Percepţia spaţiului vizual

Nevoia de a cunoaşte o serie de însuşiri spaţiale ale obiectelor, cum ar fi forma, mărimea, distanţa, orientarea sau direcţia, volumul sau relieful, au condus cu timpul la apariţia, consolidarea şi dezvoltarea unei forme complexe a percepţiei

pe care o denumim:

‘ PERCEPŢIA SPAŢIULUI VIZUAL’ .

Se înţelege aproape de la sine că percepţia spaţiului vizual nu este o simpla însumare sau o juxtapunere a percepţiilor de

formă, de mărime, de distanţă etc., ci un produs cu totul nou rezultat în urma interacţiunii şi interdependenţei tuturor

acestor specii ale percepţiei.

1. Percepţia formei obiectelor presupune proiectarea pe retină a fiecărui punct al obiectului, deplasarea receptorilor pe conturul obiectului şi urmărirea liniei care delimitează obiectul de fondul perceptiv sau de ambiant în general.

2. Percepţia mărimii obiectelor implică fenomene de acomodare a cristalinului, convergenţa globilor oculari, compararea obiectului dat cu alte obiecte din ambianţă.

3. Percepţia distanţei la care se află amplasat obiectul depinde de mărimea imaginii retiniene, de prezenţa sau lipsa detaliilor de structură a obiectului, de prezenţa sau absenţa reperelor, în sfârşit, de particularităţile însuşirilor cromatice ale obiectelor.

4. Percepţia orientării (direcţiei) obiectelor este determinată de verticala gravitaţională şi orizontala perpendiculară pe ea.

5. Percepția reliefului presupune reflectarea lungimii, lăţimii şi adâncimii obiectelor şi se bazează pe disparitatea imaginilor retiniene» gradul de iluminare a suprafeţelor. convergenţa oculară, perspectiva liniară aeriană.

Percepţia adâncimiiRetina este o suprafaţă bidimensională şi nu poate

percepe adâncimea. Totuşi oamenii sunt capabili să perceapă lumea tridimensional, deoarece ochii şi creierul uman utilizând un număr de semne bidimensionale creează distanţele perceptive.

Cercetătorii au ajuns la concluzia că există nouă asemenea semne utilizate pentru percepţia distanţei. Unele sunt informaţii monoculare deoarece putem să le vedem cu un singur ochi, iar altele sunt binoculare , pentru ca pot fi percepute cu ambii ochi.

Informaţii monoculare Gradientul texturii obiectelor – Este mai mare şi

mai vizibil când obiectul este mai aproape de noi şi mai mic atunci când ne îndepărtăm de acesta. Pe o suprafaţă curbă, elementele sunt mai înclinate.

Perspectiva lineară – Linii paralele tind să se apropie la orizont şi să se depărteze în apropierea noastră. Acest fenomen este explicat prin factul că obiectele care se îndepărtează formează o imagine mai mică pe retină.

Suprapunerea – Ştim că dacă un obiect se suprapune peste altul, atunci obiectul care este acoperit se află în spatele primului, deci, este mai departe de noi.

Mărimea relativă – Putem evalua distanţa până la un obiect în funcţie de cât de mare ne apare un obiect cu o mărime pe care deja o cunaştem. Obiectele mai apropiate par clare şi strălucitoare, pe când cele îndepărtate par neclare având culori pastelate.

Distribuţia umbrelor – Oferă informaţii despre unghiuri şi curbe, care ne oferă şi ele informaţii despre părţile unui obiect care sunt mai apropiate de noi în comparaţie cu altele.

Mişcarea relativă – Se referă la faptul că obiectele aflate la distanţă de noi par să se mişte în câmpul nostru perceptiv mai încet decât obiectele apropiate.

Acomodarea cristalinului - pentru obiectele aflate în apropierea noastră dă, de asemenea informaţii despre distanţă. Cristalinul trebuie să-şi modifice curbura pentru a se centra pe obiectele apropiate. Muşchii netezi ai ochiului realizează acest lucru, iar tensiunea acestora dă informaţii despre distanţa la care se află obiectele.

Informaţii binoculare Convergenţa globilor oculari – Dacă privim un obiect care

este mai aproape de 8 metri, ochii trebuie să se conveargă asupra lui pentru a-l percepe ca singurul obiect clar din câmpul perceptiv.

Prin învăţare şi experienţă suntem capabili să înţelegem că o anumită cantitate de tensiune musculară înseamnă că un anume obiect se află la o anumită distantă.

• Disparitate retinală – Unul din mecanismele cele mai importante de detenctție a distanțelor și a adâncimii are la bază fenomenul numit stereopsis. Acesta se referă la faptul că cei doi ochi au unghiuri diferite de recepție a stimulilor vizuali.

Aceste diferențe unghiulare fac ca distanțele dintre proiecțiile retinale ale celor două puncte la cei doi ochi sa fie diferite, apărând o disparitate retinală.

Combinând semnalele monoculare(gradientul texturii obiectelor, perspectiva lineara, suprapunerea, marimea relativa, distributia umbrelor, miscarea relativa) cu cele binoculare (convergenta globilor oculari, disparitatea retinala) suntem capabili să percepem lumea tridimensonal utilizând doar informații bidimensionale.