Planul Lucrării

Introducere

I. Vremea Judecătorilor

II. Judecătorii şi naţiunile asupritoare

Concluzii

Bibliografie

Introducere

Cartea Judecătorilor face parte din scrierile istorice ale Vechiului

Testament şi este continuarea cărţii lui Iosua Navi; aşa a fost considerată de la

început şi aşa a fost rânduită şi consacrată – nu numai de tradiţia iudaică, dar şi

de cea creştină – în canonul biblic.

Cu toate acestea, citirea ei în prelungirea celei precedente e de natură să

provoace nedumeriri. Evenimente care acolo se declară consumate (cuceriri de

cetăţi şi teritorii, distribuirea pământului) apar aici ca tot atâtea începuturi.

Explicaţia constă în aceea că dacă Iosua a ocupat Canaanul după un plan unitar,

bine pus la punct, şi printr-o campanie-fulger, desfăşurată din victorie în victorie,

în perioada imediat următoare, aceea a judecătorilor, pe durata a 175 de ani (cca

1200-1025 î. H.) a avut loc consolidarea înstăpânirii, printr-un proces lent, cu

înaintări şi retrageri, cu victorii şi înfrângeri, fiecare trib descurcându-se pe cont

propriu, uneori prin compromisuri umilitoare. Pe de altă parte, „renunţând la

principiul exterminării băştinaşilor şi acceptând o coabitare mai mult sau mai

puţin paşnică, fiii lui Israel recad în idolatrie, stârnind astfel mânia Domnului

lor, Care nu o dată Se declarase un „Dumnezeu gelos“. În consecinţă, pedeapsa

divină este instrumentată prin câteva popoare sau triburi precum

Mesopotamienii, Moabiţii, Filistenii, Madianiţii, Amoniţii, care-i hărţuiesc şi-i

asupresc pe aleşii infideli. Ritmul acesta: păcat-pedeapsă-căinţă-mântuire poate

fi urmărit cu limpezime de-a lungul cărţii, el legându-se organic cu cele

asemănătoare de dinainte de judecători (epoca lui Moise) şi de după ei (epoca

regilor şi profeţilor)”1.

Aşa se face că în marile momente de criză morală, de disperare sau de

căinţă, Dumnezeu le trimite fiilor lui Israel doisprezece judecători, care însă nu 1 http://www.catehetica.ro/despre-cartea-judecatorilor-vechiul-testament-biblia, accesat la data de 28.10.2014.

au şi nu-şi exercită competenţa juridică pe care o presupune denumirea, ci pe

aceea de a guverna, îndruma, încuraja sau răzbuna poporul dintr-o anumită zonă

(e perioada în care Israel nu are o conducere unitară). Numele acestora sunt:

Otniel, Aod, Şamgar, Debora împreună cu Barac, Ghedeon împreună cu

Abimelec, Tola, Iair, Ieftae, Ibţan, Elon, Abdon şi Samson. Dintre aceştia, urme

adânci în memoria posterităţii vor lăsa Aod, Debora, Ghedeon împreună cu

Abimelec, Ieftae şi, mai ales, Samson (acesta – asociat cu numele celebrei Dalila

– devenind şi erou literar).

Istoria judecătorilor e povestită de-a lungul a paisprezece capitole (3-16).

Acestora li se adaugă cinci capitole suplimentare (17-21), foarte importante prin

aceea că reflectă mentalităţi şi moravuri israelite (şi nu numai) de dinainte de

instaurarea monarhiei. Faptele relatate aici pot cutremura conştiinţa creştinului de

azi; ele sunt specifice acelei epoci îndepărtate, dar nu e mai puţin adevărat că pot

fi identificate, sub o formă sau alta, în plină eră a omului pretins civilizat.

E posibil ca această carte – a Judecătorilor – să nu fie opera unui singur

autor, ci a câtorva, care, în mod sigur, pe lângă inspiraţia teologică a Duhului

Sfânt, au fost asistaţi de memoria colectivă a seminţiilor lui Israel, ca şi de o

seamă de texte scrise (precum Cântarea Deborei).

În ceea ce priveşte timpul scrierii, părerile sunt, ca de obicei, împărţite.

„Unii cred că textul definitiv ar fi fost redactat în vremea regelui Saul (poate

chiar de către profetul Samuel), adică între 1030 şi 1010 î. H. Dacă însă

menţiunea din 18, 30 poate fi raportată la prima deportare masivă a Israeliţilor,

ordonată de Tiglatfalasar al III-lea în anul 733 î. H., atunci opera devine mai

tânără cu aproape trei secole”2.

2 Pr. Prof. Nicolae Ciudin, Studiul Vechiului Testament. Manual pentru seminariile teologice, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2002, pp. 129-130.

Oricare ar fi autorul sau data compunerii, Cartea Judecătorilor e un

crâmpei de istorie nu numai umană, ci şi divină: luptă crâncenă în care

Dumnezeu, intrat şi implicat în istorie odată cu facerea omului, S'a angajat pentru

salvarea propriei Sale creaturi.

I. Vremea Judecatorilor

Faptele relatate în Cartea Judecătorilor sunt strâns legate de evenimentele

din vremea lui Iosua. În perioada judecătorilor au continuat să existe condiţii

similare, întrucât canaaniţii nu au fost înlăturaţi în totalitate şi ocuparea de către

Israel era incompletă. Drept urmare, războiul a continuat în măsura în care

anumite zone; sau cetăţi au fost reocupate în decursul timpului. Referinţe ca cele

din Judecători 1:1, 2:6-10 şi 20:26-28 par să indice că evenimentele din Iosua şi

Judecători sunt strâns legate cronologic sau sunt chiar simultane.

Cronologia acestei perioade este greu de stabilit. Faptul că au fost sugerate

între patruzeci şi cincizeci de metode diferite pentru evaluarea perioadei

judecătorilor denotă multitudinea problemelor întâmpinate.

Fără îndoială că Pavel are în vedere o asemenea diagramă când împarte

perioada dintre Iosua şi Samuel, incluzând cei patruzeci de ani ai lui Eli ca

judecător (Fapte 13:19). Chiar acceptând o dată timpurie pentru ocuparea

Canaanului sub conducerea lui Iosua (cea 1400 î.Cr), e imposibil să acceptăm

succesiunea cronologică a acestor ani, întrucât David a devenit rege al întregului

Israel prin anul 1000 î.Cr. în 1 Regi 6:1 se admite o perioadă de 480 de ani între

Exod şi al patrulea an al domniei lui Solomon. Chiar dacă acceptăm un minimum

de câte 20 de ani pentru Eli, Samuel şi Saul, 40 de ani pentru David, 4 ani pentru

Solomon, 40 de ani pentru rătăcirea prin pustie şi un minimum de 10 ani pentru

Iosua şi bătrâni, ar trebui să mai adăugăm 154 de ani la cei 410 ani, ajungând

astfel la un total de 564 de ani. Concluzia evidentă este că perioadele din

Judecători nu se conformează toate unei ordini cronologice3.

Garstang explică aceasta considerându-i pe Şamgar, Tola, Iair, Ibţan, Elon

şi Abdon nişte judecători locali ai căror ani sunt simultani cu alte perioade

menţionate. „Omiţându-i pe aceştia din diagrama cronologică, numărul total de

ani cuprinşi între Exod şi al patrulea an al domniei lui Solomon devine cu

aproximaţie 480. În Judecători 11:26, timpul scurs între înfrângerea amoniţilor

sub Moise şi vremea lui Iefta e dat ca fiind de 300 de ani. Scăzând anii pentru

3 Samuel J. Schultz, Călătorie prin Vechiul Testament, (trad. rom), Ed. Cartea Creştină, Oradea, 2001, p. 136.

Iosua şi bătrâni şi adăugând 20 de ani pentru Samson, perioada acordată

judecătorilor, de la Otniel până la Samson, va fi de aproximativ trei secole (cea

1360 - 1060 î.Cr.)”4.

Data târzie pentru cucerirea lui Iosua (1250 - 1225 î.Cr.), limitează

perioada acordată judecătorilor, inclusiv perioada lui Eli, Samuel şi Saul, la două

secole sau mai puţin. „Cu acest calcul, 1 Regi 6:1 şi Judecători 11:26 sunt

considerate ca adăugiri târzii şi nesigure din punct de vedere istoric. Deşi

Garnstang consideră referinţa din Regi ca o adăugire, el o datează devreme şi o

acceptă ca demnă de încredere. Această cronologie mai scurtă ar necesita în

continuare sincronizarea perioadelor de asuprire şi de pace din vremea

judecătorilor”5.

Desigur că orice schemă cronologică propusă pentru această perioadă a

judecătorilor e doar o soluţie cu titlul de sugestie. Datele scripturale sunt

insuficiente pentru fixarea unei cronologii absolute. Pare cu totul sigur faptul că

autorii cărţilor Iosua şi Judecători nu au intenţionat să dea o evaluare care să

corespundă unei cronologii complete a acestei perioade. Fidelitatea faţă de

tradiţia din 1 Regi 6:1 şi Judecători 11:26 presupune adoptarea cronologiei mai

lungi.

În vremea judecătorilor Israelul nu avea o capitală politică. Şilo, stabilit ca

centru religios în zilele lui Iosua (Iosua 18:1), a continuat să deţină acest rol până

în vremea lui Eli (1 Sam. 1:3). întrucât Israel nu avea un rege (Jud. 17:6, 18:1,

19:1 şi 21:25), nu exista un loc central în care să poată funcţiona judecătorii.

Aceştia deveneau conducători în măsura în care o cerea situaţia locală sau

naţională. Influenţa şi recunoaşterea multora era neîndoielnic limitată la

comunitatea locală sau la tribul lor. Unii dintre ei erau conducători militari care-i

4 Ibidem, p. 137.5 Nicolae Ciudin, Orientul lumii antice, Ed. Spiru Haret, Bucureşti, 2001, p. 102.

eliberau pe israeliţi de duşmanul asupritor, în timp ce alţii erau recunoscuţi ca

magistraţi cărora oamenii li se adresau pentru decizii legale şi politice. Lipsite de

guvernare centralizată şi de capitală, triburile israelite erau conduse sporadic, fără

un succesor imediat la moartea unui anumit judecător. întrucât unii judecători

activau în zone restrânse, este de asemenea rezonabil să presupunem că

perioadele multora dintre ei se suprapuneau.

Versetul de deschidere din Judecători sugerează că această carte se ocupă

de evenimentele ce au avut loc după moartea lui Iosua. „Dar relatarea din

Judecători 2:6-10 vine în sprijinul ideii că unele dintre aceste evenimente se

referă în parte la cucerirea anumitor cetăţi sub Iosua. Cucerirea Hebronului în

Judecători 1:10-15 poate fi o paralelă la relatarea din Iosua 15:14-19”6. Alte

afirmaţii reflectă schimbările ce au avut loc în decursul unei lungi perioade de

timp. Ierusalimul nu a fost cucerit în zilele lui Iosua (15:63). Conform cu

Judecători 1:8, poporul lui Iuda a dat foc oraşului, dar în versetul 21 se afirmă

clar că beniamiţii nu i-au izgonit pe iebusiţi din Ierusalim. Cetatea nu a fost

ocupată efectiv de israeliţi până în vremea lui David. Victoria lui Iuda trebuie să

fi fost numai temporară.

Cu toate că Iosua învinsese principalele forţe de opoziţie când a condus

Israelul în Canaan şi a împărţit pământul diferitelor triburi, multe teritorii au

rămas în mâinile canaaniţilor şi a altor locuitori. În cuvântul final adresat

israeliţilor, „Iosua i-a avertizat să nu se amestece şi să nu se căsătorească cu

populaţia autohtonă rămasă, îndemnându-i să alunge popoarele idolatre şi să le

ocupe ţara. Ulterior s-au mai făcut încercări de izgonire a acestor popoare, însă

relatarea arată clar că israeliţii au ascultat numai în parte”7.

6 Raymond E. Brown, Joseph A. Fitzwyer, Roland E. Murphy, Introducere şi comentariu la Sfânta Scriptură, (trad. rom.) Ed. Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuş, 2005, p. 56.7 Pr. Prof. Dr. Petru Semen, Aşteptând mântuirea, Trinitas, Iaşi, 1999, p. 89.

În timp ce unele zone au fost cucerite, anumite cetăţi bine întărite ca

Taanac şi Meghido au rămas în stăpânirea canaanită. Când Israelul era destul de

puternic el supunea aceste popoare la taxe şi muncă forţată, dar a eşuat în

misiunea lui de a le izgoni din ţară. Ca urmare, amoniţii, canaaniţii şi alţii au

rămas în ţara ce-i fusese dată lui Israel spre stăpânire şi ocupare deplină. Pare

foarte natural că în perioadele de slăbire a Israelului, aceste popoare puneau din

nou stăpânire pe cetăţile şi satele cucerite odinioară de Israel (cf. Judecători

1:34).

Ocuparea parţială a ţării a creat Israelului greutăţi permanente. Ciclul

evenimentelor se repeta mereu. Fraternizând cu locuitorii, israeliţii au participat

la adorarea lui Baal, abandonând închinarea înaintea lui Dumnezeu. „Popoarele

menţionate în mod special că au cauzat îndepărtarea lui Israel de Dumnezeu sunt

canaaniţii, hitiţii, amoriţii, fereziţii, heviţii şi iebusiţii. în timpul acestei perioade

de apostazie, căsătoriile mixte au dus la neglijarea şi mai mare a slujirii şi

devoţiunii faţă de Dumnezeu. în decursul unei generaţii, populaţia Israelului a

devenit atât de idolatră încât binecuvântările lui Dumnezeu promise prin Moise

şi Iosua au fost retrase. Adorându-1 pe Baal, israeliţii au călcat prima poruncă a

Decalogului”8.

Judecata a venit sub forma asupririi. în această perioadă, nici Egiptul şi

nici Mesopotamia nu erau suficient de puternice pentru a domina Cornul de Aur.

Influenţa egipteană în Palestina a slăbit în vremea domniei lui Tutankh-Amon

(cea 1360 î.Cr.). Puterea Asiriei creştea (1250), dar nu ameninţa încă să intervină

în Canaan. Aceasta a permis popoarelor din regiunile învecinate, precum şi

statelor-cetăţi, să conteste stăpânirea lui Israel asupra Canaanului. Cei enumeraţi

ca oponenţi politici în această perioadă erau mesopotamienii, moabiţii, filistenii,

canaaniţii, madianiţii şi amoniţii. Aceşti invadatori profitau de israeliţi luându-le

8 Samuel J. Schultz, Op. Cit., p. 140.

proprietăţile şi recoltele. Când situaţia ajungea de neîndurat, israeliţii devenau

suficient de deznădăjduiţi pentru a se întoarce la Dumnezeu.

Următoarea parte a ciclului era pocăinţa. Când îşi pierdeau independenţa şi

slujeau asupritorilor, israeliţii recunoşteau că suportă consecinţele neascultării

faţă de Dumnezeu. Devenind conştienţi de păcatul lor, ei se întorceau cu pocăinţă

la Dumnezeu. Apelul lor nu era zadarnic. „Eliberarea venea prin luptători pe

care Dumnezeu îi ridica pentru a-i înfrunta pe asupritori. Conducătorii militari

care i-au condus pe israeliţi în atacurile împotriva popoarelor duşmane au fost

Otniel, Ehud, Şamgar, Debora şi Barac, Ghedeon, Iefta şi Samson. Special

înzestraţi cu împuternicire divină, aceşti conducători îi respingeau pe duşmani şi

Israelul se bucura din nou de o perioadă de odihnă”9.

Aceste cicluri religioase şi politice se repetau frecvent în zilele

judecătorilor. Păcatul, tristeţea, implorarea şi salvarea urmau în această ordine. Se

pare că fiecare generaţie avea suficienţi oameni care deveneau conştienţi de

posibilitatea de a-şi asigura bunăvoinţa şi binecuvântarea lui Dumnezeu, astfel că

se renunţa la idolatrie şi se restabilea adeziunea faţă de perceptele lui Dumnezeu.

II. Judecătorii şi naţiunile asupritoare

Primul ciclu e introdus de perioada celor opt ani de asuprire de către o forţă

invadatoare din nordul Mesopotamiei. După sugestia lui Garstang, Cuşan-

Rişeataim a fost un rege hitit care anexase Mesopotamia de nord, cunoscută şi

sub numele de Mitanni, şi care îşi extinsese puterea până în ţara lui Israel.6 Când

Duhul Domnului a venit peste Otniel, din tribul lui Iuda, acesta a luat iniţiativa în

apărarea cauzei lui Israel. A urmat o perioadă de odihnă de 40 de ani.

9 Ibidem, p. 141.

Moabul a fost următorul care a invadat Israelul. Sprijiniţi de amoniţi şi

amaleciţi, moabiţii au pus piciorul pe teritoriul israelit, pretinzând tribut. Atunci

s-a ridicat ca eliberator Ehud din tribul lui Beniamin, care a pus capăt celor

optsprezece ani de dominaţie moabită. Fiindcă a plătit tributul, Ehud a obţinut o

audienţă particulară la Eglon, regele Moabului. „Folosindu-şi sabia cu mâna

stângă, Ehud l-a surprins pe Eglon nepregătit şi l-a ucis; apoi a reuşit să scape

înainte ca lucrul acesta să fie descoperit. Moabiţii au fost demoralizaţi de cele

întâmplate în timp ce israeliţii au prins curaj ca să-1 sprijine pe Ehud într-o

puternică ofensivă împotriva duşmanului. In această ciocnire şi-au pierdut viaţa

aproximativ 10.000 de moabiţi, fapt care a adus Israelului o victorie

copleşitoare”10. Odată cu expulzarea moabiţilor, Israelul a avut linişte timp de

optzeci de ani. în această perioadă, Ramses al II-lea, care domnea în Egipt (cea

1290 - 1224 î.Cr.) şi fiul său, Merneptah (1224 - 1214), au menţinut un echilibru

de forţe cu hitiţii, controlând Palestina până în sudul Siriei. Singura menţionare a

Israelului în inscripţiile egiptene o constituie relatarea în care Merneptah se laudă

că Israelul a fost pustiit. în linii mari, starea de pace a predominat câtva timp.

Carierei lui Şamgar i se acordă un singur verset. Nu se vorbeşte nimic

despre asuprire şi nu apar detalii referitoare la originea şi cadrul formativ al lui

Şamgar. Deducţia logică pare a fi că filistenii au pătruns pe teritoriul lui Israel, iar

Şamgar s-a ridicat pentru a li se împotrivi, omorând 600 de oameni în lupta sa

curajoasă.

A urmat o perioadă de 20 de ani de hărţuială din partea canaaniţilor, timp

în care influenţa egipteană în Palestina a intrat în declin sub Merneptah. în timp

ce la Haţor, situat la nord de Marea Galileii, domnea Iabin, regele canaaniţilor,

Sisera, comandantul armatei lui, îi hărţuia pe israeliţii de la Haroşet-Goim, loc

aflat lângă Râul Chison la intrarea dinspre nord-vest în câmpia Esdraelon. „În

10 Pr. Prof. Dr. Athanase Negoiţă, Teologia Biblică a Vechiului Testament, Ed. Sophia, Bucureşti, 2003, p. 81.

vremea acestei apăsări canaanite, Debora a fost recunoscută ca profetesă în ţara

lui Efraim, lângă Rama şi Betel. Trimiţând după Barac, ea nu numai că l-a

îndemnat să conducă lupta, ci i s-a şi alăturat personal la Chedeş, în Neftali. Aici

Barac a alcătuit forţa de luptă şi a pornit spre sud către Muntele Tabor, aflat la

extremitatea nord-estică a câmpiei triunghiulare Esdraelon. Totuşi, deoarece

Sisera avea avantajul a 900 de care de luptă, Barac se temea să-şi asume

răspunderea unei lupte împotriva canaaniţilor, cu cei 10.000 de oşteni ai săi.

Deşi Debora 1-a asigurat de victorie când forţele canaanite au fost atrase la

Chison, Barac nu ar fi riscat dacă ea nu i s-ar fi alăturat în conducerea acestei

lupte”11.

Forţele canaanite au fost puse pe fugă în mod surprinzător. O analiză atentă

a naraţiunii pare să indice că pe când carele duşmanului se aflau în valea

Chisonului, o ploaie puternică şi neaşteptată a redus avantajul canaaniţilor. Carele

au trebuit să fie abandonate deoarece s-au afundat în mâl (5:4, 20, 21; 4:15)7 Prin

înfrângerea forţelor canaanite şi uciderea lui Sisera de către Iael, a fost asigurată

pacea israeliţilor, timp de 40 de ani. Victoria a fost sărbătorită printr-un cântec de

laudă pentru ajutorul divin primit (Jud. 5).

Întoarcerea lui Israel la idolatrie a fost urmată de incursiuni dinspre

Deşertul Siriei din partea unor nomazi ostili ce călăreau pe cămile, cunoscuţi ca

madianiţi, amaleciţi şi Fiii Răsăritului, care veneau să prade recoltele şi vitele

israeliţilor. Cei şapte ani de jaf i-au supus pe israeliţi la o încercare deosebit de

grea, cu atât mai mult cu cât au fost nevoiţi să-şi caute adăpost în peşterile şi

fortăreţele din munţi.

Într-un sat numit Ofra, Ghedeon treiera în secret grâul pentru tatăl său,

când îngerul Domnului 1-a împuternicit să-şi elibereze poporul. Deşi satul Ofra

11 Martin Bocian, Dicţionar encyclopedic de personaje biblice, (trad. rom.) Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1996, p. 201.

nu poate fi identificat cu precizie, acesta se afla probabil lângă valea lui Izreel în

Palestina centrală, unde presiunea madianită era cea mai puternică. „Prima

sarcină a lui Ghedeon a fost să dărâme altarul lui Baal de pe proprietatea tatălui

său. Deşi oamenii din cetate s-au alarmat din această cauză, Ioas, tatăl lui

Ghedeon, nu a luat apărarea idolatriei. Pentru această faptă memorabilă şi

curajoasă, Ghedeon a fost numit Ierubaal, însemnând, „Apere-se Baal

(împotriva lui)”12.

În timp ce forţele duşmane stăteau cantonate în valea Izreel, Ghedeon şi-a

alcătuit o armată. Prin semnul cu lâna, repetat de două ori, el s-a asigurat că într-

adevăr Dumnezeu a fost Cel care l-a chemat să elibereze Israelul (Jud. 6:36-40).

Când Ghedeon şi-a anunţat armata compusă din 32.000 de oameni adunaţi din

seminţiile lui Mânase, Aşer, Zabulon şi Neftali că oricine se teme e liber să se

întoarcă acasă, 22.000 de bărbaţi au părăsit rândurile. In urma unui nou test, a

pierdut încă 9.700. El s-a pregătit de luptă împotriva hoardelor nomade cu o

companie mobilă formată din numai 300 de oameni.

Pe pantele Muntelui More, către extremitatea estică a câmpiei Meghido, se

afla tabăra marii oştiri a madianiţilor cu cămilele lor. Împărţindu-şi trupa de 300

de oameni în trei părţi, Ghedeon a atacat prin surprindere în timpul nopţii şi i-a

alungat pe madianiţi în Transiordania, luând o pradă importantă de război

alcătuită din cercei de aur, hamurile cămilelor, lunişoare, pandantive şi veşminte

de purpură purtate de regii madianiţi. Ca urmare, poporul i-a oferit lui Ghedeon

domnia ereditară. Refuzul lui Ghedeon reflectă atitudinea sa de rezistenţă

împotriva tendinţei de instaurare a monarhiei.

Abimelec, un fiu al concubinei lui Ghedeon, s-a declarat rege la Sihem

timp de 3 ani după moartea lui Ghedeon. El a câştigat adeziunea sihemiţilor,

omorându-i mişeleşte pe toţi cei şaptezeci de fii ai lui Ghedeon, cu excepţia lui

12 http://www.sfantuldaniilsihastrul.ro/fisiere/carti/iosua-judecatorii-rut.pdf, accesat la data de 28.10.2014.

Iotam. Acesta, „adresându-se de pe Muntele Garizim bărbaţilor din Sihem

printr-o parabolă, îl compară pe Abimelec cu un spin care a fost invitat să

domnească peste copaci. El a invocat blestemul lui Dumnezeu peste Sihem pentru

purtarea lor faţă de familia lui Ghedeon”13.

În vremea judecătorilor, conducătorii israeliţi nu se conformau religiei

pure, lucru evident în relatarea biblică. Iefta, care era de provenienţă

semicanaanită, s-ar fi putut conforma obiceiurilor păgâne predominante,

sacrificându-şi efectiv fiica. „Întrucât munţii erau priviţi de canaaniţi ca

simboluri ale fertilităţii, fiica lui a mers în munţi ca să-şi plângă fecioria, pentru

a preveni o posibilă încetare a fertilităţii pământului. Periodic, în fiecare an,

fecioarele israelite vor petrece patru zile reactualizând jelania fetei

sacrificate”14.

Israelul a fost asuprit simultan de amoniţi şi de filisteni (Jud. 10:6). In

vreme ce Iefta i-a învins pe primii, Samson este eroul care a opus rezistenţă şi a

contestat puterea filistenilor. întrucât Samson nu a eliberat niciodată complet

Israelul de sub dominaţia filisteană, este greu să datăm perioada de patruzeci de

ani menţionată în Judecători 13:1. Se consideră că perioada cât a condus efectiv

Samson a fost de 20 de ani (Jud. 15:20).

Samson a fost un mare erou, dotat cu o putere supranaturală, care este ţinut

minte mai ales pentru faptele sale de vitejie. Părinţii lui daniţi au fost anunţaţi

încă înainte de a se fi născut că el va fi nazireu. Manuah şi soţia lui au fost

înştiinţaţi prin revelaţie divină că fiul lor va începe eliberarea Israelului de sub

opresiunea filisteană. Pe parcursul relatării se fac numeroase referiri la faptul că

Duhul Domnului era peste el (13:25; 14:6,19; 15:14). Activităţile lui erau limitate

13 Martin Bocian, Op. Cit., p. 256.14 Samuel J. Schultz, Op. Cit., p. 148.

la câmpia maritimă şi la ţinutul deluros al lui Iuda, unde s-a străduit să stăvilească

ocuparea teritoriului israelit de către filisteni.

Cartea Judecători consemnează numeroase povestiri, care ar putea fi doar o

mostră din tot ce a făcut Samson. în drumul său spre Timna a sfâşiat un leu cu

mâinile goale. Fiind obligat să dea treizeci de haine de sărbătoare filistenilor care

aflaseră pe căi necinstite răspunsul unei ghicitori propuse de el la nunta sa din

Timna, Samson a ucis treizeci de oameni de-ai lor la Ascalon. Cu altă ocazie, a

dat drumul la trei sute de vulpi de care a legat făclii aprinse, pentru a distruge

holdele filistene. Ca răspuns la represaliile acestora, el a ucis mulţi filisteni lângă

Etam. Când bărbaţii lui Iuda l-au dat legat în mâinile duşmanilor, legăturile i-au

slăbit când Duhul Domnului a venit peste el. A ucis singur o mie de oameni cu

falca unui măgar. La Gaza a scos porţile în timpul nopţii, purtându-le pe o

distanţă de aproape 64 km spre răsărit, pe un deal lângă Hebron15.

Aventura lui Samson cu Dalila, care era de partea filistenilor, i-a adus

căderea. El îi respinsese de trei ori cu succes pe filisteni, când femeia l-a trădat

dându-1 pe mâna lor. Dar când i-a dezvăluit acesteia secretul puterii sale şi i-a

fost tăiat părul, Samson şi-a pierdut puterea. Filistenii i-au scos ochii şi l-au forţat

să învârtească piatra de moară ca un sclav. Insă Dumnezeu i-a redat puterea

pentru ultima lui faptă vitejească şi el a dărâmat stâlpii templului lui Dagon,

omorând mai mulţi filisteni decât în toate ciocnirile anterioare.

În pofida slăbiciunilor sale, Samson şi-a câştigat renumele printre eroii

credinţei (Evr. 11:32). Înzestrat fiind cu o putere atât de mare, el ar fi putut

neîndoielnic face cu mult mai mult, dar prins în lanţul păcatului, a eşuat în

misiunea de eliberare a lui Israel. El a reuşit cel mult să-i înfrâneze temporar pe

filisteni, astfel încât Israelul nu a fost izgonit din ţara promisă.

15 Ibidem, p. 150.

Concluzii

Capitolele finale din Judecători şi Cartea lui Rut descriu situaţia existentă

pe vremea unor conducători eroi ca Debora, Ghedeon şi Samson. în absenţa

referirilor la activitatea vreunuia dintre judecătorii numiţi în capitolele anterioare,

este dificilă datarea precisă a acestor evenimente. Rabinii asociază istoria lui

Mica şi migraţia daniţilor cu vremea lui Otniel, dar în lipsa detaliilor istorice este

imposibil să acordăm o încredere totală acestor tradiţii rabinice ori altora

asemănătoare. Cel mult putem limita aceste evenimente la „vremea

judecătorilor", la zilele când „nu era rege în Israel" (Rut 1:1 şi Jud. 21:25).

Mica şi locul lui de închinare constituie un exemplu pentru apostazia

religioasă ce predomina în vremea judecătorilor. Când Mica, efraimitul, i-a

restituit mamei lui cei 1160 de sicii de argint furaţi, ea a dat unui argintar 200 de

sicii pentru a-i face un chip cioplit în lemn şi poleit cu argint, precum şi un chip

turnat în întregime din argint. Cu aceste simboluri idolatre Mica şi-a amenajat un

loc sfânt, adăugând un efod şi terafimi şi sfinţindu-1 pe unul din fiii săi ca preot.

întâmplându-se ca un levit din Betleem să se oprească la capela sa de pe Muntele

Efraim, Mica a făcut cu el o înţelegere prin care levitul era angajat ca preot

oficial, în speranţa că Domnul va binecuvânta această iniţiativă.

Bibliografie

1. , Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de

grijă a Prea Fericitului Părinte DANIEL – Patriarhul Bisericii Ortodoxe

Române, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe

Române, Bucureşti, 2008.

2. Bocian, Martin, Dicţionar encyclopedic de personaje biblice, (trad. rom.)

Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1996.

3. Brown, Raymond E., Fitzwyer, Joseph A., Murphy, Roland E., Introducere

şi comentariu la Sfânta Scriptură, (trad. rom.) Ed. Galaxia Gutenberg,

Târgu Lăpuş, 2005.

4. Ciudin, Pr. Prof. Nicolae, Studiul Vechiului Testament. Manual pentru

seminariile teologice, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2002.

5. Idem, Orientul lumii antice, Ed. Spiru Haret, Bucureşti, 2001.

6. Negoiţă, Pr. Prof. Dr. Athanase, Teologia Biblică a Vechiului Testament,

Ed. Sophia, Bucureşti, 2003.

7. Schultz, Samuel J., Călătorie prin Vechiul Testament, (trad. rom), Ed.

Cartea Creştină, Oradea, 2001.

8. Semen, Pr. Prof. Dr. Petru, Aşteptând mântuirea, Trinitas, Iaşi, 1999.

9. http://www.catehetica.ro/despre-cartea-judecatorilor-vechiul-testament-

biblia, accesat la data de 28.10.2014.

10. http://www.sfantuldaniilsihastrul.ro/fisiere/carti/iosua-judecatorii-

rut.pdf, accesat la data de 28.10.2014.