paul păun - marea palidă (1945)

8/7/2019 Paul Păun - Marea palidă (1945)

http://slidepdf.com/reader/full/paul-paun-marea-palida-1945 1/14



Port între buze viaţa unui ouşi între pleoapele încă închise algele plânsului,numai pustiul cunoaşte această teribilă ploaietrecând odată cu păsările prin oasele feţei,numai pustiul cunoaşte această zăpadă amarăîn fiecare palmă deschisă, în umerii rupţi,în fiecare gură a inimii.

Port încă în degete fumul, cuţitul şi floarea,pielea cadavrului dulce ca braţele nopţii,fruntea lui de ciorap de mătase,baia umplută cu voaluri de frunzeunde mâinile lui atârnă în apele mării.

Nu am costum mai frumos, nopţile vara,port pielea lui transparentă pe umeri,cu zâmbetul scos peste o mască lichidăasemenea părului rezemat de o stâncă



plimb corpul tău risipit în genunchii prăpastieişi paşii pe care îi pierd se continuă cu umbrelepaşilor.Port acum în mâini o lampă de flăcări,o corabie mică şi un ochi de găină,urcat pe o pâine muiată în sângele tăuspun încet numele foculuispun numele morţii atât de încetcât şarpele lacrimii pe pielea udă de lacrimiatât de încet cât numai forma lor făcută în gurăşi căzută în mâini,ţin într-o mână forma numelui foculuişi în cealaltă mână forma numelui morţii,urcat pe o pâine muiată în sângele tăuprivesc cum se ard reciproc aceste ciudate

obiecte.

Tu trebuie să apari la această întâlnireascunsă de ploaia incertă a părului,prin faţa ochilor tăi trec păsările goale umplutecu apă

de dimensiunea atleţilor,între tine şi celelalte fluvii trec poduri de apăpeste fluvii de apă,la marginea lui peisajul îşi topeşte încet



ultimele pietre şi lemne.

Mai dură decât picătura care cade pe ţeastajupuită a condamnaţilor acestui supliciu,mai seacă decât cavitatea orbitei albită de soare,mai goală, mai departe decât planteleîndrăgostite de carne,mai moale ca pulpele somnului,tu laşi să îţi crească din şolduri un val de albuş,de filamentespumoase,eu las să îmi crească, în largul salon, douăzeci şiuna de unghii sordide.

Şi totuşi între noi e un voal ciuruit,

e o baltă superbăcrescută din ceea ce cade din noi, aburi saufluturicare ne continuă, care se urcă pe noi într-un modincestuos,asfixiant,

deschidem ochilor care se bat două pleoapescleroaseşi mâinilor care se clatină un câmp deputregaiuri aprinse.



Între noi e un voal inflamabilfăcut din carnea noastră prăfuită de vise,el acoperă lacuri şi munţi şi o pădure făcută dinpăsări,el intră, prelungit cu o fină dantelă, în guraanimalelor sălbatice,el moaie o mână întreagă în sexul pădurilor,cu un zâmbet străin şi cuţitul permanent întreumerişi pielea care nu acoperă nimic decât depărtareaunde ochii nu se mai vădşi mâna dusă la ochicreşte şi zboară-n tăcere.

Eu calc uneori prin aceste ţinuturidupă ce de pe umeri îmi cade pelerina făcută dinoase,înăuntru obiectele, organele plutesc pe un fluviuînchis,în aer o barcă se leagănă, ameţitoare,

între mâini, între degete,curge zăpada din suluri de sticlă, din lentiletopite,



se zdrobesc între tine şi mâinile mele întinse.

Frumoasă, cu zâmbetul ars,şi atât de tăcută din braţe, din umeri, din sâni,atât de tăcută, cu un zâmbet de somn,te clatini încetpe tulpina subţire care îţi creşte din pântec.

Eu trebuie să trec printre aceste animaleînarmat până-n dinţi cu cuţite, cu foarfecişi câteva lupe imense,eu trebuie să trec,tu eşti atât de albă, departe,eu tac în mijlocul lor, scuturat de o spumăsfioasă.

Absentă şi înecată în dantele,în mijlocul odăii adusă în câmpiepentru vizita ta,fotoliul de ceară,cuierul,

covorul de păr şi o lampăînecată-n dantele,frumoasă ca femeia unei femei,



ca flacăra unei femeicu degete de plante agăţătoare tăiate din rădăcinăîmi intri în ochi ca în două castele pustiidin care fantomele fug de frica incendiului,privirile tale se opresc pe panica inimiiinima mea priveşte atentă ca o pasăre,pasărea din mâinile tale moare încet,alături de buze păstrezi un pahar neatins,paharul din gura mea se varsă liniştit la picioare,în somn sau poate în moarte obiectele se atingpeste buzele noastre.

Cu ochii de plasă imensă fluturând pe câmpiecât de graţios îmi arăţipiciorul gol rămas cu câţiva paşi în urmă

şi sânul fumegând ca o ceaşcă de lapte.

Dar nu sunt pustii acele castele, tu ştii,într-o cameră neagră stă singură o femeie desticlăşi în sala cea mare părul iubitelor mele prins în

cuţite.Eu însumi sunt aici, într-o odaie completinundatăşi cu pereţi de oglindă,



mă mişc între ei mai lent decât peştii tristeţiicu obrazul gol în oglinzile goale nu mai cunoscun obraz care arde peste oasele roase de vânturişi unul care tace cu pielea întinsă pe el ca osimplă oglindăÎn ochii tăi deschişi cu mult peste marginea lor cu pieptenul moale descurc animalele galbene dehibernareşi în gâtul tău curge o rochie lichidă.

Acum miroşi a cal despicat, a sală de morgă,de atâtea, de atâtea ori interzisă, ascunsă,între gambele mele când mergpielea ta se întinde, se strânge odată cu paşiiîntre buze am capul tău prefăcut într-o baltă de

păr în timp ce pe braţeatât de alb şi de clar,ţin corpul tău cât o linguriţă.

Pun jos acest obiect, acest minim cadavru

şi scutur din păr un fulg sau o lumânareîn faţa oglinzii atârnată-n copactai de pe os un obrazde o graţie cam demodată



şi unul care e o cutie de lemnparfumat cu mătase.

Pun jos aceste rudimentare obiecteţin minte bine numele unui cuţitnumele unei sticle de lampăspatele lungi al acelui copilfruntea şi pânteculţin minte bine pleoapa ascunsă în pernăcolţul de buzăpeştii desculţi pe bomboanele caldeprea moi, ţin minteprea calde, prea moi,şi atât de dulce, prea dulce în gâtîn comparaţie cu gustul acestui topor.

Ţin minte, număr, aproape 22 de obiectepun jos lângă tine,obiecte de pompe funebre cu penele negrestâlpi şi pahare,pereţii de piele, de sticlă în odăi,

ţigara, tremurul degetelor, cuţitultot ce pot să fac cu dragostea meaaşa cum ridic pânzele lungi, braţele, pleoapele,obiectele comune dragostei şi crimelor,



Atât,doar tac şi mă mişccam încet,cam departe de toateîntre un copac şi o câmpie spartă în micibucăţelesub buze paharul vărsat şi la ochimâinile lipite pentru totdeaunaîn timp ce la spate un zid ciuruit e mereuatât de aproape.

Pe câmp se întind acum foarte multe paturide fier şi cu pernele, cearceafurile atârnând întreele bătute de vânt,a plecat toată lumea

sau eu trebuie să dorm în toate aceste schelete.La spate e fumul,de jur împrejur, sufocant, peisajul topitrăsuflă adânc, se opreşte, răsuflă,e un teren de duelîn care sunt singur

şi unde trebuie să cadă cineva la o oră precisă.

Înconjurată de aburul nebuloaselor,cu ochii de ploaia dinaintea dimineţii,



cu sâni de sărut,cu gura singură, cu sânii singuri pe lume,cu părul un zid dărâmat de salve de gloanţe,înconjurată de somn,cu şoldul din perna neantului rezemată de munţi,iubităşi de atâtea ori, de atâtea ori neatinsă, pierdută,găsită,iată cum trec lângă tine cu buzele albeo mică furnică deschide în frunte o largă câmpieşi aţe de sânge îţi strică frumos răvăşita ţinută.

Aşa, în oraşul inundat până dincolo de marileoceane,paşii tăi curg în tăcere lângă o singură floare în

flăcări,mişti buzele, buzele ca două păpuşi perpetuumobileuna de culoarea cerului, cu miros de ceasornic,cealaltăde culoarea pământului pe care îl laşi gol

absolut gol de orice prezenţă umană.

15 mai 1945

paul păun - marea palidă (1945)

Documents