Perioada interbelica - de la democratie la totalitarism

Sfarsitul primului razboi mondial pecetluieste victoria aparenta a principiilor liberale.

In realitate, in plan politic ca si in cel economic, conflictul s-a derulat cu pretul unor renuntari

permanente la aceste idealuri. Tratatele din 1919-1920 confirmau noile raporturi de forte din

Europa si desemnau o noua harta politica a batranului continent. Intr-o Europa ale carei

structuri au fost zdruncinate de razboi, in 1919, idealurile si institutiile democratiei liberale

sunt cele care par sa se impuna.

Practica democratiei liberale implica existenta regimurilor constitutionale ce

presupune existenta unui contract social intre popor si putere inscris in constitutii. Aceste

constitutii au fost create pe baza regimurilor reprezentative si pe cel al principiului separarii

puterilor in stat. Toate regimurile de democratie liberala considerau ca natiunea este sursa

suveranitatii. Pentru a pune in aplicare acest principiu, constitutiile au prevazut alegerea de

catre cetateni prin sufragiu universal a deputatilor reuniti in adunari, care voteaza legile,

bugetul, controleaza activitatatea puterii legislative: Adunarea Constitutionala in Franta,

Camera Comunelor in Marea Britanie.

Separarea puterilor in stat este o alta caracteristica a democratiei liberale. Statele

cu democratii liberale au creat institutii proprii care vegheau la respectarea legilor: Consiliul

constitutional in Franta si Italia. In statul national unitar roman acest principiu era impus de

Constitutia din 1923 ce prevedea ca puterea legislativa sa fie reprezentata de un Parlament

bicameral care avea prerogative extinse fata de Rege, cu care impartea atributiile legislative.

Regele si Guvernul se bucurau de prerogative executive, in timp ce puterea judecatoreasca era

reprezentata de Inalta Curte de Justitie.

Democratia liberala presupune si libertatea de expresie a opiniei publice. Intr-o

democratie liberala, libertatea de expresie este un drept fundamental. Toate opiniile pot fi

exprimate chiar daca ele sunt sau nu favorabile guvernarii. Aceasta libertate de expresie se

acompaniaza natural cu libertatea de intrunire si libertatea presei. In Romania, Constitutia din

1923 avea prevederi generoase in acest sens. Romanii se bucurau de “libertatea de a comunica

si publica ideile si opiniile prin viu grai, prin scris si prin presa”;

1

Un regim de democratie liberala cuprinde si pluralismul politic. Pe arena politica se

infrunta in alegeri diverse partide politice ce propun solutii la rezolvarea problemelor

existente in societate. Romania interbelica a fost marcata de aparitia unor noi partide ce

reprezentau categoriile sociale intrate in viata politica dupa razboi. Partidul National Liberal

continua sa joace un rol important in viata politica, reprezentand marea burghezie industriala

si bancara a carei putere economica s-a intarit considerabil dupa Unire. Principalul partid de

opozitie al perioadei interbelice a fost Partidul National Taranesc, condus de Iuliu Maniu,

partid care considera ca agricultura trebuie sa aiba rolul precumpanitor in economia nationala.

Ei nu preconizau lichidarea industriei, ci dezvoltarea doar a acelor ramuri care se bazau pe

bogatiile naturale ale tarii, precum si a industriei de armament.

In Europa anilor ’20, democratia liberala a imbracat haina regimului parlamentar

caracteristic Frantei, Angliei si Germaniei. In Franta si Anglia democratia nu a facut decat

sa-si urmeze cursul, care n-a fost intrerupta de razboi, in timp ce in Germania1, trebuia creata

o democratie parlamentara. In 1919, s-au pus bazele unei republici parlamentare definite de

Constitutia de la Weimar. Primii ani ai noii republici au fost agitati, datorita asasinatelor

politice, loviturilor de forta ale extremei stangi, dar, cu incepere din 1924 tara s-a stabilizat

sub conducerea unei majoritati conservatoare si a maresalului Hindenburg, ales presedinte al

republicii in 1925, in pofida faptului ca nu avea nici un fel de simpatie pentru regimul

republican.

In Romania interbelica Parlamentul ramane una din institutiile fundamentale.

Articolul 33 al Constitutiei din 1923 prevedea ca “toate puterile emana de la natiune”, iar

articolul 42 preciza ca membrii parlamentului ”reprezinta natiunea”. Sub impactul votului

universal, numarul alegatorilor a sporit considerabil, iar caracterul reprezentativ al Corpurilor

legiuitoare a devenit mai pregnant. Paleta fortelor politice in Parlament s-a largit considerabil.

Principala activitate a Adunarii Deputatilor si a Senatului era discutarea si adoptarea

proiectelor de lege, depuse de guvern fie din initiativa parlamentara. O importanta functie a

parlamentului a fost aceea de control asupra puterii executive, a ctivitatii guvernamentale.

Adresarea de intrebari si interpelari executivului era o practica obisnuita in Parlament.

Inca de la inceputul anilor ’30 criza economica loveste Europa si scoate la iveala

fragilitatea democratiilor instaurate. Cresterea somajului determina populatiile

europene sa conteste regimurile existente si sa se indrepte spre formatiunile extremiste.

Lupta impotriva crizei duce la o limitarea a practicilor liberale: de acum statul

se implica in masura mai mare sau mai mica, de la simpla corectie a unor disfunctii

1 Germania a devenit republica dupa razboi

2

economice pana la tentativele de autarhie totala(statul fascist) sau de acaparare a vietii

economice si sociale (Rusia Sovietica). Ceea ce se aseteapta de acum de la stat este ca

acesta sa nu fie doar un simplu arbitru in economie ci un “dirijor” caruia ii revine rolul

de a stabili orientarile principale ale vietii economice si sociale.Aceasta politica de

dirijare difera de la o tara la alta in functie de regimul politic in vigoare. Aceasta este

totala in Rusia stalinista, unde colectivizarea in exces si planificarea au facut sa dispara orice

initiativa privata si este foarte accentuata in tarile cu regimuri totalitare fasciste si naziste unde

structurile economice raman capitaliste, dar in care statul isi impune cu autoritate diferitilor

factori sociali optiunile proprii.

Liberalismul traditional parea sa nu gaseasca solutii pentru aceasta noua si complexa

realitate economica, sociala si politica. Semnele declinului incep sa prinda contur in intreaga

Europa. In conditiile date multi incep sa priveasca spre oferta totalitara: Ungaria si Italia sunt

cele care dau tonul, constituindu-se intr-o alternativa atat in raport cu regimurile democratice

cat si cu dictatura bolsevica. Ca si bolsevismul rus, regimurile de extrema dreapta nu mai

recunosc principiile fundamentale ale Declaratiei Omului si ale Cetateanului, propunandu-si

distrugerea democratiei si nu perfectionarea acesteia. Atat declinul statului si al economiei

cat si crizele sociale erau puse pe seama valorilor liberale si ale democratiei, iar pluralismul

politic era privit ca sursa a divizarii politice.

Dictaurile perioadei interbelice au avut modalitati de manifestare si interese comune

si si-au justificat practica politica prin nevoia de aplicare a ideologiilor pe care se sprijineau.

Din aceasta perspectiva, totalitarismul perioadei interbelice poate fi asimilat unei dictaturi

ideologice: fasciste, comuniste sau national-socialiste. In toate aceste cazuri, vectorul de

putere trebuia sa fie partidul unic (comunist, fascist sau national-socialist) si conducatorul

suprem. Desi apartinea hitlerismului german, sloganul “ Ün popor, un Stat, un Conducator” ,

este valabil sub o forma sau alta, pentru toate regimurile extremiste. Dominatia partidului-stat

asupra intregii societati a presupus institutionalizarea terorii. Ca toti dictatorii, Mossolini,

Stalin sau Hitler doreau mentinerea cetatenilor sub un control strict. Pentru aceasta au fost

puse aparate propagandistice, care glorificau conducatorul si ideologia oficiala. Daca

regimurile extremiste au avut trasaturi comune, indiferent ca vb de stanga bolsevica sau de

dreapta national-socialista, acestea au cunoscut si elemente specifice. Astfel, stalinismul,

ideologia primului regim comunist din istorie, se baza pe principiile fundamentale ale

marxism-leninismului, tinta sa finala fiind construirea societatii comuniste, etapa in carea atat

statul, cat si clasele sociale urmau sa dispara. Acesta trebuia sa fie rezultatul luptei de clasa,

3

care pe plan extern imbraca forma internationalismului proletar. Muncitorii de pretutindeni

erau incurajati sa lupte impotriva statului capitalist si a tuturor inamicilor poporului.

In cazul german, in schimb, conceptul in jurul caruia gravita intreaga ratiune era de a

fi rasa superioara. Pentru nazisti poporul german se identifica cu o astfel de rasa superioara,

cea ariana. Pentru Hitler, statul totalitar nu era altceva decat un instrument capabil sa apere

aceasta comunitate rasiala de elementele impure si decadente, precum evreii, tiganii, slavii si

sa asigure arienilor spatiul vital necesar propriei dezvoltari. Si cum acest spatiu era mult

extins in raport cu granitele statului german, razboiul a devenit principalul instrument menit

sa impuna ideologia nazista.

In deplin sincronism cu politica europeana, si in Romania interbelica si-a facut simtita

prezenta ideologiei de extrema dreapta, reprezentata, in principal de Garda de Fier sau stanga

– Partidul Comunist. Romania cunoaste degradarea democratiei prin intermediul lui Carol al

II-lea care a urmarit reducerea rolului partidelor politice si instaurarea unui regim in care

monarhul sa aiba puteri sporite in stat. Instaurarea regimului autoritar prin impunerea

Constitutiei din 1938 care anula principiul separatismului politic, a insemnat si abandonarea

pluripartidismului si inlocuirea sa cu sistemul partidului unic Renasterii Nationale, denumit in

1940 Frontul Natiunii. In conditiile pierderilor teritoriale din anul 1940 regele Carol al II-lea a

abdicat in septembrie 1940. ii urmeaza la tron fiul sau Mihai. Acesta a emis un decret prin

care ii acorda generalului Ion Antonescu puteri depline si functia de conducator al statului. La

14 septembrie 1940, Romania a fost proclamata stat National-legionar in care singura miscare

autorizata era Garda de fier. O noua etapa in evolutia statului roman o reprezinta instaurarea

regimului comunist dupa abdicarea regelui Mihai I, la 30 decembrie 1947 si proclamarea

Republicii Populare Romane.

In concluzie, putem afirma ca sfarsitul primului razboi mondial nu a reusit sa impuna

o pace durabila, perioada interbelica fiind o trecere de la democratie la totalitarism. Si

romania se inscrie in aceeasi politica un exemplu in acest sens fiind cele doua constitutii care

impuneau doua regimuri politice opuse, Constitutia din 1923 instituia un regim democratic in

care drepturile si libertatile cetatenilor erau respectate si Constitutia din 1938 care anula

separarea puterilor in stat si pluralismul politc.

4