pbc mtc cahul

PARTEA A II-A

BONITARE CADASTRALA

ELEMENTE DE EVALUARE A RESURSELOR DE SOL

STUDII PEDOLOGICE PENTRU EVALUAREA RESURSELOR DE SOL

• Cercetarea multilaterală a solului şi a condiţiilor naturale dintr-un teritoriu are atât importanţă teoretică cât şi practică.

• Importanţa teoretică este dată de cunoaşterea interacţiunii factorilor de mediu în procesele de formare şi evoluţie a solurilor, iar cea practică se referă la legătura producţiei agricole şi silvice cu condiţiile naturale ale teritoriului respectiv.

• Pe baza cercetărilor agricole şi a cartărilor pedologice se pot stabili măsuri concrete pentru rezolvarea unor probleme ale agriculturii cum ar fi:

• stabilirea categoriilor de folosinţă şi a tehnologiilor de cultură;• mecanizarea şi chimizarea;• prevenirea şi combaterea proceselor de degradare a solului.

Principalele noţiuni utilizate în studiul evaluării resurselor de sol

• Studiul pedologic reprezintă materialul ştiinţific cu ajutorul căruia se efectuează cercetarea şi cartarea unui teritoriu.

• Studiul pedologic este prezentat sub formă de text şi grafic (hărţi, cartograme, diagrame, etc).

• Cartarea pedologică cuprinde atât cercetarea în teren pentru identificarea şi delimitarea pe hartă a solurilor cât şi în laborator pentru analiza chimică a probelor şi apoi în birou pentru definitivarea cercetărilor.

• Harta pedologică este o lucrare cartografică ce prezintă grafic distribuţia geografică a solurilor înscrise în legenda hărţii, definite conform nomenclaturii stabilite prin sistemul de clasificare adoptat.

• Cartogramă este reprezentarea pe hartă (prin culori, haşuri, coduri sau simboluri) a unor suprafeţe ce indică răspândirea si intensitatea unor fenomene, procese, etc.

• Se întocmesc cartograme cu valori ale stării de aprovizionare cu elemente nutritive, pentru anumite însuşiri fizice, hidrofizice sau chimice pentru anumite pretabilităţi, diferite favorabilităţi etc.

• Reambularea este acţiunea de actualizare a informaţiei pedologice şi agrochimice dintr-un studiu pedologic.

Principalele noţiuni utilizate în studiul evaluării resurselor de sol

• Profilul de sol constituie unitatea elementară de bază în cercetarea şi cartarea solului. Pentru examinarea profilului de sol se ţine cont de orizonturile genetice, caracteristicile morfologice, fizice şi chimice pe baza cărora se clasifică şi se grupează profilele de sol.

• Unitatea taxonomică (tipologică) de sol constituie denumirea solului în conformitate cu Sistemul Român de Taxonomie a Solurilor.

• Unitatea teritorială de sol reprezintă modul sub care se întâlneşte în natură, într-o anumită regiune unitatea taxonomică de sol.

• Unitatea cartografică de sol (U.S) este transpunerea grafică pe hartă a unei unităţi teritoriale de sol sau a unei asociaţii de unităţi teritoriale de sol.

• Unitatea de teren este un areal relativ omogen sub aspect geografic (relief, sol, subsol, atmosferă, biosferă).

• Unitatea teritorială de teren sau de pedotop reprezintă forma concretă sub care apare într-o regiune unitatea de teren. Unitatea teritorială de teren relativ omogenă, sub aspectul însuşirilor specifice, poartă denumirea de teritoriu ecologic omogen (TEO) sau unitate elementară de teren.

• i. Unitatea cartografică de teren (pedotop, U.T) este reprezentarea pe hartă a unei unităţi teritoriale de teren sau a unei asociaţii de unităţi (TEO sau asociaţii TEO).

Clasificarea cercetărilor pedologice• A. În funcţie de scopul pentru care se efectuează studiile pedologice pot

fi:• studii pedologice complexe;• studii pedologice speciale.a. Studiile pedologice complexe • Prin aceste studii se urmăreşte identificarea, caracterizarea şi delimitarea

spaţială a solurilor existente pe un anumit teritoriu, precum şi gruparea acestora în unităţi de teren relativ omogene, sub aspectul condiţiilor naturale.

• b. Studii pedologice speciale• Aceste studii se întocmesc în scopuri practice bine definite cum sunt:• sistematizarea şi organizarea teritoriului;• bonitarea terenurilor agricole;• amenajări pentru irigaţii;• combaterea eroziunii solului;• prevenirea şi combaterea excesului de umiditate.

Clasificarea cercetărilor pedologiceB. În funcţie de scara hărţii se execută:a. Studii pedologice la scară mică (1:250.000 şi mai mici)• Hărţile de sol la scară mică oferă o imaginea a repartiţiei principalelor tipuri şi

subtipuri de sol. Pe aceste hărţi, se realizează o evidenţă calitativă generală a fondului funciar al ţării.

b. Studii pedologice la scară mijlocie (1:200.000 – 1:50.000).• Prezintă o caracterizare generală a învelişului de sol la nivel judeţean sau pe

unităţi agricole mari şi constituie baza pentru întocmirea proiectelor de sistematizare a teritoriului, a memoriilor tehnice pentru lucrările hidroameliorative, a proiectelor de combatere a eroziunii solului etc.

c. Studii pedologice la scară mare (1:25.000- 1:50.000).• Detaliază particularităţile învelişului de sol pentru un teritoriu relativ

restrânse ca întindere şi permit reprezentarea cartografică a unităţilor de sol cu suprafeţe mici.

d. Studii pedologice la scară foarte mare (>1:5000)• Pot fi redate pe hartă detalii ale învelişului de sol şi se execută pe suprafeţe

foarte mici.

Cercetarea pedologica propriu-zisă• Activitatea de cercetare pedologică este foarte complexă şi se desfăşoară

în următoarele etape:1. etapa pregătitoare care constă în documentarea şi pregătirea bazei

materiale necesare cercetării;2. etapa de teren, este cea mai amplă şi solicită un buget mare de timp;3. etapa de laborator, unde au lor efectuarea analizelor şi completarea

datelor din etapele precedente;4. etapa de prelucrare, interpretare şi sinteză a materialului informaţional şi

redactarea raportului pedologic.

1. Etapa pregătitoare• documentare amplă asupra zonei care urmează a fi cercetată şi cartată;• se consulte date din literatura de specialitate sau manuscrise existente la

diferite instituţii cu privire la sol şi cadrul natural (geomorfologie, litologie, hidrografie, hidrogeologie, vegetaţie), din zona cercetată.

a. Pregătirea bazei topografice şi a aerofotogramelor• scara bazei topografice să corespundă (să fie mai mare) scării hărţii de

soluri ce urmează să se întocmească;• să conţină nivelmentul;• să fie recentă sau actualizată;• aerofotogramele să nu aibă o vechime mai mare de 5 ani.b. Pregătirea instrumentelor şi a materialelor de lucru • busola, altimetru, pedometru, sondă pedologică, cuţit pedologic metru,

lupă, ph-metru, trusă chimică, pungi, cutii pentru microprofile, bidoane de plastic pentru recoltarea probelor de apă, cilindri de alamă cu capace de metal şi inele de cauciuc, cazmale, târnăcop, lopeţi etc.

2. Etapa de teren a cercetărilor pedologice

• În această etapă se urmăreşte:• studiul factorilor pedogenetici (condiţiile de solificare);• studiul morfometric al profilului de sol şi recoltarea probelor:• studiul proceselor de degradare a solului;• cercetarea măsurilor de cultivare a solului;• întocmirea hărţii pedologice preliminare.a. Studiul condiţiilor naturale. Condiţiile naturale au o importanţă deosebită în

cadrul cercetărilor pedologice. Se caracterizează: clima, relieful, geologia şi litologia, hidrografia şi hidrologia, vegetaţia, fauna, influenţa cărora a rezultat solul respectiv, precum şi influenţa omului asupra acestuia.

• Clima. Condiţiile climatice din teritoriul respectiv se studiază pe baza datelor obţinute de la staţiile meteorologice din regiune şi din atlasul climatologic. De asemenea, prezintă importanţă informaţiile de la localnici.

• Relieful. Recunoaşterea generală a reliefului din arealul cercetat se face pe baza hărţilor topografice de lucru pe care se înscriu datele geomorfologice.

2. Etapa de teren a cercetărilor pedologice• Geologia şi litologia. Datele legate de geologie şi litologie se cunosc din

etapa de documentare iar în teren se completează cu observaţii privind roca parentală din profilurile de sol executate. Observaţiile care vor fi făcute se vor referi la grosimea, alcătuirea granulometrică şi petrografică şi agentul care a contribuit la formarea depozitelor respective.

• Hidrologia şi hidrografia. O serie de date se cunosc din etapa de documentare, urmând ca în teren să se completeze cu observaţii privind caracterul reţelei hidrografice (permanent, temporar, torenţial) precum şi frecvenţa şi durata inundaţiilor (dacă este cazul).

• Referitor la hidrologie se recomandă studierea apelor freatice sub următoarele aspecte;

• nivelul hidrostatic şi panta de scurgere;• variaţia nivelului hidrostatic;• calitatea apei (culoare, gust, miros, mineralizare);• adâncimea critică şi subcritică;• notarea pe hartă şi consemnarea în fişa de descriere a solului, a apelor

freatice apărute la zi sub formă de izvoare şi procesele la care dau naştere.

2. Etapa de teren a cercetărilor pedologice• Vegetaţia şi fauna. Observaţiile se vor face asupra asociaţiilor

vegetale naturale sau cultivate sub aspectul speciilor şi al productivităţii acestora.

• Se va ţine cont de zonele, subzonele, etajele şi subetajele de vegetaţie existente atât în punctul de observaţie cât şi în unitatea de teren cartografiată.

• Referitor la faună se vor face observaţii asupra mezo şi macrofaunei (nematozi, miriapode, insecte, râme, rozătoare etc).

• Influenţa antropică. Observaţiile din teren vor cuprinde notaţii referitoare la modificările apărute în morfologia solului sub influenţa acţiunilor omului. Pentru aceasta se fac observaţii comparative pe aceeaşi unitate de sol în condiţii naturale nemodificate şi în condiţii modificate de către om. De asemenea, se fac observaţii privind poluarea solului, eroziunea şi alte observaţii.

2. Etapa de teren a cercetărilor pedologice • b. Studiul morfogenetic al solului şi încadrarea taxonomică a

acestuia• se face pe profilul de sol săpat până la roca mamă;• intâi se ia o probă de sol de la baza profilului pentru examinare şi

descriere, după care se examinează profilul pe pereţii acestuia,• Suprafaţa peretelui se examinează se împrospătează cu ajutorul

unui cuţit, de sus în jos.• descrierea solului se face pe formulare tipizate unde se trec toate

caracteristicile morfologice pe orizonturi şi suborizonturi, precum şi cele referitoare la condiţiile de mediu;

• la fiecare profil de sol, se vor studia proprietăţile morfologice, după care se va face încadrarea la nivelurile taxonomice ale Sistemului Român de Taxonomie a Solurilor (SRTS).

Etapa de birou

MEMORIUL AGROPEDOLOGIC• Având la dispoziţie datele culese din teren, verificate o parte din

observaţiile făcute asupra profilului în teren pe probele şi monoliţii ridicaţi, precum şi rezultatele analizelor şi determinărilor, se trece la încheierea lucrărilor. Totalitatea observaţiilor şi a rezultatelor se organizează într-un raport ştiinţific, cunoscut sub denumirea de memoriu agropedologic sau raport stiintific.

• Raportul ştiinţific sau memoriul agropedologic este alcătuit dintr-o parte descriptivă, hărţi şi anexe.

• Partea descriptivă cuprinde o scurtă introducere, prezentarea condiţiilor naturale (fizico-geografice) şi apoi, caracterizarea solurilor teritoriului respectiv.

• Hartile: numărul şi natura acestora este în funcţie, în primul rând, de scopul pentru care a fost făcută cercetarea şi specificul regiunii

• Anexele: reprezentate prin materiale documentare de teren, de laborator etc, cum sunt; fişele cu descrierea pe teren a profîlelor de sol, buletinele de analiză a probelor, schiţe, fotografii etc.

Cartarea solurilor• Prin Cartarea solurilor se înţelege un complex de operaţiuni

care constă în cercetarea, identificarea şi delimitarea spaţială a diferitelor soluri existente pe un anumit teritoriu şi apoi transpunerea lor pe hartă.

• Utilizarea resurselor funciare din cadrul ecosistemelor agricole presupune cunoaşterea riguroasă a modului de manifestare şi evoluţie a factorilor restrictivi ai capacităţii de producţie.

• În acest scop se impune efectuarea periodică a studiilor pedologice, care asigură baza de date primare a caracteristicilor morfologice şi a însuşirilor fizice şi chimice pe unităţi cartografice de sol (US) şi respectiv de teritoriu ecologic omogen (T.E.O.).

• Cartarea propriu-zisă constă în cercetarea detaliată a învelişului de sol precum şi a condiţiilor fizico-geografice prin metoda descriptiv-comparativă asociată cu analiza geografico-genetică.

•

Cartarea solurilor

Tipuri de profiluri folosite în cartarea pedologică• Cartarea solurilor se realizează cu ajutorul profilelor de sol repartizate pe

teren, în aşa fel încât să formeze o reţea de puncte.• Profilurile de sol care se deschid sunt de trei feluri:• profile principale;• profile secundare;• profile de control sau sondaje.a. Profiluri principale• constituie elementele de bază ale unei cartări -cu ajutorul lor se determina

însuşirile morfologice, fizice şi chimice ale ;• adâncimea lor variază între 1-3 m şi este condiţionată de tipul de sol, de roca

generatoare, de condiţiile de relief şi de scopul cercetării;• după executarea acestui tip de profile, cercetarea şi descrierea solului durează

1,5-2,0 ore;• pe teren, pe lângă descrierea detaliată, se recomandă şi o serie de

determinări chimice expeditive, precum şi luarea unor fotografii, de asemenea, din aceste profile se ridică şi probe de sol pentru analize.

Cartarea solurilorb. Profilurile secundare

• servesc pentru studiul complementar al profilelor principale în vederea determinării suprafeţei de răspândire a acestora;

• servesc şi la stabilirea şi caracterizarea varietăţilor de soluri în funcţie de sesizarea unor însuşiri deosebite;

• se execută până la adâncimea de 90-150 cm, porţiune ce reprezintă partea principală a profilului de sol;

• se face o descriere detaliată dar din care se vor ridica probe numai în anumite cazuri;

• se execută în număr mult mai mare decât al profilelor principale. c. Profilurile de control sau sondajele• servesc la delimitarea unităţilor de sol identificate şi caracterizate prin

profilurile principale şi cele secundare;• sunt profile puţin adânci, care permit doar cercetarea orizontului A şi

începutul celui următor (50-60 cm adâncime);• se descriu sumar, notându-se grosimea orizontului superior, textura acestuia

etc.• se amplasează de obicei între două profile secundare, prin tatonări, la locul

unde se presupune trecerea de la un sol la altul;• se trec şi pe hărţile topografice.

Cartarea solurilorFaza de teren

Stabilirea itinerariilor de lucru şi amplasarea profilelor de sol• reprezintă drumurile parcurse de pedolog de-a lungul cărora s-au

amplasat şi cercetat profiluri de sol;• se stabilesc fie după metoda traverselor paralele, fie după metoda

circuitului. În munca de teren, de obicei, aceste două metode se combină.• metoda traverselor paralele: itinerariile sunt reprezentate prin linii

(drumuri) paralele, situate la distante aproximativ egale (dependente de scara hărţii), încât să fie uniform acoperită întreaga suprafaţă de cartat.

• Orientarea şi fixarea itinerariilor trebuie făcută, în aşa fel încât să traverseze toate formele de relief ale peisajului geografic.

• Metoda traverselor paralele este mult folosită în teritoriile slab fragmentate şi cu înveliş de sol puţin variat.

• metoda circuitului, itinerariile sunt reprezentate prin linii cu o dispoziţie circulara in zonele cu relief accidentat şi înveliş complex de soluri. Stabilirea itinerariilor se face ţinându-se seama de relief şi de reţeaua hidrografică.

• Şi pentru aceste itinerarii sunt necesare hărţi topografice.

Amplasarea profilelor de sol

• Amplasarea profilelor de sol, se face pe baza unor itinerarii planificate dinainte.

• Itinerariile sunt trecute şi pe hărţile topografice, sunt de obicei preliminare, deoarece ele pot fi modificate în funcţie de cerinţele terenului.

• Cu prilejul stabilirii itinerariilor de lucru se amplasează şi locul unde se vor executa profiluri principale şi secundare.

• Profilurile principale se amplasează acolo unde pedologul cartator consideră că ar prezenta locul cel mai caracteristic pe baza însuşirilor morfologice, fizice şi chimice ale tipului de sol.

• Amplasarea profilelor principale se poate face dinainte, în schimb amplasarea celor secundare se face numai în teren.

• Paralel cu amplasarea profilelor pe teren se face şi notarea acestora pe hartă. În vederea trecerii cât mai corecte a profilelor de sol pe hartă, distanţa între două puncte se măsoară cu piciorul, a cărui lungime este etalonată. Prin transformarea numărului de paşi la scara hărţii, se poate face o transpunere corectă a locului pe hartă.

Amplasarea profilelor de sol

Densitatea profilurilor de sol

• În zonele cu relief accidentat şi cu învelişul de sol foarte variat, cercetarea solurilor se face cu o densitate mai mare de profile decât media.

• În zonele cu relief mai uniform şi cu înveliş de sol mai omogen, densitatea de profile va fi mai mică decât media.

• clasificarea regiunilor în categorii de complexitate a învelişului de sol, care sunt definite astfel (normele Comitetului Geologic):

• Categoria I-a - Regiunile naturale cu relief de şes, foarte slab fragmentate, cu soluri variate; suprafeţele unităţilor de sol depăşesc în general 3 km2. Complexele de soluri constituie cel mult 5% din suprafaţa regiunii.

• Categoria a II-a – Regiunile de şes fragmentat, străbătute de râuri, viroage şi văi puţin adânci, elemente de relief slab diferenţiate, cu soluri puţin variate. Complexele de soluri de la 5 până la 15%.

• Categoria a III-a• Regiuni de dealuri joase şi oricare ale regiuni cu relief fragmentat şi ondulat

sau cu roci generatoare de sol variate.• Regiuni de categoria a I-a cu complexe de soluri de 25-40%.• Regiuni din categoria a II-a cu complexe de soluri de la 15-30% din suprafaţă.• Regiuni din categoria a II-a acoperite de păduri.

Densitatea profilurilor de sol

• Categoria a IV-a – Regiuni accidentate de dealuri înalte şi submontane.– Delte şi lunci relativ puţin variate, cu păduri şi zăvoaie pe mai puţin de

20% din suprafaţă.– Oricare regiune cu complexe de soluri de la 40-60%.– Regiuni din categoria a III-a acoperite cu păduri.

• Categoria a V-a- Regiuni muntoase.- Regiuni cu mlaştini în proporţie de peste 40%.- Delte şi lunci cu soluri variate sau acoperite cu păduri şi stufărişuri pe mai

mult de 20% din suprafaţă.- Regiuni cu complexe de soluri acoperind peste 60% din suprafaţă.- Regiuni din categoria a IV acoperite cu păduri.

Delimitarea unităţilor de sol

• La baza delimitării acestor unităţi trebuie să stea raportul care există între condiţiile naturale şi procesul de formare al solului.

• După cum se ştie, solul reprezintă oglinda peisajului geografic, iar unităţile de sol, modul de împletire al factorilor naturali.

• Factorii naturali care ne pot da limite precise sunt relieful şi vegetaţia.• Paralel cu identificarea limitelor pe teren se face şi transpunerea lor pe

hartă, ţinând seama de toate punctele reper de pe hartă.• Exactitatea traseului pe hartă a limitelor depinde de scara hărţii, de

detaliile de planimetrie şi nivelment reprezentate pe hartă, ca şi de complexitatea învelişului de sol.

• Cartarea propriu-zisă se încheie cu alcătuirea preliminară a unei hărţi de soluri. În acest fel se face o primă prelucrare a materialului obţinut în urma activităţii de teren.

Faza de laborator

• Asupra probelor de sol luate din teren se vor executa o serie de analize de laborator.

Analize comune:• determinarea humusului;• determinarea bazelor schimbabile;• determinarea capacităţii totale de schimb cationic;• determinarea pH-ului;• determinarea N, P, K asimilabile;• determinarea compoziţiei granulometrice;• determinarea porozităţii şi a gradului de structurare;• determinarea stabilităţii mecanice şi hidrice ale agregatelor etc.;Analize speciale:

– determinarea carbonaţilor;– determinarea sărurilor solubile;– determinarea acidităţii hidrolitice şi de schimb;– determinarea aluminiului mobil etc.;

• Natura analizelor depinde şi de scopul pe care îl urmăreşte cercetarea.

Faza de birou

• În această fază se întocmesc hărţile de sol şi a celor corelative şi se întocmeşte raportul (memoriul) pedologic.

Întocmirea hărţilor solurilor şi a celor corelative• Prima operaţiune este stabilirea legendei care constituie principalul

criteriu după care se apreciază o hartă.• Legenda de soluri cuprinde două părţi: în prima parte denumirile

taxonomice ale solurilor, iar în a doua parte sunt prezentate texturile de la suprafaţa acestora şi acolo unde este cazul şi a rocilor generatoare de sol.

• Dacă harta cuprinde atât zone de munte, cât şi de câmpie, în legendă se vor separa solurile de munte de cele de la câmpie.

• Pe hartă şi în legendă, unităţile de sol se notează prin simboluri (sau cifre), culori (sau haşuri) şi semne. Semnele se folosesc de obicei, pentru marcarea pe hartă a ivirilor izolate de soluri, care nu pot fi reprezentate la scara hărţii respective.

Faza de birou• Alcătuirea hărţii de sol constă în desemnarea unei baze topografice în care sunt

înscrise date topografice importante:– curbe de nivel – vor fi trasate pe baza topografică numai acelea prin care

relieful este scos uşor în evidenţă;– reţeaua hidrografică a teritoriului – se consemnează pe hartă in totalitatea ei;– reţeaua de drumuri, reprezentate pe hartă numai pe drumurile principale şi

de căile ferate;– localităţile vor fi menţionate pe hartă, cu scop de orientare.

• După stabilirea bazei topografice simplificate se trece la definitivarea limitelor unităţilor de sol. Transpunerea limitelor unităţilor de sol se face la scara de întocmire a hărţii.

• În unităţile de sol delimitate pe hartă, se vor nota simbolurile, se vor desemna şi apoi se va colora harta.

• De asemenea, pe hartă se vor nota şi locurile unde s-au deschis profilele de sol.• Baza topografică simplificată, completată cu unităţi de sol şi simbolurile respective,

se trece pe hârtie de calc şi se multiplică.• În afara hărţilor de sol se mai întocmesc şi hărţi corelative cum sunt:• harta geomorfologică (relieful);• harta litologică;• harta hidrogeologică;• harta geobotanică;• harta eroziunii solului;• harta agropedoameliorativă.

Faza de birouÎntocmirea raportului pedologic• sunt prezentate rezultatele cercetărilor pedologice efectuate, într-un text,

care constituie o explicare şi o completare a hărţilor, prin descrierea condiţiilor naturale, caracterizarea solurilor şi indicarea problemelor de ordin practic.

• Un raport pedologic cuprinde mai multe părţi.• După o scurtă introducere în care se prezintă limitele geografice ale

regiunii cercetate, suprafaţa cartată la o anumită scară, perioada în care s-a efectuat cartarea.

• Se întocmeşte un scurt istoric al cercetărilor anterioare cu o prezentare a principalelor studii existente.

• Sunt prezentate apoi condiţiile naturale ale regiunii cercetate.• Principalele elemente care stau la baza caracterizării condiţiilor naturale

sunt: geologia, geomorfologia, hidrografia şi hidrologia, clima şi vegetaţia.

Întocmirea raportului pedologic• La geologie se insistă asupra descrierii litologiei de suprafaţă.• La geomorfologie se principalele forme de relief mai răspândite,

insistându-se în mod special asupra raportului dintre relief şi învelişul de sol.

• La hidrografie şi hidrogeologie se vor caracteriza apele de suprafaţă şi cele freatice, insistându-se asupra influenţei acestora în formarea solurilor, precum şi asupra probabilităţilor înmlăştinirii sau salinizării acestora în cazul irigaţiilor.

• La climă se va caracteriza regimul termic şi pluviometric şi pe cât posibil influenţa acestora asupra formării şi evoluţiei solurilor.

• La vegetaţie se descriu principalele asociaţii vegetale, căutându-se a se stabili legătura dintre învelişul vegetal şi sol.

Raportul despre sol• Principalele aspecte care se analizează sunt: zonele naturale, clasificarea

genetică a solurilor, influenţa condiţiilor naturale asupra procesului de solificare, descrierea unităţilor de sol şi raionarea agropedoameliorativă.

• La zonele naturale se arată solurile zonale şi extinderea lor.

Importanţa practică a cartării solului• Lucrările de cartare servesc în agricultură pentru:• organizarea teritoriului;• stabilirea modurilor de folosinţă;• întocmirea planurilor de măsuri agrotehnice, agrochimice şi ameliorative.• Cartările la scară mică şi mijlocie ne dau informaţii generale asupra fondului

funciar al ţării şi indicaţii asupra rezervelor de terenuri pentru creşterea suprafeţei arabile a ţării.

• Cartările la scări mici şi mijlocii scot în evidenţă şi faptul că există multe suprafeţe care se pretează la agricultură dar care nu sunt folosite în acest scop.

• Cartările executate la scări mari servesc cu precădere numai la organizarea şi dezvoltarea agriculturii pentru unităţi de producţie.

• Aceste cartări ne dau informaţii preţioase privind pretabilitatea acestora pentru diferite culturi.

• Studiile de sol ne dau informaţii utile şi în ceea ce priveşte stabilirea agrotehnicii diferenţiate, aplicarea îngrăşămintelor şi a amendamentelor.

• Pentru aceasta în afara hărţilor de sol propriu-zise se alcătuiesc şi hărţi agrochimice în care sunt prezentate conţinuturile în elemente nutritive ale solurilor şi stabilirea necesarului de îngrăşăminte şi amendamente.

• De asemenea studiile de sol prezintă importanţă pentru executarea lucrărilor ameliorative, a celor de combatere a eroziunii solului.

• Studiile de sol sunt necesare şi în alte domenii cum ar fi: silvicultură, construcţii de clădiri, drumuri, căi ferate şi în domeniul apărării sănătăţii publice.

Bonitarea terenurilor agricole• Bonitarea terenurilor agricole reprezintă o acţiune complexă de cercetare

şi de apreciere cantitativă a principalelor condiţii care determină creşterea şi rodirea plantelor, de stabilire a gradului de favorabilitate a acestor condiţii pentru fiecare folosinţă şi cultură.

• Capacitatea de producţie a terenurilor se modifică sub influenţa factorilor naturali şi antropici, bonitarea trebuie actualizată în permanenţă.

• Pentru situaţiile în care s-au executat lucrări de îmbunătăţiri funciare care conduc la modificarea condiţiilor naturale, în aprecierea terenurilor respective se va ţine cont de acestea, introducându-se aşa-zisele elemente de potenţare.

• Pentru calcularea notelor de bonitare în condiţii naturale se folosesc o serie de indicatori denumiţi indicatori de bonitare naturală.

• În cazul în care intervin lucrări de îmbunătăţiri funciare, pentru calculul notelor de bonitare se utilizează indicatorii de potenţare.

Bonitarea terenurilor agricoleIndicatori pentru constituirea unităţilor de teritoriu ecologic

omogene (TEO)• Unitatea teritorială de teren relativ omogenă, sub aspectul însuşirilor

specifice, poartă denumirea de teritoriu ecologic omogen (TEO) sau unitate elementară de teren.

• Acordarea notelor de bonitare se face pentru fiecare unitate TEO. Lista completă a indicatorilor pentru constituirea unităţilor TEO• elemente sau forme de relief;• alunecări şi unele forme de microrelief;• panta;• expoziţia;• media anuală a precipitaţiilor (valori reale);• media anuala a temperaturilor• textura în secţiunea de control (pe profil);• roca sub secţiunea de control; • contraste de textură;• gradul de descompunere a materiei organice;• clase de gleizare;

Bonitarea terenurilor agricole• clase de pseudogleizare;• clase de salinizare;• clase de alcalinizare;• adâncimea la care apare roca dură;• textura în primii 20 cm;• conţinutul de schelet în secţiunea de control;• clase de eroziune în suprafaţă;• clase de eroziune în adâncime;• lucrări de îmbunătăţiri funciare şi poluarea solului.Odată cu bonitarea se face şi caracterizarea tehnologică a terenurilor respective, în scopul

determinării necesităţilor şi posibilităţilor de sporire a capacităţii de producţie.Indicatori pentru caracterizarea tehnologică a terenurilor• pretabilitatea pentru irigaţii;• necesitatea lucrărilor de prevenire şi combatere a excesului de umiditate;• necesitatea lucrărilor de prevenire şi combatere a salinităţii şi alcalinităţii;• necesitatea lucrărilor de prevenire şi combatere a eroziunii;• specificul lucrărilor solului şi mecanizabilitate;• consumul de energie şi durata perioadei pentru lucrările solului;• necesitatea amendării calcice şi specificul fertilizării;• necesitatea lucrărilor de recultivare şi combatere a poluării.

Bonitarea terenurilor agricole• În cadrul fiecărui indicator tehnologic s-au separat clase şi subclase de terenuri.

Clasele grupează terenurile în funcţie de intensitatea restricţiilor sau a necesităţilor lucrărilor respective de ameliorare.

• Subclasele grupează terenurile după natura restricţiilor sau specificul tehnologiilor culturale.

Separarea claselor şi subclaselor se face cu ajutorul a 20 de indicatori de caracterizare a solurilor şi terenurilor şi anume:

• alunecări şi forme de microrelief; pantă; • media anuală a precipitaţiilor (corelată în raport cu panta şi permeabilitatea

solului); • adâncimea apei freatice; • adâncimea la care apare roca dură; • clase texturale în orizontul Ap sau în primii 20 cm; • clase texturale pe adâncimea profilului;• conţinutul de schelet; contraste de textură; • gradul de descompunere a materiei organice;• volum edafic util, inundabilitatea; poluarea solului.

Bonitarea terenurilor agricoleCaracterizarea indicatorilor de bonitare pentru condiţiile naturale• Pentru calculul notelor de bonitare se folosesc indicatori de bonitare, iar pentru

potenţarea notelor de bonitare prin aplicarea lucrărilor de îmbunătăţiri funciare şi a unor tehnologii curente ameliorative se utilizează indicatori de potenţare.

Bonitarea terenurilor agricole pentru condiţii naturale• Bonitarea pentru condiţii naturale se face pentru porţiuni de teritoriu pe care fiecare

dintre factorii naturali se manifestă uniform, numite unităţi de teritoriu ecologic omogene, notate prescurtat TEO.

• Numerotarea TEO-lor este arbitrară, folosindu-se cifre arabe de la 1 la numărul care individualizează ultima unitate TEO delimitată. Numărul de TEO-uri este cu atât mai mare cu cât scara la care se lucrează este mai mare şi cu cât variaţia factorilor naturali şi antropici este şi ea mai mare.

• Caracterizarea fizico - geografică a teritoriului• La realizarea bonitării se porneşte de la condiţiile şi factorii principali care se manifestă

relativ omogen pe spatii mai largi .• Se va proceda mai întâi la analiza reliefului, apoi a factorilor climatici, pentru a se

încheia cu precizarea rolului fiecărui din aceştia în ansamblul ecologic integrat.• Aceste condiţii sunt elemente care determină amplasarea în spaţiul terestru a fiecărei

porţiuni de teritoriu şi îi conferă o identitate topografică înregistrabilă prin intermediul datelor de latitudine, înclinaţie, expoziţie şi formă de relief, definită morfologic şi genetic.

Bonitarea terenurilor agricole• Altitudinea terenurilor din tara noastră variază de la 0 la peste 2500 m. S-au

stabilit pentru nevoile agriculturii, următoarele subdiviziuni altitudinale prezentate în tabel care au semnificaţie ecologică distinctă.

• Subdiviziunile altitudinale, formele de relief caracteristice şi însuşirile lor climatice

Subdiviziuni altitudinale

Formele de relief caracteristice Temperaturii medii

anuale °C

Precipitaţii anuale mm

0- 100 Lunci şi câmpii 10-12 350- 600

100- 200 Câmpii înalte, terase, lunci 8-11 500- 800

201- 500 Dealuri joase şi mijlocii 7-10 500- 900

501- 750 Dealuri înalte, depresiuni intramontane

6-9 500-1000

751-1000 Dealuri foarte înalte şi munţi cu altitudine mijlocie

5-7 700-1200

1001-1250 Munţi cu altitudine mică 3-5 800-1200

1251-1500 Munţi cu altitudine mijlocie 2-5 900-1300

1501-1750 Munţi cu altitudine mare 1-4 1000-1400

1751-2000 Munţi cu altitudine foarte mare 0-3 1100-1400 >2000 Alpin -3-2 1200-1400

Bonitarea terenurilor agricole

• Dupa modul de folosinta a terenurilor se pot deosebi patru grupe altitudinale de asociaţii de folosinţă.

• Grupa „a” domină terenurile arabile în proporţie de peste 85%; • în grupa „b” se realizează cea mai complexă folosinţă a terenurilor, aici asociindu-se

suprafeţe apreciabile de terenuri arabile cu o dominantă de 30-50% pajişti naturale, cu 10-15% plantaţii de pomi, 10-25% păduri şi în anumite zone 6-10% viţă de vie;

• în grupa „c” domină în mod absolut pădurile asociate parţial cu pajişti naturale;• în grupa „d” pajiştile alpine reprezintă singura folosinţă posibilă.• Panta terenului este considerată una dintre condiţiile cele mai importante ca

determinanţi ecologici, de ea fiind legate o seamă de modificări ale resursei hidrotermice a terenurilor şi în acelaşi timp ale în însuşire tehnologice ale acestora.

• Litologia şi geologia teritoriului • Litologia şi geologia constituie, condiţiile care determină unele însuşiri stabile ale

solurile şi indirect capacitatea lor productivă. • însuşirile iniţiale ale materialelor, alcătuirea granulometrică a acestora şi în bună

măsură compoziţia lor chimică influenţeaza şi determina însuşirile durabile ale solurilor.

• Terenurile agricole sunt situate pe câteva categorii principale de materiale parentale cum ar fi: loessul, argilele , luturi şi argile de provenienţă fluviatilă, marne şi marne salifere, nisipuri .

• In zona de munte solurile sunt formate direct pe rocile alterate .

Bonitarea terenurilor agricole• Hidrologia, hidrografia şi drenajul teritoriuluiAcestea reprezintă una din condiţiile de bază în precizarea calităţii ecologice a teritoriului. Apa influenţează modul de dezvoltare a vegetaţiei.Sunt luate în considerare următoarele caracteristici:• adâncimea apei freatice;• oscilaţia multianuală şi sezonieră a nivelului freatic;• calitatea apei freatice;• gardul de mobilitate (curgere şi aerare) a apei freatice;• frecvenţa şi intensitatea inundaţiilor.• O situaţie aparte a hidrologiei a prezintă versanţii pe care apar izvoarele de coastă

datorate stratificării materialelor litologice şi unde regimul de umiditate a solului şi subsolului şi în unele cazuri şi gradul de mineralizare a apei sunt deosebit de variate pe suprafeţe restrânse şi pe perioade scurte de timp.

Sub aspectul gradului de mobilitate al apei freatice se deosebesc cel puţin 3 situaţii distincte:

• ape freatice stagnante sau foarte slab mobile;• ape circulante în strate mijlocii permeabile;• ape foarte mobile în pietrişuri sau pietrişuri cu nisipuri în lunci cu pantă longitudinală

mare.

Bonitarea terenurilor agricole• Un alt element al hidrologiei care influenţează puternic modul de folosinţă a terenului

şi mai ales siguranţa recoltelor este inundabilitatea acestuia. • La inundabilitate trebuie luate în consideraţie două elemente şi anume: frecvenţa şi

durata. • Trebuie să fie luată în seamă şi starea de mobilitate a apei, în sensul că apele

curgătoare fiind mai aerisite sunt mai puţin păgubitoare decât cele care stagnează pe loc.

• Efectul negativ al inundaţiilor se poate elimina prin îndiguiri şi desecări, în care caz recoltele sunt asigurate atât împotriva distrugerii fizice şi prin diminuarea sau eliminarea excesului de apă din sol.

• Factorii climatici • Clima teritoriului cuprinde următoarele însuşiri care pot reprezenta condiţii, factori sau

determinanţi ecologici:• resursa luminoasă;• resursa termică;• resursa hidrică;• vânturile;• resursa de CO2;• lumina;• căldura aerului şi a solului;• apa de precipitaţii;• mişcarea aerului.• Între aceste resurse care se manifestă simultan pe acelaşi teritoriu, se realizează

intercondiţionări reciproce dinamice.

Bonitarea terenurilor agricole• Forma de exprimare a resursei termice a unui anumit teritoriu se poate realiza prin

mai mulţi indicatori, care provin din calcularea înregistrărilor de temperaturi diurne făcute la orele curente stabilite prin metodologia climatologică curentă.

• În studierea efectului ecologic al resursei termice trebuie pornit de la enumerarea acestor indicatori şi anume:

• temperaturi medii anuale;• sume anuale ale temperaturilor fiziologic active:

0°C5°C°10°C

• sume ale temperaturilor din perioada de vegetaţie;• sume ale temperaturilor negative -3°, -5°, -10°C;• sume ale temperaturilor pentru trecerea anumitor fenofaze de vegetaţie la diverse

plante.

• Analiza indicatorilor termici în lucrările de bonitare şi caracterizarea tehnologică a

terenurilor agricole trebuie făcută pentru fiecare plantă de cultură.

Bonitarea terenurilor agricoleFactorii pedologici• Factorii pedologici determinanţi ai capacităţii de producţie a terenurilor

sunt multipli şi extrem de variaţi pe un teritoriu.• Principalele însuşiri ale solului ca indicatori ecologici(după ICPA 1987)

Însuşiri

A. MorfologiceB. Fizice şi hidrofizice

C. Mineralogice şi

chimice

D. Biologice

Profunzimea totalăPrezenta şi dezvoltarea orizonturilor geneticeStructuraCuloarea

TexturaConţinutul de scheletPorozitatea Permeabilitatea Capacitatea pentru apă şi aer, consistenţa, capacitatea de autoafânareVolumul edafic util

Compoziţia mineralogicăReacţia şi saturaţia în bazeConţinut în humusConţinut în:- macroelemente- microelemente- elemente nocive şi săruriGleizarea şi pseudogleizareaCapacitatea de schimb

MezofaunaMicrofauna şi microflora

Bonitarea terenurilor agricole• Însuşirile fizice şi hidrofizice ale solului sunt cele care determină limitele

mediului fizico-edafic, în cadrul căruia se petrec fenomenele fizico-chimice de susţinere şi nutriţie a plantelor.

Volumul edafic util de sol• Volumul total de sol necesar pentru dezvoltarea normală a plantelor .• depinde de specia spontană sau cultivată, iar la pomi şi parţial la viţă de

vie şi de portaltoi;• Stratul explorat de rădăcini variază de al o plantă la alta şi în funcţie de

sistemul de cultură aplicat. • În mod curent plantele perene şi în mod special cele lemnoase au rădăcini

mai profunde, pe când cele anuale exploatează un strat mai superficial;• plantele cele mai puţin pretenţioase sub aspectul volumului edafic util

sunt gramineele anuale şi chiar cele perene, dar şi acestea solicită un minim de 20-30 cm de sol, cu un conţinut de schelet care să nu depăşească 30-50%.

Bonitarea terenurilor agricole• Textura solului- însuşire fizică stabilă a solului de care este legată

capacitatea lui de producţie.De textura solului sunt legate următoarele însuşiri hidrofizice:• porozitatea totală şi de aeraţie;• capacitatea pentru apă totală de câmp şi utilă;• higroscopicitatea;• permeabilitatea sau conductivitatea hidraulică;• compactitatea;• consistenta;• microstructura;• structura.La determinarea însuşirilor de mai sus contribuie următoarele elemente:• alcătuirea mineralogică a fracţiunii argiloase;• conţinutul de humus;• conţinutul de carbonat de calciu şi magneziu;• conţinut de săruri;• conţinutul de Na+ schimbabil;• starea de tasare mecanică;• capacitatea de autoafânare.

Bonitarea terenurilor agricole Indicatori de caracterizare tehnologică• Odată cu bonitarea se face şi caracterizarea tehnologică a

terenurilor respective, în scopul determinării necesităţilor şi posibilităţilor de sporire a capacităţii de producţie.

• Pentru caracterizarea tehnologică a terenurilor se folosesc 8 indicatori şi anume:

1. pretabilitatea pentru irigaţii;2. necesitatea lucrărilor de prevenire şi combatere a excesului de

umiditate;3. necesitatea lucrărilor de prevenire şi combatere a salinităţii şi a

alcalinităţii;4. necesitatea lucrărilor de prevenire şi combatere a eroziunii;5. specificul lucrărilor solului şi mecanizabilitate;6. consumul de energie şi durata perioadei pentru lucrările solului;7. necesitatea amendării calcice şi specificul fertilizării;8. necesitatea lucrărilor de recultivare şi combatere a poluării.

Bonitarea terenurilor agricole• Determinarea notelor de bonitare• În cadrul fiecărui indicator tehnologic s-au separat clase şi subclase

de terenuri. • Clasele grupează terenurile în funcţie de intensitatea restricţiilor

sau a necesităţii lucrărilor de ameliorare, ca de exemplu: fără restricţii sau fără necesitatea de lucrări ameliorative cu restricţii mici sau cu necesitatea de lucrări de prevenire etc.

• Subclasele împart sau grupează terenurile după natura restricţiilor sau specificul tehnologiilor culturale, ca de exemplu: exces de umiditate freatică; pantă şi eroziune în suprafaţa, salinizare, roca dură superficială, schelet, volum edafic redus şi capacitatea de apă utilă redusă etc.

• Separarea claselor şi subclaselor se face cu ajutorul celor 20 indicatori de caracterizare a solurilor şi terenurilor amintiţi mai sus.

• Asupra recoltei ce se obţine la unitatea de suprafaţă, acţionează un ansamblu de factori naturali şi antropici care determină modul de creştere şi rodire a plantelor.

Bonitarea terenurilor agricole• Pentru fiecare indicator au fost alcătuite scări valorice sau diviziuni. Treptele

scărilor valorice au fost stabilite în aşa fel încât să permită diferenţierea influenţei lor prin cifre -coeficienţi.

• Fiecare indicator participă la stabilirea notei de bonitare, printr-un coeficient care variază intre 1 şi zero. Valoarea coeficientului fiecărui indicator (factor) variaza , pe scara respectivă, pentru una şi aceeaşi folosinţă sau cultură, dar şi de la o plantă la alta. Când un factor (indicator) este în optim faţă de exigenţele plantei luate în consideraţie, coeficientului de bonitare i se atribuie valoarea maximă (1) iar când este nefavorabil, deci limitativ, valoarea 0 (zero).

• Culturile luate în considerare sunt următoarele:• Păşuni (PS), fâneţe (FN), măr (MR), păr (PR), prun (PN), cireş-visin (CV), cais (CS),

piersic (PC), vie-vin (VV), vie-struguri-masă (VM), grâu (GR), Orz (OR), porumb (PB), floarea-soarelui (FS), cartof (CT), sfecla de zahar (SF), soia (SO), mazare, fasole (MF), in-ulei (IU), in-fuior (IF), cânepă (CN), lucernă (LU), trifoi (TR), legume (LG).

• Pentru fiecare indicator, în funcţie de scara lui şi de folosinţă sau cultură au fost alcătuite tabele cu valorile coeficienţilor respectivi.

• Notele de bonitare, pe folosinţe şi culturi, se obţin înmulţind cu 100 produsul coeficienţilor celor 20 indicatori enunţaţi anterior (subliniaţi).

• Y = (x1 X2 x3………x20) 100∙ ∙ ∙• Y = nota de bonitare naturală• x1……x20 = valorile coeficienţilor de bonitare.

Bonitarea terenurilor agricole• Cu cât valoarea unui coeficient se apropie de 0 şi cu cât mai mulţi

indicatori sunt in aceeaşi situaţie, cu atât nota de bonitare este mai aproape de limita inferioară (0).

• Pentru folosinţa arabil, nota de bonitare rezultă din media aritmetică de la patru culturi agricole, care prezintă cea mai mare favorabilitate.

• Caracterizarea fizico-geografica şi pedologică a permis operatiunea de bonitare a terenurilor agricole iar bonitarea permite încadrarea terenurilor agricole în clase de bonitare naturală. Prin impărţirea celor 100 puncte de bonitare se obţin 5 clase de bonitare naturala:

• Clasa I- 80-100 puncte• Clasa a-II-a- 60-80 puncte• Clasa a-III-a- 40-60 puncte• Clasa a –IV-a-20-40 puncte• Clasa a-V-a- 0-20 puncte

Bonitarea terenurilor agricole• Note medii de bonitare naturală pentru unele folosinţe şi

culturi• Nota medie de bonitare a unui teren agricol pentru o anumită

folosinţă sau cultură se stabileste înmulţind nota de bonitare a fiecărui TEO cu suprafaţa lui (ha); se adună produşii obţinuţi şi apoi totalul se împarte la suprafaţa totală (a tuturor TEO-urilor).

• Exemplu: pentru un teren cu o suprafaţă de 45 ha şi TEO-uri.• Nota medie de bonitare pentru păşuni:• (50 x 22) + (58 x 10) + (22 x 1) + (58 x 9) + (81 x 3):45 = 55• Notă medie de bonitare pentru porumb• (14 x 22) + (29 x 10) + (6 x 1) + (29 x 9) + (66 x 3):45 = 23• Notă de bonitare pentru cartof.• (7 x 22) + (13 x 10) + (5 x 1) + (13 x 9) + (66 x 3):45 = 13

Bonitarea terenurilor agricole• Valoarea naturală a notelor de bonitare pentru culturile agricole• Aceste „valori” nu sunt considerate permanente, ele depinzând atât de nivelul

tehnologiilor aplicate cât şi de timp - considerându-l pe acesta din urmă ca unitate de măsură pentru realizarea de noi creaţii biologice - soiuri, hibrizi, clone etc., şi pentru elaborarea de noi tehnologii perfecţionate care să asigure manifestarea deplină a capacităţii fotosintetice a noilor creaţii.

• „Valoarea” unui punct de bonitare la principalele plante de cultură

Planta

Kg de produs pe punct de bonitare

Actuală (1978)

1990 2000Tehnologie medie

Tehnologie superioară

GrâuPorumbFloarea-soareluiCartofiSfeclă de zahărMărViţă de vieIerburi, fân

608030

450500300150100

709035

550600500200110

9011040

600700800220130

10013050

700800900250140

Bonitarea terenurilor agricoleValoarea economică a notelor de bonitare• Activitatea de producţie în agricultură se concretizează în rezultatele

economice care diferă extrem de mult de la o zonă la alta şi de la o unitate la alta.

• Determinarea nivelelor indicatorilor economici se realizează pe căi contabile curente şi prin utilizarea datelor de evidentă din dările de seamă contabile şi economice ale unităţilor de producţie.

• Calcularea cheltuielilor directe şi indirecte de producţie şi a venitului global din sectorul producţiei vegetale face posibilă calcularea venitului net la hectar atât pentru fiecare cultură cât şi pe ansamblul unităţilor. Dintre indicatorii economici ce se pot calcula în producţia agricolă pentru lucrările de bonitare şi pentru interpretarea acestora de o importanţă majoră sunt:

• Valoarea producţiei;• Costul unei unităţi de produs;• Venitul net la hectar;• Costul producţiei la hectar (cheltuielile la hectar).• Valoarea economică a notelor de bonitare şi notele în sine pot fi folosite

pentru fundamentarea economică a tuturor măsurilor care reglementează impozitul pe teren, impozitul pe venitul agricol, mărimea arendei, taxa pe teren, valoarea pământului, preţul pământului etc.

Aprecierea economică a terenurilor agricole

bază pentru introducerea cadastrului general • „Cadastrul general este sistemul unitar şi obligatoriu de

evidenţă tehnică, economică şi juridică prin care se realizează descrierea şi reprezentarea pe hărţi şi planuri cadastrale a tuturor terenurilor, precum şi a celorlalte bunuri imobile de pe întreg teritoriul ţării, indiferent de destinaţia lor şi de proprietar”.

• Pentru realizarea cunoaşterii complete şi sistematice a fondului funciar al ţării şi a construcţiilor, cadastrul general realizează evidenţa acestuia după următoarele aspecte: cantitativ, calitativ şi juridic.

• Aspectul cantitativ se referă la determinarea prin măsurători a poziţiei, configuraţiei şi mărimii suprafeţelor pe categorii de folosinţă şi posesori, iar construcţiile în funcţie de mărimea suprafeţelor de teren pe care acestea sunt amplasate, numărul de nivele şi posesorul fiecărei construcţii în parte. Acest aspect se determină prin funcţia tehnică a cadastrului general.

Aprecierea economică a terenurilor agricole• Aspectul calitativ reprezintă acea latură a cadastrului general

prin care se realizează cunoaşterea potenţialului productiv al fondului funciar, precum şi caracteristicile calitative ale construcţiilor.

• Pentru fondul funciar aspectul calitativ se referă la bonitarea cadastrală a terenurilor care se face în scopul determinării gradului de productivitate a solurilor, în funcţie de fertilitatea naturală şi de tehnologiile de cultură aplicate. Pe baza acestora se stabilesc taxele şi impozitele precum şi preţul terenurilor.

• Acest aspect se determină prin funcţia economică a cadastrului şi constă în realizarea următoarelor lucrări:

• încadrarea terenurilor agricole în clase de calitate;• evidenţa terenurilor agricole în funcţie de stadiul de

degradare şi de factorii care au provocat-o;• evidenţa terenurilor amenajate pentru îmbunătăţiri funciare;

Aprecierea economică a terenurilor agricole• Aspectul juridic are menirea de a asigura identificarea corectă

a posesorilor de terenuri şi construcţii, înscrierea acestora în documentele cadastrului general pe baza drepturilor şi a obligaţiilor actelor juridice pe care se întemeiază posesia.

• Partea economică a cadastrului general, prin care se îndeplineşte funcţia corespunzătoare, economică, urmăreşte stabilirea valorii economice a terenurilor şi construcţiilor.

• Cunoaşterea acestei laturi a cadastrului este justificată de următoarele;

• Datele cadastrului economic stau la baza calculării unor impozite şi taxe reale, echitabile care sunt percepute de către organele fiscale, instanţele judecătoreşti, birourile notariale;

• Informaţiile furnizate de partea tehnică a cadastrului sunt insuficiente pentru calculul respectivelor obligaţii fiind necesară şi aprecierea calitativă a imobilelor din punct de vedere economic .


Importanţa economică a terenurilor• Pământul este bunul economic cel mai de preţ al oamenilor

şi contribuie la satisfacerea nevoilor omeneşti.• Importanţa economică a pământului este evidenţiată de

următoarele aspecte:• pământul este sursa cea mai sigură şi cea mai importantă de

venituri ale statului;• este o bogăţie limitată, dar care durează o veşnicie şi care

asigură cerinţele de hrană şi de locuinţă pentru populaţie;• este principalul mijloc de producţie şi obiect al mucii în

agricultură şi silvicultură;• este bază de amplasare a construcţiilor;• este sursă de materii prime pentru industria prelucrătoare.

Aprecierea economică a terenurilor agricole• Valoarea economică a terenurilor se obţine prin parcurgerea mai multor etape :

– Bonitarea cadastrală – care cuprinde culegerea informaţiilor legate de calitatea terenurilor şi aprecierea acesteia prin note de bonitare.

– Estimaţiile cadastrale – urmăresc clasificarea terenurilor agricole (şi forestiere) după capacitatea de producţie şi venitul net.

– Evaluarea propriu-zisă a terenurilor.• Valoarea economică se stabileşte pe baza unor metodologii şi acte normative proprii,

specifice destinaţiei terenurilor (imobilelor).Efectuarea evaluărilor permite să se stabilească următoarele:• expresia bănească a terenurilor necesară pentru întocmirea unor acte, convenţii,

tranzacţii;• Venitul net (beneficiul) ca diferenţă între cheltuielile de realizare a producţiei vegetale

şi valoarea nou creată a produselor;• Bază sigură pentru calculul impozitelor, a despăgubirilor în caz de exproprieri,

comasări;• măsurile de intervenţie a statului privind impozitele progresive, acordarea creditelor

agricole, efectuarea unor lucrări de îmbunătăţiri funciare.Aprecierea economică (a terenurilor) este o activitate complexă de importanţă majoră a

managementului teritoriului prin care se urmăreşte rezolvarea unor probleme ca:• eficientizarea utilizării durabile a terenurilor;• restructurarea exploataţiilor;• cerinţele de teren pentru urbanizare, industrializare sau recreere; • combaterea poluării şi a degradării terenurilor.

Aprecierea economică a terenurilor agricoleEvaluarea terenurilor agricole• Stabilirea valorii terenurilor stă la baza părţii economice a cadastrului

general. La baza evaluării stă bonitarea cadastrală care furnizează informaţii calitative stabilite prin metode ştiinţifice.

• La evaluarea terenurile agricole şi forestiere se folosesc următoarele noţiuni:

• valoarea de randament - care se bazează pe bonitarea terenurilor şi pe evaluarea venitului net în raport cu clasele de calitate ale unor unităţi model;

• valoarea impozabilă – care are ca punct de plecare venitul net şi valoarea de randament, din primul scăzându-se dobânzile ipotecilor , al capitalului propriu şi un procent de beneficiu. Acest procedeu conduce în final la un impozit drept şi echitabil care îmbină interesele individuale cu cele sociale;

• valoarea de circulaţie – care ia în considerare valoarea de randament la care se adaugă şansa de a realiza un câştig.

• Pentru cadastrul general se cere calculul venitului net şi valoarea de randament ca elemente de bază pentru stabilirea impozitelor.

• Preţul de pe piaţa liberă este influenţat de legea cererii şi a ofertei, definită de poziţia terenului faţă de centrele populate, în special cele turistice şi de şansele ca acestea să devină construibile, de accesibilitatea la căile de transport ş.a.

Aprecierea economică a terenurilor agricoleVenitul net cadastral • Noţiunea de venit net în agricultură este folosită la stabilirea

eficienţei economice şi a profitului realizat în urma producţiei.• Venitul net se poate stabili anual sau pentru o perioadă

îndelungată.• Pentru producţia anuală, venitul net cadastral (VN) pe

unitatea de suprafaţă este diferenţa dintre valoarea producţiei globale agricole (VPG) şi valoarea totală a cheltuielilor de producţie (materiale, muncă vie) (VCP).

• VN=VPG-VCP• Pentru o perioadă îndelungată evaluarea anticipată a

producţiei şi a venitului net cadastral se face pe baza bonitării cadastrale (ca metodă ştiinţifică) în funcţie de clasele de calitate, factorii naturali determinanţi (sol, climă, hidrologie) şi corecţiile după lungimea şi starea drumurilor.


Baza de calcul a impozitelor• Venitul net cadastral este baza de calcul a

impozitului pe venitul agricol în majoritatea ţărilor avansate care au cadastrul şi cartările pedologice bine fundamentate.

• Impozitul pe venitul agricol (L 34/1994) se calculează conform instrucţiunilor Ministerului de Finanţe pe baza unor norme de venit stabilite pe cinci zone agrogeografice de favorabilitate pentru terenurile agricole şi tot atâtea pentru vii, livezi, păşuni, fâneţe.


Principalii factori care pot influenţa valoarea pământului sunt:• calitatea terenului agricol;• posibilităţile creşterii valorii prin efectuarea unor lucrări de

îmbunătăţiri funciare (drenaje, irigaţii, fertilizări);• avantajele oferite de aproprierea de căile de comunicaţie,

sursele de comunicaţie şi centrele populate;• gustul şi aspiraţiile populaţiei atrase sau nu de activităţile

agricole;• forma sub care este exploatat pământul (personal, în

arendă, în parte);• mărimea, organizarea – parcelarea, natura pământului;• sistemul de cultură practicat (extensiv - intensiv);• mâna de lucru disponibilă în localitate sau în zonă.


Cauzele speciale care pot influenţa valoarea pământului:• Cauze care dau o tendinţă de urcare a valorii:• valoarea socială a pământului, ce conferă posesorilor siguranţă, un

agrement şi o posibilitate de muncă;• preţul produselor agricole, care prin ridicarea lui influenţează creşterea

valorii pământului;• criza mobiliară mai accentuată dată de criza financiară, adică atunci când

capitalurile nu sunt plasate în bunuri mobiliare, ele se întorc către plasamente în bunuri rurale.

• Cauze care imprimă o tendinţă de scădere a valorii pământului:• criza agricolă generală;• raritatea mâinii de lucru;• mărimea salariilor muncitorilor agricoli;• sarcinile fiscale ş.a.• Pentru stabilirea nivelurilor de evaluare a diferitelor categorii de terenuri

se folosesc o serie de legi şi norme metodologice ca:• Norme metodologice de calcul a arendei;• Legea nr. 16/1994, Legea nr. 219/1998 şi Normele metodologice

de aplicare, Legea nr. 18/1991, anexa 21; H.G. 59/1994 şi 938/1998.

Aprecierea economică a terenurilor agricoleMetode de evaluarea. Metoda de evaluare generală – ţine seama de influenţa diferiţilor factori

şi se calculează cu formula:Va = Ka x Sa x Rf, în care:• Va – valoarea terenului• Rf – renta funciară actualizată pe 30 de ani (o generaţie)• Sa – suprafaţa terenului• Ka – factor de corecţie ce cuprinde influenţele următoarelor elemente

de încadrare corectă: amplasarea faţă de localitate, faţă de căile de acces şi comunicaţii, natura pedologică a terenului.

După această metodă, renta funciară (Rf) se calculează după relaţia:• Rf = (V-C) x F, în care:• Rf – renta funciară• V – veniturile agricole anuale, obţinute din cea mai bună utilizare a

terenurilor respective şi a producţiilor medii• C – costurile aferente producţiei• F – factor de actualizare determinat în funcţie de rata de actualizare

cuprinsă între 5-10%.

Aprecierea economică a terenurilor agricole• Metoda rentei capitalizate – se bazează pe o valoare patrimonială a terenului

stabilită şi care este orientativă. Formula de calcul este:• Vt = Vb (1+M), în care:• Vt – valoarea terenului• Vb – valoarea de bază a terenului determinată ca limită minimă pe o perioadă

clasică de concesionare (se determină în mp, corectată cu 99 de ani ai perioadei clasice de concesionare)

• 1+M – coeficient de corecţie a valorii de bază, în care M reflectă suma notelor acordate pe bază de criterii, nivelul total al sumei fiind limitat (maxim 9).

• Criteriile de acordare a notelor de despăgubire sunt următoarele:• categoria localităţii - 0÷1,5;• amplasarea terenului în cadrul localităţii (4 zone de apreciere) - 0÷1,0;• funcţiile economice şi caracteristicile sociale ale localităţii – 0,5÷1,0;• poziţia terenului faţă de traseele reţelelor de transport rutier, fluvial etc. –

0,2÷0,5;• echiparea tehnico-edilitară a zonei în care se află terenul – 0÷0,5;• caracteristicile geotehnice ale terenului - 0,5÷1,5;• gradul de poluare şi ambianţa de amplasare - 0÷1;• restricţii de utilizare a terenului 1,5÷0,5.

Aprecierea economică a terenurilor agricoleMetoda de evaluare după preţul pieţei. Pentru aplicarea sa corectă este

necesară crearea unui sistem informaţional .• Pe baza informaţiilor culese se întocmesc grafice de preţuri.• Această metodă constă în a determina valoarea unui teren după preţul de

vânzare-cumpărare al altor terenuri prin calcularea mediei pe zonă (regiune).

• Evaluarea se face după preţul mediu la hectar pe fiecare categorie de folosinţă (arabil, fâneţe, păşuni, vii, livezi).

• Lucrarea de evaluare constă în efectuarea unor operaţiuni şi anume:• determinarea suprafeţelor după natura şi calitatea lor;• determinarea valorilor pe fiecare categorie şi clasă;• determinarea valorilor totale;• verificarea rezultatelor prin comparaţie cu valoarea altor

proprietăţi evaluate.• La determinarea valorilor medii se iau în considerare date pe cât mai mulţi

ani în urmă (5-10-15 ani) de vânzare în parcele mici şi mari.

Măsurarea favorabilităţii terenurilor pentru diferite culturi

• Favorabilitatea reprezintă măsura globală a performanţelor unui teren pentru o utilizare dată.

• Metodologia elaborată de FAO pentru evaluarea terenurilor a avut ca scop iniţial să servească statele în curs de dezvoltare. Promotorii acestei metodologii au fost pedologii europeni implicaţi în proiecte de dezvoltare teritorială. De asemenea Universitatea din Cornwell a elaborat o serie de ghiduri care precizau factorii ce trebuie luaţi în considerare pentru anumite utilizări ale terenului şi cum se pot evalua aceştia.

• Evaluarea terenului presupune compararea a două sau mai multe alternative de utilizare a terenului.


• Pentru aprecierea favorabilităţii terenurilor pentru diferite culturi se utilizează următoarele noţiuni:

• Ordinul de favorabilitate reprezintă nivelul cel mai general de încadrare a terenului şi arată dacă acesta este favorabil sau nefavorabil. Dacă terenul este încadrat în ordinul favorabil (S-suitable) se presupune că acesta va aduce beneficii care justifică cheltuielile necesare introducerii tipului de utilizare dorit şi care prezintă risc minim de degradare a resurselor naturale.

• Dacă terenul este încadrat în ordinul nefavorabil (N-nonsuitable),înseamnă ca nu are calităţi care să-i permită o utilizare durabilă a acestuia sub forma luată în considerare.


Clasele de favorabilitate sunt subdiviziuni ale ordinelor. Ordinul favorabil(N) se împarte în trei clase şi anume:• favorabilitate ridicată: cuprinde terenurile care nu manifestă

restricţii semnificative la aplicarea durabilă a utilizărilor sau doar limitări minore care nu vor reduce semnificativ productivitatea sau profitul şi nici nu vor creşte investiţiile peste o anumită limită acceptată;

• favorabilitate medie: în această grupă sunt cuprinse terenurile care prezintă limitări moderate faţă de aplicarea durabilă a utilizărilor. Aceste limitări reduc productivitatea şi/sau profitul sau vor duce la creşterea cheltuielilor de producţie, scăzând astfel rentabilitatea;

• favorabilitate redusă: sunt incluse terenuri cu limitări severe faţă de aplicarea durabilă a folosinţei dorite.

• Ordinul nefavorabil(N) se împarte în două clase:• terenuri actual nefavorabile dar potenţial favorabile;• terenuri actual şi potenţial nefavorabile.


• Subclasele de favorabilitate se diferenţiază doar la nivelul claselor II-a şi a III-a, în funcţie de natura factorului limitativ predominant. Subclasele sunt următoarele:

• limitări climatice – c ;• limitări geomorfologice –t ;• limitări legate de excesul de apă –w ;• limitări datorate unor proprietăţi fizice ale solului –s ;• limitări legate de fertilitatea solurilor –f ;• limitări legate de salinizare/ alcalizare –n .• Favorabilitatea poate fi actuală, atunci când evaluarea se

face în contextul fizico-tehnologic şi socio-economic din prezent şi potenţială, când se face pentru viitor, în perspectiva aplicării unor măsuri ameliorative.

Zonarea agroecologică a terenurilor• FAO a elaborat şi implementat Proiectul Zonelor Agroecologice la scară

continentală(1:5000000).Ulterior această metodologie a fost aplicată la diferite scări de spaţiu, de la nivel regional şi naţional, până la nivel local.

• Zonele agroecologice sunt definite ca secţiuni ale terenului care sunt caracterizate printr-o uniformitate relativă a condiţiilor climatice, geomorfologice şi pedologice şi/sau a învelişului vegetal.

• Zonarea agroecologică a terenurilor cuprinde trei etape:• etapa inventarierii tipurilor de utilizare a terenului;• inventarierea resurselor terenului;• cuantificarea resurselor terenului.Tipurile de utilizare a terenului vor fi caracterizate din punct de vedere al

cerinţelor plantelor faţă de climă, sol şi relief.În etapa inventarierii resurselor terenului are loc realizarea unei baze de

date care va cuprinde informaţii despre:• resursa climatică a regiunii;• resursa edafică şi geomorfologică;• utilizarea actuală a terenului;• limitele administrative ale teritoriului.

Zonarea agroecologică a terenurilor

Cuantificarea favorabilităţii terenului cuprinde două faze :• cuantificarea favorabilităţii agroclimatice care constă în:• determinarea compatibilităţii dintre culturi şi zonele termice;• calcularea producţiilor potenţiale de biomasă netă

condiţionate exclusiv de factorii termo-radiativi;• inventarierea restricţiilor agroclimatice pentru fiecare pentru

fiecare cultură;• clasificarea favorabilităţii agroclimatice, în funcţie de

reducerile procentuale ale producţiilor condiţionate climatic în raport cu cele potenţiale.

• cuantificarea favorabilităţii agroedafice care cuprinde:• compararea cerinţelor edafice ale culturilor cu proprietăţile

de sol şi evaluarea favorabilităţii diferitelor tipuri de sol;

Zonarea agroecologică a terenurilorHărţile de favorabilitate pe folosinţe şi culturi se întocmesc pe baza hărţilor

cu teritorii ecologic omogene şi a tabelului cu note de bonitare naturală ale acestora.

Clasele de favorabilitate corespund următoarelor intervale de variaţie a producţiilor relative, exprimate procentual prin raportare la nivelul potenţial (%), astfel:

• foarte favorabil 80-100;• favorabil 60-80;• moderat favorabil 40-60;• slab favorabil 20-40;• foarte slab favorabil 5-20;• nefavorabil 0-5. Pentru a fi cât mai concludente producţiile potenţiale sunt limitate de

anumite restricţii, cum ar fi:• restricţii rezultate din stress-ul hidric din perioada de creştere;• restricţii datorate bolilor şi dăunătorilor;• restricţii datorate unor factori climatici;• restricţii climatica care afectează prelucrarea terenului, recoltarea,

transportarea zi depozitarea producţiei.

Pretabilitatea terenurilor agricole • Unităţile de teren se grupează în raport cu pretabilitatea la culturi de câmp (arabil), păşuni,

fâneţe, plantaţii viti-pomicole şi păduri, în clase, subclase, grupe şi subgrupe.• La baza acestei clasificări stau următoarele principii:• criteriile de cunatificare a pretabilităţii se bazează pe o serie de proprietăţi fizice ale

terenului;• intensitatea unei limitări este o funcţie a gradului în care aceasta inhibă creşetrea plantelor;• pretabilitatea terenului creşte atunci când acesta poate fi cultivat cu o gamă largă de plante.• Pentru terenurile cu pretabilitate foarte slabă şi extrem de slabă la arabil

se apreciază şi posibilitatea folosirii ca livezi, vii, fâneţe, păşuni.• Gruparea în categorii şi subcategorii de calitate se realizează în raport cu

natura şi intensitatea factorilor restrictivi pentru producţie. Restricţiile sunt date de condiţiile climatice, de sol, de relief sau de drenaj. Ele se referă atât la condiţiile existente care diminuează recoltele, cât şi la pericolul apariţiei, prin e exploatare a unor degradări, având aceleaşi efecte şi care duc la necesitatea aplicării unor măsuri ameliorative.

• Prin ameliorarea restricţiilor şi prin amenajarea terenurilor, acestea trec în clase superioare de pretabilitate şi favorabilitate.

• Unele restricţii, cum sunt cele legate de climă, volum edafic) nu sunt ameliorative.

• Pentru terenurile cu pretabilitate foarte slabă şi extrem de slabă la arabil se apreciază şi posibilitatea folosirii ca livezi, vii, fâneţe, păşuni.

• Gruparea în categorii şi subcategorii de calitate se realizează în raport cu natura şi intensitatea factorilor restrictivi pentru producţie. Restricţiile sunt date de condiţiile climatice, de sol, de relief sau de drenaj. Ele se referă atât la condiţiile existente care diminuează recoltele, cât şi la pericolul apariţiei, prin e exploatare a unor degradări, având aceleaşi efecte şi care duc la necesitatea aplicării unor măsuri ameliorative.

• Prin ameliorarea restricţiilor şi prin amenajarea terenurilor, acestea trec în clase superioare de pretabilitate şi favorabilitate.

• Unele restricţii, cum sunt cele legate de climă, volum edafic) nu sunt ameliorative.

Pretabilitatea terenurilor agricoleClase de pretabilitate la „arabil”• Terenurile se încadrează în şase clase de pretabilitate, notate cu cifre

romane. Clasa I - terenuri cu pretabilitate foarte bună pentru culturile de câmp fără

nici o restricţie (nu sunt necesare lucrări de prevenire sau ameliorare a solului) şi asigură producţii foarte bune. Eroziunea şi inundabilitatea sunt absente, solurile sunt bine drenate, profunde şi au o capacitate mare de reţinere a apei. Solurile din această clasă sunt fertile, salinitatea şi alcalinitatea sunt absente sau uşor de remediat.

Clasa a II-a - terenuri cu pretabilitate bună, cu limitări reduse; pericolul de degradare este redus iar eventualele deficienţe se pot înlătura prin tehnologii culturale obisnute sau prin măsuri ameliorative uşor de aplicat, asigură producţii bune. Limitările care caracterizează aceste soluri sunt reprezentate prin: pante uşoare, susceptibilitate moderată la eroziune hidrică sau eoliană, profunzime sub valoarea optimă, salinitate sau alcalinitate moderată, uşor de rectificat, dar cu posibilităţi de revenire, exces de umiditate corectabil prin drenaj, dar care poate reveni, inundaţii ocazionale.

Pretabilitatea terenurilor agricole• Clasa a III-a - terenuri cu pretabilitate mijlocie, cu limitări moderate, care

reduc numărul culturilor agricole şi necesită măsuri atât pentru prevenirea degradărilor cât şi lucrări de ameliorare cu ajutorul unor fonduri de investiţii. Limitările sunt reprezentate prin: pante moderate spre mari, susceptibilitate ridicată la eroziune, inundaţii frecvente, permeabilitate redusă, profunzime mică, prezenţa hardpanului, care frânează dezvoltarea rădăcinilor plantelor şi reţinerea apei. De asemenea fertilitatea naturală a acestor terenuri este scăzută, salinitatea/ alcalinitatea moderată. Terenurile respective necesită lucrări importante de drenaj, protecţie împotriva inundaţiilor şi a eroziunii, lucrări de desalinizare/ dezalcalizare.

• Clasa a IV-a – terenuri cu pretabilitate slabă, cu limitări severe care determină diminuări severe ale producţiei la culturile de câmp, pentru obţinerea unor producţii sigure sunt necesare lucrări severe de amenajare sau ameliorare. Terenurile din această clasă prezintă una sau mai multe limitări dintre care enumerăm: pante abrupte, susceptibilitate foarte ridicată la eroziune, profunzime redusă, capacitate de reţinere a apei scăzută, inundaţii frecvente, umiditate excesivă sau risc permanent de înmlăştinire, salinitate/ alcalinitate severe, limitări climatice moderate. Aceste terenuri necesită lucrări speciale de prevenire a deflaţiei , de conservare a umidităţii şi de sporire a productivităţii , aplicate mai frecvent şi mai intens decât la primele clase.

Pretabilitatea terenurilor agricole• Clasa a V-a – terenuri cu limitări foarte severe, nepretabile în condiţii de

neamenajare pentru nici un fel de culturi agricole; sunt necesare măsuri de amenajare şi ameliorare speciale, complexe, intensive; prin amenajare, ele pot fi trecute la diverse folosinţe superioare, cum ar fi:

• VA – pot fi trecute într-o clasă superioară de pretabilitate pentru arabil sau oricare altă folosinţă (în condiţii climatice favorabile);

• VL – pot fi folosite pentru livezi (în condiţii climatice favorabile)• VV – pot fi folosite pentru viţă-de-vie (în condiţii climatice favorabile)• Categoriile prezentate pot fi folosite şi pentru fâneţe, păşuni, pădure.• Limitările sunt reprezentate de excesul de umiditate, inundabilitate frecventă,

schelet excesiv, profunzime redusă, limitări climatice. • Clasa a VI-a – terenuri cu limitări severe care nu pot fi folosite pentru culturi de

câmp sau plantaţii viti-pomicole prin amenajare şi/sau prin ameliorarea cu tehnologii curente; în funcţie de folosinţele posibile se pot întâlni următoarele situaţii:

• VIF – terenuri care pot fi folosite pentru fâneţe, păşuni, păduri.• VIP – terenuri folosite numai pentru păşuni,• VIS – terenuri numai pentru păduri,• VIN – terenuri improprii pentru folosinţe agricole sau silvice.• Limitările acestei clase au caracter permanent şi sunt reprezentate prin: pante

abrupte, erodabilitate ridicată, schelet excesiv, profil subţire, exces de umiditate sau inundabiliate, ridicată, capacitate redusă de reţinere a apei, salinitate/ alcalinitate severe, limitări climatice puternice.

Pretabilitatea terenurilor agricoleSubclase şi grupe de pretabilitate• Clasele de pretabilitate se împart în subclase şi grupe în funcţie de

natura şi intensitatea factorilor restrictivi.• Subclasele de pretabilitate sunt definite pe baza problemelor majore

de ameliorare-conservare a solurilor. Astfel, se pot deosebi:subclasa e, care cuprinde terenuri susceptibile la eroziune;subclasa w, care include terenuri cu exces de apă;subclasa s, care cuprinde terenuri caracterizate prin restricţii care

limitează dezvoltarea rădăcinilor plantelor (profunzime redusă, schelet excesiv, capacitate redusă de reţinere a apei, fertilitate redusă etc.);

subclasa c, include terenuri cu restricţii majore de utilizare impuse de factorii climatici.

• Grupa ameliorativă de teren reprezintă o subdiviziune a subclasei de teren ţinând seama de asocierea tuturor limitărilor şi de intensitatea fiecărei limitări.

• Pentru notarea grupelor se adaugă cifre arabe de la 2….6 la simbolurile corespunzătoare factorilor limitativi, cifrele semnificând intensităţi ale restricţiilor corespunzătoare claselor 2….6.

Pretabilitatea terenurilor agricoleElaborarea hărţii de pretabilitate• Harta de pretabilitate a terenurilor se elaborează pe baza hărţii de soluri sau de

terenuri.Legenda hărţii va cuprinde:• Schema generală a formulei unităţii de pretabilitate• Clasele de pretabilitate la arabil şi alte folosinţe agricole, cu căsuţe pentru colorat,

notate cu cifre romane• Solurile caracteristice cu simbol şi diagnostic• Natura factorilor restrictivi şi intensitatea acestora• În dreptul titlului cu natura factorului restrictiv se trece o căsuţă de legendă pentru

semne şi haşuri• Natura şi intensitatea caracteristicilor şi limitărilor suplimentare (subgrupa)• Semne suplimentare (daca e cazul)• Tabel sinoptic cu unităţile de pretabilitate şi suprafeţele acestora în hectare şi

procenteReprezentarea grafică pe hartă se face astfel:• Clasele de pretabilitate se figurează prin culori.• Factorii restrictivi şi de caracterizare suplimentară se evidenţiază prin haşuri • Pe hartă se va citi: titlul, scara, data elaborării, materialele pe baza cărora s-a

elaborat, instituţia, autorul, conform standardelor în vigoare.• În cazul în care în teritoriu urmează să se aplice lucrări de îmbunătăţiri funciare, se

va proceda la realizarea unei grupări a terenurilor în clase, subclase, grupe şi subgrupe de pretabilitate la arabil şi la alte folosinţe în situaţia de după amenajare.

Pretabilitatea terenurilor agricole

• Unităţile de teren se grupează în raport cu pretabilitatea la culturi de câmp (arabil), păşuni, fâneţe, plantaţii viti-pomicole şi păduri, în clase, subclase, grupe şi subgrupe.

La baza acestei clasificări stau următoarele principii:• criteriile de cunatificare a pretabilităţii se bazează pe

o serie de proprietăţi fizice ale terenului;• intensitatea unei limitări este o funcţie a gradului în

care aceasta inhibă creştrea plantelor;• pretabilitatea terenului creşte atunci când acesta

poate fi cultivat cu o gamă largă de plante.

Pretabilitatea terenurilor agricole la amenajăriGruparea terenurilor după pretabilitatea la irigat• Unităţile taxonomice folosite în gruparea terenurilor după pretabilitatea

la amenajarea la irigat sunt: clase, subclase, grupe şi subgrupe ameliorative.

• Clasele de terenuri• S-au stabilit sase clase ameliorative ţinându-se seama de intensitatea cea

mai mare a unuia sau a unora dintre factorii restrictivi sau pericolele de degradare.

• Clasa I – terenuri foarte bune pentru amenajare la irigaţie, fără pericol de degradare sau fără limitări de folosinţe agricolă (ca arabil). Terenurile din această clasă sunt plane, orizontale sau foarte slab înclinate (panta 2%), cu soluri profunde, cu textură mijlocie sau mijlocie-fină, uniformă pe profil, cu permeabilitate favorabilă. Apa freatică se găseşte la adâncimi mai mari de 5 m. Nu există pericol de eroziune, exces de umiditate, salinizare sau alcalizare.

• Clasa a II-a – terenuri bune pentru amenajare la irigaţie, cu limitări reduse la folosire agricolă, cu condiţii reduse de degradare. Sunt terenuri irigabile cu restricţii reduse sau care necesită unele lucrări de prevenire, cu investiţii relativ reduse.

• Clasa a III-a – terenuri moderat bune pentru amenajare la irigaţie, cu pericol de degradare şi/sau limitări de folosire agricolă moderate. Necesită investiţii mari de amenajare şi exploatare.

• Clasa a IV-a – terenuri puţin favorabile pentru amenajare la irigaţie, cu pericol de degradare sau cu limitări severe de folosire agricolă (ca arabil). Sunt terenuri irigabile cu restricţii severe sau cu necesitatea unor lucrări intensive de ameliorare sau de prevenire a degradării. Aceste terenuri nu sunt indicate pentru irigaţie, excepţie făcând cele pentru orezării, legume, pomi fructiferi, pajişti. Lucrările de amenajare necesită investiţii foarte mari.

• Clasa a V-a – terenuri foarte puţin favorabile pentru amenajare la irigaţie, degradate sau cu limitări severe de folosire agricolă datorită salinizării) alcalizării şi drenajului, nearabile. După amenajare şi/sau ameliorare pot deveni arabile. Necesită investiţii foarte mari pentru amenajare şi ameliorare, precum şi unele studii speciale.

• Clasa a VI-a – sunt terenuri improprii pentru amenajare la irigaţie în stadiul actual, degradate sau cu pericol mare de degradare, cu limitări extrem de severe de folosire ca arabil datorită unor factori care nu pot fi corectaţi în stadiul actual (sol scheletic, caracter accidentat al reliefului etc.).

• Sunt neamenajabile pentru irigaţie în stadiul actual.

Gruparea terenurilor după pretabilitatea la irigat• Clasa a IV-a – terenuri puţin favorabile pentru amenajare la

irigaţie, cu pericol de degradare sau cu limitări severe de folosire agricolă (ca arabil). Sunt terenuri irigabile cu restricţii severe sau cu necesitatea unor lucrări intensive de ameliorare sau de prevenire a degradării.

• Lucrările de amenajare necesită investiţii foarte mari.• Clasa a V-a – terenuri foarte puţin favorabile pentru

amenajare la irigaţie, degradate sau cu limitări severe de folosire agricolă datorită salinizării) alcalizării şi drenajului, nearabile. După amenajare şi/sau ameliorare pot deveni arabile. Necesită investiţii foarte mari pentru amenajare şi ameliorare, precum şi unele studii speciale.

• Clasa a VI-a – sunt terenuri improprii pentru amenajare la irigaţie în stadiul actual, degradate sau cu pericol mare de degradare, cu limitări extrem de severe de folosire ca arabil datorită unor factori care nu pot fi corectaţi în stadiul actual (sol scheletic, caracter accidentat al reliefului etc.).

• Sunt neamenajabile pentru irigaţie în stadiul actual.

Harti pretabilitate

pbc mtc cahul

Documents