Pentru o antropologie a monumentelor istorice şi a

patrimonializării. Cazul României după 1989

Introducere

Patrimonializarea, adică procesul de constituire în patrimoniu a

diferite tipuri de bunuri, poate fi urmărită în România încă de la sfârşitul

secolului al XIX-lea, odată cu apariţia primei legi privind inventarierea şi

protejarea monumentelor istorice. Aşadar, dintre diversele tipuri de

patrimoniu care se constituie astăzi în cursul acţiunilor şi interacţiunilor

dintre diferiţii actori instituţionali, colectivi sau individuali, monumentele

istorice sunt primele rezultate ale patrimonializării oficiale, cea care implică

instituţii ale statului şi reglementări juridice.

Cercetarea de faţă tratează patrimonializarea monumentelor istorice,

aceasta cunoscând o amploare crescândă în societatea actuală românească.

Presupoziţia primară a abordării monumentelor istorice şi patrimonializării acestora este aceea că

patrimoniul în general şi monumentele istorice în particular reprezintă un produs social, care este

constituit ca urmare a interacţiunilor şi negocierilor între actorii relevanţi, aceştia putând fi

instituţii, oameni politici, personalităţi ale vieţii publice, mass-media, asociaţii ale societăţii

civile, comunităţi locale sau organisme internaţionale. Dintre aceşti actori, instituţiile statului

reprezintă principalii actori care participă la constituirea monumentului istoric, prin faptul că au

un rol determinant în elaborarea şi impunerea unei anumite definiţii a noţiunii, a anumitor practici

de protejare şi, în general, a unei anumite atitudini faţă de monumentele istorice. Aşadar,

monumentul istoric nu este o noţiune dată în mod natural, chiar dacă unii actori par să îi acorde

acest statut.

Prima întrebare care a orientat desfăşurarea cercetării a fost „Cine

sunt principalii actori ai patrimonializării monumentelor istorice?”, apărând

ulterior noi interogaţii precum:

- Care sunt semnificaţiile pe care fiecare din aceşti actori le acordă

monumentelor istorice?

- Care este rolul social pe care aceştia îl conferă monumentelor

istorice?

- Cum se raportează aceşti actori unii la alţii şi cum, prin interacţiuni,

este produsă o anumită concepţie, general asumată asupra monumentelor

istorice?

Demersul meu a urmărit aşadar să răspundă acestor întrebări

esenţiale pentru înţelegerea patrimonializării în România. Un prim pas

necesar a fost să definesc patrimonializarea ca procesul complex de

producere socială a patrimoniului care începe cu apariţia conştiinţei

patrimoniale, se manifestă în continuare prin reglementări specifice şi se

finalizează în acţiunile concrete de clasificare şi protejare. Dacă instituţiile

centrale, naţionale, se ocupă de reglementarea domeniului, instituţiile locale

sunt responsabile de acţiunile concrete. Descompunerea patrimonializării în

etape a funcţionat ca un instrument de lucru ce mi-a permis să rafinez

înţelegerea procesului ca întreg şi să abordez în mod nuanţat actorii

relevanţi. Plecând de la prima ipoteză expusă mai sus, conform căreia actorii

care intervin în cursul patrimonializării intervin îşi aduc fiecare propria

înţelegere asupra monumentelor istorice, cea de-a doua ipoteză a cercetării

a fost cea conform căreia rolul şi ponderea acestora variază în funcţie de

etapele patrimonializării.

Pentru a întregi perspectiva asupra patrimonializării monumentelor

istorice în România de astăzi, am mutat ulterior privirea de la nivelul

central, naţional al procesului, acolo unde se elaborează legile şi

reglementările în domeniu la nivelul local, acolo unde edificiile sunt investite

în mod concret cu valoare patrimonială şi sunt puse în practică acţiunile de

protejare şi de punere în valoare ale acestora. În acest scop, am ales

Timişoara, pentru a identifica actorii la nivel local şi a urmări viziunile

acestora asupra monumentelor, asupra rolului social pe care îl îndeplinesc,

dar şi asupra propriului rol în derularea patrimonializării.

2

În ceea ce priveşte sursele cercetării, acestea sunt, pe de o parte,

scrise – documente de diferite tipuri emise de actorii studiaţi şi, pe de altă

parte, orale – interviurile luate persoanelor făcând parte din instituţii vizate.

Nu în ultimul rând, observaţia actorilor, atunci când a fost posibilă, şi a

situaţiei monumentelor istorice la nivel local, în Timişoara, mi-a furnizat

date importante în toate etapele cercetării, din faza exploratorie şi până la

interpretarea acţiunilor şi discursurilor actorilor.

Structurarea tezei urmăreşte parţial firul cronologic al cercetării pe

care am realizat-o. Astfel, o primă parte este dedicată „Perspectivelor în

ştiinţele socio-umane asupra patrimoniului şi patrimonializării”, a căror

prezentare selectivă delimitează sau, mai degrabă, deschide un vast câmp

de cercetare multidisciplinar. Dintre cele două teme pe care le-am distins,

cea de-a doua, referitoare la patrimonializarea ca proces social, constituie

punctul de plecare pentru cercetarea realizată asupra monumentelor

istorice în România şi expusă în cea de-a doua parte.

Intitulată „Monumentele istorice şi patrimonializarea în România”, cea

de-a doua parte este la rândul său dezvoltată pe două planuri. Primului

dintre acestea îi corespunde analiza actorilor patrimonializării la nivel

naţional, iar celui de-al doilea – un demers echivalent la nivel local, în oraşul

Timişoara. În cadrul primului nivel, Capitolul 3, “O perspectivă diacronică

asupra patrimonializării în România. Dezvoltare legislativă şi instituţională”

prezintă evoluţia domeniului monumentelor istorice în România, aşa cum

este acesta reflectat de textele juridice de-a lungul timpului. Capitolul

următor tratează “Actorii patrimonializării la nivel naţional”, în trei

subcapitole. Primul se ocupă de actorul central – ministerul Culturii,

propunând o analiză care are ca punct de plecare analiza documentelor

emise după 1989 în domeniu, precum şi interviurile realizate cu

reprezentanţi ai acestei instituţii. Analiza ministerului Culturii conduce la

înţelegerea acestei instituţii ca actor heteroclit al patrimonializării, care

manifestă o concepţie particulară asupra monumentelor istorice. Consacrat

“Actorului ştiinţific al patrimonializării : specialiştii”, cel de-al doilea

3

subcapitol se referă, în principal, la istorici, istorici de artă, arhitecţi şi

arheologi care fac parte din principalul organism ştiinţific, anume Comisia

Naţională a Monumentelor Istorice, dar şi din Comisia Prezidenţială pentru

Patrimoniul Construit, Situri Istorice şi Naturale. Un ultim subcapitol este

dedicat unui actor care nu are un rol decisiv în patrimonializare, dar care nu

trebuie cu toate acestea ignorat – organizaţiile neguvernamentale. Cu

această ocazie, urmăresc să schiţez principalele trăsături specifice ale

acestui actor şi logica sale dominantă, la nivel naţional.

În cele din urmă, nivelul local al patrimonializării monumentelor

istorice este abordat în Capitolul 6, în cadrul căruia cele două subcapitole

prezintă contextul istoric şi cultural în care se desfăşoară patrimonializarea

în Timişoara şi analizează actorii locali: Direcţia Judeţeană pentru Cultură,

Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional, specialiştii (în special cei care

formează Comisia Regională a Monumentelor Istorice) şi Primăria

Timişoara.

Concluziile prezentate în final reiau principalele rezultate ale

cercetării, punând în lumină totodată ipotezele validate. Va rezulta o

imagine de ansamblu a patrimonializării ca proces social complex,

ireductibil la voinţa sau acţiunile unui singur actor, ci constituindu-se în

permanentă mişcare şi negociere între actorii instituţionali, colectivi şi

individuali.

Prezentarea pe care o realizez în această primă parte nu are nici o

clipă pretenţia de a epuiza perspectivele asupra patrimoniului şi

patrimonializării în literatura ştiinţelor sociale. În primul rând, pentru că un

astfel de demers nu ar fi posibil, în al doilea rând pentru că nu urmăresc

exhaustivitatea, ci reprezentativitatea, pe care am încercat să o obţin printr-

o selecţie a textelor esenţiale pentru înţelegerea atât a cuplului patrimoniu –

patrimonializare, cât şi a metadiscursului patrimonial, adică a direcţiilor

majore pe care le-au urmat cercetările în domeniu. Pentru a avea o privire

4

de ansamblu, dar în acelaşi timp coerentă asupra fenomenului patrimonial,

voi distinge între perspectivele care sunt centrate pe descrierea şi

înţelegerea patrimoniului, şi cele care se ocupă preponderent de

patrimonializare, adică de procesul prin care anumite bunuri devin

patrimoniu. În urma acestui demers, complexitatea acestor teme,

perspectivele multiple prin care pot fi abordate, precum şi caracterul

interdisciplinar al literaturii examinate vor fi puse în evidenţă.

CAPITOLUL 1. Patrimoniul

1.1. Apariţia atitudinilor patrimoniale

Prima interogare abordată în special în cadrul ştiinţelor istorice se

referă la momentul în care a apărut în Europa noua atitudine patrimonială,

pentru care artefactele trecutului reprezintă o moştenire valoroasă, demnă

de a fi păstrată şi transmisă mai departe. Dintre numeroasele cercetări de

factură istorică care s-au întreprins şi care constituie corpul unei importante

literaturi, m-am referit în primul rând la Dominque Poulot, care identifică

momentul esenţial al apariţiei atitudinii patrimoniale ca fiind Revoluţia

franceză de la 1789, când distrugerile masive determină elitele intelectuale

şi politice să reflecteze la necesitatea de a păstra bunurile regimului

anterior dezavuat şi totodată de a le folosi pentru educarea poporului

(Poulot, 1997). Istoricul de artă Françoise Choay argumentează că

monumentele sunt prezente în aproape toate perioadele şi spaţiile

geografice, în timp ce monumentele istorice reprezintă o invenţie relativ

târzie a occidentului (Choay, 1992). Apariţia lor poate fi situată în

Renaşterea secolului al XV-lea, când se formează atitudinile patrimoniale

simultan cu oferirea unui statut privilegiat artei şi cu naşterea interesului

pentru disciplina istoriei. Istoricul Jean-Michel Leniaud susţine cu

argumente ce aparţin domeniului arheologiei, că monumentele istorice nu

sunt o manifestare a modernităţii, ci reprezintă un mod de a crea o legătură

între prezent şi trecut, de a afirma originea şi identitatea unei comunităţi, pe

care îl putem regăsi încă de pe vremea Greciei antice şi a Imperiului Roman

5

(Leniaud, 2000). O altă perspectivă care favorizează continuitatea

conştiinţei patrimoniale în decursul istoriei, fără a presupune însă

universalitatea acesteia, este susţinută de Krzystof Pomian. Istoricul

încearcă să stabilească o continuitate în succedarea tipurilor de atitudine

patrimonială şi totodată o perspectivă geografică asupra propagării acestora

în Europa şi în lume, neignorând însă nici momentele de ruptură care au

instaurat noi semnificaţii ale patrimonializării (Pomian, 1990).

Punctul de convergenţă al diverselor teorii privind naşterea şi evoluţia

atitudinii patrimoniale, este constatarea faptului că interesul actual pentru

patrimoniu este de o intensitate nemaiîntâlnită în istorie, iar acest interes

este semnificativ pentru societatea în care trăim.

1.2. Perspective esenţialiste asupra patrimoniului. Cupluri de

noţiuni

1.2.1. Memorie socială şi patrimoniul construit

Lucrările sociologului Maurice Halbwachs (1925, 1950) impun şi

dezvoltă noţiunile de „memorie socială”, „memorie colectivă” sau „curent de

gândire/de memorie”, care vor avea . Ceea ce argumentează în mod esenţial

autorul este caracterul social al oricărui tip de memorie, fie ea individuală

sau colectivă. Caracterul social al memoriei este dat de imposibilitatea

acesteia de a exista în afara anumitor cadre sociale, adică structuri de

gândire construite pe baza amintirilor şi care asigură unitatea

reprezentărilor colective. Spaţiul, timpul, limbajul sunt astfel de structuri

care fac posibilă memoria. Dintre acestea, spaţiul conferă coerenţă vieţii

sociale ca punct de reper stabil, asigurând permanenţa în timp a identităţii

colective graţie imaginilor spaţiale care se găsesc la originea reprezentărilor

unui grup asupra sieşi. Ajungem astfel la a considera monumentele istorice

ca participând la memoria colectivă în două sensuri: ca incarnând o

memorie locală sau naţională şi ca obiecte remarcabile ale spaţiului

construit. Problematica timpului în calitate de cadru social al memoriei

nuanţează concluzia de mai sus, prin faptul că nu timpul istoric, impus la

6

nivel naţional, este cel care ordonează memoria colectivă. De aceea,

monumentele istorice care fac referire la o istorie naţională rămân să

participe la memoria (şi identitatea) colectivă doar prin caracterul lor

material, de repere fizice, spaţiale.

1.2.2. Memorie versus patrimoniu. Critici.

Lucrarea monumentala iniţiată şi dirijată de Pierre Nora – Lieux de

mémoire – reprezintă o încercare de a teoretiza şi de a dezvolta

problematica relaţiei dintre memorie şi istorie şi, implicit, a locului care le

este conferit monumentelor în cadrul acestui raport. Cele mai multe dintre

argumentele istoricului, susţinute prin numeroase studii punctuale‚ converg

înspre ideea opoziţiei ireductibile dintre „memorie” şi „istorie”. Astfel, dacă

prima este vie, în permanentă mişcare şi evoluţie, contradictorie şi supusă

efectelor uitării, cea de-a doua reprezintă consecinţa unei operaţii

intelectuale care simplifică, reduce, decupează şi împietreşte elemente ale

trecutului, alese adeseori în funcţie de interese politice. Societăţile

contemporane, arată P. Nora, sunt caracterizate de confiscarea memoriei de

către istorie, în sensul în care avem de-a face cu o memorie-datorie, o

memorie-arhivă şi o memorie-distanţă. Din această perspectivă a raportului

dintre memorie şi istorie trebuie înţelese „locurile memoriei” ca repere

materiale sau imaterial ce permit memoriei să se fixeze şi să se perpetueze.

Cel de-al treilea volum al trilogiei „Locurile memoriei” va aduce o nouă

înţelegere a acestora ca fiind asimilate de fenomenul recent al comemorării

de tip istoric, ca fiind mai aproape de demersul istoric, decât de cel

memorial, „autentic”. În această ecuaţie, practicile legate patrimoniul

oficial, statuat ca atare de către autorităţi, demonstrează exemplar

instrumentalizarea acestuia şi caracterul său impus, artificial.

Polarizarea memoriei şi istoriei ca aflate în opoziţie în mod

fundamental este o viziune împărtăşită şi de unii etnologi care manifestă un

„sentiment al doliului” (Augé, 1989), născut din observaţia faptului că

societatea contemporană a devenit incapabilă să mai exercite o memorie

7

socială aşa cum se întâmpla în societăţile tradiţionale, ceea ce a condus la o

patrimonializare excesivă, la înlocuirea memoriei de patrimoniu (Candau,

2006, Rautenberg, 2003, Guillaume, 1990). Acest sentiment este denumit şi

„etnostalgie” (Tornatore, 2000.)

1.2.3. Patrimoniu şi uitare

Evacuată din spaţiul public, uitarea îşi are în fapt un rol natural pe

care trebuie să i-l recunoaştem, argumentează unii autori (Gauthier, 1995,

Candau, 2006). Uitarea este o componentă a procesului memorial, iar

patrimonializarea excesivă conduce de fapt la negarea uitării, ceea ce este

nociv atât memoriei societăţii, cât şi identităţii ei.

O altă abordare a relaţiei dintre patrimoniu şi uitare este realizată

într-o logică inversă, căci patrimoniul este de fapt uitare. Selectând şi

expunând anumite bunuri ca obiecte muzeale înseamnă de fapt ştergerea

întregii memorii care stătea în spatele lor, înseamnă dezgolirea acestora de

orice sens şi nivelarea lor ca simple semne ale trecutului (Poulot, 1997).

Dacă contextul politic de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial a

justificat noţiunea de „obligaţie la memorie”, astăzi se discută în principal

despre „abuzul memoriei” (Todorov, 1998, Terray, 2006). Privitor la întreaga

problematică a relaţiei dintre memorie şi uitare şi a uzului şi abuzului

acestora, lucrarea lui Paul Ricoeur, Memoria, istoria, uitarea este o sursă

deosebit de bogată de reflecţii. Dintre acestea, menţionez aici doar tipurile

de abuzuri pe care nu doar uitarea, dar şi exersarea memoriei le poate

naşte: memoria manipulată şi memoria obligată, împreună cu corelativele

lor – uitarea manipulată şi uitarea comandată (sau amnistia). Consecinţele

etice ale dezvoltării acestor concepte sunt importante, deoarece singura cale

de a integra evenimentele dureroase ale trecutului ca lecţie pentru viitor

este, pentru societate, pardonul, adică reconcilierea cu trecutul printr-o

„memorie fericită”. Aceste dezvoltări ale noţiunilor de memorie şi uitare pot

fi prelungite şi în cazul monumentelor în general sau monumentelor istorice

în particular, care nu trebuie înţeles ca obiecte care narează despre un

8

trecut, ci ca posibili declanşatori ai memoriei. Iar uitarea care îşi face loc

inclusiv prin selectarea patrimoniului poate fi pernicioasă unei societăţi care

are nevoie să reconcilieze cu trecutul său.

1.3. Perspective dinamice

1.3.1. Cauze ale amploarei fenomenului patrimonial

Dawid Lowenthal plasează începuturile expansiunii patrimoniale la

începuturile anilor 1980, când transformările sociale, politice, tehnologice la

nivel global, dar şi catastrofele umane precum Holocaustul conduc la

recunoaşterea şi asumarea fragilităţii vieţii şi a unui mod de a trăi

(Lowenthal, 2004). Robert Hewison face, pentru cazul Angliei, o analiză a

două momente importante ce, pe fundalul unei angoase generalizate, au

condus la dezvoltarea fără precedent a patrimoniului: declararea de către

Consiliul Europei a anului 1975 ca An al Patrimoniului şi o iniţiativă

legislativă privind impozitul pe avere, resimţit ca o periclitare a

patrimoniului (Hewison, 1994). Yvon Lamy vorbeşte la rândul său despre

„criza modernităţii” care naşte sentimentul pierderii, al urgenţei şi al crizei,

iar Michel Rautenberg despre rezistenţa la uniformizare culturală

(Rautenberg, 2003). Astfel, printr-o privire asupra societăţii la nivel global,

dar şi la nivel individual (Fabre, 2000a), istoricii şi antropologii pun în

legătură intensitatea patrimonializării actuale cu marile transformări

sociale, politice, economice şi tehnologice ale ultimelor decenii.

1.3.2. Patrimoniu şi patrimonii

Diferitele categorii patrimoniale, de la cel tradiţional (monumente

istorice, situri arheologice, bunuri mobile) până la patrimoniul industrial,

imaterial, arhivistic, peisagistic, natural sau chiar „uman” (zestrea genetică)

conferă noţiunii de patrimoniu un caracter heteroclit şi chiar contradictoriu.

Cercetători în ştiinţele sociale sau juridice arată astfel dificultăţile de a

aplica aceleaşi criterii sau aceleaşi principii mai multor tipuri de patrimoniu.

Patrimoniul natural, spre exemplu, se fundamentează pe valori specifice

9

care pot intra în contradicţie cu cele ale patrimoniului cultural, şi mai cu

seamă ale patrimoniului industrial care răspunde unor necesităţi particulare

ale societăţilor post-industriale (Palu, 1996, Jeudy, 1990). Noţiunea de

„patrimoniu” poate fi de aceea contestată în favoarea celei de „patrimonii”.

1.3.3. Patrimoniu şi temporalităţi

Lucrarea lui Alois Riegl „Cultul modern al monumentelor” publicată în

1905 este un reper în dezvoltarea ulterioară a problematicii patrimoniale.

Distingând între trei tipuri de monumente: intenţional, istoric şi vechi, Riegl

argumentează că monumentul vechi, bazat pe recunoaşterea valorii strict de

vechime, neasociată nici unei intenţii memoriale, nici unor calităţi

documentare, tinde să se impună ca dominant, dând seama de o nouă

sensibilitate care se năştea.

Patrimoniul poate fi înţeles şi ca o modalitate de a pune în relaţie cele

trei temporalităţi, a trecutului, prezentului şi viitorului. Una din

perspectivele din care este privită această relaţie este cea a rupturii dintre

trecut şi prezent. În acest sens, patrimoniul este o consecinţă a lipsei de

continuitate dintre trecut şi prezent, este o modalitate de a spune că „doliul

este încheiat” (Rautenberg, 2003, 152). Viitorul este de asemenea invocat,

prin responsabilitatea faţă de generaţiile care vor veni pe care o implică

conservarea patrimoniului.

1.3.4. Patrimoniul – un produs al prezentului

Patrimoniul nu este doar un bun creat în trecut pe care îl păstrăm

pentru generaţiile viitoare, este un produs încărcat cu mizele prezentului. În

primul rând, prin faptul că prezentul este cel care selectează ce anume este

valoros şi merită păstrat. În al doilea rând, deoarece investirea unor obiecte

cu valoare patrimonială înseamnă interpretarea de către actorii prezentului

a acestora, în funcţie de contextul actual (Laplantine, 1996, Rautenberg,

2003, Candau, 2006). Patrimoniul este, cu alte cuvinte, o formă de „filiaţie

inversă” (Davallon, 2000).

10

Capitolul 2: Patrimonializarea

2.1. Definirea şi înţelegerea patrimonializării

Patrimonializarea este abordată în ştiinţele socio-umane în cele două

forme posibile ale sale: pe de o parte ca proces prin care, în mod oficial,

anumite bunuri primesc calitatea de „patrimoniu” şi, pe de altă parte, ca

ansamblu de acţiuni prin care o comunitate investeşte anumite bunuri cu o

valoare de tip patrimonial, independent de patrimoniul oficial, reglementat

juridic şi recunoscut către autorităţile statului. Spre exemplu, astfel de

acţiuni de patrimonializare neoficială pot avea ca obiect limba sau obiceiuri

culinare. Deoarece cercetarea din partea a doua a tezei are ca obiect

patrimonializarea oficială, în cele ce urmează mă voi referi cu precădere la

studii de caz din această sferă.

2.1. Actorii patrimonializării

Procesul de constituire în patrimoniu a bunurilor trecutului poate fi

abordat în primul rând din prisma actorilor săi, instituţionali, colectivi sau

individuali, a semnificaţiilor pe care le poartă pentru aceştia, a modului în

care este produsă o anumită înţelegere a noţiunii de „monument istoric”.

Un prim actor esenţial în patrimonializarea oficială sunt autorităţile

publice centrale, adeseori ministerul Culturii sau un organism similar.

Puţine studii se ocupă de acest actor, dintre care amintesc o cercetare

asupra patrimoniului imaterial constituit prin voinţa guvernului mexican şi

cu sprijinul populaţiei vizate (De Vidas, 1994). Autoarea ajunge la

constatarea că mizele pe care le poartă patrimonializarea pentru fiecare

dintre aceşti actori sunt diferite, ceea ce nu împiedică ca dinamica relaţiei

lor să fie una favorabilă atingerii obiectivelor propuse de ambii actori.

Actorul ştiinţific al patrimonializării, specialiştii, au fost de asemenea

investigaţi în câteva studii de caz (spre exemplu Amiel, 2000, Jacquelin,

Signoles, 2000), dar şi în mod general, ca purtători ai unei memorii sociale

11

şi a unor valori specifice pe care le impun în cadrul patrimonializării

materiale sau imateriale (Rautenberg, 2003, Fabre, 200b). Autorităţile locale

sunt, la rândul lor, un actor important al patrimonializării, în special în cea

de-a treia etapă, a aplicării reglementărilor în domeniu şi a protecţiei

efective a monumentelor istorice. Diferite cercetări focusate pe acest actor

demonstrează că voinţa politică locală şi consistenţa strategia administraţiei

sunt motoare importante ale patrimonializării (ca exemplu, Puccio-Den,

2003).

Dar nu doar la nivel local şi naţional putem vorbi despre actori ai

patrimonializării, ci şi la nivel internaţional, odată cu crearea unor

organisme precum UNESCO şi ICOMOS. Lista Patrimoniului Mondial sau

Lista Patrimoniului Cultural Imaterial reprezintă instrumente, mai mult sau

mai puţin eficiente (criticile cu privire la fundamentele şi valorile pe care se

bazează acestea nelipsind în literatura de specialitate, a se vedea Titchen,

1996, Cleere, 1996, Labadi, 2005) care au ca obiectiv recunoaşterea şi

protejarea bunurilor cu valoare deosebită la nivel mondial. Consiliul Europei

şi Uniunea Europeană plasează, dintr-o perspectivă proprie, patrimoniul

printre preocupările lor.

În ceea ce priveşte organizaţiile neguvernamentale sau comunităţile

locale, acestea deţin un loc central în special în cursul patrimonializării

neoficiale, dar pot aduce un aport important şi în prima etapă a

patrimonializării înţeleasă în sens larg – naşterea conştiinţei şi atitudinii

patrimoniale.

Ceea ce este esenţial în înţelegerea patrimonializării ca proces social

purtat de actori este faptul că fiecare dintre aceştia aduce în acest proces

propriile mize şi propria concepţie asupra patrimoniului, ceea ce poate

conduce la blocaje sau conflicte.

2.3. Mizele patrimonializării

Am menţionat deja termenul de „miză”, adică obiectivul, finalitatea

explicită sau implicită pe care o urmăresc actorii implicaţi în

12

patrimonializare. Cercetările care s-au preocupat în mod esenţial de această

dimensiune a procesului au demonstrat astfel diversitatea mizelor:

economice, sociale, politice, ideologice (Smith, 2004, Giguère, 2006,

Menestrel, 1999). Indiferent dacă folosim sau nu noţiunea de

„instrumentalizare” atunci când vorbim despre diferitele finalităţi urmărite

în cursul patrimonializării, dimensiunea practică, în sens larg, a

patrimoniului este o certitudine pusă în evidenţă de toate aceste studii.

Deconstruirea patrimoniului ca bun având o valoare obiectivă,

recongnoscibilă de oricine şi demonstrabilă ştiinţific este astfel dusă la

capăt.

Capitolul 3: O perspectivă diacronică a patrimonializării în

România Dezvoltări legislative şi instituţionale.

Legislaţia română cu privire la recunoaşterea şi protejarea

monumentelor istoric datează de la 1892, când apare primul Decret pentru

conservarea şi restaurarea monumentelor publice, deşi putem constata că

au existat şi anterior eforturi de a reglementa acest domeniu la nivel

naţional. De atunci şi până în prezent, patrimonializarea monumentelor

istorice a avut un parcurs sinuos, marcat de marile evenimente sociale şi

politice ale secolului al XX-lea. Am distins aşadar patru perioade relativ

unitare, fiecare fiind caracterizată de o anumită înţeleg ere a monumentelor

istorice şi a rolului lor în societate.

3.1. Apariţia noţiunii de „monument istoric” în România.

Perioada 1874 – 1948.

Perioada 1874 – 1948 este perioada în care apar primele reglementări

în domeniu, când este creată Comisiunea Monumentelor Istorice având ca

principal scop inventarierea monumentelor istorice, când apar Buletinul

Monumentelor Istorice şi Anuarul Monumentelor Istorice, aşadar când

eforturile de a construi un spaţiu de acţiune al statului ca protector al

13

acestor valori patrimoniale capătă formă şi consistenţă. Dintre numeroasele

observaţii care pot fi făcute cu privire la specificul patrimonializării în

această perioadă, cele mai importante privesc selecţia riguroasă realizată

conform criteriilor vechimii şi sacralităţii, faptul că principala valoare

atribuită monumentelor este de „document” al epocilor trecute, precum şi

observaţia că specialiştii manifestă o puternică voinţă de a acţiona pentru

protejarea acestora, deşi responsabilitatea lor este una limitată, esenţială

fiind decizia Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice.

3.2. Perioada 1948 – 1977. Continuitate şi ruptură.

Sfârşitul celui de-al doilea război mondial şi instaurarea noului regim

politic aduc cu sine transformări esenţiale în cadrul legislativ şi instituţional

al patrimonializării, inclusiv desfiinţarea Comisiunii Monumentelor Istorice.

În anii 1950, numeroase acte normative încearcă să propună structuri noi, a

căror viaţă este însă efemeră. Cu toate că noua ordine politică pare

defavorabilă protejării monumentelor istorice, în special din raţiuni

ideologice, specialiştii, formaţi încă înainte de anii 1950, acţionează în

spiritul protejării patrimoniului, asigurând astfel o relativă continuitate cu

perioada anterioară. Aşa cum rezultă din analiza legislaţiei acestei epoci,

dar şi a interviurilor realizate cu unele dintre persoanele care au activat în

acest domeniu în anii 1970, interesul autorităţilor pentru patrimoniu este

relativ şi este influenţat în special de potenţialul său economic. Acesta este

şi motivul pentru care patrimoniului mobil i se acordă un loc central în

reglementări şi în publicaţiile vremii. De asemenea, mai putem remarca că

finalul acestei perioade este marcată şi de efortul racordării României la

instituţiile internaţionale active în domeniu.

În 1974 este elaborată prima lege vizând „patrimoniul cultural

naţional”, Legea 63. Aceasta aduce câteva premiere importante. În primul

rând va defini în mod consistent noţiunea de „patrimoniu” (cuprinzând

monumentele istorice, bunurile mobile şi patrimoniul natural). Trebuie

precizat în acest punct faptul că singurele tipuri de valoare recunoscute sunt

14

cea istorică şi cea artistică, toate celelalte aspecte ale patrimoniului

construit, precum dimensiunea tehnică, etnologică sau memorială nefiind

luate în considerare. În al doilea rând, Legea 63 reuşeşte să creeze un cadru

instituţional complet, atât la nivel naţional cât şi local, care să permită o

bună gestionare a bunurilor patrimoniale. Nu în ultimul rând, prevederile

precise cu privire la sancţiunile date în cazul nerespectării legislaţiei fac

eficientă protecţia patrimoniului.

3.2. Perioada 1977 – 1989. Sfârşitul unei epoci.

Cutremurul devastator din 1977 reprezintă ocazia şi pretextul

schimbării radicale a politicilor patrimoniale în sensul demolării a

numeroase centre urbane istorice şi a reconstruirii lor în spiritul ideologiei

epocii. Prin Decretul 442 din 1977 sunt desfiinţate, comasate şi subordonate

o seamă de organisme care aveau atribuţii în domeniu. Ca urmare, pe lângă

demolările frecvente, şantierele de restaurare deschise până atunci sunt în

mare parte blocate şi numeroase monumente istorice sunt abandonate.

Legăturile cu instituţii internaţionale precum UNESCO sau ICCROM

(Centrul Internaţional pentru Studiul Conservării şi Restaurării Proprietăţii

Culturale) devin fragile şi nefuncţionale.

Aşadar, până în anul 1989, când căderea regimului socialist va

readuce patrimoniul cultural în atenţia autorităţilor, monumentele istorice

vor fi evacuate din sfera de interes a statului român.

4.2. Anii 1990, reînceputurile.

O reacţie rapidă a câtorva specialişti la noile oportunităţi aduse de

schimbarea regimului politic o reprezintă Decretul 91 din 1990 privind

evidenţa, protecţia, conservarea, restaurarea şi punerea în valoare a

monumentelor, ansamblurilor şi siturilor istorice. Cu această ocazie,

15

specialiştii primesc rolul central în patrimonializare şi putere efectivă,

deciziile lor fiind necesare şi obligatorii în clasarea sau autorizarea

intervenţiilor făcute monumentelor istorice. Treptat, prin reglementările

ulterioare, preeminenţa ştiinţificului dispare, pentru ca în 1994, prin

Ordonanţa 68, avizele Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice sale să-şi

piardă caracterul obligatoriu, iar comisia să capete un simplu rol consultativ

în sprijinul ministerului Culturii, care devine astfel principalul actor al

patrimonializării. În ceea ce priveşte noţiunile de „patrimoniu” şi de

„monument istoric”, prin noile definiţii care le sunt date, sfera patrimonială

se lărgeşte către bunuri cu valoare tehnică, tehnologică şi memorială,

racordându-se astfel la concepţia internaţională asupra câmpului

patrimonial. Diverse instituţii şi instrumente legale sunt create, contribuind

la complexificarea domeniului şi la întărirea capacităţii administrative de a-l

gestiona.

Unele reglementări în domenii precum dezvoltarea teritorială şi

urbanismul vor atinge şi problematica patrimoniului construit, constituind o

probă a valenţelor multiple ale acestuia şi a creşterii interdependenţei

dintre sferele de acţiune ale statului.

4.3. Consolidarea protecţiei monumentelor istorice. Definiţii,

noi semnificaţii şi noi mize.

Legea 422 din 2001 privind protecţia monumentelor istorice

reprezintă principalul act normativ de după 1989 în domeniu, valabil (cu

modificări ulterioare) şi în prezent. Dintre inovaţiile pe care le aduce, sunt

de menţionat „integrarea socio-economică şi culturală în viaţa

colectivităţilor locale”, semn al ieşirii definitive a patrimoniului construit din

sfera rarefiată a culturii şi intrarea în cotidianul social. Mizele economice şi

sociale ale monumentelor istorice devin explicite, rolul acestora în societate

fiind înţeles ca în sensul „dezvoltării durabile”, concept nou în legislaţia

românească a patrimoniului. Ministerul Culturii rămâne principalul actor al

patrimonializării, fiind reprezentat în teritoriu de direcţiile judeţene de

16

Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional. Organisme precum Institutul

Naţional al Monumentelor Istorice, Oficiul Naţional al Monumentelor

Istorice sau Institutul de Memorie Culturală sunt organizate, fiindu-le

conferite diferite responsabilităţi, de cercetare, inventariere şi finanţare a

lucrărilor de restaurare. Autorităţile locale figurează printre actorii

patrimonializării, dar în mod marginal, nefiind stipulate obligaţii, ci mai

degrabă posibilităţi de a acţiona pentru protejarea monumentelor.

Organizaţiile neguvernamentale sunt de asemenea menţionate, dar în mod

marginal, ca potenţiali parteneri ai instituţiilor statului. Analiza criteriilor de

clasare a monumentelor istorice (nucleul dur al patrimonializării) dezvoltate

ulterior Legii 422, ne permite să constatăm deschiderea patrimoniului, pe de

o parte, către societate (prin recunoaşterea valorii memorial-simbolice a

monumentelor) şi, pe de altă parte, către noi categorii de bunuri, precum

arhitectura industrială, defavorizată până acum de preeminenţa criteriilor

istoric şi artistic.

5.2.1. Specialiştii – un actor al patrimonializării, mai multe discipline.

Diversitatea disciplinelor din care provin specialiştii – istorie, istoria

artei, arhitectură, urbanism, arheologie – nuanţează poziţiile acestora relativ

la monumentele istorice, pe două axe principale: vechi (favorizat de istorici

şi arheologi) – nou (privilegiat de arhitecţi şi urbanişti) şi obiect (susţinut de

istorici de artă) – ansamblu (privilegiat de arhitecţi). Cu toate acestea,

împărtăşirea principiilor fundamentale ale protecţiei monumentelor istorice

şi rolului lor în societate fac din specialişti un actor unitar al

patrimonializării.

5.2.2. Monumentul istorice – obiect al cunoaşterii ştiinţifice.

Vehiculul principal prin care specialiştii participă la procesul

patrimonializării este Comisia Naţională a Monumentelor Istorice, ale cărei

17

origini am constatat deja că pot fi trasate încă de la sfârşitul secolului al

XIX-lea. Am constatat cu acea ocazie voinţa specialiştilor de a deţine un rol

efectiv, de a avea putere de decizie. Am mai observat de asemenea că,

imediat după 1989, aceştia reuşesc să se impună, pentru puţină vreme, ca

actor central dotat cu capacitate decizională. Responsabilităţile importante

asumate de specialişti în această perioadă şi insatisfacţia resimţită în

momentul în care administraţia şi politicul au recăpătat controlul în

domeniu arată că aceştia îşi asumă un rol complex în procesul

patrimonializării, dincolo de simplul statut de consultanţi ştiinţifici.

Interviurile şi observaţia uneia dintre întâlnirile de lucru ale

specialiştilor au arătat că, pentru aceştia, monumentele nu sunt un simplu

obiect de activitate de tip administrativ. Mai mult decât atât, clădirile cu

valoare patrimonială sunt un obiect al cunoaşterii ştiinţifice, al cercetării şi

al descoperirii. Trecerea de la planul ştiinţific la cel administrativ presupune

adaptarea la o logică diferită, o logică plurivalentă care nu se raportează la

monumente ca obiecte în sine, ci le integrează într-o reţea complexă de

valori.

Constatând că, în cursul interviurilor, specialiştii menţionau frecvent

cazuri particulare de clădiri care nu fuseseră clasate deşi întruneau toate

calităţile necesare sau care, deşi erau monumente istorice, nu erau protejate

corespunzător, am înţeles că acesta este un indicator al faptului că

monumentele istorice nu sunt pentru aceştia o categorie de obiecte, ci un

ansamblu de obiecte. În virtutea profesiei lor, specialiştii poartă asupra

monumentelor o privire individualizantă, care se interesează de trăsăturile

specifice obiectului, de ceea ce îl distinge de un altul. Privirea lor nu este

generalizatoare şi nivelatoare, ceea ce nu exclude posibilitatea generalizării,

dar mută accentul dinspre categoria monumentelor istorice înspre corpusul

monumentelor istorice.

Această înţelegere specifică specialiştilor conduce la o viziune

intransigentă privind protejarea eficientă a acestora, care devine valoarea

18

ultimă a patrimonializării, căreia trebuie să-i fie subordonate toate acţiunile

instituţiilor cu atribuţii în domeniu.

5.2.3. Monumentele istorice – obiect al pasiunii.

Pornind de la o altă constatare făcută în cursul interviurilor privind

modul angajat, pasionat în se implicau în discuţie, am constatat că, prin

modul specific de abordare a monumentelor istorice ca obiecte ale

cunoaşterii şi ale privirii particularizante, specialiştii se raportează la

acestea ca la obiecte ale pasiunii. Gradul de entuziasm şi de devotament pe

care îl presupune abordarea monumentelor ca obiecte ale cunoaşterii este o

explicaţie a faptului că raţionalitatea implicată în activitatea ştiinţifică nu

exclude ataşamentul emoţional. De altfel, sintagma „pasiuni cognitive”

(Roux, 2009) s-a impus deja în abordarea antropologică a cunoaşterii de tip

ştiinţific, dând seama de existenţa simultană a unei logici a raţionalităţii şi a

unei logici a afectivităţii. Comunitatea ştiinţifică care se constituie în jurul

unei teme comune a cunoaşterii – şi a pasiunii – contribuie la consolidarea

angajamentului afectiv, creând astfel „comunităţi”. Putem afirma că o astfel

de „comunitate” este Comisia Naţională a Monumentelor Istorice, unde

punerea în comun a expertizei şi experienţei fiecărui membru hrăneşte

pasiunea pentru monumentele istorice, pasiune care la rândul său

cimentează legăturile dintre specialişti.

5.2.4. Monumentele istorice nu sunt negociabile!

Confruntând cei doi actori principali ai patrimonializării, remarcăm că,

din perspectiva specialiştilor, logica ministerului Culturii este inadecvată. A

plasa monumentele istorice pe aceeaşi poziţie cu alte teme ale politicilor

publice este eronat, chiar imoral pentru o instituţie al cărei obiectiv este

tocmai protejarea culturii în general şi a patrimoniului în particular. Astfel,

compromisul este nociv şi nu poate fi considerat o soluţie viabilă.

Monumentele istorice, afirmă explicit specialiştii, sunt în mod esenţial

19

bunuri culturale, iar instrumentalizarea lor în scopuri economice este

pernicioasă.

Decurge de aici necesitatea de a institui patrimoniul ca valoare

constituţională, precum şi importanţa elaborării unei strategii educaţionale

menite să construiască, pe termen lung, atitudini orientate către valorizarea

şi protejarea patrimoniului. O seamă de propuneri, rezultate în urma

diagnosticării situaţiei actuale a patrimoniului, sunt prezentate într-un

volum de 150 de pagini – Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru Patrimoniul

Construit, Situri Istorice şi Naturale, la care mă voi referi în continuare.

5.2.5. Cui aparţine Comisia Prezidenţială pentru Patrimoniul

Construit, Situri Istorice şi Naturale?

Înfiinţată în aprilie 2008 printr-o Decizie a Preşedintelui României,

Comisia Prezidenţială pentru Patrimoniul Construit, Situri Istorice şi

Naturale are obiective ambiţioase, dintre care menţionez dezvoltarea unei

strategii pe termen mediu şi lung privind modalităţile de protejare şi

promovare a patrimoniului, elaborarea unui Ghid al patrimoniului sau

elaborarea unui raport privind starea actuală a monumentelor.

Trebuie subliniat faptul că tonul general al rezultatului eforturilor

comisiei – Raportul din septembrie 2009 – este unul critic şi intransigent,

zugrăvind un tablou dezolant al patrimoniului construit din România şi a

sistemului său de protecţie, aşa cum o arată fraze precum: „potenţial de

nocivitate analog cu al unui incendiu devastator care nu lasă nimic în urma

sa”, „falşi profeţi ai dezvoltării economice”, „edili mediocri”, „oraş bolnav de

platitudini arhitecturale”. Ceea ce este fundamental criticat de-a lungul

Raportului, ca şi în interviurile realizate, este lipsa unei conştiinţe

patrimoniale, atât la nivelul decidenţilor cât şi al publicului larg. Pe acest

fundal proliferează acţiunile îndreptate împotriva monumentelor istorice.

Întrunirea Comisiei din august 2008 la care am asistat a fost o ocazie

de a observa modul în care specialiştii se raportează unii la ceilalţi, cum se

cristalizează comunitatea specialiştilor de care aminteam mai sus, cum este

20

construită viziunea acestora asupra situaţiei patrimoniului şi a măsurilor

care se impun. Fără a ignora diferenţele de opinie din interiorul său,

Comisia apare ca un organism dotat cu un discurs şi o logică proprie –

logica specialiştilor.

Deşi Comisia face parte în mod esenţial din actorul ştiinţific al

patrimonializării, nu trebuie uitat faptul că înfiinţarea ei reprezintă o

iniţiativă a Administraţiei Prezidenţiale. Împrumutând Comisiei forţa şi

autoritatea vocii sale, Preşedinţia câştigă legimitatea şi autoritatea

discursului ştiinţific. Sprijinul reciproc poate fi interpretat ca o tentativă a

ambilor părţi de a se impune în faţa actorului principal al patrimonializării –

ministerul Culturii, care face obiectul unor critici aspre în Raportul comisiei

din 2009.

Am constatat aşadar că logica specifică specialiştilor este una a

pasiunii şi a intransigenţei, că aceştia poartă o privire particularizantă şi

afectivă totodată asupra monumentelor istorice. Astfel, raporturile adeseori

tensionate cu ministerul Culturii sunt clarificate, iar monumentele istorice

devin comprehensibile ca produs al interacţiunii între aceşti doi actori, care,

conform propriilor viziuni, modelează „realitatea” patrimonială pe care o

cunoaştem astăzi.

5.3. Un actor la marginea patrimonializării

Cercetarea pe care am întreprins-o a fost centrată pe principalii actori

ai patrimonializării şi pe două dintre etapele patrimonializării – elaborarea

legislaţiei şi implementarea ei (măsurile concrete de clasare şi protejare a

monumentelor istorice). Pentru a oferi o imagine cât mai completă a acestui

proces, am decis să tratez, sumar, un actor marginal – organizaţiile

guvernamentale, care însă poate avea un rol în special în prima etapă, cea a

dobândirii şi consolidării conştiinţei patrimoniale. În acest sens, am abordat

distins între două tipuri de organizaţii : cele al căror scop este unul

„pozitiv”, de protejare a patrimoniului şi de favorizare a cunoaşterii sale la

21

nivel naţional sau local şi cele constituite ca răspuns la o stare de lucruri

percepută ca inacceptabilă şi al căror scop este, aşadar, „critic”, ofensiv.

Acestea din urmă au apărut recent în spaţiul public românesc, aşa cum o

arată interviul realizat cu unul dintre preşedinţii unei astfel de asociaţii.

Una dintre observaţiile importante pe care le-am putut face cu privire

la organizaţiile ofensive, este că apariţia lor se datorează perceperii situaţiei

actuale a monumentelor istorice ca urgentă şi disperată. Această percepţie,

confirmată de altfel şi de interviuri cu specialişti, se înscrie într-o logică a

urgenţei şi are în corolar o viziune asupra monumentelor istorice ca bunuri

care participă în mod cotidian la viaţa locuitorilor. Pentru aceste organizaţii,

nu monumentele clasate sunt obiectivul principal, ci orice clădire cu valoare

de tip patrimonial. Astfel, miza principală a patrimonializării este calitatea

vieţii, determinată în mare măsură de calităţile estetice ale mediului

construit.

Pentru a rezuma, ONG-urile sunt posibili catalizatori ai conştiinţei

patrimoniale şi agenţi care au posibilitatea de a influenţa elaborarea legilor

şi aplicarea lor corectă. Lor le pot fi atribuite atât acţiuni orientate înspre

protecţia şi valorificarea patrimoniului dar şi reacţiile la abuzuri sau la

indiferenţa autorităţilor.

Concluzii

Plecând de la interogaţii cu caracter general privind patrimonializarea

monumentelor istorice, aceasta s-a dovedit un proces complex la care

participă actori aflaţi în diferite tipuri de relaţii, adeseori conflictuale.

Obiectivul cercetării a fost de a degaja sensul acestuia şi de a ordona în mod

inteligibil multitudinea de niveluri, de etape, de actori şi de reprezentări pe

care le implică.

22

Luând distanţă faţă de rezultatele cercetării pe care le-am prezentat

mai sus, putem privi patrimonializarea actuală în ansamblul său. Astfel,

constatăm că actorii patrimonializării conferă semnificaţii diferite

monumentelor istorice şi că relaţiile dintre ei devin comprehensibile doar

atunci când ajungem la o înţelegere a diferitelor logici care le

fundamentează discursurile şi acţiunile. Cursul ascendent al

patrimonializării din ultimii douăzeci de ani este prin urmare rezultatul

interacţiunilor şi negocierilor dintre actori, al presiunilor reciproce pe care

le exercită.

În cele din urmă, cercetarea a arătat că, pe termen lung, conştiinţa

patrimonială nu este un câştig definitiv. Patrimonializarea apare aşadar ca

un proces inegal, urmând interesele epocilor şi actorilor, iar monumentul

istoric – ca o noţiune în permanentă negociere şi redefinire.

23