Peregrinul transelvan, Ion Codru-DrăguşanuAspecte privind capitolele I-XVII

Asemenea lui Dinicu Golescu, Ion Codru Drăguşanu pleacă în Europa cu dorinţa de a „cerca rotundul lumii” şi pentru „lăţirea cunoştinţelor”. Anca-Maria Zamfir afirmă că el este un romantic atras de mirajul călătoriei, hrănit cu „descrieri turistice”, care i-au devenit lectură de predilecţiune”, accentuându-i „dorul de ducă”, iar autorul însuşi mărturiseşte: „Aer îmi trebuie, libertate [...].”

Dorinţa de a colinda lumea şi contextul favorabil au ca rezultat literar scrierea Peregrinul transilvan. Precum în Însemnărea călătoriei mele a lui Dinicu Golescu, există o mare distanţă în timp între data călătoriilor şi publicarea Peregrinului, care implică o diferenţă la nivelul culturii şi al percepţiei pe care o avea asupra lucrurilor şi a locurilor vizitate la data călătoriilor şi data redactării. Codru-Drăguşanu nu ţine un jurnal de călătorie, ci scrie un jurnal de călătorie mult după experienţa propriu-zisă, din amintiri şi inspirându-se din ghiduri turistice şi jurnale de călătorie din epocă: „Citisem multe descrieri de călătorie, le rumegai în cuget [...]”

În timp ce Însemnarea călătoriei mele urmăreşte un program educativ, Peregrinul transelvan e o carte lipsită de orice tendinţă. Prin bogăţia substanţei, până la urmă, după ce delectează, reuşeşte şi să instruiască şi să sugereze îndrumări.

Capitolul I se deschide cu prima strofa a poemului lui Schiller – Der Pilgrim, ceea ce nuanţează abilităţile intelectuale ale scriitorului: „Noch in meines Lebens Lenze/ War ich, und ich wandert' aus, / Und der Jugend frohe Tänze / Ließ ich in des Vaters Haus.”, fapt ce mi-a captat atenţia şi m-a determinat să privesc această scriere dintr-o perspectivă mai puţin lipsită de prejudecăţi. Din incpit, pronumele insoţit de verbul la persoana I, plural: „(ne-) am jurat”, ilustrează dorinţa naratorului-personaj de a fi însoţit de lector pe parcursul întregii scrieri. Exclamaţia retorică: „O, munţi gigantici, cu poale verzi [...]” şi comparaţia „[...] desenaţi de Creator în şir regulat, ca o falangă de armată!” trădează dorinţa de expresivitatea şi emoţiile experienţei trăite: „ [...] inima mi se umplu de restrişte adâncă, fiori reci îmi pătrunseră tot corpul.”. Naratorul-personaj părăseşte Câmpulung, se îndreaptă spre Călăraşii-Vechi, iar în Capitolul III, apare Poema „Doamne fereşte”, naratorul mărturisind că „nefericirea face pe om poet.”

Capitolul IV se deschide de această dată cu o Maximă germană în latină: „Ubi bene, ubi patria”, şi se descrie oraşul Târgovişte, insistându-se pe importanţa iubirii locului natal. Dacă Dinicu Golescu subliniază lipsurile unor părţi din spaţiul românesc, Codru-Drăguşanu apără imaginea afirmând: „Nici dracul nu e aşa drac, cât negru. Nici Ţara Românească aşa rea, cum o vede ochiul în nefericire!”.

În capitolul V, Bucureştiul este numit „Babilonul României”, ocazie cu care notează aspecte privitoare la limba vorbită, la portul oamenilor, la înfăţişarea străzilor; scrie despre ierarhia societăţii: boieri, magnaţii ţării, protipendari, unde sesizăm o nuanţă ironică: „În stil de Curte boierii de frunte îşi zic protipendari...”, boierimea măruntă, rangul de Ban etc. Nu uită să descrie alimentele pe care le vede şi curiozităţi ale cetăţii, după care se revine la ipostaza în care se află naratorul-personaj.

Capitolul VI se deschide cu Ultimele versuri ale lui Voltaire şi îl înfăţişează pe călător în drumul spre Viena, sub numele de colonelul Sanders, făcând parte din cortegiul lui Vodă. În capitolul următor face o comparaţie între Viena şi Bucureşti: „ O, ce diferenţă între aceste două cetăţi! Ştii: ca între Dumbrava şi Tufele Mierii.” şi o distincţie între cetăţeni şi săteni, ilustrând avantajele câmpului. În general, privire lui trece destul de fugar peste monumente. La Viena,

remarcă turnul Mitropoliei Sfântu-Ştefan, socotit „al treilea după înăţime” şi clopotul său „de patru sute de cântare, turnat din tunuri turceşti”. Aici descrie şi fastul ceremoniei liturgice, cu ocazia cărea îşi aduce aminte „cu durere de extrema mizerie a bisericilor noastre, de icoanele sfinţilor cu gura strâmbă, de luminile de seu în sfântul lăcaş şi de otrepele murdare ce se cheamă ornat liturgic.” Menţionează caracteristica vienezilor, tăcerea şi îi compară cu târgoveţii bucureşteni. Toate trimiterile, expresiile, proverbele şi citatele pe care le regăsim de-a lungul scrierii trădează nevoia de expresivitate şi o nuanţă de oralitate, manifestată şi în adresările faţă de lector: frate, carisime, fârtate (tovarăş), dilectisime etc.

Capitolul intitulat Milano se deschide cu un citat din Dante şi se descrie atât aspectul exterior al locului, cât şi monumentele. Astfel, Domul din Milano este „un munte de marmură albă pe toate părţile tăiat în reţea, ornat de mii de statui şi încoronat cu o pădure de turnuri şi turnuleţe, ce în formă de sloi de gheaţă, caută spre cer, toate purtând chipuri de sfinţi, în vârfuri“ . Dacă în Viena, „cafeaua se serveşte în ceşcuţe ca degetarele, şi nişte cornuleţe cât păstările de fasole; aici ceaşca cât cupa, pâine albă...”. Elipsa predicatului trădează dorinţa de relatarea cât mai rapidă şi concisă; stilul nu este încărcat. Şi în acest capitol, există o formulă finală: „Adio! Peste trei zile plecăm la Roma, şi-ţi voi scrie din eterna cetate.” Intrigarea naratorului-personaj faţă de locuitorii Romei se ilustrează prin comparaţia „Romanii întreţin ruinele, ca cerşetorii ranele lor, spre a îndemna trecătorii la îndurare.”

Un alt aspect pe care îl tratează Codru-Drăguşanu în scrierea lui este religia, în Capitolul 10, dar vorbeşte şi despre artele frumoase: „Roma e cea mai avută cetate în sfera artelor frumoase. Aici sunt toate acasă: sculptura, pictura, arhitectura, care stârnesc muzica şi poezia.” Se subliniază importanţa culturii romane: „ aici, mai mult ca oriunde, se află modelele adevăratului frumos, care se produce, nu prin natură, ci prin geniul artistic.” Aici, peregrinul nu ezită să dezvăluie o curiozitate referitoare la piciorul statuii lui Sfântul Petru, care era tocit din cauza sărutării credincioşilor şi nici să nu confere informaţii despre carnaval. Contabilizeazã, bineînţeles, numărul personajelor, al cailor, căruţelor, maşinilor de război şi al armelor de pe friza ei, a căror varietate te pune în mirare şi uimire şi, comparând trecutul cu prezentul, cade în cugetare la „lepra ce a cuprins poporul roman în Italia şi la lepra şi râia ce sug şi storc sudoarea poporului daco-roman” şi la „extrema mizerie şi abjecţiune în care vegetează“.

Mai mult decât înfăţişarea monumentelor, reprezentată cu o exactitate inginerească, peregrinul reţine detaliul anecdotic ce le personalizează, transformând descrierea în poveste şi luminând o caracteristică sau o curiozitate a oamenilor ce le însufleţesc.

Reîntoarcerea în Bucureşti surprinde o schimbare a sinelui ilustrată prin afirmaţia şi o dorinţă de reflecţie, de transpunere în cuget: „M-am întors la ale noastre, dar nu-mi mai plac deloc. Am făcut un salt-mortal”. Trece prin Pesta şi ajuns la Dunăre, el oferă informaţii despre corăbii, navigaţie. Ajuns aici este impresionat de faptul că în Ungaria poţi vorbi, la fel ca în Bucureşti, împotriva Guvernului, dar oferă un sfat subtil în ceea ce priveşte preluarea modelului în dezvoltarea ţării.

În capitolul XII peregrinul mărturiseşte: „Mă apuc de un lucru mare. Voi să-ţi descriu România...” şi se descrie spaţiul românesc din punctul de vedere al agriculturii, faunei, climei, politicii etc. Cu părere de rău, personajul-narator susţine că „ţara e nouă, nu însă şi locuitorii. Alfi în România cel mai greţos aristocratism.” Remarcăm stilul interesant de a prezenta aceste lucruri de factură politică. După descrierea într-o nuanţă mai puţin favorabilă a politicii şi ierarhiei societăţii, se observă o perspectivă pozivită şi contrastantă asupra „damelor române” care „au educaţie strălucită:limbi, muzică, danţ şi toaletă.” Nu se omite descrierea Bisericii, a industriei, a învăţământului. O concluzie ar fi: „Lipsesc bărbaţii solizi în toate ramurile, şi, aşa, lumea se zvârcoleşte în cerc viţios, până va da Dumnezeu mântuire cu încetul.” În finalul descrierii ţării se

sesizează o notă de optimism: „Sunt muguri să fructifice, sunt şi plăgi încă nevindecate din boala de moarte a gintei noastre, spre a căror vindecare nu ajung zece ani, de când sunt lucrurile ceva stabile, şi m-aş bucura să le văd cicatrizate în cincizeci de ani.”

Profitând din nou de ocazia de a „descrie nouă impresii din diverse puncte de vedere” şi neputând rezista „setei de nouă experienţă”, peregrinul îl însoţeşte pe junele principe G.G. în Franţa. „Apoi, pentru Parizieni şi Frânci...încă din cruda tinereţă sunt cu totul pasionat şi în stare să dau tot, chiar mântuirea sufletului, dacă n-ar fi păcat a zice.” Sunt prezentate portretul „intimilor”: Monsieur Francois, Mister William esquire, Don Estevan, Miss Jenny, mademoiselle Laure etc. În final sunt consemnate reflecţii: „Amorul platonic e o virtute, şi amorul în genere e cea mai nobilă pasiune a omului virtuos.” Din Cetatea Apelor, peregrinul ajunge în Paris unde „călătorul ce voieşte a căpăta imediat idee încântătoare...trebuie să intre pe bariera numită „A Stelei”, pe sub arcul de triumf al lui Napoleon...la care s-au cheltuit zece milioane de franci...” Descrie Piaţa Concordiei: „una din cele mai cochete din lume”, ochiul martor trece pe lângă palatul Tuileriilor, apoi pe lângă palatul-museu „Louvre”. Atenţia este îndreptată spre Champs Elisee, „de nespusă măreţie”. O concluzie despre Ţara frâncă: „e frumoasă, fertilă şi în cel mai înalt grad cultivată, dar poporul agricol, mai mult ca aiurea, are în faţă intipărită grija şi asprimea.”

I. Codru-Drăguşanu a cunoscut Franţa monarhie din iulie, prosperă, în plină expansiune colonială, cu strălucire amintiri militare, cu mare prestigiu literar şi mai ales, răspânditoarea liberalismului în Europa. Remarcă modul de predică în bisericile catolice tânjind după o schimbare în ţara noastră din acest punct de vedere. Anglia îi impune poate mai multă stimă decât simpatie. „La început, în Franţa, toate mi se păreau în cea mai bună ordine, mai pre sus ca în Germania, dar, venind din Anglia, de odată ţi se pare că ieşi din palat şi intri în bordei, aşa e insula aristocratică pe lângă continent”( XIX). Este expusă şi o paralelă dintre cele două popoare, cu o privire personală şi o încheiere de ordin politic: „În Europa sunt numai două popoare mari, în toată puterea vorbei: Frâncii şi Anglii. Scriitorii aseamănă pe cei dintâi cu Grecii şi pe ceilalţi cu Romanii antici, dar mai mult în privinţa caracteristicei naţionale principale, căci din contra încă n-ar fi greşeală [...] în alianţă una cu alta, aceste două naţiuni sunt menite a conduce lumea şi a decide purtarea despre soarta celorlalte popoare.”

Prospeţimea impresiilor şi a bucuriei îndeamnă mereu pe cititorul neavizat să creadă în datarea autentică a scrisorilor, dar memoria afectivă, poate carnetul de note şi iscusinţa scriitorului contribuie la impresia lectorului.

Codru-Drăguşanu se comportă ca orice turist al timpului său. Se miră, exclamă, admiră, compară, se urcă pe Sfântul Ştefan, Domul din Milano, Columna lui Traian, cupola Catedralei Sfântul Petru. Suit în turnul Catedralei Sfântul Ştefan din Viena, îşi scrijeleşte numele pe zidul acestuia, dupã obiceiul turiştilor epocii: „M-am suit şi, lângă mii altele, am scris şi numele meu, cât se poate mai sus şi mai clar“. Nu îşi pune nici o clipă problema că prin acest gest contribuie la degradarea unui monument, deşi se plânge de degradarea monumentelor antice. Îşi scrie numele şi pe pereţii Peşterii lui Iorgovan de la Herculane, unde se află înscrise numele multor călători şi oaspeţi ai termelor. „Şi eu îmi transmisei numele posterităţii după ce mă îmbie ciceronele cu cele necesare scrisului.“

Impresiile lui sunt cele ale unui turist al epocii, care, alături de observaţii asupra locurilor, oamenilor şi întâmplărilor, contabilizează monumentele în urma sugestiilor din ghidurile turistice, care îi oferã şi clasamente: „Versailles este un palat „grandios, cel mai strãlucit în Europa, poate în toatã lumea …“ Este atent la performanţele dimensionale ale clãdirilor şi, bineînţeles, la cât au costat. Chiar dacã scrie mult mai târziu cartea, el se referã la ceea ce a perceput în tinereţe.

Completează cu trimiteri istorice (rezultat probabil al culturii ulterioare călătoriilor), dar nu vede altfel monumentele. Nu i se poate reproşa lipsa unei culturi care să îi permită analize stilistice şi aprecieri pertinente, deoarece el este un om al timpului şi al locului său geografic. Meritul său este acela de a fi oferit contemporanilor şi urmaşilor săi români cu „dor de ducă“ o carte care sã le hrăneascã visurile, de multe ori nerealizabile.