1.1. Noţiuni şi aspecte generale

Declaraţia universală a drepturilor omului - adoptată şi proclamată de Adunarea Generală a O.N.U. prin rezoluţia 217 din 10 decembrie 1948, consacră, în art. 12 inviolabilitatea persoanei şi domiciliului acesteia, prin sintagma: „Nimeni nu va fi supus imixtiunilor arbitrare în viaţa sa particulară, în familia sa, la domiciliul său ori în corespondenţă nici al unor atingeri ale onoarei sau reputaţiei sale. Orice persoană are dreptul la protecţia legii împotriva unor astfel de imixtiuni sau atingeri”.

Constituţia României modificată şi completată statuează în art. 23 alin. 1 că „libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile”, iar în art. 27 alin. 1 inviolabilitatea domiciliului şi reşedinţei persoanei.

Legea fundamentală instituie totuşi şi excepţii ale normelor constituţionale expuse mai sus, precizând expres în art. 23 alin. 2 că: „Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile şi cu procedura prevăzută de lege”, iar, potrivit art. 27 alin. 3 „Percheziţia se dispune de judecător şi se efectuează în condiţiile şi formele prevăzute de lege”.

Codul de procedură penală reglementează această instituţie în capitolul II „Mijloacele de probă”- Secţiunea VIII - art. 100-108 şi respectiv art. 111, fără a ne oferi o definiţie a acesteia, motiv pentru care sarcina enunţării unei astfel de definiţii a revenit autorilor de specialitate.

Percheziţia este un act de urmărire penală şi de criminalistică tactică prin care se caută şi se ridică, din anumite locuri sau asupra unor persoane, obiecte ce prezintă importanţă pentru descoperirea şi administrarea probelor într-o cauza penală sau pentru demascarea infractorului1.

Un alt specialist, apreciază percheziţia ca fiind un act procedural destinat căutării şi ridicării unor obiecte care conţin sau poartă urme ale unei infracţiuni, a corpurilor delicte, a înscrisurilor, fie cunoscute fie necunoscute organului judiciar şi care pot servi la aflarea adevărului.

Percheziţia este o activitate de urmărire penală şi de tactică criminalistică ce constă în căutarea, asupra unei persoane, în locuinţa sau locul ei de muncă ori în locuri deschise publicului a obiectelor, valorilor sau înscrisurilor a căror existenţa ori deţinere este tăgăduită.

Din economia art. 100 C.p.p., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 109/24 oct. 2003, rezultă implicit că scopul efectuării percheziţiei îl constituie descoperirea şi strângerea probelor (definite în art. 63 C.p.p.) în vederea lămuririi cauzei sub toate aspectele.

Pentru efectuarea percheziţiei trebuie întrunită una din următoarele condiţii:

Când persoana căreia i s-a cerut să predea vreun obiect sau vreun înscris dintre cele arătate în art. 98 tăgăduieşte existenţa sau deţinerea acestora, precum şi ori de câte ori există indicii temeinice că efectuarea unei percheziţii este necesară pentru descoperirea şi strângerea probelor, se poate dispune efectuarea acesteia.

În funcţie de natura cauzei, prin efectuarea percheziţiei se poate asigura realizarea unuia sau mai multor scopuri:

descoperirea de obiecte care conţin ori poartă urmele infracţiunii; descoperirea de obiecte care au fost folosite sau au fost destinate să servească la

săvârşirea infracţiunii; găsirea de obiecte produs al unor infracţiuni; descoperirea bunurilor, valorilor proprietate a învinuitului ori inculpatului

sau a părţii responsabile civilmente, care urmează a fi indisponibilizate pentru asigurarea

recuperării pagubelor materiale cauzate prin infracţiune ori garantarea executării pedepsei

complementare a confiscării averi, în condiţiile prevăzute de lege; găsirea obiectelor procurate cu sumele însuşite; descoperirea de bunuri sau valori deţinute contrar legii; găsirea bunurilor ori valorilor primite în vederea săvârşirii unor infracţiuni în

legătură cu serviciul; descoperirea persoanelor care se sustrag de la urmărirea penală, judecată sau

executarea pedepsei; găsirea persoanelor dispărute de la domiciliu, a cadavrelor sau a părţilor din

cadavre etc.

1.2. Clasificarea percheziţiilor.

Percheziţiile pot fi clasificate după mai multe criterii:

A. După locul de efectuare:

percheziţii corporale.

Percheziţia corporală constă în inspectarea îmbracăminţii şi ridicarea lucrurilor aflate asupra persoanei percheziţionate care pot contribui la aflarea adevărului. Percheziţia corporală poate fi dispusă, după caz, de organul de cercetare penală, de procuror sau de judecător conform art. 100 alin. 3 şi alin. 5 C.p.p

Organul judiciar care urmează a efectua percheziţia este obligat ca, în prealabil, să se legitimeze şi să prezinte autorizaţia dată de instanţă. Potrivit art. 106 alin. 2 C.p.p., percheziţia corporală se face numai de o persoana de acelaşi sex cu persoana percheziţionată. După efectuarea percheziţiei se procedează la întocmirea unui proces-verbal în forma şi condiţiile prevăzute de lege, iar obiectele şi/sau înscrisurile a căror circulaţie sau deţinere este interzisă sunt ridicate.

În general percheziţia corporală se face asupra persoanei prinse în flagrant, săvârşind o infracţiune; asupra persoanei căreia i se efectuează percheziţia domiciliară; persoanei care este prinsă după o urmărire efectuată cu ocazia arestării; persoanei care urmează a fi introdusă în arest.

Înainte este indicată percheziţia preliminară care este destinată preîntâmpinării unei acţiuni violente a persoanei percheziţionate ceea ce presupune, dezarmarea acesteia , respectiv verificarea împrejurării dacă are sau nu asupra sa o armă albă sau de foc, precum şi orice alte obiecte sau substanţe ce ar putea pune în pericol organul judiciar, permiţând celui percheziţionat să fugă.

Tactic, percheziţia persoanei se realizează în două faze: percheziţia îmbrăcămintei şi percheziţia corpului.

Percheziţia amănunţită se va efectua de sus în jos, începând cu obiectele de pe cap, apoi se cercetează spatele, porţiunile de sub braţe, mâinile de la umăr până la degete, pieptul, se continuă cu picioarele prin interior şi exterior, până la glezne, precum şi manşetele pantalonilor, ciorapii, iar în final încălţămintea. Cercetarea se face prin palpare, prin strângerea porţiunilor de îmbrăcăminte mai groasă întrucât la o simplă pipăire, obiectele subţiri inclusiv metalice, pot trece deseori neobservate.

Percheziţia îmbrăcămintei presupune verificarea în parte a fiecărei piese din care este formată, mergând, la nevoie, până la scoaterea de pe corpul persoanei.

La obiectele de îmbrăcăminte se va acorda o atenţie deosebită cercetării căptuşelii, cusăturilor, buzunarelor, gulerelor, vatelinei de la umeri, ţesăturilor interioare de la piept, iar dacă se impune îmbrăcămintea poate fi descusută, atât cât să permită verificarea interioară. Este cunoscut faptul că lenjeria de corp şi batistele pot ascunde până la 500 grame de droguri, prin apretare cu astfel de substanţe, motiv pentru care în cazul percheziţiei corporale se va acorda atenţia cuvenită inspectării acestor obiecte.

Încălţămintea trebuie studiată cu atenţie la talpă, branţuri, căptuşeală şi tocuri, aceasta fiind o ascunzătoare în general pentru obiecte mici. De asemenea vor fi avute în vedere şi obiectele deţinute asupra persoanei, spre exemplu: ceasuri, brichete, curele de pantaloni, portofele, agende, ochelari, geamantane, tocuri de ochelari, obiectele de cosmetică, trusele de machiaj, spray-urile, cutiile de medicamente, instrumente muzicale, umbrele, bastoane etc.

percheziţii domiciliare

Este de observat că art. 100 C.p.p. care reglementează efectuarea percheziţiei face trimitere la art. 98 C.p.p.. Or, art. 98 C.p.p. plasează percheziţia numai în faza “urmăririi penale sau a judecăţii”. În cazul infracţiunii flagrante, percheziţia domiciliară se efectua fără autorizarea magistratului conform art. 101 pct. 3 C.p.p. în redactarea avută până la intrarea în vigoare la 1 iulie 2004 a Legii nr. 281/2003 dar şi în acest caz, momentul începerii urmăririi penale este identic cu momentul constatării infracţiunii flagrante. De asemenea, legiuitorul potrivit art. 96 coroborat cu art. 100 C.p.p. modificat, când reglementează refuzul predării mijloacelor de probă şi percheziţia, situează aceste acte în cadrul procesului penal fără diferenţieri între faza urmăririi penale şi faza judecăţii. În alin. ultim al art.100 C.p.p. astfel cum a fost modificat prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 109/2003, a fost reglementată în mod expres această problemă astfel: „Percheziţia domiciliară nu poate fi dispusă înainte de începerea urmăririi penale”.

Numai procurorul poate solicita, în cursul urmăririi penale, autorizarea unei percheziţii domiciliare. Potrivit art. 100 alin. 3 C.p.p. coroborat cu art. 203 alin. final C.p.p., procurorul poate solicita autorizarea percheziţiei la propunerea motivată a organelor de cercetare penală sau din oficiu.

Astfel, chiar dacă partea vătămată sau organul de cercetare penală ar aprecia utilă efectuarea unei percheziţii domiciliare, acestea nu se pot adresa direct judecătorului, ci vor trebui să adreseze cererea procurorului care, dacă va aprecia că autorizarea percheziţiei este utilă bunei desfăşurări a urmăririi penale în cauză, va adresa judecătorului o cerere în acest sens.

Pentru a începe derularea unei proceduri de autorizare a percheziţiei, este necesară verificarea îndeplinirii următoarelor două condiţii preliminare:

Începerea urmăririi penale

Din punct de vedere procedural, percheziţia se situează în cadrul procesului penal. Aşadar, potrivit art. 100 alin. 6 C.p.p., solicitarea de autorizare a percheziţiei domiciliare poate fi adresată de către organele de urmărire penală instanţei de judecată numai ulterior momentului începerii urmăririi penale.

Art. 100 alin. 6 C.p.p. nu distinge cu privire la tipurile de urmărire penală, deci nici instanţa de judecată nu trebuie să o facă. În plus, urmărirea penală priveşte fapta şi nu făptuitorul, astfel încât este irelevant dacă s-a început urmărirea penală cu privire la persoana cunoscută şi

presupusă a fi comis fapta sau, mai întâi, cu privire la faptă, urmând a se identifica, ulterior, făptuitorul. Mai mult, probele ridicate în cursul efectuării unei percheziţii in rem pot conduce la identificarea făptuitorului şi, deci, la începerea urmăririi penale in personam.

Existenţa unuia dintre motivele prevăzute de lege pentru autorizarea percheziţiei

Din punct de vedere tactic, percheziţia domiciliară parcurge mai multe momente consecutive: deplasarea, blocarea şi pătrunderea în domiciliul vizat. Percheziţia domiciliară poate fi dispusă numai de judecător, după ce a fost începută urmărirea penală, prin încheiere motivată. Se poate proceda la efectuarea percheziţiei numai în baza autorizaţiei de percheziţie dată de instanţa de judecată. Autorizaţia instanţei de judecată va fi dată în scris şi motivat şi poate fi folosită o singură dată.

Percheziţia nu poate fi dispusă înainte de începerea urmăririi penale şi se efectuează numai în cursul zilei, între orele 6,00-20,00, însă, odată început în termenul legal, poate continua şi după ora 20:00. Prin sintagma «în timpul nopţii» se înţelege, în practică, timpul când întunericul este efectiv instalat.

Amurgul nu face parte din noapte întrucât întunericul nu s-a instalat şi, deci, atenţia persoanelor nu este influenţată de noapte. Zorile, însă, fac parte din «timpul nopţii» pentru că întunericul încă mai persistă, iar trecerea de la starea de somn la cea de activitate cotidiană influenţează capacitatea de atenţie a oamenilor.

Organul judiciar care efectuează percheziţia este obligat să se legitimeze şi să prezinte autorizaţia judecătorului. Percheziţia domiciliară are loc în prezenţa persoanei la care se efectuează, iar în lipsa acesteia în prezenţa unui membru al familiei etc.. În cazul unei instituţii publice sau persoane juridice de interes privat, percheziţia are loc în prezenţa unui reprezentant al acestora, precum şi a martorilor asistenţi, minim 2, după cum prevede legea procesual penală. Persoana reţinută sau arestată va fi adusă la percheziţie.

Este interzisă efectuarea în acelaşi timp cu percheziţia a oricăror acte procedurale în aceeaşi cauză care, prin natura lor, împiedică participarea persoanei la care se efectuează percheziţia. Deplasarea în vederea percheziţiei trebuie făcută de aşa manieră încât, persoana ce urmează a fi percheziţionată să nu sesizeze intenţia organelor desemnate a efectua această activitate, pentru a nu întreprinde activităţi ce ar putea duce la eşuarea percheziţiei (distrugerea obiectului percheziţiei). Ajunşi la faţa locului se iau măsuri de blocare a căilor de acces, pentru ca persoana percheziţionată să nu poată părăsi incinta sau să nu arunce obiectele sau materialele ce ar putea compromite scopul percheziţiei.

În practică, s-a ridicat problema dacă dispoziţiile art. 101 al. 2 C.p.p. în vigoare până la 1 iulie 2003 referitoare la efectuarea percheziţiei domiciliare pe baza consimţământului scris al percheziţionatului, sunt constituţionale.

Această dispoziţie era şi este constituţională şi după revizuire întrucât nici o dispoziţie din Constituţia revizuită nu interzice implicit sau explicit percheziţia domiciliară pe baza consimţământului scris al percheziţionatului; în art. 23 pct. 2, constituantul dispune că percheziţia este permisă numai în cazurile şi cu procedura prevăzută de lege, ceea ce înseamnă că legiuitorul este împuternicit în acest sens, şi dacă aşa a hotărât legiuitorul iniţial, aceasta a fost şi este în limitele Constituţiei; în art. 27 pct. 1 teza II, constituantul dispune că nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul ori în reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia; or, legiuitorul, în temeiul învoirii acesteia, a introdus condiţia mai restrictivă prin sintagma consimţământul scris al acesteia în cazul percheziţiei, ceea ce înseamnă că percheziţia nu poate fi efectuată pe baza unei învoiri verbale, ci numai scrise dacă legiuitorul prevede aceasta; în art. 12 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi în art. 17 al Pactului Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice, sunt interzise numai imixtiunile arbitrare sau ilegale în domiciliul persoanei.

Procedura, după pătrunderea în domiciliul vizat, are ca punct incipient legitimarea conducătorului acestei operaţiuni, identificarea celui percheziţionat, prezentarea motivului descinderii şi a mandatului procurorului de percheziţie, solicitarea adresată persoanei percheziţionate de a predea obiectele sau bunurile ce fac obiectul cercetării, urmând a fi efectuată percheziţia corporală asupra persoanei .

În situaţia în care persoana la care se face percheziţia este reţinută sau arestată, ea va fi adusă la percheziţie. Când aducerea nu este posibilă, percheziţia domiciliară se va face în prezenţa persoanelor menţionate conform art. 104 alin. 4 C.p.p..

Organul judiciar care efectuează percheziţia are dreptul potrivit art. 105 alin. 1 C.p.p. să deschidă, chiar prin forţare, încăperile sau alte mijloace de păstrare în care s-ar putea găsi obiecte sau înscrisuri căutate, dacă cel în măsură să le deschidă refuză acest lucru.

Nu constituie percheziţie domiciliară, în sensul art. 100, ridicarea de obiecte conţinând droguri, dacă acestea au fost descoperite de către lucrătorii de poliţie într-o locuinţă în urma unei sesizări pentru tulburarea liniştii publice, înainte de începerea urmăririi penale.

Există situaţii în care în respectiva locuinţă se află şi alte persoane, caz în care conducătorul acţiunii are obligaţia de a le identifica şi a le da în supravegherea unuia din membrii echipei operative şi nu li se permite părăsirea locuinţe acestor persoane, iar persoanelor care sosesc ulterior începeri percheziţiei, vor fi legitimate şi li se va cere să rămână pe loc. Atunci când situaţia impune acest lucru se poate efectua o percheziţie corporală sumară asupra persoanelor aflate în încăpere în prezenţa martorilor asistenţi, pentru a evita eventuale incidente.

Pe întreaga durată a percheziţiei se va urmări starea emoţională a persoanei percheziţionate: dereglarea respiraţiei, schimbarea vocii, congestionarea feţei, modificarea timpului de latenţă, crisparea, efectuarea unor gesturi şi mişcări nefireşti.

Se stabilesc cu persoana percheziţionată date despre spaţiul respectiv, după care se solicită de la acesta cheile de la diverse încăperi, dulapuri, lăzi, etc., stabilindu-se şi ordinea în care se efectuează percheziţia şi sarcinile ce revin fiecărui membru al echipei operative.

Există câteva reguli de cercetare şi examinare în procesul percheziţiei şi anume: examinarea sistematică şi multilaterală a tuturor locurilor şi obiectelor, în mod special a acelor locuri şi părţi de obiecte ascunse vederii; examinarea sobei, crematoriului, coşului de gunoi şi a părţilor din locuinţa folosită în comun; asigurarea posibilităţii percheziţionatului şi a martorilor asistenţi de a urmări şi observa modul de desfăşurare şi constatările făcute; prezentarea percheziţionatului şi martorilor asistenţi a obiectelor, înscrisurilor, valorilor găsite în timpul percheziţiei.

Obiectele, înscrisurile sau valorile se prezintă persoanei de la care sunt ridicate şi celor care asistă, pentru a fi recunoscute şi a fi însemnate de către acesta spre neschimbare, după care se etichetează şi se sigilează (art. 107 alin 1 C.p.p.).

Obiectele care nu pot fi însemnate ori pe care nu se pot aplica etichete şi sigilii se împachetează sau se închid, pe cât posibil laolaltă, după care se aplică sigilii (art. 107 alin. 2 C.p.p.), obiectele care nu pot fi ridicate se sechestrează şi se lasă în păstrare fie celui la care se află, fie unui custode (art.107 alin. 3 C.p.p.).

Organul judiciar este obligat să se limiteze la ridicarea obiectelor şi înscrisurilor care au legătură cu fapta (art. 105 alin.2 C.p.p.).

Obiectele sau înscrisurile a căror circulaţie sau deţinere este interzisă se ridică totdeauna (art. 105 alin. 2C.p.p.).

În ceea ce priveşte faptele şi împrejurările din viaţa personală a celui percheziţionat şi care nu au legătură cu cauza, organul judiciar va lua măsurile care se impun pentru ca acestea să nu devină publice.

Echipa operativă care va efectua percheziţia trebuie să aibă în componenţa sa un număr suficient de poliţişti, specialişti, precum şi martori asistenţi şi să li se asigure mijloacele tehnice necesare: surse de iluminare, truse de chei, unelte, diverse sonde şi detectoare (pentru metale, cadavre), aparatură de fotografiat, filmare şi înregistrare videomagnetică. Probele pentru analiză se iau cel puţin în dublu exemplar şi se sigilează. Una dintre probe se lasă celui de la care se ridică iar, în lipsa acestuia, unui reprezentant ori a unui membru al familiei sau a unui vecin având capacitate de exerciţiu.

Senatorii, deputaţii şi alte persoane care se bucura de imunitate nu pot fi supuşi percheziţiei, cu excepţia infracţiunilor flagrante (Constituţia României, art. 69 alin. 2).

Potrivit art. 108 alin.1 C.p.p., despre efectuarea percheziţiei şi ridicarea de obiecte şi înscrisuri se întocmeşte un proces-verbal, care va constitui un mijloc de probă în procesul penal.

Procesul-verbal în afară de menţiunile prevăzute de art. 91 C.p.p. mai trebuie să cuprindă şi următoarele elemente: data şi locul încheierii; baza legală a efectuării percheziţiei; datele de identificare a martorilor asistenţi; precizarea faptului că organul judiciar s-a legitimat, a arătat scopul sosirii şi după caz, a prezentat autorizaţia emisă de instanţă; menţiuni despre legitimarea persoanelor găsite în locuinţă; precizarea că i s-a solicitat persoanei percheziţionate să predea bunurile, înscrisurile sau valorile ce interesează cauza penală ori cele deţinute contrar dispoziţiilor legale; răspunsul dat de cel percheziţionat; numărul încăperilor, dependinţelor, anexelor şi spaţiilor folosite în comun, supuse percheziţiei; dacă rezultatul căutărilor, obiectele, înscrisurile şi valorile descoperite au fost arătate persoanei percheziţionate şi martorilor asistenţi, au fost însemnate spre neschimbare, ambalate şi sigilate; menţiunea expresă că, în afara bunurilor, înscrisurilor ori valorilor descoperite şi descrise în procesul-verbal, nu s-a mai ridicat altceva; eventuale obiecţii ale percheziţionatului şi martorilor asistenţi; condiţiile de luminozitate, ora începerii şi ora terminării percheziţiei.

Procesul-verbal se va realiza în termeni clari şi precişi, iar o copie se va lăsa persoanei la care s-a efectuat percheziţia sau de la care s-au ridicat obiectele sau înscrisurile, ori reprezentantului acesteia sau unui membru al familiei, iar în lipsa, celor cu care locuieşte unui vecin şi, dacă este cazul, custodelui (art. 108 alin. 4 C.p.p.).

- percheziţia la locul de muncă. Se efectuează în paralel sau imediat după efectuarea percheziţiei domiciliare, pentru ca obiectele ori înscrisurile ascunse în acest loc să nu fie distruse sau îndepărtate. Această activitate are loc după o analiză temeinică a necesităţii şi oportunităţii ei cu autorizarea procurorului.

Percheziţia la locul de muncă se face de regulă când infracţiunile săvârşite sunt în legătură cu atribuţiile de serviciu ale persoanei cercetate ori când sunt indicii că acolo se află obiecte ori înscrisuri ce pot contribui la soluţionarea cauzei penale.

- percheziţia în locurile deschise publicului. Se efectuează atunci când situaţia impune acest lucru, ea se pregăteşte din timp, pe baza cunoaşterii obiectelor sau valorilor căutate, a locului şi persoanei percheziţionate, prin mobilizarea persoanelor participante, pregătirea mijloacelor tehnice necesare.

În faza recunoaşterii terenului, intră particularităţile în urma examinării acareturilor, gardurilor, stogurilor de fan, paie, maşinilor agricole, gropilor, fântânilor unde se execută fotografii de orientare şi schiţe.

Faza examinării continuă cu examinarea terenului porţiune cu porţiune, atenţia fiind îndreptată mai mult către zonele care prezintă săpături proaspete sau puternic bătute. Terenul proaspăt săpat este mai afânat, chiar dacă la suprafaţă a fost bătut, fapt care se observă prin introducerea de răngi sau ţăruşi în locurile suspecte. De asemenea, apa aruncată pe aceste porţiuni de teren se absoarbe mai repede decât în locurile nesăpate. Stogurile de fân sau paie în

care s-a umblat cu câteva zile înainte prezintă altă nuanţă de culoare, de regulă mai deschisă decât restul suprafeţei asupra căreia au acţionat timp îndelungat ploile şi razele solare.

Tot în cadrul percheziţiei se vor efectua fotografii de ansamblu, fotografii-schiţă ale încăperii sau spaţiului în care au fost descoperite obiectele sau înscrisurile, precum şi fotografii de detaliu ale acestora şi ale ascunzătorilor.

După temeiul legal:

- percheziţii efectuate pe baza autorizaţiei procurorului

- percheziţii efectuate pe baza consimţământului scris al persoanei percheziţionate

- percheziţii efectuate în caz de infracţiune flagrantă

După timpul de efectuare:

- percheziţii efectuate în timpul zilei

- percheziţii efectuate în timpul nopţii. Legea a stabilit că: Percheziţia se dispune de judecător şi seefectuează în condiţiile şi în formele prevăzute de lege.

Percheziţiile în timpul nopţii sunt interzise, afară de cazul infracţiunilor flagrante.

După persoanele participante:

- percheziţii la care participă numai lucrători ai organului de urmărire penală

- percheziţii la care participă şi specialişti

După numărul persoanelor la care se efectuează:

- percheziţii individuale, efectuate la o singură persoană

- percheziţii de grup, care sunt de regulă simultane

1.3. Pregătirea percheziţiei.

Pentru pregătirea percheziţiei este necesar ca organul de cercetare să aibă suficiente referinţe despre obiectele, valorile sau actele căutate, despre persoanele urmărite precum şi despre locul în care acestea s-ar află. Tactic vorbind, trebuie pregătit şi întocmit anterior un plan de desfăşurare, iar efectuarea ei este indicată a se face dimineaţa. Pentru ca eficienţa acestei activităţi să fie o reuşită, percheziţia trebuie ţinută în secret până la momentul efectuării, pentru ca persoanele ce urmează a fi percheziţionate să nu fie anterior prevenite, în caz contrar fiind posibil ca ceea ce se caută să dispară şi eficienţa activităţii să fie compromisă.

Desfăşurarea percheziţiei trebuie făcută în aşa fel încât sa fie respectate drepturile şi respectul dreptul la viaţa intimă, pudoare, efectuarea urmând a se face de către o persoană de acelaşi sex cu persoana percheziţionată. Organele desemnate a efectua percheziţia nu au dreptul de a face aprecieri sau consideraţii cu privire la persoana percheziţionată, la obiectele sale de îmbrăcăminte sau la alte aspecte, iar ţinuta organelor judiciare trebuie să fie sobră.

Pentru prevenirea unor eventuale violenţe din partea persoanei percheziţionate aceasta trebuie aşezată în poziţia cu mâinile ridicate sprijinite de un perete, obiect de mobilier etc., în aşa fel încât poziţia corpului să aibă o înclinaţie oblică, iar picioarele trebuie depărtate. În situaţia în care percheziţia se efectuează într-un loc deschis şi în preajma nu sunt obiecte de sprijin se va cere persoanei să stea în genunchi cu mâinile ridicate.

Pregătirea percheziţiei presupune cinci etape:

A. Stabilirea scopului perchezitiei. Cunoaşterea obiectelor ce se caută, a naturii, a formei şi dimensiunilor acestora, aceasta prezentând o importanţă deosebită întrucât în raport cu datele referitoare la bunurile şi valorile căutate, precum şi cu posibilităţile de ascundere, se stabilesc locurile de examinat, metodele specifice de căutare şi mijloacele tehnice adecvate.

B. Cunoaşterea unor date despre cel perchiziţionat. Aici trebuie cunoscute câteva elemente de bază cum ar fi: cetăţenie, naţionalitate, temperament, starea de sănătate, pregătirea şi profesia, ocupaţia, locul de muncă, cunoştinţele lui în domeniul altor meserii, preocupări în afara serviciului, relaţii la locul de muncă şi în afara acestuia. Se completează cu date despre componenţa familiei, raporturile atât ale percheziţionatului cât şi a familiei cu vecinii din imobil etc.

C. Cunoaşterea unor date referitoare la locul în care urmează a se efectua percheziţia. Ţinând cont de locurile în care se va desfăşura percheziţia, trebuie să se stabilească: adresa la care se află locuinţa percheziţionatului; caracteristicile de construcţie ale clădirii; planul exterior şi interior al locuinţei perchiziţionatului; compunerea locuinţei, topografia acesteia; spaţiile folosite în comun şi în exclusivitate; căile de acces în locuinţă; existenţa ori lipsa postului telefonic etc.

D. Stabilirea participanţilor la percheziţie, asigurarea mijloacelor tehnice necesare, alegerea momentului începerii percheziţiei şi a modalităţilor de pătrundere în locuinţa perchiziţionatului. Numărul participanţilor la percheziţie poate diferi de la caz la caz în funcţie de scopul şi locul ei şi de persoana la care se efectuează. În general la percheziţie participă: organul de urmărire penală; martorii asistenţi; persoana perchiziţionată sau reprezentantul său; specialiştii în diferite domenii de activitate, dacă se impune acest lucru.

Pentru atingerea scopului percheziţiei este necesar ca echipa să fie dotată cu mijloace tehnice necesare (detectoare de metal, sonde electromagnetice, aparate Roentgen de format mic, detectoare de cadavre etc.). În situaţii speciale când percheziţia urmează a se efectua simultan

sau în imobile situate în zone rău famate, pregătirea acestei activităţii impune o atenţie deosebită, iar numărul persoanelor care alcătuiesc echipa de cercetare va fi mai numeroasă.

E. Obţinerea autorizaţiei necesare percheziţiei. Percheziţia domiciliară şi la locul de muncă se efectuează pe baza autorizaţiei procurorului. Autorizaţia procurorului pentru efectuarea percheziţiei se obţine în urma solicitării scrise a organului de cercetare penală şi a examinării materialelor cauzei. Cu excepţia constatării în flagrant a infracţiunii, percheziţia trebuie să fie efectuată în baza autorizaţiei procurorului. În mod excepţional organele de cercetare penală pot cere în scris consimţământul persoanei ce urmează a fi percheziţionată, pentru a evita unele evenimente care ar putea împiedica realizarea scopului.

1.4. Reguli la efectuarea percheziţiei.

Indiferent de natura locului unde se desfăşoară percheziţia există câteva reguli comune cu caracter tactic. Dintre acestea facem referire în primul rând, la regulile de baza ale percheziţiei domiciliare, privite în sensul sau larg, reguli care, într-un mod specific, pot fi adaptate şi percheziţiei corporale:

percheziţia efectuată cu minuţiozitate; percheziţia desfăşurată metodic şi sistematic; observarea în permanenţă a comportamentului persoanei perchiziţionate; efectuarea percheziţiei în strictă conformitate cu prevederile legii.

1.5. Ridicarea de obiecte şi înscrisuri.

Ridicarea de acte sau înscrisuri este o activitate asemănătoare percheziţiei însă ea se deosebeşte prin faptul că organul judiciar are cunoştinţă la cine se află obiectul sau actul căutat, iar persoana care îl deţine recunoaşte acest lucru. Pentru ridicarea acestora, iniţial se solicita pe cale de adresă ce anume act sau obiect urmează a fi predat la organul judiciar. Doar în situaţia în care persoana nu dă curs solicitării se va proceda la ridicarea obligatorie în prezenţa martorilor asistenţi. În procesul-verbal în care se vor trece toate detaliile cu privire la activitatea efectuată se vor menţiona şi starea de funcţionare, autenticitatea actului sau obiectului şi starea acestora.

Ridicarea de obiecte şi înscrisuri este definită ca activitatea de urmărire penală şi de criminalistică tactică prin intermediul căreia organul de urmărire sau instanţa de judecată asigura obiectele şi documentele ce pot servi ca mijloc de probă în procesul penal.

Obiectele şi înscrisurile ce pot servi ca mijloc de probă în procesul penal se pot clasifica astfel:

obiecte şi înscrisuri care au fost folosite ori erau destinate să servească la săvârşirea infracţiunii;

obiecte ce reprezintă produsul infracţiunii; obiecte şi înscrisuri care conţin sau poartă o urmă a faptei comise; orice alte obiecte şi înscrisuri care pot servi la aflarea adevărului în cauza investigată

Ca şi percheziţia, ridicarea de înscrisuri şi obiecte are caracterul auxiliar de descoperire şi strângere a unor mijloace de probă, ridicarea făcându-se în două moduri:la cerere şi ridicare silită.

Legea nr. 281 din iunie 2003 aduce modificări importante şi în ce priveşte efectuarea ridicării de obiecte şi înscrisuri. Orice persoană fizică sau juridică, în posesia căreia se afla un obiect sau un înscris ce poate servi ca mijloc de probă, este obligată să-l prezinte şi să-l predea, sub luare de dovadă, organului de urmărire penală sau instanţei de judecată, la cererea acestora (art. 97 alin. 1 C.p.p.).

Dacă obiectul sau înscrisul are caracter secret ori confidenţial, prezentarea sau predarea se face în condiţii care să asigure păstrarea secretului ori confidenţialităţii (art. 97 alin. 3 C.p.p.).

Bibliografie:- Autor: Ministerul de interne; coord. Constantin Aionitoaie, Tratat de

tactică criminalistică- Mircea Badila, Vasile Vidrighin, Criminalistica, Ed. Altip - Alba Iulia

2008- Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, Ed. Actami, Bucureşti 2001- Constituţia României