PARTICIPANŢII LA PROCESUL CIVIL1. instanţa de judecată (rolul activ al judecătorului, alcătuirea instanţei, incidente

procedurale referitoare la compunerea şi constituirea instanţei)a ) rolul activ al judecătoruluiPrincipiul rolului activ al judecătorului, consacrat de art. 129 – 130 C. proc. civ., obligă

instanţa ca mai întâi de toate să dea acţiunii calificarea juridică exactă şi în funcţie de aceasta să verifice condiţiile de admisibilitate a cererii şi să se pronunţe apoi în concret asupra tuturor capetelor de cerere.

Principiul rolului activ al judecătorului prezintă următoarele aspecte principale:- obligaţia judecătorului de a pune în vedere părţilor drepturile şi obligaţiile ce le revin în

calitatea lor de părţi in proces şi de a stărui, în toate fazele procesuale, pentru soluţionarea amiabilă a procesului [art. 129 alin. (2) C.proc.civ.];

- obligaţia instanţei de a ordona, din oficiu, probele pe care le considera necesare şi de a pune în dezbaterea părţilor orice împrejurări de fapt sau de drept care ar putea conduce la dezlegarea cauzei, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau întâmpinare [art. 129 alin. (4) C.proc.civ.];

- dreptul judecătorului de a solicita părţilor explicaţii, oral sau în scris, cu privire la situaţia de fapt şi la motivarea în drept pe care ele o invocă în susţinerea pretenţiilor sau apărărilor;

- obligaţia instanţei de a ordona, din oficiu, dovezile pe care le consideră necesare pentru soluţionarea cauzei, chiar dacă părţile se împotrivesc [art. 129 alin. (5) C.proc.civ.];

- dreptul instanţei de a prelungi termenele prevăzute de lege pentru îndeplinirea unor acte de procedură (art. 103 C.proc.civ.);

- dreptul instanţei de apel de a încuviinţa refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă şi de a dispune administrarea altor dovezi, în condiţiile art. 292, dacă le consideră necesare pentru soluţionarea cauzei [art. 295 alin. (2) C.proc.civ.].

Principiul rolului activ implică şi preocuparea judecătorului pentru soluţionarea rapidă a procesului civil.

Din cele expuse mai sus rezultă că principiul rolului activ al judecătorului se realizează în tot cursul judecăţii, de la promovarea cererii de chemare în judecată şi până la desăvârşirea executării silite. Rolul activ al judecătorului nu trebuie să conducă la diminuarea iniţiativei părţilor în procesul civil. Judecătorul, sub pretext că promovează principiul rolului activ, nu se poate substitui părţilor principale, modificând, de pildă natura unei acţiuni (o acţiune în revendicare în acţiune posesorie sau invers) sau schimbând substanţa apărării pârâtului.

b) alcătuirea instanţei - art. 54 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, instituie principiul potrivit căruia „Cauzele date,

potrivit legii, în competenţa de primă instanţă a judecătoriei, tribunalului şi curţii de apel se judecă în complet format dintr-un judecător, cu excepţia cauzelor privind conflictele de muncă şi de asigurări sociale".

- apelurile se judecă în complet format din doi judecători, iar recursurile, în complet format din trei judecători, cu excepţia cazurilor în care legea dispune altfel [art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004].

- conflictele de muncă şi asigurări sociale se soluţionează, în primă instanţă, de un complet constituit din doi judecători şi doi asistenţi judiciari [art. 55 alin. (1) din Legea nr. 304/2004].

- Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă cauzele de competenţa sa în complet format de trei judecători din aceeaşi secţie. Dacă numărul de judecători necesar formării completului de judecată nu se poate asigura, acesta va fi constituit cu judecători de la celelalte secţii, desemnaţi de către preşedintele sau vicepreşedintele înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie [art. 31 alin. (2) din Legea nr. 304/2004].

Legea nr. 304/2004 atribuie anumite cauze şi judecăţii în Secţiile Unite ale instanţei supreme. În acest caz, va trebui să ia parte la judecată cel puţin două treimi din membrii în funcţie ai instanţei supreme (art. 34 din Legea nr. 304/2004). În afara completelor de judecată ale secţiilor, la instanţa supremă funcţionează şi un complet format din 9 judecători şi care este prezidat de preşedintele sau vicepreşedintele instanţei supreme, iar în lipsa acestora, de către un preşedinte de secţie sau de un judecător desemnat în acest scop de preşedintele sau vicepreşedintele înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Normele procedurale privitoare la compunerea instanţei au un caracter imperativ, iar nerespectarea lor atrage după sine casarea hotărârii pronunţate.

c) incidente procedurale referitoare la compunerea şi constituirea instanţeic.1 Incompatibilitatea reprezintă situaţia în care un judecător este oprit, în cazurile

expres determinate de lege, să participe la soluţionarea unei cauze civile concrete. Cazurile de incompatibilitate sunt prevăzute de art. 24 C.proc.civ., text potrivit căruia

judecătorul devine incompatibil în următoarele împrejurări:1) când a pronunţat o hotărâre într-o anumită cauză, caz în care nu mai poate lua parte la

judecarea aceleiaşi pricini în apel sau recurs;2) când a pronunţat o hotărâre într-o anumită cauză, situaţie în care nu mai poate judeca

aceeaşi pricină în caz de rejudecare după casare; 3) când a fost martor, expert sau arbitru în aceeaşi pricină. Pentru a ne afla în prezenţa incompatibilităţii este necesar, în primele două situaţii, ca

judecătorul să fi pronunţat o hotărâre de fond în cauza respectivă. Judecătorul care a pronunţat numai unele încheieri pregătitoare nu devine incompatibil să judece aceeaşi cauză în apel sau recurs ori în caz de rejudecare după casare. Dacă judecătorul a rezolvat însă, printr-o încheiere, unele aspecte litigioase ale cauzei, care prejudecă fondul, cum este cazul încheierii de admitere în principiu a acţiunii de partaj, el devine incompatibil să mai judece acea cauză în apel, recurs sau în caz de rejudecare după casare.

Toate cazurile de incompatibilitate se întemeiază pe o prezumţie iuris et de iure de parţialitate a judecătorului.

Excepţia de incompatibilitate poate fi invocată de către oricare dintre părţi, de procuror şi de instanţă din oficiu, în orice stare a procesului civil; ea poate constitui şi temeiul exercitării căii de atac a apelului şi recursului.Cazurile de incompatibilitate reglementate în art. 24 C.proc.civ. sunt diferite de cele reglementate în Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor (art. 5-10). Incompatibilităţile reglementate în Legea pentru organizarea judiciară vizează calitatea de judecător, iar nu aptitudinea sa de a soluţiona o cauză civilă concretă.

c.2. Abţinerea şi recuzareaAbţinerea şi recuzarea sunt reglementate de lege pentru protejarea părţii în anumite

cazuri în care s-ar putea presupune că judecătorul nu ar putea fi obiectiv.Prin abţinere se înţelege aceea situaţie în care un judecător ştiind că se află într-unul din

cazurile prevăzute de lege solicită retragerea sa de la judecata unei anumite pricini. Potrivit art. 25 din Codul de procedură civilă, judecătorul care ştie că există un motiv de recuzare în privinţa sa este dator să înştiinţeze pe şeful său şi să se abţină de la judecarea pricinii , iar conform art.26 abţinerea se propune de judecător şi se judecă potrivit normelor prevăzute de art. 30, 31 şi 32.

Prin recuzare se înţelege aceea împrejurarea în care una din părţi solicită în cazurile determinate de lege îndepărtarea unuia sau mai multor judecători de la soluţionarea unei anumite pricini.

Cazurile pentru care se poate solicita recuzarea, precum şi cazurile pentru care judecătorul poate formula cerere de abţinere sunt aceleaşi. Ele sunt limitativ prevăzute de lege ceea ce înseamnă că ele nu pot fi extinse nici prin voinţa judecătorilor şi nici la cererea părţilor.

Astfel, potrivit art. 27 din Codul de procedură civilă, judecătorul poate fi recuzat în următoarele situaţii:

1) când el, soţul său, ascendenţii ori descendenţii lor au vreun interes în judecarea pricinii sau când este soţ, rudă sau afin, până la al patrulea grad inclusiv, cu vreuna din părţi;

2) când este soţ, rudă sau afin în linie directă ori în linie colaterală, până la al patrulea grad inclusiv, cu avocatul sau mandatarul unei părţi sau dacă este căsătorit cu fratele ori sora soţului uneia din aceste persoane;

3) când soţul în viaţă şi nedespărţit este rudă sau afin al uneia din părţi până la al patrulea grad inclusiv, sau dacă, fiind încetat din viaţă ori despărţit, au rămas copii;

4) dacă el, soţul sau rudele lor până la al patrulea grad inclusiv au o pricină asemănătoare cu aceea care se judecă sau dacă au o judecată la instanţa unde una din părţi este judecător;

5) dacă între aceleaşi persoane şi una din părţi a fost o judecată penală în timp de 5 ani înaintea recuzării;

6) dacă este tutore sau curator al uneia dintre părţi;7) dacă şi-a spus părerea cu privire la pricina ce se judecă ;8) dacă a primit de la una din părţi daruri sau făgăduieli de daruri ori altfel de îndatoriri;9) dacă este vrăjmăşie între el, soţul sau una din rudele sale până la al patrulea grad

inclusiv şi una din părţi, soţii sau rudele acestora până la gradul al treilea inclusiv.Excepţii Articolul 28 din Codul de procedură civilă prevede că nu se pot recuza judecătorii, rude

sau afini ai acelora care stau în judecată ca tutore sau director al unei instituţii publice sau societăţi comerciale când aceştia nu au interes personal în judecarea pricinii.

Al doilea alineat al aceluiaşi articol instituie norma potrivit căreia nu se pot recuza toţi judecătorii unei instanţe sau ai unei secţii a acesteia. Ultimul alineat prevede că pentru aceleaşi motive de recuzare nu se poate formula o nouă cerere împotriva aceluiaşi judecător.

Procedura de soluţionare a. normele care reglementează instituţia abţinerii sunt norme imperative , iar cele care

reglementează recuzarea sunt, în mare parte, norme dispozitive.b. competenţa de a se pronunţa asupra abţinerii şi recuzării aparţine instanţei sesizate cu

pricina în care s-a pus problema abţinerii şi recuzării.c. în alcătuirea completului de judecată nu poate intra judecătorul care s-a abţinut sau a

fost recuzat. Dacă s-au abţinut sau au fost recuzaţi mai mulţi judecători, neputându-se forma completul de judecată, cererea se judecă de instanţa ierarhic superioară.

În situaţia prevăzută de art. 30 alin. 2 Codul de procedură civilă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este competentă să rezolve un astfel de incident, aceasta fiind instanţa superioară.

d. cine propune Abţinerea se propune de judecător imediat după ce acesta cunoaşte existenţa motivului de

recuzare şi înaintea de începerea oricărei dezbateri.Recuzarea poate fi propusă de partea interesată, verbal sau înscris pentru fiecare

judecător în parte înainte de începerea oricărei dezbateri.În cazul în care motivele de recuzare s-au ivit după ce dezbaterile au început, partea

interesată va trebui să propună recuzarea de îndată ce le-a cunoscut.e. Cererea de abţinere sau recuzare se judecă în Camera de Consiliu, fără prezenţa

părţilor, ascultând pe judecătorul recuzat, în conformitate cu art. 31 alin. 1 Codul de procedură civilă.

Proba cu interogatoriu nu poate fi administrată pentru dovedirea motivelor de recuzare.În cursul judecării cerere de abţinere sau recuzare nu se face nici un act procedural.Asupra cererii de abţinere sau recuzare instanţa competentă se va pronunţa printr-o

încheiere care se citeşte în şedinţă publică.Dacă cererea de abţinere sau recuzare a fost admisă, judecătorul se retrage din completul

de judecată, urmând a fi înlocuit de un alt judecător.Potrivit art. 34 alin. (1) Codul de procedură civilă, încheierea prin care s-a încuviinţat sau

respins abţinerea nu este supusă nici unei căi de atac. De asemenea, nici încheierea prin care s-a admis recuzarea nu este supusă vreunei căi de atac.

Încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată numai odată cu fondul (art. 34 alin. 2 Codul de procedură civilă).

Alineatul (3) al art. 34 Codul de procedură civilă prevede că atunci când instanţa superioară de fond constată că recuzarea a fost pe nedrept respinsă, reface toate actele şi dovezile administrate la prima instanţă.

Dispoziţiile privitoare la abţinere şi recuzare, cu excepţia prevederilor art. 24 şi 27 pct. 7 Codul de procedură civilă, se aplică şi procurorilor, magistraţilor asistenţi şi grefierilor.

2. Părţile (condiţiile pentru a fi parte în proces, coparticiparea procesuală, drepturile şi îndatoririle procesuale ale părţilor, abuzul de drept procedural, participarea terţilor la judecată,

reprezentarea părţilor în procesul civil);a) condiţiile pentru a fi parte în proces

O persoană fizică sau juridică poate deveni parte în procesul civil dacă îndeplineşte unele condiţii privitoare la: capacitatea procesuală de folosinţă, calitatea procesuală şi la justificarea unui interes.

a.1. Capacitatea procesuală de folosinţăPotrivit art. 41 C.proc.civ.: „Orice persoană care are folosinţa drepturilor civile poate să

fie parte în judecată". Din acest text legal rezultă, fără un echivoc oarecare, că o persoană fizică sau juridică poate deveni parte în judecată în calitate de reclamant, pârât, intervenient etc. Prin urmare, pentru a fi parte în procesul civil legea nu pretinde şi condiţia capacităţii procesuale de exerciţiu.

- Capacitatea procesuală de folosinţă nu este altceva decât un aspect al capacităţii civile. Decretul nr. 31/1954, în art. 5 alin. (2), defineşte capacitatea de folosinţă ca fiind aptitudinea unei persoane „de a avea drepturi şi obligaţii". Iar o atare capacitate este recunoscută în mod nediscriminatoriu tuturor persoanelor fizice. Ea este o însuşire esenţială şi inerentă persoanei fizice, fapt pentru care se dobândeşte odată cu naşterea şi încetează la moartea acesteia sau la data morţii stabilite printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.

În privinţa persoanelor juridice capacitatea de folosinţă este determinată de finalitatea pentru care au fost autorizate să fiinţeze.

Capacitatea procesuală de folosinţă este însă în toate cazurile mai redusă decât cea civilă, ea fiind circumstanţiată numai la drepturile şi obligaţiile procesuale ale unei persoane.

- Sancţiunea lipsei capacităţii procesuale de a fi parte în procesul civil. Codul de procedură civilă nu prevede în mod expres sancţiunea lipsei capacităţii procesuale de folosinţă însă, aceasta nu poate fi decât respingerea acţiunii, întrucât persoana în cauză nu are folosinţa unui drept

- Distincţia dintre capacitatea procesuală de folosinţă şi capacitatea procesuală de exerciţiu.

Prevederile art. 41 şi art. 42 C.proc.civ. fac distincţie între capacitatea procesuală de folosinţă (capacitatea de a fi parte) şi capacitatea procesuală de exerciţiu (capacitatea de a sta în judecată). Aceasta din urmă constituie numai o cerinţă necesară pentru exercitarea acţiunii civile.

a.2. Calitatea procesualăCondiţia calităţii procesuale nu este reglementată expres în legislaţia noastră. Cu toate

acestea ea constituie un principiu curent acceptat în doctrină şi jurisprudenţă.1.Calitatea procesuală presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi

persoana celui care este titularul dreptului subiectiv dedus în justiţie (calitate procesuală activă), precum şi în condiţia unei identităţi între persoana pârâtului şi persoana celui obligat în raportul juridic dedus judecăţii (calitate procesuală pasivă).

2.Sarcina justificării calităţii procesuale, active şi pasive, aparţine neîndoielnic persoanei care sesizează instanţa cu o pretenţie, adică reclamantului.

3. Conţinutul calităţii procesuale se raportează la acele împrejurări de fapt sau de drept care conferă unei persoane posibilitatea de a participa la activitatea judiciară.

4. Transmisiunea calităţii procesuale

Din punct de vedere al modului de transmitere, poate avea loc în temeiul legii (transmisiune legală: succesiune şi al reorganizare persoane juridice) sau în baza acordului de voinţă al părţilor (convenţională: cesiunea de creanţă , preluarea datoriilor, vânzarea bunului litigios).

Din punct de vedere al întinderii transmisiunii, poate avea un caracter universal, cu titlu universal ori cu titlu particular. Aceste considerente prezintă importanţă şi pe plan procesual. Astfel, beneficiarul unei transmisiuni universale poate deveni parte în orice proces al autorului său, în timp ce beneficiarul unei transmisiuni cu titlu particular poate deveni parte doar în procesul care se referă la obiectul respectiv

5. Excepţia lipsei calităţii procesuale constituie o excepţie de fond, absolută şi peremtorie care poate fi invocată în tot cursul procesului civil. Excepţia lipsei calităţii procesuale nu este reglementată în actualul Cod de procedură civilă. Acesta reglementează, în art. 161, doar excepţia lipsei calităţii de reprezentant al uneia dintre părţi. Cu toate acestea, majoritatea doctrinei şi a jurisprudenţei apreciază că admiterea excepţiei la care ne referim are ca urmare respingerea acţiunii.

Respingerea acţiunii nu împiedică însă promovarea unei noi cereri introductive de instanţă de către persoana fizică sau juridică care posedă legitimare procesuală activă.

a.3. Justificarea unui interesCodul de procedură civilă nu prevede, în mod expres, interesul ca o condiţie generală

pentru ca o persoană să poată deveni parte în procesul civil.Literatura de specialitate şi practica judiciară sunt unanime în a recunoaşte că interesul

trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe : să fie legitim (să fie în legătură cu pretenţia formulată); să fie născut şi actual (să existe în momentul în care se exercită acţiunea); să fie personal şi direct (folosul practic să fie al celui care promovează acţiunea)

Excepţia lipsei de interes constituie o excepţie de fond, absolută şi peremtorie care poate fi invocată în tot cursul procesului civil. Admiterea excepţiei la care ne referim are ca urmare respingerea acţiunii, după caz : ca prematur introdusă (interesul nu este născut) sau ca lipsită de interes (în celelalte cazuri).

b) coparticiparea procesuală1. Noţiunea de coparticipare procesualăLegislaţia noastră procesuală permite ca mai multe persoane să fie reclamante sau pârâte

în cadrul unui proces civil. Tocmai situaţia în care procesul civil se desfăşoară între mai mulţi reclamanţi şi pârâţi poartă denumirea de coparticipare sau litisconsorţiu procesual.

2. Formele coparticipării procesualeCoparticiparea procesuală poate fi clasificată după multiple criterii. Reţinem în

continuare doar câteva dintre cele mai importante:a) după poziţia părţilor, coparticiparea procesuală poate fi activă, pasivă sau mixtă. - activă - atunci când mai mulţi reclamanţi acţionează în judecată, prin aceeaşi cerere, un

singur pârât. - pasivă - atunci când un singur reclamant îşi îndreaptă pretenţiile sale împotriva mai

multor pârâţi şi printr-o singură cerere de chemare în judecată. - litisconsorţiu mixt - dacă mai mulţi reclamanţi acţionează în judecată, prin aceeaşi

cerere, pe mai mulţi pârâţi.b) după momentul în care se formează se distinge între coparticiparea procesuală

iniţială şi coparticiparea procesuală ulterioară. - iniţială, în sensul că ea se formează o dată cu promovarea cererii de chemare în

judecată. - ulterioară atunci când se formează pe parcursul desfăşurării activităţii judiciare. Este

cazul introducerii unor terţe persoane în procesul civil. c) în funcţie de rolul voinţei părţilor în formarea sa, coparticiparea procesuală poate fi

facultativă sau necesară.

În dreptul nostru principiul este acela al coparticipării procesuale facultative. Caracterul facultativ al coparticipării rezultă din prevederile art. 47 C.proc.civ. Potrivit acestui text: „Mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul pricinii este un drept sau o obligaţie comună ori dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză".

Există însă şi situaţii în care coparticiparea procesuală este obligatorie sau necesară. Este cazul proceselor privitoare la sistarea stării de indiviziune. În aceste litigii trebuie să participe toţi coproprietarii, întrucât în caz contrar partajul este nul (art. 797 C.civ.).

2. Efectele coparticipării procesuale a. Principiul independenţei procesuale - potrivit art. 48 C.proc.civ.: „Actele de

procedură, apărările şi concluziile unuia dintre reclamanţi sau pârâţi nu pot folosi nici păgubi celorlalţi". Acest principiu este aplicabil însă numai în cazul litisconsorţiului facultativ. Aceasta semnifică că un reclamant sau pârât nu poate, fără un mandat expres, să-1 reprezinte în faţa instanţei pe celălalt copărtaş procesual.

b. excepţia de la principiul independenţei procesuale este - regula dependenţei procesuale a coparticipanţilor - în acest sens art. 48 alin. (2) C.proc.civ. dispune că atunci când „prin natura raportului juridic sau în temeiul unei dispoziţii a legii, efectele hotărârii se întind asupra tuturor reclamanţilor sau pârâţilor, actele de procedură îndeplinite numai de unii din ei sau termenele încuviinţate numai unora dintre ei pentru îndeplinirea actelor de procedură folosesc şi celorlalţi".

c) drepturile şi îndatoririle procesuale ale părţilor, I. Drepturile procesuale ale părţilorDrepturile procesuale ale părţilor sunt susceptibile de a fi clasificate în: drepturi comune

ale reclamantului şi pârâtului, drepturi procesuale ale reclamantului şi drepturi procesuale ale pârâtului.

a. Cele mai importante drepturi procesuale comune reclamantului şi pârâtului se referă la:

1) dreptul la apărare;2) dreptul de a participa la dezbaterile judiciare;3) dreptul de a solicita recuzarea judecătorilor;4) dreptul părţilor de a pune capăt litigiului dintre ele printr-o tranzacţie;5) dreptul de a exercita căile legale de atac;6) dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, în

procesul civil reclamantului îi sunt recunoscute în exclusivitate anumite drepturi procesuale.b. Principalele drepturi procesuale ale reclamantului vizează:1) dreptul de a-şi întregi sau modifica cererea de chemare în judecată;2) dreptul de a renunţa la acţiune sau la dreptul subiectiv dedus în judecată. c. Pârâtului îi sunt recunoscute în exclusivitate următoarele drepturi procesuale:1) dreptul de a invoca pretenţii printr-o cerere reconvenţională;2) dreptul de a recunoaşte pretenţiile pârâtului;3) dreptul de a-1 indica pe adevăratul titular al dreptului în cazul acţiunilor reale

imobiliare.II . Obligaţiile procesuale ale părţilorÎn cadrul procesului civil obligaţiile părţilor sunt, în principiu, comune reclamantului şi

pârâtului. Printre cele mai importante obligaţii ale părţilor menţionăm: 1. obligaţia de a exercita drepturile procedurale cu bună-credinţă, 2. obligaţia părţii care a pierdut procesul de a suporta cheltuielile de judecată; 3. obligaţia de a depune copii certificate de pe înscrisurile invocate.III. Îndatoririle procesuale ale părţilor - îndatorirea de a urmări, în condiţiile legii, desfăşurarea şi finalizarea procesului;- obligaţia de a îndeplini actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite

de lege sau de judecător;

- obligaţia de a-şi proba pretenţiile şi apărările. Dintre aceste obligaţii procesuale una dintre cele mai importante este cea privitoare la

exercitarea cu bună-credinţă a drepturilor procedurale. Potrivit art. 723 alin. (1) C.proc.civ.: „Drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună-credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege". d) abuzul de drept procedural

În materie procedurală singura limită în exercitarea drepturilor procedurale o constituie abuzul de drept. Structural abuzul de drept procesual este constituit din două elemente: un element subiectiv - reaua-credinţă - şi un element obiectiv - deturnarea dreptului de la finalitatea sa legală.

Principala sancţiune procedurală a exercitării abuzive a drepturilor o constituie obligarea autorului abuzului la plata unor despăgubiri faţă de partea vătămată. în acest sens art. 723 alin. (2) C.proc.civ. dispune că: „Partea care foloseşte aceste drepturi în chip abuziv răspunde pentru pagubele pricinuite".

Uneori legea prevede şi posibilitatea obligării părţii la plata unei amenzi, în afara obligării acesteia la despăgubiri. Obligarea la despăgubiri are esenţialmente un caracter reparatoriu, în timp ce obligarea la plata unei amenzi are un caracter exclusiv sancţionatoriu. De aceea, amenda urmează să fie achitată de autorul abuzului de drept faţă de stat. e) participarea terţelor persoane în procesul civil 1. Formele de participare a terţelor persoane în procesul civil

Formele de participare a terţelor persoane în procesul civil sunt reglementate amănunţit în art. 49-66 C.proc.civ. Aceste dispoziţii legale consacră următoarele forme de participare ale terţilor la activitatea judiciară:

- intervenţia (art. 49-56 C.proc.civ.);- chemarea în judecată a altor persoane (art. 57-59 C.proc.civ.);- chemarea în garanţie (art. 60-63 C.proc.civ.);- arătarea titularului dreptului (art. 64-66 C.proc.civ.).

2. Intervenţia în procesul civilCodul de procedură civilă consacră două forme ale intervenţiei în procesul civil:- intervenţia în interes propriu (principală)- intervenţia în interesul uneia dintre părţi (accesorie)2.1. Intervenţia principală - potrivit art. 49 alin. (2) C.proc.civ.: „Intervenţia este în

interes propriu când cel care intervine invocă un drept al său". Condiţiile intervenţiei principale. - terţul trebuie să afirme în justiţie un drept subiectiv sau o situaţie juridică ocrotită de

lege.- în privinţa formei, art. 50 alin. (1) C.proc.civ. conţine o precizare importantă. Potrivit

acestui text „cererea de intervenţie în interes propriu va fi făcută în forma prevăzută pentru cererea de chemare în judecată".

Domeniul de aplicabilitate a intervenţiei principale. În doctrină şi jurisprudenţă se consideră că intervenţia principală poate fi folosită în orice

materie. Procedura intervenţiei principale. Potrivit art. 50 alin. (2) C.proc.civ. intervenţia principală „se poate face numai în faţa

primei instanţe şi înainte de închiderea dezbaterilor". Regula enunţată comportă şi o excepţie, anume prevăzută de lege. Astfel, potrivit art. 50

alin. (3) C.proc.civ. cu acordul părţilor intervenţia principală se poate face şi în instanţa de apel.

Din punct de vedere procesual intervenţia principală se soluţionează în două faze: admiterea în principiu şi soluţionarea cererii.

- încuviinţarea în principiu se poate dispune de către instanţa sesizată numai după „ascultarea părţilor şi a celui care intervine" (art. 52 C.proc.civ.).

Asupra încuviinţării în principiu instanţa se pronunţă printr-o încheiere ce nu poate fi atacată decât odată cu fondul [art. 52 alin. (2) C.proc.civ.]. Părţile împotriva cărora se îndreaptă cererea de intervenţie principală au posibilitatea de a depune întâmpinare [art. 52 alin. (3) C.proc.civ.].

Potrivit art. 53 C.proc.civ., intervenientul „va lua procedura în starea în care se află în momentul admiterii intervenţiei; actele de procedură următoare se vor îndeplini şi faţă de cel care intervine". Dispoziţia procedurală citată trebuie înţeleasă în sensul că actele de procedură îndeplinite anterior admiterii în principiu nu se mai repetă şi faţă de intervenient. Aceasta înseamnă că intervenientul nu va mai putea invoca excepţiile relative ivite anterior admiterii în principiu a intervenţiei; în schimb, terţul intervenient va putea invoca în tot cursul procedurii orice excepţii de ordine publică.

- soluţionarea cererii - din momentul admiterii în principiu a intervenţiei, terţul devine parte în procesul civil. În această calitate terţul intervenient va avea, în principiu, drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege pentru părţile principale.

Intervenţia principală se soluţionează odată cu acţiunea principală (art. 55 C.proc.civ.), instanţa pronunţând o singură hotărâre asupra ambelor cereri. Dacă intervenţia principală determină întârzierea judecăţii instanţa poate dispune disjungerea ei de cererea principală.

2.2. Intervenţia accesorie - potrivit art. 49 alin. (3) C.proc.civ., intervenţia „este în interesul uneia din părţi când sprijină numai apărarea acesteia".

Domeniul de aplicabilitate a intervenţiei accesorii. Doctrina şi jurisprudenţa consideră în mod constant că intervenţia accesorie este admisibilă în orice materie, întrucât nicio dispoziţie procedurală nu o limitează în mod expres.

Procedura intervenţiei accesorii. Intervenţia accesorie se înfăţişează, din punct de vedere al formei, ca o simplă cerere, iar

nu ca o acţiune de sine stătătoare. Intervenţia accesorie poate fi formulată în orice fază a procesului civil, chiar şi în faţa

instanţei de recurs (art. 51 C.proc.civ.). După încuviinţarea în principiu a cererii de intervenţie instanţa va proceda la comu-

nicarea acesteia părţilor principale. Împotriva cererii de intervenţie accesorie partea interesată poate depune întâmpinare.

Intervenţia accesorie se judecă o dată cu cererea principală. Instanţa nu are însă posibilitatea de a dispune disjungerea intervenţiei accesorii de cererea principală, într-adevăr, intervenţia accesorie nu ar putea forma obiectul unei judecăţii distincte.

Asupra cererii de intervenţie accesorie instanţa trebuie să se pronunţe chiar în dispozitivul hotărârii. 3. Chemarea în judecată a altor persoane

3.1. Chemarea în judecată a altor pers oane este reglementată în art. 57-59 C.proc.civ. Potrivit art. 57 C.proc.civ.: „Oricare din părţi poate să cheme în judecată o altă persoană care ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul".

3.2. Condiţiile chemării în judecată a altor persoane. Chemarea în judecată a altor persoane poate fi exercitată cu respectarea tuturor

condiţiilor necesare pentru participarea terţelor persoane la activitatea judiciară. Legea - art. 57 C.proc.civ - impune însă şi o condiţie particulară deosebit de importantă,

anume aceea ca terţul introdus în proces să poată pretinde „aceleaşi drepturi ca şi reclamantul". În baza acestor dispoziţii legale pot fi introduse în proces terţe persoane numai în calitate de reclamante, nu şi de pârâte.

Din punct de vedere al formei, legea procesuală se limitează la precizarea potrivit căreia cererea de chemare în judecată a altor persoane „va fi motivată şi se va comunica atât celui chemat, cât şi părţii potrivnice" [art. 57 alin. (4) C.proc.civ.].

3.3. Procedura chemării în judecată a altor persoane.

Cererea de chemare în judecată a altor persoane poate fi promovată numai în faţa primei instanţe.

Reclamantul poate formula cererea de introducere a terţului în proces până cel mai târziu la închiderea dezbaterilor în faţa primei instanţe, iar pârâtul o dată cu întâmpinarea sau cel mai târziu la prima zi de înfăţişare. Nerespectarea termenelor menţionate atrage sancţiunea judecării separate a cererilor, cu excepţia cazului în care părţile consimt să se judece împreună (art. 135 C.proc.civ.).

După înregistrarea cererii instanţa va dispune comunicarea acesteia terţului şi părţii potrivnice. Odată cu cererea vor fi comunicate terţului şi copii după cererea principală, după întâmpinare şi după înscrisurile de la dosar.

Cererea de chemare în judecată a altor persoane se judecă o dată cu cererea principală. Efecte procesuale - un prim efect este acela al dobândirii de către terţ a calităţii de intervenient în interes

propriu. Prin urmare, terţul va avea, în cazul analizat, în principiu, aceleaşi drepturi ca şi intervenientul principal.

- hotărârea îi va fi opozabilă- potrivit art. 59 C.proc.civ. în ipoteza în care „pârâtul chemat în judecată pentru o datorie

bănească recunoaşte datoria şi declară că voieşte să o execute faţă de cel care îşi va stabili judecătoreşte dreptul, el va fi scos din judecată dacă depune suma datorată". Prin urmare, în prezenţa condiţiilor evocate de textul citat pârâtul urmează să fie scos din cauză. Scoaterea din cauză a pârâtului se dispune de către instanţă printr-o încheiere. Procesul va continua numai între reclamant şi cel chemat în judecată în temeiul art. 57 C.proc.civ.4.Chemarea în garanţie

4.1. Chemarea în garanţie este reglementată în art. 60-63 C.proc.civ. Potrivit art. 60 C.proc.civ.: „Partea poate să cheme în garanţie o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenţiuni cu o cerere în garanţie sau în despăgubire".

Prin urmare, chemarea în garanţie poate fi definită ca acea formă de participare a terţilor la activitatea judiciară care conferă uneia din părţi posibilitatea de a solicita introducerea în proces a acelor persoane ce ar avea obligaţia de garanţie sau de despăgubire în ipoteza în care partea respectivă ar pierde procesul.

4.2. Condiţiile chemării în garanţie. Chemarea în garanţie se poate realiza fie pe cale principală, adică într-un proces distinct,

fie pe cale incidenţă. Chemarea în garanţie trebuie să îndeplinească toate condiţiile unei cereri de chemare în

judecată. Sub aspectul formei cererii de chemare în garanţie, art. 61 C.proc.civ. se limitează la

precizarea potrivit căreia „cererea va fi făcută în condiţiile de formă prevăzute pentru cererea de chemare în judecată".

4.3. Domeniul de aplicabilitate al chemării în garanţie. Dispoziţiile procedurale în vigoare nu limitează posibilitatea chemării în garanţie doar la

anumite materii. De cele mai multe ori, chemarea în garanţie este folosită în materie contractuală. Situaţia este pe deplin explicabilă, întrucât obligaţia de despăgubire este cuprinsă de drept în contractele de vânzare cumpărare.

4.4. Procedura chemării în garanţie. Cererea de chemare în garanţie trebuie formulată de reclamant „până la închiderea

dezbaterilor, înaintea primei instanţe" [art. 61 alin. (2) C.proc.civ.], iar de către pârât odată cu întâmpinarea sau cel mai târziu la prima zi de înfăţişare, dacă întâmpinarea nu este obligatorie [art. 61 alin. (1) C.proc.civ.]. După depunerea cererii de chemare în garanţie, instanţa va dispune comunicarea acesteia terţului (art. 62 C.proc.civ.); instanţa va statornici şi termenul în care întâmpinarea urmează să fie depusă. în mod evident întâmpinarea poate fi depusă de către terţul introdus în cauză.

La cererea de chemare în garanţie se vor alătura atâtea exemplare câţi pârâţi sunt plus un exemplar pentru instanţă. De asemenea, la cerere, se vor alătura şi copii de pe înscrisurile de care înţelege să se servească cel garantat. Odată cu cererea de chemare în garanţie, trebuie să se comunice terţului şi o copie după cererea de chemare în judecată.

Terţul introdus în cauză dobândeşte o poziţie procesuală independentă. Un atribut special este recunoscut terţului în legătură cu posibilitatea atragerii altor persoane în proces. Astfel, potrivit art. 60 alin. (2) C.proc.civ. cel chemat în garanţie poate, la rândul său, să cheme în garanţie în aceleaşi condiţii o altă persoană. Acest text are, astfel cum s-a precizat deja în literatura de specialitate, semnificaţia de a limita chemările în garanţie în lanţ, împrejurare ce ar putea conduce la tergiversarea nejustificată a judecăţilor.

Cererea de chemare în garanţie se soluţionează odată cu cererea principală. Dacă chemarea în garanţie determină întârzierea judecăţii, instanţa poate dispune disjungerea celor două cereri spre a fi soluţionate în mod separat.

Soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa asupra chemării în garanţie sunt dependente de caracterul incident al acesteia faţă de cererea principală.

O cerere de chemare în garanţie promovată pe cale incidenţă urmează să fie respinsă atunci când acţiunea principală a fost şi ea respinsă. 5. Arătarea titularului dreptului

5.1. Potrivit art. 64 C.proc.civ.: „Pârâtul care deţine un lucru pentru altul sau care exercită în numele altuia un drept asupra unui lucru va putea arăta pe acela în numele căruia deţine lucrul sau exercită dreptul, dacă a fost chemat în judecată de o persoană care pretinde un drept real asupra lucrului".

5.2. Condiţiile arătării titularului dreptului. În afara condiţiilor comune tuturor formelor de participare a terţilor la activitatea judiciară cererea pentru arătarea titularului dreptului trebuie să întrunească şi unele cerinţe specifice. Aceste cerinţe pot fi desprinse chiar din dispoziţiile art. 64 C.proc.civ. şi se referă la:

a) formularea cererii de către pârâtul care deţine cu titlu precar un bun sau care exercită un drept asupra lucrului respectiv;

b) acţiunea principală să aibă ca obiect valorificarea unui drept real asupra lucrului.

5.3 Procedura arătării titularului dreptului. Cererea privind arătarea titularului dreptului se depune de către pârât o dată cu

întâmpinarea. Legea nu cuprinde precizări privitoare la forma cererii; ea se referă doar la simpla formalitate a motivării cererii (art. 65 C.proc.civ.).

După primirea cererii, instanţa va lua măsuri pentru comunicarea ei terţului arătat ca titular al dreptului. La citaţie se va alătura şi o copie după cererea de chemare în judecată şi după înscrisurile de la dosar.

Terţul arătat ca titular al dreptului are şi posibilitatea de a formula întâmpinare împotriva cererii de introducere a sa în proces. Prin întâmpinare, terţul ar avea chiar posibilitatea de a se apăra în sensul că nu este titularul dreptului dedus în judecată. Formularea întâmpinării ar fi utilă după părerea noastră şi în cazul substituirii procesuale a pârâtului. într-o asemenea împrejurare, terţul va dobândi calitatea de pârât, iar în această calitate îşi va formula apărarea faţă de reclamant.

Cererea privind indicarea titularului dreptului nu se soluţionează întotdeauna împreună cu cererea principală. Avem în vedere tocmai ipoteza scoaterii din cauză a pârâtului, când se va soluţiona în continuare doar cererea privind arătarea titularului dreptului.

5.4. Efecte procedurale - art. 66 C.proc.civ. precizează că „dacă cel arătat ca titular recunoaşte susţinerile

pârâtului şi reclamantul consimte, el va lua locul pârâtului, care va fi scos din judecată". Prin urmare, în condiţiile determinate de textul citat, introducerea terţului în proces produce efectul scoaterii din cauză a pârâtului. Acordul reclamantului este necesar pentru a se respecta principiul disponibilităţii procesuale.

- dacă cel arătat ca titular al dreptului nu se înfăţişează sau înfăţişându-se tăgăduieşte arătările pârâtului, art. 66 C.proc.civ. se limitează la precizarea că „se vor aplica dispoziţiile art. 58". La rândul său, acest din urmă text, dispune că: „Cel chemat în judecată dobândeşte calitatea de intervenient în interes propriu, iar hotărârea îi va fi opozabilă.f) reprezentarea părţilor în procesul civil

1. Noţiunea şi formele reprezentării Reprezentarea - situaţia în care o persoană numită reprezentant îndeplineşte acte

procedurale în numele şi în interesul altei persoane care este parte în procesul civil. Legislaţia noastră procesuală cunoaşte două forme principale ale reprezentării judiciare:

reprezentarea legală sau necesară şi reprezentarea convenţională sau voluntară. Reprezentarea legală operează doar în cazurile anume determinate de lege.

Reprezentarea voluntară se produce în temeiul unui acord de voinţă al părţilor, adică în temeiul unui mandat..

2. Reprezentarea legală a părţilor în procesul civil Reprezentarea judiciară legală are loc în cazul persoanelor fizice lipsite de capacitate de

exerciţiu, în cazul persoanelor juridice, precum şi în alte împrejurări expres prevăzute de lege. Astfel, potrivit legii, minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani vor fi reprezentaţi în

procesul civil de părinţii lor, iar în lipsa lor de tutorele desemnat de autoritatea tutelară.În situaţia în care o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu nu are reprezentant legal şi

există urgenţă, la cererea părţii interesate, va fi numit un curator special cu sarcina de a-1 reprezenta pe cel lipsit de capacitate; funcţia curatorului va înceta la data desemnării unui reprezentant legal. într-un mod similar se va proceda şi în ipoteza constatării unui conflict de interese între reprezentant şi persoana reprezentată [art. 44 alin. (1) C.proc.civ.]. În mod corespunzător se procedează şi în cazul persoanelor cu capacitate restrânsă.

Persoanele juridice sunt reprezentate în justiţie prin organele lor de conducere. Potrivit art. 35 din Decretul nr. 31/1954 persoana juridică „îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale".

3. Reprezentarea judiciară convenţională 3.1. Reprezentarea convenţională a persoanelor fiziceReprezentarea judiciară convenţională a persoanelor fizice ia naştere în temeiul unei

convenţii de mandat, între partea litigantă şi un terţ care acceptă să o reprezinte pe aceasta în proces.

Excepţii - legea nu permite reprezentarea judiciară convenţională în îndeplinirea unor acte procedurale:

- în cazul chemării lor la interogatoriu (art. 218-219 C.proc.civ.). - în procesele de divorţ şi în faţa instanţelor de fond părţile trebuie să se înfăţişeze în

persoană, afară numai dacă unul dintre soţi: (art. 614 C.proc.civ.).- execută o pedeapsă privativă de libertate, - este împiedicat de o boală gravă, - este pus sub interdicţie sau are reşedinţa în străinătate. în toate aceste din urmă situaţii, părţile se vor putea înfăţişa în instanţă printr-un

mandatar.Întinderea reprezentării Regula - În temeiul mandatului de reprezentare în justiţie mandatarul poate îndeplini, în

principiu, toate actele procedurale pe care le implică soluţionarea procesului civil. Acest lucru rezultă neîndoielnic din chiar art. 68 alin. (3) C.proc.civ., text care precizează că: „Mandatul este presupus dat pentru toate actele judecăţii, chiar dacă nu cuprinde nicio arătare în această privinţă". Acelaşi text subliniază în continuare şi ideea evocată anterior, anume că mandatul „poate fi restrâns numai la anumite acte sau pentru anumită instanţă". Principiul înscris în art. 68 alin. (3) C.proc.civ. este consacrat în mod corespunzător şi în art. 93 alin. (4) din Statutul profesiei de avocat.

Excepţii

- mandatarul nu poate face acte de dispoziţie, cum sunt renunţările la judecată, renunţările la drept, încheierea unei tranzacţii etc. Pentru îndeplinirea unor asemenea acte, mandatarul are nevoie de o procură specială în acest scop [art. 69 alin. (1) C.proc.civ.].

- atunci când mandatarul nu este avocat, el nu va putea pune concluzii decât printr-un profesionist al dreptului, respectiv printr-un avocat [art. 68 alin. (4) C.proc.civ.], cu următoarele excepţii :

- consilierul juridic care, potrivit legii, reprezintă partea [art.68 alin.4].- doctorii sau licenţiaţii în drept dar numai atunci când aceştia sunt mandatari în

cauzele soţului sau rudelor până la gradul patru inclusiv [art. 68 alin. (5) C.proc.civ.].- la judecătorii când partea este reprezentată prin soţ sau o rudă până la al

patrulea grad inclusiv [art. 68 alin. (6) C.proc.civ.].Mandatul de reprezentarea. caracteristiciMandatul de reprezentare în justiţie este un mandat special în raport cu mandatul de

administrare sau cu orice mandat având un caracter general. Datorită acestui fapt, art. 67 alin. (2) C.proc.civ. precizează că: „Mandatarul cu procură generală poate să reprezinte în judecată pe mandant, numai dacă acest drept i-a fost dat anume". Aşadar, mandatul de reprezentare în justiţie nu poate fi presupus dat şi în cazul unei procuri generale. De la această regulă chiar art. 67 alin. (3) C.proc.civ. face o excepţie. Astfel, potrivit acestui text: „Dacă cel care a dat procură generală nu are domiciliu şi nici reşedinţa în ţară, sau dacă procura este dată unui prepus, dreptul de reprezentare în judecată se presupune dat".

b. forma Codul de procedură civilă cuprinde şi câteva reguli generale privitoare la forma procurii

de reprezentare în justiţie. Potrivit art. 68 alin. (1) C.proc.civ.: „Procura pentru exerciţiul dreptului de chemare în judecată sau de reprezentare în judecată trebuie făcută prin înscris sub semnătură legalizată; în cazul când procura este dată unui avocat, semnătura va fi certificată potrivit legii avocaţilor".

Mandatul de reprezentare poate fi dat şi verbal în faţa instanţei de judecată. în acest caz, declaraţia făcută de parte va fi consemnată în încheierea de şedinţă [art. 68 alin. (2) C.proc.civ.].

c. Încetarea mandatuluiMandatul de reprezentare în justiţie nu încetează nici prin moartea celui care 1-a dat şi

nici prin pierderea de către acesta a capacităţii de exerciţiu. Potrivit art. 71 C.proc.civ., mandatul de reprezentare în justiţie dăinuie până la retragerea lui de către moştenitori sau de către reprezentantul legal al celui devenit incapabil.

Potrivit art. 72 C.proc.civ., mandatarul poate renunţa la împuternicirea de reprezentare în judecată ipoteză în care el va fi ţinut să încunoştinţeze atât pe mandant cât şi instanţa cu cel puţin 15 zile înaintea termenului de înfăţişare sau de împlinirea termenelor prevăzute de lege pentru exercitarea căilor de atac.

Renunţarea sau retragerea mandatului nu este însă opozabilă părţii adverse decât de la data comunicării acesteia, cu excepţia cazului în care renunţarea sau retragerea a avut loc în şedinţă de judecată, în prezenţa acelei părţi (art. 72 C.proc.civ.).

Excepţia lipsei calităţii de reprezentantExcepţia lipsei calităţii de reprezentant este o excepţie dilatorie. Într-adevăr, legea acordă

instanţei facultatea de a stabili un termen pentru împlinirea unei atare deficienţe procedurale; doar dacă această lipsă nu este acoperită până la termenul acordat se va proceda la anularea cererii.

Nejustificarea calităţii de reprezentant conduce la anularea cererii. Această sancţiune este prevăzută în mod expres în art. 161 C.proc.civ.

3.2. Reprezentarea convenţională a persoanelor juridiceCadrul juridic al reprezentării persoanelor juridice este cuprins în Legea nr. 514/2003.

Acest act normativ determină modul de exercitare a profesiei, condiţiile de admitere în profesie şi statutul consilierilor juridici.

Legea determină sfera persoanelor fizice şi juridice a căror interese pot fi apărate de consilierii juridici, în condiţiile prevăzute de Legea nr. 514/2003. Dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 514/2003 cuprind o formulare largă, care permite folosirea serviciilor consilierilor juridici de către stat, de autorităţile şi instituţiile publice, precum şi de către orice alte persoane juridice de drept public sau de drept privat.

Consilierii juridici au atribuţii de consultanţă şi reprezentarea autorităţii sau instituţiei publice în serviciul căreia se află ori a persoanei juridice cu care are raporturi de muncă.

Consultanţa este destinată să contribuie la lămurirea tuturor problemelor juridice cu care se confruntă organele de conducere ale autorităţii, instituţiei sau persoanei juridice. Reprezentarea autorităţii, instituţiei sau persoanei juridice la care este angajat consilierul juridic se materializează în îndeplinirea unor acte juridice în numele şi interesul acesteia.

Unele acte de dispoziţie pot fi îndeplinite de către consilierii juridici numai în temeiul unei delegaţii date anume în acest scop.

Consilierii juridici trebuie să-şi dovedească calitatea lor de reprezentanţi în faţa organelor jurisdicţionale de orice fel şi chiar şi în faţa altor instituţii sau autorităţi ori persoane juridice. în materie procedurală o atare exigenţă este impusă, sub sancţiunea nulităţii, de dispoziţiile art. 112 alin. (1) pct. 2 şi art. 133 C.proc.civ. Justificarea calităţii de reprezentant trebuie făcută însă indiferent de poziţia procesuală activă sau pasivă pe care o are în proces persoana juridică reprezentată. în concret, consilierul juridic va trebui să-şi justifice calitatea de reprezentant cu delegaţia semnată de şeful autorităţii, instituţiei sau persoanei juridice respective.

3. formele participării procurorului în procesul civil.Participarea procurorului la activitatea judiciară ca parte principală se concretizează în

promovarea acţiunii civile, intervenţia sa într-un proces declanşat deja între părţile principale şi exercitarea căilor de atac.

1. Promovarea acţiunii civileDispoziţiile art. 45 C.proc.civ. acordă legitimare activă procurorului. Astfel, potrivit

acestui text de lege ,,Ministerul Public poate porni acţiunea civilă ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege.”

Dreptul la acţiune al procurorului se particularizează prin faptul că acesta nu are căderea de a face tranzacţii sau de a renunţa la dreptul subiectiv dedus judecăţii, atare prerogative fiind recunoscute de lege numai părţilor principale.

Textul analizat legitimează exerciţiul acţiunii civile de către procuror şi în anumite situaţii expres determinate de lege. De data aceasta, pentru promovarea acţiunii civile de către procuror, este necesar un text expres care să legitimeze exerciţiul unei atare acţiuni. În afara acestor situaţii, procurorul nu poate aprecia asupra necesităţii sau oportunităţii exercitării acţiunii civile.

Promovarea acţiunii civile de către procuror nu restrânge prerogativele procesuale inerente calităţii de parte principală. Tocmai de aceea art. 45 alin. (2) C.proc.civ. dispune că titularul dreptului se va putea folosi de dispoziţiile prevăzute de articolele 246, 247 şi 271-273 din acest cod. Procurorul s-ar putea opune, în condiţiile actualei reglementări, doar în mod excepţional la actele de dispoziţie ale părţilor.

2. Intervenţia procurorului în procesul civilA doua formă de participare a procurorului la activitatea judiciară este desemnată în

literatura de specialitate şi prin termenul „intervenţie". Folosirea acestei formule nu ne poate conduce însă la identificarea intervenţiei procurorului în procesul civil cu intervenţia reglementată în art. 49 C.proc.civ.

a. intervenţia facultativăArt. 45 alin. (3) C.proc.civ.,se referă la posibilitatea procurorului de a pune concluzii în

orice proces civil, în oricare fază a acestuia, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.

b. intervenţia obligatorie

Art. 45 alin. (4) C.proc.civ., arată că ,,în cazurile anume prevăzute de lege, participarea şi punerea concluziilor de către procuror sunt obligatorii.”

Cazurile de participare obligatorie a procurorului în procesul civil sunt relativ reduse. Cu titlu de exemplu menţionăm:

- participarea la soluţionarea contravenţiilor privind încălcarea unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice, în acele cazuri în care contravenientul este reţinut, arestat sau minor [art. 13 alin. (2) din Legea nr. 61/1990];

- participarea la punerea sau ridicarea interdicţiei (art. 32 şi 35 din Decretul nr. 32/1954); - participarea la judecarea cererilor privind declararea dispariţiei sau a morţii (art. 36 din

Decretul nr. 32/1954); - participarea procurorului la soluţionarea cererilor de expropriere [art. 23 alin. (1) din

Legea nr. 33/1994], - participarea procurorului la soluţionarea cererilor de înregistrare a partidelor politice

[art. 20 alin. (1) din Legea partidelor politice, nr. 14/2003] etc.In toate cazurile în care participarea procurorului în procesul civil este obligatorie,

nerespectarea normei care impune o atare intervenţie determină nulitatea hotărârii pronunţate de către instanţă.

3. Exercitarea căilor de atac de către procuror Dreptul procurorului de a exercita căile legale de atac este consacrat în mod expres în art.

45 alin. (4) C.proc.civ. Din analiza acestor dispoziţii legale nu rezultă nicio limitare în ceea ce priveşte dreptul procurorului de a exercita căile legale de atac. Astfel, art. 45 alin. (4) C.proc.civ., se referă la posibilitatea exercitării căilor de atac „împotriva oricăror hotărâri".

Deosebit de semnificative sunt şi noile dispoziţii ale art.68 din Legea nr. 304/2004. Potrivit acestui text: „Procurorul exercită, în condiţiile legii, căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti pe care le consideră netemeinice şi nelegale".

Legea are în vedere dreptul procurorului de a exercita, la fel ca părţile principale, calea de atac a apelului şi recursului.

Uneori însă legea noastră procesuală instituie condiţii speciale pentru exercitarea căilor de atac pentru procuror.

Aşa este cazul termenului de apel care, spre deosebire de dreptul comun, pentru procuror curge de la pronunţarea hotărârii, în afară de cazurile în care a participat la soluţionarea cauzei, când termenul curge de la comunicare [art. 284 alin. (4) C.proc.civ.].

Procurorul poate exercita de asemenea şi căile extraordinare de atac: revizuirea şi contestaţia în anulare.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie îi este recunoscută legitimarea procesuală şi în ceea ce priveşte exercitarea căii extraordinare de atac a recursului în interesul legii.

4. Participarea procurorului la activitatea de executare silităDreptul procurorului de a participa în această fază a procesului civil este statornicit tot în

art. 45 alin. (4) C.proc.civ. Modul de redactare a acestui text ar putea conduce, astfel cum s-a observat deja, la opinii diferite. Într-adevăr, art. 45 se referă doar la posibilitatea de a cere, în condiţiile legii, punerea în executare a hotărârii. De aici s-ar putea trage concluzia că procurorul poate solicita doar declanşarea executării silite, dar nu poate participa la alte activităţi procesuale specifice executării silite. O asemenea limitare nu rezultă din nicio dispoziţie a legii.

Dreptul procurorului de a solicita punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti este restrâns, conform art. 45 alin. (5) C.proc.civ.3 numai la punerea în executare a hotărârilor pronunţate în favoarea persoanelor prevăzute în alin. (1), adică minori, ale persoane puse sub interdicţie şi dispăruţi.