Pamant, apa, foc si aer- Calatorii in cautarea celor patru elemente

Pamantul

Pământul (numit și Terra sau „Planeta albastră”) este în sistemul solar a treia planetă ca distanță față de Soare și a cincea ca mărime. Când desemnează planeta (și nu solul), cuvântul se scrie cu majusculă. Terra face parte dintre planetele interioare ale sistemului solar (planetele aflate în interiorul centurii de asteroizi). Este cea mai mare planetă telurică din sistemul solar, și singura din Univers cunoscută ca adăpostind viață (controverse legate de existența vieții extraterestre continuă să existe).

Terra s-a format acum aproximativ 4,57 miliarde (4,57×109) de ani, iar singurul ei satelit natural Luna, numită și Selena după zeița lunii Selene, a început să o orbiteze puțin timp după aceea, cu circa 4,533 miliarde (4,533×109) de ani în urmă1. Pentru comparație, vârsta calculată a Universului este de circa 13,7 miliarde de ani. Suprafața Pământului este acoperită în proporție de 70,8% de apă, restul de 29,2% fiind solid și "uscat". Zona acoperită de apă este împărțită în oceane, iar uscatul se subîmparte în continente. De la formarea sa Pământul a trecut prin numeroase procese geologice și biologice majore, astfel încât toate urmele condițiilor sale inițiale au fost șterse.

Între Terra și restul Universului există o permanentă interacțiune. Astfel, Luna este cauza mareelor. În afară de asta, ea a infuențat continuu viteza mișcării de rotație a Terrei. Toate corpurile din jurul globului terestru sunt atrase spre Terra, forța de atracție numindu-se gravitație, iar accelerația cu care aceste corpuri cad în câmpul gravitațional se numește accelerație gravitațională Se crede că motivul apariției oceanelor a fost o "ploaie" de comete din perioada timpurie a Pământului. Impacturile ulterioare cu asteroizi au modificat și ele mediul înconjurător într-o manieră decisivă. Schimbările de orbită ale planetei pot fi considerate răspunzătoare pentru glaciațiunile produse de-a lungul istoriei, care au acoperit suprafața terestră cu un strat de gheață. Terra nu are alți sateliți naturali în afară de Lună.

Suprafața exterioară a planetei Terra este împărțită în mai multe plăci tectonice, care de-a lungul timpului se deplasează unele față de celelalte. Miezul planetei este activ (fierbinte și lichid), fiind format din mantaua topită și miezul metalic, generator al câmpului magnetic. Condițiile atmosferice și de la suprafață, care au permis apariția vieții pe Terra, au fost la rândul lor influențate în mod decisiv de către diversele forme de viață. Acestea se află într-o balanță ecologică fragilă, în permanentă schimbare.

 

Văzut din spațiul extraterestru, o mare parte din Pământ prezintă culorile albastru închis și alb - datorită oceanelor, straturilor de gheață de la poli și a norilor din atmosferă. Albedo-ul său este de 36,7%, fiind depășit, dintre planetele din interiorul centurii de asteroizi a Sistemului Solar, doar de cel al lui Venus. Este de asemenea și cea mai mare și densă dintre aceste planete.

O concepţie evoluţionistă a începuturilor pământului ne spune că acum 20 de miliarde de ani a avut loc un "Big Bang", care a rezultat în formarea Soarelui şi după aceea a pământului ce era pe atunci un corp ceresc fierbinte. Biblia ne învaţă că atunci când, la început, Dumnezeu a creat cerurile şi pământul, soarele nu exista. În prima zi a fost creată lumina, iar soarele care urma să devină un luminător nu a fost creat decât în a patra zi. Pământul, de asemenea, era acoperit cu apă când a fost creat. În 2 Petru 3:5-6 găsim o profeţie privitoare la zilele sfârşitului în care Petru ne spune că oameni vor ignora deliberat că pământul a fost acoperit de apă. Teoria "Big Bang"-ului şi relatarea biblică a creaţie se găsesc în totală contradicţie.

Apa

Acest articol se concentrează asupra apei așa cum o percepem în viața de zi cu zi.

Pentru studiul apei ca substanță chimică indispensabilă vieții. Apă, substantiv feminin (o apă, două ape, atunci când nu este folosit defectiv de plural), lichid inodor, insipid și incolor, de cele mai multe ori, sau ușor albăstrui sau chiar verzui în straturi groase. Apa este o substanță absolut indispensabilă vieții, indiferent de forma acesteia, fiind unul dintre cei mai universali solvenți. Apa este un compus chimic al hidrogenului și al oxigenului, având formula chimică brută H2O (vedeți Apă (moleculă)). Apa este una din substanțele cele mai răspândite pe planeta Pământ, formând unul din învelișurile acesteia, hidrosfera.

În diferite limbi, cuvântul apă este echivalent cu aqua în latină, acqua în italiană, agua în spaniolă, aigua în catalonă, Wasser în germană, water în engleză și neerlandeză, vand în daneză, ur în bască, ș.a.m.d..

Pe Pământ, apa există în multe forme, în cele mai variate locuri. Sub formă de apă sărată există în oceane și mări. Sub formă de apă dulce în stare solidă, apa se găsește în calotele polare, ghețari, aisberguri, zăpadă, dar și ca precipitații solide, sau ninsoare. Sub formă de apă dulce lichidă, apa se găsește în ape curgătoare, stătătoare, precipitații lichide, ploi, și ape freatice sau subterane. În atmosferă, apa se găsește sub formă gazoasă alcătuind norii sau fin difuzată în aer determinând umiditatea acestuia. Considerând întreaga planetă, apa se găsește continuu în mișcare și transformare, evaporarea și condensarea, respectiv solidificarea și topirea alternând mereu. Această perpetuă mișcare a apei se numește ciclul apei și constituie obiectul de studiu al meteorologiei și al hidrologiei.

 

 

Datorită importanței pe care o are (în agricultură, dar și pentru omenire in general), apei i s-au dat diverse nume in funcție de formele pe care le ia. Ploaia e cunoscută în majoritatea țărilor, pe când alte forme sunt mai puțin întâlnite, și pot fi surprinzătoare când sunt văzute prima dată. Exemple sunt: grindina, zăpada, ceața, roua sau chiciura. Un fenomen conex este curcubeul, întâlnit atunci cand lumina se refractă prin particulele de apă din atmosferă.

Apa de la suprafața globului joacă roluri importante in evoluția umană; râurile și irigațiile asigură aportul de apă pentru agricultură, sunt suport pentru transportul maritim sau fluvial, fie comercial sau de agrement. O apă cu insuficienți nutrienți se numește oligotrofă. Scurgerea apei pe suprafața terestră este mecanismul prin care eroziunea sculptează mediul natural, duce la crearea văilor și deltelor cu suprafețe fertile favorabile dezvoltării de centre umane. De asemenea, apa se infiltrează in sol, ajungând în pânza de apă freatică. Această apă freatică ajunge din nou la suprafață sub forma izvoarelor, sau a izvoarelor termale și gheizerilor. Apa freatică este de asemenea extrasă artificial prin puțuri și fântâni. Deoarece apa poate conține numeroase substanțe diferite, poate avea gusturi sau mirosuri foarte diferite. De fapt, oamenii și alte animale și-au format simțurile pentru a putea evalua calitatea apei: de obicei, animalele evită apa cu gust sărat (apă de mare) sau putred de mlaștină preferând apa unui izvor montan sau apa freatică.

Din punct de vedere biologic, apa are numeroase proprietăți indispensabile proliferării vieții, care o deosebesc de celelalte substanțe. Apa își îndeplinește acest rol, permițând compușilor organici să reacționeze în moduri care să permită în cele din urmă replicarea. Este un bun solvent și are o tensiune superficială ridicată, permițând astfel mișcarea compușilor organici și a organismelor vii. Apa proaspătă are densitatea maximă la 4°C, această densitate scăzând pe măsură ce apa se răcește, se încălzește sau îngheață. Fiind o moleculă polară stabilă dominantă în atmosferă, joacă un rol important în absorbția radiației infraroșii, crucială în cadrul efectului de seră, fără de care temperatura medie la suprafața Terrei ar fi de -18° Celsius. Apa are de asemenea o căldură specifică neobișnuit de mare, care joacă mai multe roluri în reglarea climatului global și regional, precum Curentul Golfului, permițând existența vieții. Deoarece absoarbe foarte mult infraroșiile, are o foarte ușoară nuanță albastră, datorită eliminării unei mici cantități de lumină roșie care o traversează. Culoarea albastră poate fi observată numai când apa este în cantitate mare, de exemplu în lacuri, mări sau oceane.

Apa este un foarte bun solvent, similar din punct de vedere chimic cu amoniacul, și dizolvă multe tipuri de substanțe, precum diferite săruri și zahărul, și facilitează reacțiile chimice ale acestora, lucru care permite metabolismele complexe. 

Unele substanțe însă nu se amestecă cu apa, cum e de exemplu petrolul, și alte substanțe hidrofobe. Membranele celulare, compuse din lipide și proteine, profită de această proprietate, controlând interacțiunea dintre ele și mediul extern. Acest lucru este ușurat de tensiunea superficială a apei.

În istorie, civilizațiile s-au dezvoltat cu precădere pe malurile râurilor sau mărilor; Mesopotamia, așa-numitul leagăn al civilizației este situată între două râuri, Egiptul antic a înflorit pe malurile Nilului, iar marile metropole, precum Londra, Paris, New York și Tokio își datorează succesul în parte accesibilității oferite de situarea lângă o apă, și înflorirea comercială rezultată. Insulele cu porturi sigure, precum Singapore și Hong Kong, s-au dezvoltat tocmai din acest motiv. În locuri precum Africa de Nord și Orientul Mijlociu, unde apa nu se găsește în abundență, accesul la apă potabilă a fost și este o mare problemă în dezvoltarea comunităților umane.

Distanța dintre Pământ și Soare și combinația dintre radiația solară primită și efectul de seră al atmosferei asigură ca suprafața sa să nu fie nici prea rece și nici prea fierbinte pentru apa lichidă. Dacă Pământul ar fi mai depărtat, apa ar îngheța, iar dacă ar fi mai apropiat de Soare, temperatura de suprafață mai ridicată ar împiedica formarea calotelor glaciare, sau ar cauza existența apei doar sub formă de vapori. În primul caz, Pământul ar absorbi mai multă energie solară din cauza albedoului redus al oceanelor, iar în al doilea ar rezulta un efect de seră scăpat de sub control și condiții neospitaliere similare celor de pe planeta Venus.

Aproape 72% din masa corpului uman fără grăsimi este apă. Pentru o bună funcționare, corpul necesită între doi și șapte litri de apă pe zi pentru a evita dezhidratarea, cantitatea exactă depinzând de nivelul de activitate, temperatură, umiditate și alți factori. Nu este cunoscută cu exactitate cantitatea de apă necesară a fi consumată de o persoană sănătoasă. Oricum, pentru cei care nu au probleme de rinichi este dificil să bea prea multă apă, dar periculos să bea prea puțină, mai ales într-un ambient cald și umed sau în timpul exercițiilor fizice. Se întâmplă totuși ca oamenii să consume mult mai multă apă în timpul exercițiilor fizice decât este necesar, expunându-se astfel riscului de intoxicație cu apă, care de cele mai multe ori este fatală. "Obligativitatea" consumării a opt pahare de apă pe zi de o persoană, nu este argumentată științific.

Datorită creșterii populației mondiale și a altor factori, tot mai puțini oameni beneficiază de apă potabilă. Problema apei poate fi rezolvată prin creșterea producției, o distribuție mai bună, și nerisipirea resurselor deja existente. Din acest motiv, apa este o resursă strategică pentru multe țări. Au existat de-a lungul timpului mai multe conflicte pentru accesul la apă și controlul acesteia.O cronologie a conflictelor legate de apă Experții prevăd mai multe conflicte viitoare din cauza creșterii populației mondiale și creșterii contaminării prin poluare și încălzire globală.

  Raportul UNESCO despre dezvoltarea apei (WWDR, 2003)

din cadrul Programului de Evaluare a Apei pe Plan Mondial arată că, în următorii 20 de ani, cantitatea de apă potabilă disponibilă va scădea cu 30%. 40% dintre locuitorii lumii nu au apă curată suficientă pentru o igienă minimală. Peste 2,2 milioane de oameni au murit în 2000 de boli legate de consumul de apă contaminată sau din cauza secetei. În 2004, o organizație engleză, WaterAid, a raportat că un copil moare la fiecare 15 secunde din cauza bolilor legate de apă ce ar putea fi ușor prevenite.

Se prevede că apa ar putea deveni prețioasă precum petrolul, lucru care ar face din Canada, ce are această resursă din abundență, cea mai bogată țară din lume.

Apa este considerată purificatoare în majoritatea religiilor, incluzând hinduismul, creștinismul, islamul, iudaismul și șintoismul. Spre exemplu, botezul în bisericile creștine este făcut cu apă. În plus, o baie rituală în apă pură este făcută celor decedați în multe religii, incluzând iudaismul și islamismul. În islamism, cele cinci rugăciuni zilnice, pot fi efectuate doar după spălarea corpului cu apă curată (Wudu). Apa este geneza tuturor.

Focul

În mitolologie, focul este un element primordial, la fel ca apa cu care se află într-o permanentă opoziţie. Este un element complex, care a generat multe întrebări, dar şi un element schimbător, având trei ipostaze complet diferite:

1. Focul sacru sau focul purificator; această flacără are origine celestă, fiind un simbol al puterii zeilor, o manifestare a acestora. În multe temple existau torţe cu ajutorul cărora se celebra cultul zeilor. În Grecia Antică, flacăra olimpică avea o semnificaţie importantă. Se spunea că nu se stinge niciodată, iar în timpul Jocurilor Olimpice se organizau curse cu torţe aprinse cu acea flacără, închinate Atenei.

Zeii focului sacru: › Agni - mitologie vedică › Atar (Atesh) - mitologie persană › Chou Yong - mitologie chineză› Hestia - mitologie greacă

2. Focul uman sau al meşteşugurilor este focul prieten omului pe care acesta îl cunoaşte şi îl foloseşte în meşteşugurile sale. Multor zei care guvernează asupra metalurgiei sau a fecundităţii li s-a atribuit şi acest foc. Mai târziu, chiar câţiva zei ai războiului au primit aceleaşi atribuţii, ca nişte zei ai focului. În multe mitologii, focul uman este de fapt foc sacru adus pe pământ şi adaptat de oameni. Mitologia greacă are chiar o legendă legată de acest proces. Titanul Prometeu este cel ce fură focul din ceruri şi îl aduce oamenilor, faptă petru care este crunt pedepsit.

Zeii focului uman: › Hephaistos - mitologie greacă › Njord - mitologie nordică › Rosemerta - mitologie celtica

3. Focul demonic sau focul mistuitor pune în evidenţă proprietatea focului de a arde, de a distruge. Este un element malefic al naturii. De multe ori Infernul sau Lumea morţilor sunt văzute ca spaţii ale acestui foc.

Zeii focului demonic: Loki - mitologie nordică

Focul văzut în mitologia persană În mitologia persană, focul era venerat

înainte de Zoroasru, ca zeitate a vetrei, care era ţinută arzând şi era asociat purităţii şi dreptăţii. Templele focului, "dadgah", au fost instituite după anul 500 î.Hr. Zeul Atar sau Atesh este personificarea focului, numele lui însemnând chiar "flacără" în limba persană veche.

Focul văzut în religia islamică În islamism, focul este unul din primele lucruri

create de Dumnezeu (Allah). Se spune că odată creat, focul s-a dezlănţuit cu furie şi a cerut să îi fie trimişi lui toţi păcătoşii pentru a-i pedepsi. Tot din foc a fost creat şi demonul Iblis, care a devenit mândru de originile sale (focul era element al purităţii), la fel ca ceilalţi şeitani, (spirite de foc). La început slujitori credincioşi ai lui Allah, şeitanii şi Iblis s-au răsculat împotriva lui şi nu au vrut să i se mai supună. Astfel, în islam avem un exemplu al transformării focului sacru în foc demonic.

Combustia spontana ocupa un loc privilegiat in panoplia fenomenelor stranii, data fiind pozitionarea sa pe linia subtire dintre misticism si stiinta, motiv pentru care o accepta atat entuziastii paranormalului, cat si comunitatea stiintifica. Daca explicarea acestui fenomen este simpla, cauzele care stau la baza lui continua sa lase loc speculatiilor. Oamenii de stiinta nu au putut ignora numeroasele dovezi de combustie umana spontana acumulate de-a lungul timpului. 

O definitie, doua perspective diferite Ce anume diferentiaza un corp supus combustiei spontane de unul mistuit

intr-un incendiu obisnuit? Unul dintre cei mai impatimiti investigatori ai fenomenulului de combustie spontana, Larry Arnold, descrie fenomenul ca fiind “procesul prin care o persoana se aprinde dintr-o data fara a intra in contact cu o sursa de foc exterioara si apoi poate fi transformata in cenusa, pe cand materialele inflamabile din apropiere, in mod paradoxal, scapa nearse aproape deloc”.

Dictionarul Oxford noteaza o definitie asemanatoare a combustiei interne: “fenomenul in urma caruia materia organica ia foc fara vreo cauza aparenta, in special prin intermediul caldurii generate de oxidarea rapida din interiorul organismului”. O alta definitie a combustiei afirma ca aceasta consta in aprinderea unei mase fara ca ea sa fi intrat in contact cu o alta masa care arde.

Chiar daca si-a gasit loc printre paginile unui dictionar reputat, combustia spontana ramane un fenomen din sfera paranormalului, insa unul pe care stiinta si-l disputa de ceva vreme cu credinta oamenilor in miraculos sau in pedeapsa divina.

Combustia spontana

Aerul

In compozitia chimica a aerului, se remarca doua categorii de elemente: unele care se afla in mod constant si altele care se gasesc numai in mod accidental. Elementele constante ale aerului, oxigen (20,95%), dioxid de carbon (0,03%), si azot (78,09%), se gasesc in proportii aproape fixe, pe cand ozonul (1-2 mg la 100 m3), vaporii de apa, gazele rare (heliu, argon, neon, xenon etc.), amoniacul, oxidul de carbon (1-15 mg la m3) se gasesc in proportii variabile. La acestea se adauga fumul si particulele fine de praf, care au efecte iritative, traumatice ale mucoasei tractului respirator, putand oficia in acelasi timp rolul de vehiculant al diversilor germeni patogeni. Omul poate supravietui cateva saptamani fara hrana, cateva zile fara apa, insa numai cateva minute fara aer.

Aerul este esential pentru viata. Cinci minute fara aer provoaca leziuni ireversibile la nivelul celulelor nervoase, cu consecinte grave asupra sanatatii, amenintand viata. De ce aerul este atat de important ? Pentru ca el contine oxigen. Cand inspiram aerul in plamani, oxigenul este transferat in globulele rosii ale sangelui, care il vor duce mai departe la toate celulele organismului. La nivelul acestora, au loc reactii chimice vitale. In urma lor, rezulta dioxid de carbon, pe care tot globulele rosii il transporta la plamani, care-l vor da afara din corp prin expiratie, caci este un produs rezidual. Zilnic, prin plamanii nostri trec 10.000 de litri de aer. Aerul contine, pe langa oxigen si hidrogen, azot si, uneori, elemente nocive datorita poluarii atmosferei pamantului nostru. Aerul, care patrunde pe caile respiratorii (nas, gura, trahee, bronhii, bronhiole), este filtrat, umezit si incalzit la temperatura corpului. In final, el ajunge in cele mai mici camarute ale plamanilor, numite alveole, care sunt tapetate cu o retea de vase de sange foarte mici, numite capilare. La nivelul acestor capilare se realizeaza schimbul de gaze - oxigen si dioxid de carbon. Acest schimb se realizeaza rapid; in aprox. un minut, tot sangele trece prin plamani. Aerul contine si praf.

Nasul poate filtra acest praf, de aceea este bine sa respiram pe nas si sa-l ferim de infectii. Este foarte importanta calitatea aerului pe care-l respiram. Cel mai bun aer se afla in apropierea zonelor verzi, a padurilor, langa mari si oceane. Acest aer contine din abundenta oxigen si ioni negativi. Oxigenul se poate obtine numai prin respiratie. Este bine sa ne ajutam respiratia intr-o postura (pozitia corpului) corecta: umerii pe spate, pieptul in fata, spatele drept; prin imbracaminte lejera, prin respiratie diafragmatica (sa punem la lucru diafragma, muschiul abdominal in respiratie) si cat mai multa miscare fizica. Dusmanul modern cel mai aprig al aerului din incaperi este fumul de tutun. Este periculos atat fumatul activ, cat si contaminarea celor nefumatori din jurul nostru.

Avand in vedere importanta atmosferei pentru intreaga viata de pe Pamant, in ultimii ani oamenii de stiinta, organismele internationale, guvernele, au tras un semnal de alarma asupra unui fenomen care pun in pericol intreaga existenta: poluarea aerului. Poluarea in general si cea a aerului atmosferic in special a devenit prin consectintele asupra mediului una din problemele fundamentale ale omenirii, care asteapta solutii rapide din partea oamenilor de stiinta si actiunii de decizie din partea oamenilor politici.

Exista numeroase dovezi ca poluarea aerului afecteaza sanatatea oamenilor si a animalelor si distruge vegetatia, solul, si deterioreaza materialele, afecteaza climatul, reduce vizibilitatea si radiatia solara. A doua jumatate a secolului XX este considerata ca o perioada de dezvoltare fara precedent a urbanismului, industriei si agriculturii. Pentru aceasta dezvoltare se plateste insa un pret foarte mare, sub forma epuizarii resurselor naturale si a operatiei poluarii aerului, apei, solului, poluare care constituie o amenintare permanenta atat la sanatatea umana cat si la cea a mediului inconjurator.

Desi pe plan international s-au facut eforturi foarte mari pentru stoparea efectelor poluarii si se poate vorbi de o politica de protectie a mediului inconjurator, acesta continua sa se deterioreze. In plus, problemele de mediu au devenit subiecte acute la scara planetara: incalzirea atmosferei terestre, diminuarea stratului de ozon, si distrugerea padurilor tropicale ingrijoreaza intreaga umanitate prin consecintele ecologice legate de inundatii catastrofale, desertificari, alunecari de teren si altele. Au fost initiate programe nationale si internationale orientate catre cercetarea cauzelor si efectelor poluarii in ideea ca este mai usor sa se previna poluarea decat sa se combata efectele ei.

Aerul conditionat este un ajutor de nepretuit pentru persoanele sensibile la cresterea temperaturii: varstnici, copii, cardiaci, diabetici, astmatici.

Dar aceste categorii de persoane sunt si cele mai expuse la riscurile folosirii aparatului-minune, prin sensibi litatea crescuta la curentii de aer, la alergenii vehiculati sau chiar la posibilele bacterii.

Din acest motiv, este obligatoriu sa fie respectate cateva reguli la folosirea aerului: aparatul va fi montat pe hol, nu in dormitoare, la cel putin sase – noua metri de birouri, iar temperatura setata nu va fi mai mica de 22 C. De asemenea, fluxul de aer nu va fi reglat deasupra locului de luat masa sau deasupra canapelelor.

Tipuri de afectiuni

Mult mai frecvente sunt insa afectiunile datorate diferentei de temperatura si fluxului de aer rece la care este supus organismul in mod intermitent, prin expunerea la aerul conditionat. Acesta poate produce nevralgii, migrene, paralizii periferice de nerv facial, banale raceli, rinite, sinuzite, alergii.

* Nevralgiile pot afecta diverse zone ale organismului, mai frecvent capul si trunchiul.

* Durerile dentare, desi au la baza o afectare orga nica a dintilor, pot fi exacerbate de expunerea la aer rece, la fel si nevralgiile intercostale.

Nevralgiile intercostale sunt dureri cu caracter de junghi, de intepatura sau arsura, afectand un punct fix de pe suprafata toracelui, de obicei subscapular. Ele sunt persistente si raspund greu la antiinflamatorii locale sau generale, decontracturante musculare si antialgice.

* Paraliziile periferice de nerv facial nu sunt o raritate, dar necesita diagnostic de specialitate. Ele poarta chiar denumirea de r frigore, adica de la frig, si se manifesta prin incapacitatea de a ridica pleoapa superioara, lacrimarea ochiului afectat, caderea coltului gurii cu stregerea pliului nazogenian. Afectiunea se remite cu sau fara tratament intr-un interval de cateva saptamani. Totusi, pentru acest tip de simptome se recomanda consultarea unui specialist.

Rinitele alergice, o categorie aparte Cand avem senzatia ca ne curge nasul sau ca ne mananca

fruntea numim toate simptomele rinita. Mai ales vara, o simtim aparand cand petrecem mult timp la birou sau prin aeroporturi sau cand calatorim mult cu masina si avem aerul conditionat pornit. O tratam dupa ureche sau, dupa caz, dispare singura, cand dispare cauza.

Rinitele pot avea ca substrat o alergie – atunci cand apar de fiecare data la folosirea aerului conditionat, sau pot fi pur si simplu rinite banale, cu evolutie temporara si recuperare totala. Netratate, se pot complica cu sinuzite, mai ales daca persoana sufera de o afectiune cronica cu exacerbari periodice.

Nu rareori expunerea la aerul conditionat poate reactiva o periartrita scapulohumerala sau un lumbago cronic. In concluzie, aerul conditionat e bun, dar cu masura.

END

Autori : Iancu Delia Mocanu Teodora Stefan Valntina Bunache Daniela Ionescu Alexadra Paraschiv Elena