Paralelă între poeziile ’’Floare albastră’’ şi ’’Pe lângă plopii fără

soţ...’’de Mihai Eminescu

Poezia „Floare albastră” este publicată în anul 1873 în revista ,,Convorbiri literare”, fiind

construită pe tema iubirii în relaţie cu natura.

Poezia „Pe lângă plopii fără soţ …” face parte din ultima parte a creaţiei, fiind publicată în

1883 în revista ,,Familia’’ şi este construită pe tema iubirii, proiectată pe un fundal al naturii.

„Floare albastră’’ ca specie lirică este eglogă - idilă cu dialog.

„Pe lângă plopii fără soţ …’’ ca specie este o romanţă, pe tema iubirii şi a naturii, o natură

aflată în consonanţă cu sentimentele de suferinţă şi dezamăgire din sufletul poetului.

Poezia „Floare albastră” are o organizare simetrică, iar compoziţional există patru secvenţe

poetice corespunzătoare intervenţiei celor două voci. Fiecare secvenţă este deosebită prin

tonalitate, lexic şi timpuri verbale.

Incipitul poeziei debutează cu adverbul relativ ,,iar,, prin care fata îi reproşează

partenerului lipsa de implicare în povestea de iubire şi preocuparea pentru marile probleme

ale cunoaşterii.

Prima secvenţă se caracterizează prin utilizarea unor termeni din registrul colocvial

„încalte’’ sau ,,nu căta” prin care se ilustrează relaţia familiară dintre cei doi. Prin

adresările ,,iubite” sau ,,sufletul vieţii mele” vocea feminină îşi exprimă iubirea sinceră pe

care o consideră singura posibilă pentru a atinge fericiriea. Acest lucru este evident şi în

avertismentul din finalul secvenţei ,,Nu căta în depărtare/Fericirea ta, iubite!”, semn că

adevărata împlinire umană în plan terestru se poate realiza numai prin iubire.

Secvenţa a II-a conţine strofa a IV-a care este o meditaţie a bărbatului asupra sensului

profund al iubirii. Concepţia masculină despre iubire este sugerată prin diminitivul ,,mititica”

şi prin atitudinea de indiferenţă ,,Eu am râs, n-am zis nimica” prin care se detaşează de

sentimentul uman, de iubire.

Secventa a III-a cuprinde strofele V-XII. şi se constituie ca o continuare a monologului

liric al fetei. Secvenţa debutează cu o inovaţie a fetei care îşi cheamă iubitul în natură ,,hai în

codrul cu verdeaţă”. Este prezentat în continuare un cadru de natură de factură romantică prin

câteva elemente spaţiale: ,,izvoare, ce plâng în vale”, stânca, prăpastia, ochiul de pădure,

balta sau trestia ce prefigurează un cadru protector al perechii. În realizarea acestui cadru se

îmbină imaginile vizuale cu cele auditive ,,izvoare plâng în vale”. Secvenţa a III-a prezintă

gradat un scenariu al iubirii pe care îl imaginează îndrăgostita. Etapele acestui scenariu includ

invitaţia în cadrul natural şi apoi jocul erotic: ,,Mi-oi desface de-aur părul/Să-ţi astup cu

dânsul gura”. După ce anterior verificase ,,pe un fir de romăniţă” prezenţa sentimentului de

iubire: ,,eu pe-un fir de romăniţă, voi cerca de mă iubeşti”. Jocul iubirii continuă cu gesturi

tandre ,,Mi-i ţinu de subsuoară/Te-oi ţine de după gât”, culminând cu sărutul ,,Ne-om da

sărutări pe cale, dulci ca florile ascunse”. Partea finală a secvenţei prezintă întoarcerea spre

sat şi despărţirea.

Secvenţa a IV-a cuprinde strofele XIII-XIV. şi conţine monologul liric al bărbatului care

meditează la iubirea pierdută. El priveşte cu obiectivitate despărţirea şi îşi asumă sentimentul

de tristeţe. Verbele la timpul trecut: stam, te-ai dus, a murit amplasează într-un timp trecut

idila dintre cei doi şi marchează opoziţia dintre posibilitatea împlinirii iubirii şi realitatea

tristă. Ultima strofă, despărţită de un rând de puncte de suspensie de restul textului, aparţine

unui alt timp aflat la mare depărtare de povestea de iubire. Sentimentele eului liric sunt de

nostalgie ,,Şi te-ai dus dulce minune/Şi-a murit iubirea noastră”. Repetiţia din final a

motivului florii albastre e o sugestie a nepotrivirii dintre iubirea absolută spre care aspiră

bărbatul şi realitatea. Afirmaţia finală: ,,Totuşi...este trist în lume”, tipică pesimismului

eminescian se face din perspectiva omului superior sau a geniului regăsită în alte creaţii,

precum: Scrisoarea I, Glossa, Luceafărul.

În poezia ,,Pe lângă plopii fără soţ…” compoziţia este romantică, opoziţia eu-tu întărită de

elementele afirmativ-negativ. Poezia este construită pe baza unei gradaţii ascendenă în

strofele I-VIII. şi descendentă în IX-XI.

Incipitul cuprinde o prezentare rapidă a cadrului exterior ,,Pe lângă plopii fără soţ” şi un

reproş adresat fiinţei iubite, care refuză implicarea într-o poveste de dragoste.

Prima secvenţă poetică cuprinde strofele I-II. şi are în centru iubirea neînţeleasă a

îndrăgostitului. Cadrul natural, prezentat în această secvenţă se află în consonanţă cu

sentimentele de singurătate şi izolare ale eului liric ,,Pe lângă plopii fără soţ”. Sentimentele

eului liric sunt sugerate şi prin reproşul adresat iubitei ,,Mă cunoşteau vecinii toţi/Tu nu m-ai

cunoscut”. Strofa a II-a se continuă pe aceeaşi tonalitate a reproşului ilutrată prin extinderea

spectatorilor poveştii de iubire ,,O lume toată-nţelegea”.

Secvenţa a II-a cuprinde strofele III-VIII. şi se constituie ca un elogiu al iubirii ideale şi al

iubitei. Secvenţa este construită pe baza repetiţiei unor structuri în partea iniţială a

versurilor ,,O oară să fi fost amici.../O oară şi să mor”. Repetiţiile ,,o zi” şi ,,o oară”

evidenţiază dorinţa omului superior, capabil de sacrificiu. Această secvenţă exprimă ideea că

dragostea este echivalentă cu însăşi raţiunea vieţii. Portretul iubitei este realizat prin

precizarea unor elemente fizionomice cărora li se asociază epitete ,,glasul gurii mici”, ,,ochiul

tău senin”, ,,ale tale braţe reci”. Portretul conturat este individualizat de iubirea poetului care

o aseamănă pe fiinţa iubită cu o zână al cărui portret străbate timpurile ,,Un chip de-a pururi

adorat/Cum nu mai au perechi... Din timpurile vechi”.

Sentimentele eului liric sunt prezentate în gradaţie ascendentă şi ating punctul culminant în

strofa a VIII-a, când iubirea poetului acumulează profunzimea iubirii strămoşilor săi ,,Căci te

iubeam cu ochi păgâni...”

Secvenţa a III-a cuprinde strofele IX-X. ce au în centru indiferenţa poetului şi se constituie

într-o gradaţie descendentă, prin care sunt surprinse sentimentele de răceală şi indiferenţă ale

îndrăgostitului faţă de fiinţa iubită. ,,Azi nici măcar îmi pare rău/Că trec cu mult mai rar”.

Ipostaza poetului definită de versurile ,,Şi te privesc nepăsător/C-un rece ochi de mort”

anunţă ipostaza omului superior din poemul ,,Luceafărul”.

Secvenţa a IV-a este formată din strofa finală, care cuprinde un reproş adresat femeii

incapabile să răspundă iubirii absolute, definită metaforic ,,farmec sfânt”.

Finalul celor două texte este trist, fiind marcat de indiferenţa partenerilor.

În prima poezie cadrul natural este paradisiac, tipic romantic, şi este prezentă scenariul

erotic. În al doilea este un cadru natural sărac, format din plopi fără soţ, iar scenariul erotic

lipseşte, dragostea fiind raţiunea vieţii.

Imaginea iubitei în ,,Floare albastră” este aproapiată, caldă, familiară, cu amestec de

inocenţă şi senzualitate.

Imaginea iubitei în ,,Pe lângă plopii fără soţ…”: ochiul tău senin, gura mică, braţele reci

rezultă un chip de-a pururi adorat.

Realizarea artistică la ,,Floare ablastră ”, cele patru secvenţe se deosebesc prin tonalitate

calmă, mediativă, lexic prin termeni familiari, populari, timpul verbelor, prezent concret,

imediat, perfect simplu şi compus, viitor popular. Versificaţia este în acord cu conţinutul de

idei şi sentimente, strofele sunt de tip catren, rimă îmbrăţişată, ritmul trohaic şi măsura de opt

silabe.

Realizarea artistică la ,,Pe lângă plopii fără soţ…”, timpul verbelor perfect simplu şi

compus, imperfect, repetiţii, sinteze la nivelul verbelor şi adverbelor. Conţine unsprezece

catrene, rimă încrucişată, ritm iambic şi măsura de şase-opt silabe.

Cele două poezii se aseamănă în mare parte, însă sunt şi deosebiri între ele. Aceste două

texte literare ilustrează importanţa iubirii în viaţă. În prima poezie iubirea este prezentată din

punctul de vedere al femeii, în timp ce în a doua este prezentată din punctul de vedere al

bărbatului.