3. Educaţia formală, nonformală şi informalăPornind de la varietatea situaţiilor de învăţare şi de la gradul diferit de intenţionalitate acţională, educaţia se poate obiectiva în trei ipostaze: educaţia formală, educaţia nonformală şi educaţia informală.Educaţia formală. Se referă la totalitatea influenţelor intenţionate şi sistematice, elaborate în cadrul unor instituţii specializate (şcoală, universitate), în vederea formării personalităţii umane. Educaţia şi instruirea sunt explicite în virtutea unor obiective clar formulate, iar procesul se caracterizează prin intensitate, concentrare a informaţiilor şi continuitate. Scopul acestui tip de educaţie îl constituie introducerea_prpgresivă a elevilor în marile paradigme ale cunoaşterii şi instru-mentalizarea lor cu termici culturale care le voraslgurâ~o" anumită Autonomie educativă. Pregătirea este elaborată în mod conştient şi eşalonat, fiind asigurată de un corp de specialişti pregătiţi anume în'âCest sens. Informaţiile primite sunt cu grijă selectate şi structurate, caracterizându-se prin densitate şi rigurozitate ştiinţifică. Educaţia formală permite o asimilare sistematizată a cunoştinţelor şi facilitează dezvoltarea unor capacităţi, aptitudini şi atitudini necesare pentru inserţia individului în societatea dată. Educaţia formală este puternic expusă şi infuzată de exigenţele suprapuse ale comandamentelor sociale şi, uneori, politice. Ea este dimensionată prin politici explicite ale celor care se află la putere la un moment dat. Formalul răspunde unei comenzi sociale, fie de asigurare a transmiterii zestrei istorice şi culturale, fie în vederea formării profesionale. „O caracteristică nu mai puţin însemnată a educaţiei formale - observă Teodor Cozma - o consti.-tuie acţiunea de evaluare care este administrată în forme, moduri şi etape anume stabilite, pentru a facilita reuşita şcolară, succesul formării elevilor. Trebuie să reţinem şi faptul că evaluarea în cadrul educaţiei formale revine cu deosebire fiecărui cadru didactic şi mstituţieX în-ansamblu" (Cozma, 1988, p. 49). Cu toate că educaţîâHtorrriâlă este generalizată şi indispensabilă, unii autori (Văideanu, 1988, pp. 227-228) nu uităTă reliefeze şfunele^carenţe ale acesteia: centrarea pe performanţele înscrise în programe care lasă puţin loc imprevizibilului, tendinţa de îngurgitare a cunoştinţelor, predispunerea către rutină şi monotonie etc.Educaţia nonformală. Cuprinde totalitatea influenţelor educative ce se derulează în afara clasei (activităţi extrajara-perişcolare) sau prm intermediul unor activităţi opţionale sau facultative. Termenul nonformal desemnează o realitate educaţională mai puţin formalizată sau ne formalizată, dar totdeauna cu efecte formative (Cozma, 1988, p. 50). Acţiunile incluse în acest perimetru se caracterizează printr-o mare flexibilitate şi vin în întâmpinarea intereselor variate, individuale ale elevilor. Educaţia de tip nonformal a existat dintotdeauna. Ceea ce este nou astăzi în legătură cu această manieră de a educa rezidă în organizarea ei_pjanificată. în unele situaţii, educaţia nonformală poate fi o cale de ajutor pen-3 6 PEDAGOGIElaţi, locuitori din zonele retrase, analfabeţi, tineri în derivă, persoane cu nevoi speciale (Landsheere, 1992, p. 566). Printre obiectivele specifice acestei educaţii, se pot enumera:a) susţinerea celor care doresc să-şi dezvolte sectoare particulare în comerţ, agricultură, servicii, industrie etc;b) ajutarea populaţiei pentru a exploata mai bine resursele locale sau personale;c) alfabetizarea;d) desăvârşirea profesională sau iniţierea într-o nouă activitate;e) educaţia pentru sănătate sau timpul liber etc.Există riscul ca activităţile derulate sub însemnele nonformalului să cultive derizoriul, să vehiculeze o cultură Minoj^^populară^, desuetă. Trebuiifcon-şîîentizat faptul că procesul d"e v^jgănzareXiţnng^rtdT^u^mje realizează, într-o bună măsură, prin educaţia nonformală, mai ales atunci (6and, aceasta(nu) (este; articulată cu educa^iajmţiţi4ionalizaţă. Cum ne atenţionează unele lucrări recente (vezi L'education non-formelle..., 1991, pp. 9-19), se vor lua măsuri ca, prin procesul de „popularizare" a culturii datorate educaţiei nonformale, să nu se pervertească valorile acesteia.în mod concret, aceste influenţe se exercită prin intermediul cercurilor, concursurilor, olimpiadelor şcolare şi sunt iniţiate fie de şcoală, fie de organizaţiile de copii şi tineret, de organizaţiile de părinţi, de organizaţii confesionale etc. Activităţile sunt dimensionate şi coordonate tot de specialişti (profesori, tehnicieni, cercetători etc), dar care „îşi joacă rolurile mai discret, asumându-şi adesea misiunea de animatori sau de modelatori" (Văideanu, 1988, p. 231).Includem în această sferă şi acele emisiuni ale radioului şi televiziunii, special structurate şi fixate pentru elevi, caracterizate prin continuitate sau frecvenţă ridicată (emisiunile gen Teleşcoala) şi realizate competent de către pedagogi (chiar şi activitatea unor reviste sau ziare, în măsura în care se adresează explicit copiilor şi elevilor, stă tot sub semnul educaţiei nonformale). Raportul educaţiei nonformale cu educaţia formală este unul de complementaritate (Cozma, 1988, p. 50), atât sub aspectul conţinutului, cât şi sub aspectul modalităţilor şi formelor de realizare.k Educaţia informală. Include totalitatea informaţiilor neintenţionate, difuze, eterogene, voluminoase - sub aspect cantitativ - cu care este confruntat individul în practica de toate zilele şi care (nu) sunt jşelectate, organizate şi prelucrate din punct de vedere pedagogic. Aceste influenţe~pot fi organizate şi instituţionalizate (însă din perspectiva altor instanţe şi interese decât cele pedagogice, întrucât mass-media, de pildă, posedă şi o anumită structura şi intenţionalitate), dar deseori sunt complet aleatorii, infuzate inconştient în gândirea şi

comportamentele indivizilor, în împrejurările şi contactele spontane ale existenţei cotidiene. Se pare că educaţia informală precede şi depăşeşte ca durată, conţinut şi modalităţi de insinuare practicile educaţiei formale. Cele mai~semnificative mesaje infor-male sunt cele emise de mass-media. Pentru ca o informaţie obţinută prin mass--media să devină funcţională, adică o cunoştinţă, ea trebuie integrată, conexată şi semnificată valoric în sistemul de reprezentări si cunoştinţe achiziţionate ante-

EDUCAŢIE ŞI CONTEMPORANEITATE 3 7rior. O importantă valoare o prezintă, pentru educaţia informală, încercările şi trăirile existenţiale, care, cumulate şi selectate, pot încuraja raporturrnoiTdTn^ce' îri ce mai eficiente faţă de realitatea înconjurătoare. în contextul informai de educaţie, iniţiativa învăţării revine individului; educaţia_^sţejvojiunţară, iar grilele de evaluare sunt altele decât în educaţia formală ."cdmpetenţalntr^uiii domeniu sau altul fiind criteriul reuşitei.Analiza comparativă a celor trei modalităţi ne face să credem că toate strategiile sunt necesare, având în vedere diferenţierile privind cadrele, mijloacele, conţinuturile şi poziţiile diferite ale educaţilor, această variabilitate venind în întâmpinarea situaţiilor tot mai complexe în care sunt puşi oamenii în societatea contemporană.într-o perspectivă sistemică, se poate lesne observa că toate cele trei dimensiuni ale educaţiei au câte ceva specific de îndeplinit (cf, Pain, 1990, p. 233).1. Educaţia formală oferă:• ca demers iniţial, introducerea- individului în tainele muncii intelectuale organizate ;• posibilitatea de a formaliza cunoştinţele, plecând de la achiziţii istorice şi practici reieşite din acţiune;• recunoaşterea achiziţiilor individuale;• formalizarea şi concretizarea achiziţiilor în alte modalităţi educative pe plan social.2. Educaţia nonformală:• răspunde adecvat la necesităţile concrete de acţiune;• oferă un prim moment de abstractizare prin extragerea de cunoştinţe din practică;• facilitează contactul cu cunoştinţe plecând de la nevoile resimţite de educaţi;• demitizează funcţia de predare.3. Educaţia informală furnizează:• o sensibilizare la contactul cu mediul ambiant;• momentul declanşării unui interes de cunoaştere pentru subiect;• posibilitatea trecerii de la un interes circumstanţial la o'integrare mai cuprinzătoare ;• posibilitatea unei explorări personale, fără obligaţii sau prescripţii ferme ;• o marjă de libertate de acţiune pentru elaborarea unui proiect personal;• posibilitatea de a gestiona propriul proces de formare.în acelaşi timp, se pot invoca mai multe raţiuni pentru o integrare a celor trei modalităţi:• capacitatea de a răspunde la situaţii şi nevoi complexe;• conştientizarea unor situaţii specifice, cu totul noi;• n mai bună conştientizare a unor nevoi individuale şi colective;3 8 PEDAGOGIE• o mai mare sensibilitate la situaţii de blocaj care cer noi abordări şi rezolvări;• ameliorarea formării formatorilor;• facilitarea autonomizării „formaţilor" ;• conjugarea eforturilor din mai multe subsisteme sociale care au în vedere educaţia.Dar se pot reţine, simultan, şi unele raţiuni contrare acestei integrări posibile dintre educaţia formală, nonformală şi informală, atunci când:• se pune în aplicare un sistem mai selectiv al indivizilor;• această conjugare funcţională apelează la un sistem centralizat care poate răpi din marja de libertate a acţiunii în interiorul fiecărei modalităţi;• este urmărită menţinerea unei disjuncţii între inteligenţa abstractă şi inteligenţa concretă (scop care, cel puţin teoretic, poate fi admis).în afară de pledoaria pentru o integrare a celor trei ipostaze ale educaţiei, unii autori propun modalităţi concrete de articulare (Văideanu, 1988, pp. 236-237), precum sublinierea codurilor de referinţă (concepte fundamentale) şi a codurilor de interpretare (criterii, metodologii), prin creşterea ponderii disciplinelor umaniste cu un grad de generalitate mai mare (filosofie, istoria culturii şi civilizaţiei, literatură etc), prin introducerea şi sporirea orelor de sinteză şi/sau a orelor la dispoziţia profesorului, la care alţi autori (Cozma, 1988) mai adaugă inte-grativitatea instrumentală pe axa transdisciplinară a conţinuturilor şi activităţilor şcolare, metoda abordării infuzionale etc.Coordonarea şi articularea celor trei ipostaze ale educaţiei constituie o problemă complexă. Experienţele nonformale ale şcolarilor nu sunt întotdeauna cunoscute şi exploatate în şcoală. Articularea se poate realiza la mai multe niveluri (cf. Hamadache, 1993, p. 15):• în perspectiva structurilor verticale, administrativ-ierarhice, asigurând o complementaritate benefică între acţiunea unitară a statului şi iniţiativele comunităţilor de bază;

• în perspectiva structurilor orizontale, locale sau participative, care asigură articularea între diferiţi intervenienţi socio-culturali;• la nivelul reţelelor, cum ar fi centrele de sprijin dintr-o anumită zonă, facilitând conlucrarea dintre mai mulţi factori grupali sau individuali.Cert este că toate cele trei educaţii „paralele", chiar dacă au propriul câmp de acţiune şi funcţionalităţi diferite, îngăduie extensi^nişijn^reriăjrmideri benefice, această articulare conducând la întărirea'lor reciprocă şi la eficientizarea demersului educativ. Cele trei forme se sprijină şi se condiţionează reciproc. Trebuie recunoscut, totuşi, că, sub aspectul succesivităţii în timp şi al consecinţelor, educaţia formală ocupă un loc privilegiat, prin necesitatea anteriorităţii ei pentru individ şTprîrTputerea ei integratîvT|rde~ sinteză. De amploarea şi profunzimea educaţiei formale depinde *fcaliîâTea"coordonăriFşi integrării influenţelor nonformale şi informale. Că la urirnMieTrrTiaTTXxnrieTeTrea^favMreălionformalului sau a informalului, este adevărat. Depinde când, cu ce se pleacă mai departe şi ce reuşeşte individul să (mai) facă în continuare.