PEDAGOGIE I

Lector Dr. Liana Tăuşan

Cursant: Monica Zoikaş

2014 – 2015

1. Realizați o paralelă între practici educaționale specifice pedagogiei tradiționale și practici educaționale specifice pedagogiei moderne.

Literatura de specialitate oferă o imagine fidelă asupra antitezei care se creează între metodele tradiţionale şi cele moderne utilizate în predare.

Metodele tradiţionale au următoarele caracteristici:• pun accentul pe însuşirea conţinutului, vizând, în principal, latura informativă a educaţiei,;•sunt centrate pe activitatea de predare a profesorului, elevul fiind văzut ca un obiect al instruirii, asadar comunicarea este unidirectionala;•sunt predominant comunicative,;•sunt orientate, în principal, spre produsul final, evaluarea fiind de fapt o reproducere a cunostintelor;•au un caracter formal şi stimulează competiţia;•stimulează motivaţia extrinsecă pentru învăţare;•relaţia profesor-elev este autocratică, disciplina şcolară fiind impusă.Aceste metode genereaza pasivitatea in randul elevilor. La polul opus, metodele moderne se caracterizează prin următoarele note:•acordă prioritate dezvoltării personalităţii elevilor, vizând latura formativă a educaţiei;•sunt centrate pe activitatea de învăţare a elevului, acesta devenind subiect al procesului educaţional;•sunt centrate pe acţiune, pe învăţarea prin descoperire;•sunt orientate spre proces;•sunt flexibile, încurajează învăţarea prin cooperare şi capacitatea de autoevaluare la elevi, evaluarea fiind una formativa;•stimulează motivaţia intrinsecă;•relaţia profesor-elev este democratică, bazată pe respect şi colaborare, iar disciplina derivă din modul de organizare a lecţiei. Prin metodele moderne se incurajeaza participarea elevilor, initiativa si creativitatea.

BIBLIOGRAFIE:1. Ionescu, M., Radu I., Didactica modernă, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001

www.educatori.isjbihor.ro/.../forum

2. Definiți educația din următoarele perspective:a. educaţia ca proces b. educaţia ca acţiune de conducere c. educaţia ca acţiune socială d. educaţia ca interrelaţie umană e. educaţia ca ansamblu de influențe

 educaţia ca proces - acţiunea de transformare în sens pozitiv şi pe termen lung a fiinţei umane, în perspectiva unor finalităţi explicit formulate

educaţia ca acţiune de conducere - dirijarea evoluţiei individului spre stadiul de persoană formată, autonomă şi responsabilă,

educaţia ca acţiune socială - activitatea planificată ce se desfăşoară pe baza unui proiect social, care comportă un model de personalitate,

educaţia ca interrelaţie umană - efort comun şi conştient între cei doi actori: educatorul şi educatul,

educaţia ca ansamblu de influenţe - acţiuni deliberate sau în afara unei voinţe deliberate, explicite sau implicite, sistematice ori neorganizate, care, într-un fel sau altul contribuie la formarea personalitătţi umane.   

3. Descrieți funcțiile educației .

Funcţiile educaţiei sunt consecinţele sociale ale activităţii de formare- dezvoltare a

personalităţii umane, de la nivelul sistemului şi al procesului de învăţământ. Funcţiile educaţiei,

prin acţiunea factorului subiectiv existent la un nivel de politică pedagogică, sunt exprimate în

termeni de finalităţi ale educaţiei: ideal, scop şi obiective.

Deci, funcţiile educaţiei cuprind ansamblul de operaţii şi acţiuni prin care se realizează

activitatea de formare- dezvoltare a personalităţii umane la nivel de sistem.

Analiza funcţiilor educaţiei are în vedere raportarea activităţii de formare- dezvoltare a

personalităţii la principalele domenii ale vieţii sociale, văzute ca subsisteme ale sistemului

social- global (subsistemul politic, economic şi cultural) (S. Cristea, 1998, p.190, 191).

a)Funcţia politică a educaţiei vizează formarea- dezvoltarea personalităţii în cadrul

procesului de integrare socială a acesteia şi reduce tentaţia puterii de a folosi educaţia ca mijloc

de „ conservare a societăţii”;

b)Funcţia economică vizează valorificarea potenţialului bio- psiho social al

personalităţii pe tot parcursul vieţii pentru integrarea într-o activitate productivă;

Funcţia economică vizează cultura muncii (capacitatea personalităţii umane de a

produce eficient valori materiale şi spirituale) şi cultura tehnologiei (capacitatea personalităţii

umane de a folosi eficient ştiinţa în diferite domenii de activitate).

c)Funcţia culturală a educaţiei vizează formarea- dezvoltarea personalităţii umane

prin intermediul valorilor spirituale validate social în spaţiu şi timp. Realizarea funcţiei culturale

a educaţiei la nivelul şcolii presupune (S. Cristea , 2004, p.19):

reproducerea unor norme şi valori care orientează acţiunile educaţionale angajate

în procesul de învăţământ;

adoptarea, mobilizarea resurselor pedagogice (informaţionale, umane, didactice,

financiare) existente sau care vor fi disponibile;

realizarea sarcinilor curente la nivelul activităţii, acţiunii operaţiilor programului

în concordanţă cu obiectivele generale, intermediare şi operaţionale;

integrarea tuturor factorilor activităţii de educaţie, prin care se armonizează

elementele organizaţiei şi loialitatea membrilor acesteia.

4. Explicați interacțiunile dintre: educația formală-educația nonformală; educația nonformală-educața informală; educația formală-educația informală.

În cursul existenţei sale, fiecare persoană este supusă unor influenţe educative multiple, care pot acţiona concomitent, succesiv sau complementar, în forme variate. Unele acţionează spontan, incidental, altele au un caracter organizat, sistematizat, provenite din partea şcolii sau a altor instituţii extraşcolare. În stransă legatură cu ideea potrivit căreia învaţământul (educaţia şcolară ) trebuie privit în perspectiva educaţiei permanente, s-au conturat conceptele de educaţie formală ( instituţionalizată ), educaţie nonformală (extraşcolară ) şi educaţie informală ( difuză ), pentru denumirea curentă a tipurilor de educaţie ce se realizează astăzi. Încă din 1974, Coombs şi Ahmed – echivalând educaţia cu invăţarea – au identificat aceste tipuri, definindu-le astfel:- educaţie informală: „proces ce durează o viaţă, prin care fiecare persoană dobândeşte cunoştinţe, îndemânări, aptitudini şi înţelegere din experienţele zilnice”- educaţie nonformală: „orice activitate organizată în mod sistematic, creată în afara sistemului formal şi care oferă tipuri selectate de învăţare subgrupelor specifice populaţiei (atât adulţii, cât si copii)”- educaţia formală: „educaţia instituţionalizată, structurată in mod ierarhic, gradată cronologic si condusă de la centru (Ministerul Învăţământului), prin tradiţie, ea a constituit centrul de interes al politicii şcolare”.

Raportul dintre educaţia nonformală şi cea formală este unul de complementaritate, atât sub aspectul conţinutului, cât şi în ceea ce priveşte formele şi modalităţile de realizare.

Trăsăturile caracteristice ale educaţiei nonformale sunt relevante pentru această formă care asigură legatura dintre instruirea formală şi cea informală.

O caracteristică importanta se referă la faptul că educaţia nonformală se desfaşoară într-un cadru   instituţionalizat, în afara sistemului şcolar, cuprinzând activităţi extraclasă /extradidactice (cercuri pe  discipline, interdisciplinare sau tematice,  ansambluri sportive, artistice, concursuri şcolare, olimpiade, competiţii) şi activităţi de educaşie si instruire extraşcolare, denumite paraşcolare şi perişcolare. 

Învăţarea de tip informal este o învăţare cu caracter pluridisciplinar, informaţiile provenind din variate domenii, completându-le pe cele achiziţionate prin intermediul celorlalte forme de educaţie. Această situaţie îi conferă individului posibilitatea de a interioriza şi exterioriza atitudini, comportamente, sentimente

Definiţiile existente pentru cele trei concepte au câteva elemente în comun, dar dintr-o perspectivă sistemică, se poate observa că toate cele trei dimensiuni ale educaţiei au câte ceva specific de indeplinit (cf. Pain, 1990, p.233, apud. Cucos, p.37).

Vaideanu G, 1988 : reprezentarea concentrică a celor trei forme evidenţiază rolul educaţiei formale de nucleu central care asigură baza valorificării optime a resurselor de instruire nonformală şi informală aflate în continuă expansiune cantitativă şi calitativă.

educatia formalaeducatia nonformalaeducatia informala

5. Prezentați argumente pentru susținerea rolului unuia dintre cei 3 factori ai dezvoltării psihice: ereditate, mediu sau educație.

Referitor la identificarea factorilor implicaţi în dezvoltarea umană, întâlnim o convergenţă principială, chiar dacă planul analitic se preyintă diferit. Astfel, în literatura românească sunt discutaţi ca factori ai ontogenezei ereditatea, mediul şi educaţia.

Ereditatea, ca proprietate generală a lumii vii, este o caracteristică a naturii, la fel cum educaţia presupune cu necesitate un mediu social uman, în absenţa căruia nu ar putea exista.

Mediul, ca factor al dezvoltării umane, este constituit din totalitatea elementelor cu care individul interacţionează, direct sau indirect, pe parcursul dezvoltării sale.

Acţiunea mediului poate fi directă sau indirectă, prin intermediul formelor de adaptare umană pe care le generează( activităţi dominante, tip de organizare, nivel de trai, grad de cultură şi civilizaţie).De asemenea, trebuie subliniat că aceste infuenţe pot veni din imediata apropriere a individului( obiectele, persoanele, situaţiile zilnice), ceea ce constituie mediul său proximal, sau pot fi un aspect al mediului distal. Acesta nu este direct sub incidenţa acţiunii individului, dar indirect, prin mediatizare – mai ales cea contemporană, care şterge graniţe spaţiale şi temporale – îl poate influenţa decisiv( exemplu: accesul pe computer în muzeul Luvru).

Factorii de mediu sunt structuraţi oarecum binar, prezentându-se individului ca realităţi fizice, concretizate în prezenţa nemijlocită şi perceptibilă a persoanelor şi obiectelor care îl înconjoară şi în funcţie de care trebuie să se modeleze, dar şi ca ansamblu de relaţii şi semnificaţii care, prin interiorizare, formează însăşi substanţa, materialul de construcţie necesar dezvoltării psihice( Golu, P., 1985). Atunci când este favorabil, mediul contribuie la realizarea sau chiar accelerarea punerii în funcţie a potenţialului nervos, deci are o acţiune directă vizând dezvoltarea psihică. Ea se corelează cu cea indirectă, de susţinere a dezvoltării fizice: creştere şi maturare a sistemului nervos, dentiţie, greutate, înălţime etc.

Deşi apare ca principal furnizor al materialului ce stimulează potenţialul ereditar, acţiunea mediului, pe ansamblu aleatoare, poate fi în egală măsură o şansă a dezvoltării( un mediu favrabil), dar şi o ffrână sau chiar un blocaj al dezvoltării( un mediu substimulativ, ostil, insecurizant sau alienat).

6. Explicați relația/interacțiunea dintre: ereditate-mediu; mediu-educație; ereditate-educație (una la alegere).

mediu – educaţie

Mediul este primul mare „transformator” care acţionează asupra fondului ereditar al fiecăruia, îl activează şi îl face să contribuie la dezvoltarea psihică.

Este factor de socializare pentru că în mijlocul celorlalţi fiecare învaţă să comunice şi să coopereze cu cei din jur. Pregăteşte pe fiecare pentru a avea acces la cultura comunităţii în care s-a născut.

Generează valori şi criterii apreciative care devin factorii principali ai orientării, dezvoltării individului.

Mediul poate exercita atât influenţe pozitive cât şi negative care trebuie contracarate de cel de-al treilea factor fundamental, educaţia.

Educaţia apare ca fiind liantul dintre potenţialitatea de dezvoltare ( „propusă” individului) şi oferta de posibilităţi a mediului. Ea face medierea între ceea ce s-ar putea( ereditatea) şi ceea ce se oferă ( mediul).

Educaţia presupune identificarea predispoziţiilor native, a potenţialităţilor genetice ale individului şi organizarea şi dirjarea influenţelor modelatoare ale mediului socio-uman asupra sa si are rol de mediator, de interfaţă între individ şi mediul său înconjurător, precum şi rol de factor de armonizare a interacţiunii dintre ereditate şi mediu.

Educaţia este o formă deliberată, organizată, sistematică şi continuă de formare şi modelare a personalităţii umane, conferindu-i omului o a doua natură( – cea axiologică, strans legată de dimensiunea socială şi culturală a matricii sale existenţiale).

7. Elaborați obiective operaționale pentru o temă din specialitatea dvs.

Profesor : Zoikaş MonicaCurs de Calificare, nivel 2 InfirmiereDomeniul: Sănătate Calificarea: InfirmierăModul: Acordarea îngrijirilor de igienă pentru persoanele îngrijiteTema: Spălarea mainilor Obiective operaţionale:

La finalul orei cursanţii vor fi capabili:

O1. Să precizeze cele trei nivele de decontaminare a mâinilor

O2 . Să ezecute corect tehnica de spălare a mâinilor conform planşei / filmului prezentat

O3. Să identifice cele cinci momente-cheie pentru igienizarea mâinilor.

8. Exemplificați nivelurile integrării curriculare utilizând conținuturi specifice disciplinelor de specialitate .

„ Cel mai puternic argument pentru integrarea curriculumului este chiar faptul că viaţa nu este împărţită pe discipline.” ( J. Maffet).

Deși nu există un consens general în ceea ce privește definirea integrării curriculare, în literatura de specialitate, majoritatea autorilor care au abordat problema curriculum-ului integrat, au evidențiat următoarele trăsături ale acestuia:

punerea în relație a disciplinelor școlare din același domeniu sau din domenii diverse, în vederea armonizării, unificării, stabilirii unei coeziuni;

stabilirea de relații între cunoștințe, capacități, competențe, valori din domenii diferite;

corelarea experiențelor de învățare cu situațiile din viața cotidiană, cu propriile nevoi și interese;

organizarea conținuturilor pe teme, probleme, concepte, principii; Niveluri ale integrării curriculare:

intradisciplinaritatea (monodisciplinaritatea); multidisciplinaritatea / pluridiciplinaritatea; interdisciplinaritatea; transdisciplinaritatea.

Intradisciplinaritatea: presupune organizarea conținuturilor pe discipline de învățământ distincte; constă în ”conjugarea a două sau mai multe conținuturi interdependente, aparținând

aceluiași domeniu de studiu, în vederea rezolvării unei probleme, studierii unei teme sau dezvoltării unei deprinderi” (R. Legendre, 1993).

Multidisciplinaritatea (pluridisciplinaritatea): o temă, o problemă (cu caracter disciplinar) este analizată, abordată din perspectiva mai

multor discipline, acestea rămânând independente unele față de celelalte; Interdisciplinaritatea: este tot o abordare tematică, ca și în cazul multi/pluridisciplinarității, presupunând, spre

deosebire de acestea, o intersectare a diferitelor domenii ale cunoașterii pentru lămurirea temei sau problemei investigate, un nivel superior al integrării conținuturilor;

Transdisciplinaritatea: reprezintă gradul cel mai înalt de integrare a conținuturilor, aducând o schimbare mai ales

în ceea ce privește raporturile dintre conținutul învățării și elev;

Integrarea transdisciplinară reprezintă pe deplin o abordare curriculară holistică, globală. Întreg programul de studiu este organizat tematic, fară a se ţine seama de materii sau discipline de studiu, dar acestea pot fi “izolate” în anumite secvenţe ale temei, dacă se impun anumite aprofundări.

Din acest punct de vedere curriculum Cursului de nivel 2, Infirmiere este unul transdisciplinar deoarece programul de studiu este unul tematic având în central atenţiei pacientul cu toate nevoile sale: fizice, psihice, spirituale.

Acest curriculum cuprinde competenţe: Fundamentale : Planificarea propriei activităţi

Perfecţionarea continuă Lucrul în echipa multidisciplinară

Generale pe domeniul de activitate : Comunicarea interactivăRespectarea drepturilor persoanei îngrijiteSupravegherea stării de sănătate a persoanei îngrijite

Specifice : Alimentarea şi hidratarea persoanei îngrijiteIgienizarea spaţiului in care se află persoana îngrijităAcordarea îngrijirilor de igienă pentru persoanele îngrijiteTransportarea rufarieiTransportul persoanelor îngrijite.