul juridic de ocrotire a

minorului în care drepturile şi îndatoririle cu privire la persoana şi bunurile minorului se exercită, respectiv se îndeplinesc de către părinţii săi.

De menţionat că, sub aspect juridic, noţiunea de "părinţi" cuprinde atât pe părinţii fireşti (de sânge), cât şi pe părinţii adoptatori..

Ca natură juridică, ocrotirea părintească este o instituţie juridică de natură complexă, în sensul că ea aparţine dreptului familiei, mai ales în ceea ce priveşte persoana minorului, dar aparţine şi dreptului civil, îndeosebi cu privire la bunurile minorului, după cum aparţine şi altor ramuri de drept, precum dreptui procesual civil, dreptul muncii şi securităţii sociale etc.

Principiile ocrotirii părinteşti:- drepturile părinteşti trebuie exercitate în interesul copilului (art. 4 alin. 1 şi art. 97 alin. 2 C.fam.);- părinţii au aceleaşi drepturi şi obligaţii faţă de copiii lor minori (art. 1 alin. 3 şi art. 97 alin. 1 - prima parte, C.fam.); - părinţii au aceleaşi drepturi şi obligaţii faţă de copiii lor minori indiferent că sunt din căsătorie, din afara căsătoriei ori din adopţie (art. 63 şi 97 alin. 1 -partea a doua - din C.fam. şi art. 44 (3) din Constituţie);- părintele nu are nici un drept asupra bunurilor copilului şi nici copilului asupra bunurilor părintelui, în afară de dreptul la moştenire şi la întreţinere (art. 106 C.fam.); acest principiu este numit şi principiul independenţei patrimoniale;-exercitarea ocrotirii părinteşti se realizează sub controlul societăţii, îndeosebi al statului (art. 108 C.fam.).

MODALITĂŢI DE EXERCITARERegula este cea a exercitării ocrotirii părinteşti de către ambii părinţi.în acest sens, art. 98 alin. 1 C.fam. prevede: "Măsurile privitoare la persoana şi bunurile copiilor se iau de către părinţi, de comun acord" - s.n.Excepţia o constituie, exercitarea ocrotirii părinteşti de către unul din părinţi.Referindu-se la aceasta, art. 98 alin. 2 C.fam., dispune că: "Dacă unul din părinţi este mort, decăzut din drepturile părinteşti, pus sub interdicţie sau, din orice împrejurare, se află în neputinţa de a-şi manifesta voinţa, celălalt părinte exercită singur drepturile părinteşti" - s.n.

Anumite particularităţi ale exercitării ocrotirii părinteşti există în caz de divorţ, încredinţare a copilului unei terţe persoane, încredinţare a copilului unei instituţii de ocrotire.

Ocrotirea părintească are, în conţinutul ei, două laturi: personală şi patrimonială.Latura personală priveşte ocrotirea persoanei copilului.Latura patrimonială se referă la: a) administrarea bunurilor şi reprezentarea

minorului sub 14 ani în actele juridice civile; b) încuviinţarea actelor juridice civile ale minorului de 14 ani.

Pentru neexercitarea ori exercitarea necorespunzătoare a drepturilor părinteşti şi pentru neîndeplinirea ori îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririlor părinteşti, părinţii răspund potrivit legii.

Răspunderea părinţilor priveşte ambele laturi ale ocrotirii (personală şi patrimonială).

In funcţie de consecinţele faptei lor negative, răspunderea părinţilor poate îmbrăca forma răspunderii penale, contravenţionale, de dreptul familiei sau civilă.

47. Tutela minorului Prin tutela minorului se înţelege mijlocul juridic de ocrotire a minorului lipsit de

ocrotirea părintească.Sub aspect terminologic, semnalăm că expresia "tutela minorului" este folosită cu

două înţelesuri: a) de mijloc juridic de ocrotire (sensul din "definiţie"); b) instituţie juridică, adică totalitate de norme care o alcătuiesc; ca natură, această instituţie are caracter mixt, în sensul că este atât de drept civil, cât şi de dreptul familiei'.

Caractere juridiceDacă pentru minorul lipsit de ocrotire părintească, tutela se înfăţişează ea mijloc

de ocrotire, pentru tutore ea se prezintă câ o sarcină. Prin urmare, e vorba de caracterele juridice ale sarcinii tutorelui.

Sintetic, tutela minorului are următoarele caractere:- legalitate, în sensul că: instituirea tutelei, cazurile de deschidere, procedura de numire a tutorelui, conţinutul ocrotirii prin tutelă şi încetarea tutelei minorului sunt stabiîite de lege, prin norme imperative;- obligativitate; acest caracter este conţinut în art. 118 C.fam., care dispune: "Cel numit tutore nu poate refuza această sarcină"; existenţa unor cazuri în care sarcina tutelei poate fi refuzată, prevăzute de art. 118 alin. 2, reprezintă excepţia, care confirmă regula, principiul;- gratuitatea; consacrând acest caracter, art. 121 alin. 1 C.fam. prevede că "Tutela este o sarcină gratuită"; gratuitatea tutelei este de natura, iar nu de esenţa ei.- personalitatea; acesta înseamnă că tutela este strict personală, fiind instituită în considerarea persoanei tutorelui, adică este intuitu personae; în consecinţă, ea trebuie exercitată personal de către tutore, iar nu prin altcineva.

Tutela minorului este cârmuită de următoarele principii:- tutela se exercită exclusiv în interesul minorului; în acest sens, art. 114 C.fam. prevede: "Tutela se exercită numai în interesul minorului";- autonomia patrimonială; art. 125 C.fam. "trimite" la art. 106 care, după cum se ştie, conţine principiul independenţei patrimoniale dintre minor şi părinte; deci: nici minorul

nu are vreun drept asupra bunului tutorelui, după cum nici tutorele nu are vreun drept asupra bunurilor minorului;- tutela se exercită sub un permanent control; în acest sens, art. 136 C.fam. prevede că "Autoritatea tutelară va exercita un control efectiv şi continuu asupra modului în care tutorele îşi îndeplineşte îndatoririle sale cu privire la persoana şi bunurile minorului, dispoziţiile art. 108 alin. 2 fiind aplicabile".