PAGINI ROMANESTI IN NOUA ZEELANDANR 59 - ANUL VI - REVISTA ROMANILOR DIN NOUA ZEELANDA - AUCKLAND - ISSN 1176 3523

“Omul nu este

o insula de

sine statatoare.

Fiecare e

o farama

din continentul

uman.”

J. DONNE

COMENTARIU

EDITORIAdina si Cristi Dumitrache

ROMANIAIrina Margareta Nistor

Calin Hera, Radu NaumLiviu Antonesei

Rodica Elena LupuPr. Vasile Raduca

Roxana BaciuCatalin PaduraruAdela Marinescu

SPANIAGabriela Sonnenberg

FRANTAAdrian Irvin Rozei

GERMANIAAdalbert Gyuris

ISRAELRoni CaciularuSTATELE UNITE

Octavian Curpas,Elena Buica

BRAZILIAFranco Alejandro

Vlad Radu PoenaruAUSTRALIA

George RocaNOUA ZEELANDA

Pr. Mircea Corpodean,Lucia Davis, Marian Ioan,

Pr. Emanuel Crainic,Mihaela Orlandea

LAYOUT/DESIGN/PUBLISHINGAdina si Cristi Dumitrache

PARTENERI PRNZ: Radio Romania Actualitati,

Romanian Global News, Ziarul Lumina,

TVR Intl, PROTV Intl,Evenimentul Zilei,

Capital Online,www.romanialibera.com,

www.romanianvoice.com,www.liternet.ro,

www.roeanz.com.au, www.patriarhie.ro

Altermedia, Romanian Vip,Povestea Vorbei, Cetatea lui

Bucur, Curierul Suedia,Romanul Australian,

Spirit Romanesc,Aripi Romanesti Australia,

Clipa USA, Citadela,Phoenix Magazine USA,

Literaria Craiova,Oglinda Literara.

ABONAMENTE: romanianpages@yahoo.co.nz

Materialele si fotografiiledin revista pot fi reprodusecu conditia de a cita sursa.

ISSN 1174 - 4847 © PRNZ2

Romania se prabuseste! Tara unde ne-am nascut si am crescut, locul in care ne-am cunoscut bunicii, locul in care inca mai avem parinti, rude si prieteni, cu strazile copilariei si parcurile adolescentei, cu amintiri frumoase si dureri de-o vara, toate acestea se scufunda incet dar sigur intr-o mocirla ingrozitoare din care nu se mai vede nici o lumina. Se poate sa nu credeti, se poate sa va imaginati ca totul este doar rodul unei exagerari dar, fapte, intamplari, stiri venite din diverse surse, toate contribuie la crearea acestei imagini de care nu mai pot scapa de o vreme. CRISTI DUMITRACHE, Auckland

PRABUSIREA ROMANIEI...

Si cat as vrea sa nu am dreptate, sa mi se para, sa fie totul doar o figura de stil. Cand incerc sa gasesc con-traargumente vad in jurul parintilor nostri si al tuturor oamenilor de treaba, din pacate resemnati, gramezi de manelisti nenorociti, care-si cocoata dosurile in masini ultimul tip si dau cu ele prin gropile patriei, aratandu-le celor multi si prosti cat de tari sunt ei. Il vad pe ditamai presedintele care spune ca doar 1% dintre romani nu asculta manele, il vad pe incompetentul de prim ministru cum isi angajeaza la guvern toate rudele posibile si pe prietenii prietenilor acestora, in dauna esalonului doi din aceleasi structuri. Esalon care tinea tot sistemul functional. Ca in poanta cu pompierii si Toma Caragiu, adaptata la timpuri cre-tinopate. Si iar apare presedintele si ii mai spune vreu-nei romance “pasarica“, si vreunei jurnaliste “tiganca imputita“. Si-apoi la stiri, un “om de afaceri” beat este dus la spital sa i se recolteze sange. Odata ajuns acolo o reporterita il intreaba: “Ce ati baut?“. Idiotul ranjeste, scuipa in directia ei si zice: “Juice“. Reporterita nu se lasa: “Juice cu mai ce?“. Revoltatul se avanta spre ca-mera sa o distruga si raspunde aproape urland: “Juice cu mata mare“. Si-apoi vad un batran, la colt de strada, cu o privire trista, cu un balonzaid de acum 25 de ani, ros prin coate, stand si asteptand. Pe-un cineva sau pe-un ceva ce nu mai vine. Astazi tocmai a fost anuntat ca nu mai sunt bani de pensii, ca nu mai sunt bani de com-pensate, ca s-a scumpit painea sau biletul la troleu, ca, in general, nu prea mai este nevoie de el prin zona si ca ar face bine sa se gandeasca la retragere. La cea finala. Apoi apare Gigi. Cum care Gigi? Gigi stelistul! Da, el, patriotul, cel care il iubeste pe Dumnezeu. Evlavi-osul care, cu o mana se inchina si cu cealalta ii indeasa pe cetatenii recalcitranti in portbagaj, ca in “Caracatita“ comisarului Cattani. Cel care se duce la duhovnic, dupa ce fusese in puscarie, sa il intrebe cand sa “se impreuneze cu nevasta“. Cel care ii “iubeste enorm” pe homosexuali si pe negrii. Si pe copii, si pe batrani, si pe oi si pe capre, si pe fotbalistii lui, sclavi cu simbrie. Si care adora filmul “Scarface”, si cartea “Razboinicul lumi-nii“! Da, el, unul dintre cei 33 de europarlamentari care ne reprezinta in Europa. Nu pot sa nu ma gandesc ca Europa asta e cam batuta-n cap daca a ajuns sa creeze si sa intretina asemenea monstrii, in numele democra-tiei. Din spatele ecranului o vad facandu-mi cu ochiul pe Teo. Cum care Teo? Politiciana, of course. Si-apoi le vad pe toate vedetele feminine la bustul semi-gol, realizate, impopotonate. Si pe primarii nostri cei mai iubiti: un umflatel urias numit pitoresc Piedone, care nici nu cred

ca stie sa scrie, si-un analfabet mafiot Vanghelie “care e”, cel care a inventat cuvinte noi in limba romana, auziti aici si minunati-va “Vanghelioane“. Se pare ca am o problema chiar cu toata lumea. Cam asa, dar lasati-ma sa termin... Trec la mama, o sun sa vad ce mai face, zice ca este rau, ca nu ii ajung banii pentru medicamente, ca s-a spart teava in bloc, ca parcul este plin de golani, ca lumea alearga toti cainii maidanezi sa ii linseze, ca era sa dea o masina peste ea, ca a alunecat si si-a spart capul. Apoi ma gandesc, oare toti romanii care au ramas in tara noastra sunt rai? Nu cred, mai ales ca, uite-i, ii vad pe toti la biserica, la Inviere. Strazile sunt pline, lumea e imbracata frumos, rosteste cuvinte frumoase, se inchina, merge in liniste acasa... Ce-i drept, odata ajunsi incep sa mai si injure, mai dau si cu pumnul de-si lipesc nevasta de perete, mai trag si vreun sut in vreun dos de pisica, mai se cearta si pe la piata, si pe la serviciu, si pe la ghiseu si prin tramvai. Sau in trafic, mai ales in trafic... Apropo, in Craiova imi place cel mai mult! Un nenorocit de 25 de ani se suie in “Mertan” si pleaca la cules de gagici (scuzati duritatea lexicului dar este neaparat necesar sa intram in atmosfera pentru a intelege cat mai bine ca Romania se prabuseste). Defileaza el ce defileaza, pana cand ajunge in dreptul unei treceri de pietoni. Ar fi trecut dar pe trecere este deja un batran. Poate unul dintre parintii nostri. Il enerveaza de moare ca trece atat de lent, se ambaleaza, urla, injura si iese din ma-sina, decis sa aplice o lectie nemernicului ce nici macar nu il aude. Il ia la pumni, ii da una in cap si il omoara. Dupa care pleaca. Este prins, acuzat de tulburarea linistii publice si judecat in stare de libertate. Ha! Ha ha! Ha ha ha ha ha! Si-apoi ii vad si pe judecatorii care cer spaga sa faca dreptate stramba. Si cand sunt prinsi zic ca altii fura milioane si nu le mai zice nimeni nimic. Si-acum sunt liberi, pe motiv ca se pensioneaza!!! Astept sa ma contraziceti, cu argumente, sa-mi spuneti ca lucrurile merg excelent, ca suntem mai uniti ca niciodata, ca nu mai e saracie, ca totul este bine si frumos. Astept sa mi se mai dea o speranta. Vreau sa ma contraziceti ca sa-mi pot suna mama sa-i spun ca tot ceea ce simte nu este adevarat. Ca adevarul este dincolo, ca-n “Twin Peaks” si “X-Files”. Sa-i iau si parerile, sa nu mai aiba ea mereu dreptate, sa nu-i mai ramana nimic... decat poate serialul ei favorit “Terra nostra“, acolo unde Matteo se intelege cu Giuliana, iar Gumercindo cu Francesco, acolo unde toti o stimeaza si ii ofera cateva clipe de liniste, in lumea asta de ra...tati. Romania se prabuseste si o parte din sufletul nostru odata cu ea... Pacat, mare pacat...

3

STIRI

PROGRAMUL “O CARTE PENTRU ROMANI”Departamentul pentru Romanii de Pretu-tindeni a lansat, incepand cu data de 5 aprilie, programul „Guvernul Romaniei iti ofera o carte”, care se adreseaza copii-lor si tinerilor romani de peste hotare, transmite Romanian Global News. Copiii si tinerii romani din afara granitelor tarii care doresc sa citeasca operele de referinta ale clasicilor romani trebuie sa completeze doar un formular, prin care pot solicita un singur titlu din urmatoarea lista: 1. Ion Creanga - „Povesti. Povestiri. Amintiri”; 2. Mihai Eminescu - „Poezii. Publicistica”; 3. Ion Luca Caragiale - „Momente si schite. Teatru”; 4. Ioan Slavici - „Mara. Moara cu

Prima emisiune ortodoxa romana de radio din Noua Zeelanda, „Rostirea Ortodoxa”, a fost difuzata la finele saptamanii trecute, dupa cum transmite Romanian Global News, care citeaza Agentia de Presa a Patriarhiei Romane Basilica. Emisiunea reflecta activitatile spirituale, culturale si sociale atat la nivelul parohiei din Auckland, cat si al intregului Protopopiat romanesc din Noua Zeelanda. Mai multe informatii a oferit pentru Radio Trinitas parintele protopop Mircea Mihai Corpo-dean: „Este vorba despre o dorinta si o initiativa pe care am avut-o in cadrul parohiei de a ajunge la cat mai multi cre-dinciosi din zone cat mai cuprinzatoare ale Aucklandului si din imprejurimi. A aparut

“ROSTIREA ORTODOXA” LA RADIO PLANET FM

o oportunitate, o grupare etnica locala a renuntat la emisiunea dansilor si astfel a aparut in program o bresa pe care am putut sa o luam noi pentru parohia noastra si sa ii dam numele acestei emisiuni ‘Rostirea Ortodoxa’ asa incat sa fie cat mai aproape de sufletele si inimile ascultatorilor nostri”. Emisiunea poate fi receptionata, live, incepand de la ora 21:30 (ora Noii Zeelande), pentru o jumatate de ora, pe Planet FM 104,6. Timp de o sap-tamana, emisiunea poate fi ascultata pe internet pe site-ul: www.104.6planetfm.org.nz.Emisiunea de radio “Rostirea Ortodoxa” este realizata de catre PC Pr. protopop Mircea Mihai Corpodean, cu sprijinul exclusiv al credinciosilor ortodocsi romani din cadrul Pro-topopiatului Bisericii Ortodoxe Romane in Noua Zeelanda.

noroc. Padureanca. Budulea taichii”; 5. Petre Ispirescu - „Povesti”; 6. Bogdan Petriceicu Hasdeu - „Razvan si Vidra. Ioan Voda cel cumplit”; 7. Nicolae Filimon - „Ciocoii vechi si noi”; 8. Duiliu Zamfirescu - „Viata la tara. Tanase Scatiu”; 9. George Cosbuc - „Poezii”; 10. Octavian Goga - „Poezii”. Pe langa formularul completat, doritorii pot trimite si o scrisoare prin care sa motiveze alegerea facuta si interesul lor pentru literatura romana. Cele mai interesante scrisori vor fi publicate pe site-ul DRP, iar cea mai frumoasa dintre ele va fi premiata. Formularul poate fi descarcat de pe site-ul DRP (http://www.dprp.gov.ro/concurs-carte). Solicitarea va fi trimisa prin posta, la urmatoarea adresa: Departamentul pentru Romanii de Pretutindeni, Bd. Primaverii, nr. 22, sector 1, cod postal 011974, Bucuresti, Romania.

Adriean Videanu lanseaza un concurs national: “Daca cineva poate demonstra ca am un leu in plus fata de ceea ce este in declaratia de avere, donez tot, oricui din aceasta tara”. Declaratia facuta la Interviurile Gandul vine in contextul sumelor vehiculate ca le-ar detine unul dintre cei mai bogati ministri ai celui mai instarit gu-vern din ultimii 20 de ani. “Toti spun: Videanu are 200 de milioane de euro. Nu am nici macar un milion de euro”, sustine ministrul Economiei, aducand si o precizare: “In viata mea nu am luat un leu spaga, de la nimeni”. In ciuda asigurarilor pe care le da ca e corect in afaceri si la minister, in presa au aparut informatii despre procedura la care recurge in afaceri. Mai exact, o scrisoare pe care a adresat-o comisarului european pentru dezvoltare regionala. Un document incredibil prin care Videanu solicita o opinie pri-vind intentia firmei sale Marmosim, de a accesa fonduri europene, printr-un program derulat de ministerul pe care il conduce.

INTREBARILE PRNZIntrebarea revistei “Pagini Romanesti in Noua Zeelanda“ pentru ministrul economiei a fost urmatoarea: Multumim pentru oportunitatea de a ne adresa dlui Videanu. Suntem romani care isi iubesc tara si o vad scufundandu-se. Desi traim in Noua Zeelanda iubim Romania, ne iubim parintii, rudele, prietenii... Daca o sa ne raspundeti ca incercati sa reparati ce au stricat altii si ca mergem pe un drum bun, ne veti jigni inteligenta. Absolut tot ceea ce se intampla acum arata ca ne indreptam spre dezastru. Intrebarea noastra este urmatoarea: va dati seama de acest lucru? Credeti ca Romania se indreapta spre un viitor dezastruos? Adrian Videanu, ministrul economiei: “Nu. Nu as putea spune acest lucru. Romania este intr-o situatie economica delicata dar nu dezastruoasa. Dezastruoasa ar fi fost daca moneda nationala nu s-ar fi depreciat cu 30%, lucru perfect realizabil. Daca inflatia ar fi crescut in conditiile de criza intrand pe o spirala inflationista. Nimeni, dar absolut nimeni nu ar mai fi putut anticipa ce se intampla cu inflatia. Ganditi-va, deprecierea monedei nationale ar fi redus averea tuturor romanilor cu gradul de depreciere, ar fi redus puterea de cumparare cotidiana a fiecarui cetatean din Romania. Ceea ce trebuie evaluat este stabilitatea macro-eco-nomica pe care Guvernul a realizat-o in anul 2009 si, din acest punct de vedere, moneda nationala este una stabila, inflatia a crescut. E adevarat avem un deficit bugetar destul de mare dincolo de ce inseamna Tratatul de la Maastricht, dar important este sa vedem cum finantam acest deficit in ideea de a nu-l finanta din surse inflationiste. Nimeni nu spune de Franta, Grecia, de nivelul deficitelor pe care le au. In context european, daca facem o analiza obiectiva raportandu-ne la puterea economica a fiecarei tari, Romania cred ca se claseaza in prima parte a performantei economice din tarile membre ale Uniunii Europene.”

EVENIMENT

4

CURSA OXFAM S-A INCHEIAT. OBIECTIV INDEPLINIT!

Eroii nostri din cursa Oxfam Trailwalker 2010 s-au intors victoriosi. Cu misiunea incheiata si mai puternici ca oricand. Teo, Tim, Nelu si Gary au reusit sa treaca linia de sosire in 24 de ore, scurtand foarte mult din timpul maxim alocat (36 ore) pentru a parcurge cei 100 de kilometri. La data realizarii acestui articol, Familly Stroll reusisera sa stranga 95% din suma pe care organizatorii au fixat-o, respectiv NZ$1895. Nu avem nici o indoiala insa ca acest barem de $NZ2000 va fi depasit, donatii fiind asteptate si dupa cursa, pana la data de 23 iunie. Reamintim si adresa de internet unde puteti dona orice suma doriti: http://www.oxfam.org.nz/events/teams.asp?a=show_team_pages&eventid=24&teamid=4097. Multumiri din partea lui Teo si a echipei!Dar iata in continuare si cateva cuvinte pe care i le-am smuls capitanului echipei la sosirea din epuizanta cursa: “Desi cursa s-a incheiat e greu sa ignori participarea la un asemenea eveniment cum a fost 2010 Oxfam Trailwalker. Ca sa va fac un scurt rezumat, am ajuns in Taupo vineri dupa-masa, in timp pentru prezentarea de la 5:30. Ni s-a mai descris odata traseul, am mai primit un set de harti, am mai confir-mat odata participarea intregii echipe si a echipei de sprijin, ni s-au mai descris odata toate greutatile si potentialele pericole. Dupa care cina si culcarea! Sambata ne-am

trezit de dimineata, pe la 5 si ceva. Am ajuns la start inainte de 6:30, dupa ce am condus pe langa primele echipe ce ple-casera la 6:00. O incalzire cu trei fete de la Les Mills (o retea de gym-uri), o rugaciune Maori pentru ca urma sa traversam pa-manturi sacre, si apoi startul la 7:00. Erau sute de concurenti astfel ca am reusit sa trecem linia de plecare dupa mai bine de un minut. Primii 50 km i-am facut pe zi, trecand prin paduri, peste pasuni, traver-sand raul Waikato peste cascada Huka, trecand printre fumarolele de la Craters of the Moon, urcand dealuri de peste 600 m si coborand inapoi la nivelul Lacului Taupo (300 m). Urmatorii 50 km au fost prin intuneric, prin paduri, peste pasuni si pe drumuri de tara. Traseul in sine nu a fost greu, insa lungimea lui a fost... tare lunga. 100km, iar fiecare km a avut 1000m. Opt etape, cu sapte puncte de control la care ne-am realimentat, lins ranile si carpit. Etapele de zi au fost mai lungi, 12-18 km, cu etapa a 4-a de peste 19 km, la caderea noptii. Etapele de noapte au fost mai scurte - ce bine! - cu cate 6-8 km. Am terminat dupa 24 de ore (timpul oficial este 24:06). Nu pot sa descriu cat de mult a contat ajutorul dat de catre “echipa de sprijin” formata din celelalte jumatati, aka managementul. Sincer sa fiu, m-am simtit ca un star din NBA care iese de pe teren si

are scaunul lui, cu bautura preferata, cineva ii arunca un prosop pe spate, altcineva il panseaza, antrenorul il incurajeaza, apoi este imbracat, iar cand e gata de “action”, isi trage pantalonii care se desfac usor si ii arunca, cineva urmand sa-i culeaga. Va spun doar ca am schimbat papucii si sosetele, tricouri si pantaloni, ne-am reparat basicile, am refacut bagajele cu Powerade si apa, am fost serviti cu paste, pizza, cozonac, muffins, ciocolata, fructe proaspete, cafele, ceaiuri, supa fierbinte, de la 10 dimineata pana a doua zi in zori, la ora 4. Ar fi fost de o mie de ori mai greu fara ajutorul fetelor. In final, vreau sa va multumesc in numele echipei pentru faptul ca ati fost alaturi de noi. Suntem convinsi ca lucrurile au mers relativ usor pentru ca am fost inconjurati de mii si milioane de ganduri pozitive. Multumim pentru incurajari si, nu in ultimul rand, pentru donatiile facute in numele echipei noastre catre OXFAM. Perioada de fundraising se incheie la jumatatea lui iunie, insa noi am reusit sa strangem aproximativ 95% din cei NZ$2000 la care ne-am anga-jat. Fiecare dolar a contat si asa am ajuns de la 30 de dolari acum 6-7 saptamani la 1895 acum. Mii de multumiri inca o data.” Stirea transmisa de revista noastra a facut inconjurul lumii, fiind preluata de Romanian Global News, Get.ro, Agero Ger-mania sau Terra Nova Magazine Canada.

5

CALIN, FILE DIN POVESTE

INCEPE DISCRIMINAREA BARBATILOR

Sireacii! Unii barbati de stat ai zilelor noas-tre mai bine ar sta si atat. Ideea reducerii varstei de pensionare a femeilor care au nascut cel putin doi copii e aberanta de la un capat la altul. Stim ca ideea a fost lansata pe piata dupa intalnirea ministru-lui Muncii, Mihai Seitan, cu „sindicatele”, aceasta entitate fabuloasa, nelipsita din stirile postdecembriste. Contextul e important - arata un guvern (sau o parte a lui, ca sa nu se supere prea tare fanii celeilalte parti!) in stare sa faca orice i se pare ca poate gadila urechile electoratului, vazut ca o gloata ce asteapta pomana. Dar asta nu e o scuza. E doar o expresie a penibilului situati-ei. Ca atatea alte idei nastrusnice din ultima vreme (ma gandesc, la repezeala, la alocatiile care ar urma sa fie acordate in functie de veniturile parin tilor, alta minune scornita undeva intre mintea luminate a ministrului Seitan si cea a premierului Boc), si aceasta e scandaloasa. Pe de o parte, proiectul bocseit-an, datat in mileniul III, face deosebiri intre femei si barbati. Nu discutam despre fap-tul ca exista in mai toata Europa diferente intre varstele de pensionare ale barbatilor si ale femeilor. Exista, probabil, mai multe argumente in favoarea diferentelor decat in cea a unei varste unitare de pensionare. Inca nenascuta legea unica de pensionare dezvaluie insa o mentalitate incredibil de inapoiata. Guvernul ar urma sa premieze femeile-mame, pentru ca sunt mame si au grija de copii, eludand cu nonsalanta existenta barbatilor-tati, care, va vine sa credeti?, au si ei grija de copii. Dar, proba-bil, mai putin. E un paradox aici: pe de o parte, miscarile feministe deplang conditia femeii, „statul la cra tita”; pe de alta parte, reprezentante ale feminismului romanesc se supara atunci cand tatii (vezi pozitia exprimata de Asociatia T.A.T.A.) spun ca proiectul guvernului e discriminatoriu.

Guvernul ar trebui sa sustina egalitatea in drepturi a parintilor si sa promoveze ma suri care sa stimuleze implicarea ambilor pa rinti in cresterea si educarea copiilor, spun cei de la T.A.T.A. si adauga: „Cei doi parinti sunt la fel de importanti pentru copilul lor”. Au dreptate. Atenta tot mai mult la con-ditia femeii (conditie, in general, proasta in numeroase medii), societatea romana risca sa devina captiva lozincilor, mai ales in conditiile in care barbatii de stat se dau de doua-trei ori peste cap , doar-doar mai bifeaza vreo actiune decontabila electoral. Ceea ce ar fi trebuit sa fie o miscare de emancipare risca sa deraieze, din neprice-pere si elan revolutionar. E vorba despre simtul masurii, care lipseste. Sprijinim femeia, ca e la moda si, poate, da bine la electorat, si discriminam barbatul. Miscarile tip „political correctness” pot esua deseori din exces de zel si din prostie crasa. Ideea bocseitan reuseste insa o performan ta inca si mai mare: propune discriminari chiar si intre femei! Cele care nu au avut norocul sa nasca (fie ca n-au vrut, fie ca nau putut, desi si-ar fi dorit-o...) sunt excluse din start de la privilegiul de a se pensiona cu unul sau doi ani mai devreme. Sec. Cele care au nascut, insa doar un singur copil, pot si ele sa-si ia adio de la binefacerile proiectului de lege. Selectia naturala merge mai departe: sunt luate in calcul doar femeile care au nascut cel putin doi copii si care au avut grija de ei cel putin pana cand acestia au implinit varsta de 10 ani. De ce 10 si nu 7 sau 14 sau 18? E un detaliu inca neaprofun-dat de ideea-cadru lansata de „sindicate” (ma mir ca vicele de la Cartel Alfa, Petru Dandea, a subscris la asa ceva) si imbrati-sata si rafinata de distinsii domni Seitan si Boc. Probabil ca, in urma reactiilor, ideea va fi ori amendata, ori lasata, pur si simplu, balta. Dar balbaiala ramane. La fel senzatia de incropeala, care da fiori. Oamenii astia se afla la butoanele Romaniei. Brrrr!

Aberatiile nasc aberatii. Barbatilor de stat, atunci cand vor sa se afle in treaba, le vin idei trasnite, iscate probabil din caznele de zi cu zi. CALIN HERA, Bucuresti

BOC SI SEITAN,DOI INCOMPETENTIAJUNSI IN FRUNTEA

BUCATELOR (N.R.)

PRECIZARI DIN PARTEA M.A.E.

Avand in vedere informatiile vehiculate pe internet si in presa privind faptul ca la unele misiuni ale Romaniei din straina-tate lucreaza persoane care sunt sot si sotie, precizam urmatoarele: Toate persoanele care se afla la post ca angajati ai MAE si sunt sot si so-tie au fost trimise in misiune cu respec-tarea legislatiei interne si in conformitate cu practica diplomatica internationala. Persoanele respective sunt fie diplo-mati de cariera cu contracte pe durata nedeterminata, fie personal tehnico-ad-ministrativ. Inaintea plecarii la post, toti acesti angajati – diplomati de cariera sau personal tehnico-administrativ – au fost declarati admisi la posturile respec-tive in urma concursurilor care au avut loc inainte de trimiterea in misiune. Ca politica de resurse umane, este incurajata participarea la concurs si plecarea la post in tandem a angajatilor MAE sot-sotie, in conditiile indeplinirii cerintelor posturilor respective si promovarii concursului, din ratiuni financiare. Spre exemplu, cheltuielile cu cazarea, cu indemnizatiile sotilor/sotiilor si copiilor sunt mai mici daca pleaca in misiune pe doua posturi angajati sot-sotie, decat daca ar pleca angajati diferiti, fiecare cu familia lui.

ROMANIA-AUSTRALIA

Membrii Comisiilor pentru politica exter-na din Senat si Camera Deputatilor, din Parlamentul Romaniei s-au intalnit recent cu doamna Amanda Fazio, presedintele Consiliului Legislativ (camera superioara) din Parlamentul Statului NSW, aflata intr-o vizita de studiu in tara noastra, la invitatia Senatului Romaniei. A fost reamintita colaborarea romano-australi-ana in cadrul ONU si Afganistan, dar s-a pus si problema acordarii vizelor pentru cetatenii romani, partea romana salutand decizia Departamentului pentru Imigrare si Cetatenie, care a inclus Romania pe lista statelor care beneficiaza de sistemul electronic de acordare a vizelor „auto-grant facility”. A fost exprimat sprijinul pentru extinderea schimburilor culturale bilaterale, subliniindu-se potentialul exis-tent la nivelul colaborarii dintre univer-sitatile din cele doua tari, cu accent pe posibilitatea ca studentii romani sa poata beneficia de burse in Australia.

O ALTA ISTORIE A LITERATURII ROMANE

6

Elena Farago (n. 9 martie 1878, Barlad – d. 4 ianuarie 1954, Craiova) a fost o poeta romanca, considerata una dintre cele mai bune creatoare de poezie pentru copii (Catelusul schiop, Gandacelul, Closca, Sfatul degetelor, Motanul pedepsit). Elena Farago s-a nascut la Barlad in familia Francisc si Anastasia Paximade. In anul 1890 ramane orfana de mama si este nevoita sa se ocupe de ingrijirea surorilor mai mici. In 1895 Elena ramane si fara tata, ceea ce a dus la plecarea ei la Bucuresti, unde a locuit la un frate mai mare. WIKIPEDIA

ELENA FARAGO SI “CATELUSUL SCHIOP”

S-a angajat ca guvernanta la familia lui Ion Luca Caragiale, unde a luat contact cu literatura clasicilor. Tot aici l-a cunoscut pe Francisc Farago, cel care avea sa-i devina sot. Elena Farago a debutat in 1898 cu un reportaj, pe care il semneaza Fatma. In 1902 publica prima poezie in ziarul “Roma-nia muncitoare”. In anul 1906, Elena Farago publica primul sau volum de poezii, “Versuri”, la indemnul lui Nicolae Iorga. Din 1907 se stabileste la Craiova, unde o vor gasi evenimentele sangeroase ale acestui an, iar din cauza afilierii ei la miscarea tara-neasca a fost arestata si eliberata numai la interventiile lui Iorga. In aceasta perioada l-a adoptat pe fiul sau, Mihnea. In 1913 se va naste fiica Elenei, Cocuta. Elena Farago este laureata de catre Academia Romana cu Premiul “Adamachi” pentru volumele “Soapte din umbra” (1908) si “Traduceri libere” (1908), iar apoi pentru volumele “Soaptele amurgului”, “Din traista lui Mos Craciun”, aparute in 1920. In 1921 este numita director al Fundatiei “Alexandru si Aristia Aman” din Craiova, fundatie pe care o va

conduce timp de 30 de ani. Elena Farago a avut contributii deosebite in ceea ce priveste regulamentul de organizare si de functionare al bibliotecii, fisarea cartilor si tinerea unei evidente corecte de aranjare a publicatiilor in rafturile bibliotecii, de completare a colectiilor prin achizitii si donatii. In 1922 fondeaza, impreuna cu Ion B. Georgescu, C. Gerota, Ion Dongoro-zi, C.D. Fortunescu, la Craiova, revista literara “Nazuinta”, la care au colaborat: Simion Mehedinti, Ion Barbu, Perpessicius, Victor Eftimiu, Camil Petrescu, Mihail Dragomirescu. De asemenea a patronat si revista educativa pentru copii si tineret “Prietenul Copiilor” (1943-1946). Elena Farago s-a stins din viata in 1954, la Craiova dupa o lunga suferinta.Elena Farago a primit urmatoarele dis-stinctii: Premiul “Adamachi” din partea Academiei Romane pentru volumele “Soapte din umbra” (1908) si “Traduceri libere” (1908), apoi pentru volumele “Soaptele amurgului” (1920) si “Din traista lui Mos Craciun” (1920); Premiul “Neuschotz” (1927) pentru “Ziarul unui

motan” (1924); Premiul International “Femina” (1924); Premiul National pentru Literatura (1938); Medalia “Bene Merenti” - clasa I si “Ordinul Meritului Cultural” - Cavaler clasa a II-a din partea regelui Carol al II-lea, pentru merite literare. Volume de versuri: “Versuri”,1906; “Soapte din umbra”, Craiova, Ramuri, 1908;“Traduceri libere”, 1908; “Din taina vechilor raspantii”, Craiova, Ramuri, 1913; “Soaptele amurgului”, 1920; “Poezii alese”, 1924; “Nu mi-am plecat genunchii”, Craiova; “Poe-zii”, 1937. Volume pentru copii (versuri si proza): “Pentru copii” (2 volume: I 1913, II 1920), Bucuresti, Editura Ramuri, 1912;“Copiilor” (1913); “Din traista lui Mos Craciun” (1920); “Bobocica” (1921); “Sa nu plangem” (1921); “Sa fim buni” (1922, proza); “Ziarul unui motan” (1924, proza); “Intr-un cuib de randunica” (1925, proza); “A ciocnit un ou de lemn” (1943); “Intr-o noapte de Craciun” (1944); “4 gaze nazdra-vane” (1944); “Catelusul schiop”, Bucuresti, Editura Ion Creanga, 1989.

VLAD MUSATESCU SI INTALNIREA SA CU ELENA FARAGODatorita lui Preda Savu, am ajuns si eu la cenaclul doamnei Elena Farago. De fapt, pe dansa n-o zarisem niciodata la biblioteca a carei directoare era. Mai mult statea inchisa in cladirea din curtea insti-tutiei, aceasta fiind obligata sa-i asigure si locuinta. Cand i-am fost prezentat, dardaind de emotie si-avand in buzunar un teanc de poeme, mi-am dat seama de ce nu parasea casa. Era atat de suferinda, incat mai tot timpul sedea tolanita intr-o rana, pe-o canapea uriasa, lipita de per-etele din fund al odaii de primire. Unde, de altfel, se desfasura si asa-zisul cenaclu. Ii spun “asa-zis“ deoarece, dupa mine, era mai mult o societate de binefaxere,

patronata de marea doamna a poeziei romanesti-oltenesti. Suflet mare, se miluia fata de noi, nechematii, si-si facea pomana primindu-ne si citindu-ne bazaconiile in casa domniei sale. Aproape un an am “frecventat” cenaclul. La care uneori, cand sosea la Bucuresti, participa si Coca Farago, fiica poetei. Ziarista, prozatoare si poeta, Coca Farago era o fermecatoare si tulburatoare faptura celesta, inalta si fili-forma, cu ochi de antracit arzand mocnit, mai totdeauna imbracata in negru. Cand isi facea aparitia langa maica-sa si aveam nenorocul sa-mi vina randul sa citesc, mi se impleticea limba in gura si rosteam numai sintagme indescifrabile. Odata,

mi-aduc aminte c-am recitat un poem ce se chema “Primavara 39“, devenit ulterior, din motive de intarziere a aparitiei sale “Primavara 40“, in chipul urmator, redau numai ultimele doua versuri: “La rapoarte, damnatilor si domnisorilor, ca vin prima oara, asta-i a zavoarelor“ (“La o parte doamnelor si domnisorilor, ca vin cu primavara asta, a zapoarelor“). Cand am sesizat zambetele ce-nflorisera pe buzele asistentei, mi-am dat imediat seama ca se produsese catastrofa. Fiindca ma pusese dracul sa privesc la ochii domnisoarei Coca. Si-acolo-mi ramasesera gandurile... Fragment din “Aventuri Aproximative”

de Vlad Musatescu, vol 1, pag. 323-324.

7

MOVIE NIGHTS

Ernesto Che Guevara a fost un personaj cu o charisma indiscutabil extraordinara, unii tineri continuand sa-l aduleze fara sa stie prea multe despre el. Din pacate nici din aceasta productie nu vor afla ca a fost un criminal, ci cel mult ca i-a stat alaturi lui Fidel Castro, cel putin in prima faza. IRINA MARGARETA NISTOR, Bucuresti.

CHE ARGENTINIANUL

Desi era doctor, a preferat sa se apuce de politica si mai precis de lupta de gherila. Cel care-l interpreteaza este Benicio Del Toro, care intrase intr-o oarecare con de umbra, in ultima vreme, acest rol sal-vandu-l de la uitare. El e portorican, dar a fost crescut in Pensylvania si a studiat la Universitatea din California, initial, ca sa devina avocat. Ulterior a plecat la New York si a studiat la conservatorul Stella Adler si mai apoi la Los Angeles. A luat un Oscar pentru „Trafic” al aceluiasi regizor, Steven Soderbergh, si a fost nominali-zat si in filmul lui Alejandro Gonzales Inarritu „21 grame”. S-a nascut in 1967 si la Cannes anul trecut a cucerit juriul prin interpretarea sa. Revenind la film, remarcabile sunt imaginile de arhiva, dar si cele contrafacute in alb-negru, in care este strecurat actorul. Descoperim cu o oarecare stupoare ca Il Comandante Che l-a intalnit de-a lungul vietii chiar si pe contestatul senator McCarthy, cel care s-a straduit sa scape America de comunisti, lucru pentru care a fost hulit adesea pe nedrept. In rest, veti avea ocazia sa fiti martorii unor lupte de gherila, fireste in jungla, cu toate duritatile de rigoare, dar si faptul ca liderul se straduia sa ii scoata din analfabetism pe foarte numerosii lup-tatori. Pentru a-l intelege, insa, mai bine pe acest individ, am sa va dau doua citate dintr-un poet roman care l-a intalnit

candva, Stefan Baciu. „Mai intai de toate, trebuie sa explic un amanunt, mai de graba pitoresc: il cheama Ernesto, si cum era originar din Buenos Aires, Argentina, avea obiceiul sa foloseasca des cuvintelul „che”, care in jargon local ar fi cam acelasi lucru cu ma sau ba. Ori, cum in Mexico, in Cuba si in America Centrala, pe unde l-au purtat aventurile revolutionare, cuvintelul acesta era cu totul necunoscut, si, mai de graba, pitoresc”. Si voi incheia cu poezia:„Eu nu-i cant lui Che, Cum nu i-am cantat nici lui Stalin. Cu Che am vorbit destul in Mexic. Si la Havana. Muscand o havana intre buze, m-a invitat, asa cum inviti pe cineva la un pahar la carciuma, sa-l inso-tesc la «Cabana», sa vad cum ii pune la zid si-i impusca. Eu nu-i cant lui Che, Cum nu i-am cantat nici lui Stalin. Sa-i cante Neruda, Guillen si Cortazar. Ei ii canta lui Che (cantatorii lui Stalin). Eu le cant tinerilor din Cehoslovacia”.

Irina acorda trei din cinci, nu atat pentru Che, cat pentru Demian Bichir, care il interpreteaza magistral pe Fidel Castro.

CHE ARGENTINIANUL/CHE, PART 1Spania, SUA, 2008Regia: Steven SoderberghCu: Benicio Del Toro, Javier Bardem, Santiago Cabrera, Julia Ormond, Franka Potente, Edgar Ramirez, Demian Bichir, Armando Riesco

NUMERE FATALE/KNOWING

SUA, 2009; Regia: Alex ProyasCu: Nicolas Cage, Rose Byrne, Chandler Cantebury, Ben Mendelsohn Primul sfert de ora te pacaleste. Ideea unei capsule temporale, in care sunt adunate desenele unor copilasi dintr-o scoala, pusi sa-si imagineze cum o sa arate lumea, 50 de ani mai tarziu, probabil ca va trezi nostalgii tuturor fostilor elevi, care n-au avut parte de o idee categoric ingenioasa. De aici, insa, lucrurile incep sa deraieze. Ne trezim in 2009, dam peste un pusti cu probleme de auz si cu un tata depresiv si o mama care a parasit lumea celor vii. Ca sa fie totul complet, pustiul primeste dintre toate hartiile care ar fi trebuit sa fie ingalbenite de timp (dar iata ca nu, inca o scapare a regizorului) una pe care, in loc sa fie cine stie ce imagine, apar doar cifre. Din pre-generic stim ca ele au fost scrise de o fetita cam ciudata, care le asternea cu o caligrafie demna de un inginer premiant si nu se mai oprea. Drept pentru care profesoara ii luase foaia cand datele se opreau taman in zilele noastre. A naibii brodeala! Tatal plictisit si destul de dependent de bauturica, da de strania insiruire si incepe s-o dezlege. Asa descop-

era ca sunt date precise ale unor momente de cosmar din istoria omenirii. Si asta nu e tot. Mai vin si extraterestrii, care din toata lumea asta vor sa scape un El si o Ea. Inca in crestere, daca se poate. Ca sa-i indoctrineze mai bine, probabil. Baiete-lul, interpretat de Chandler Cantebury, l-ati vazut recent in „Straniul caz al lui Benjamin Button”, asta ca sa nu va puneti prea tare la incercare memoria. Nu joaca rau, dar din pacate este un surogat al echivalentului sau din „E.T.”, al lui Steven Spielberg. Vizitatorii de pe alte planete nici ei nu sunt induiosatori ca acel monstrulica doritor sa se intoarca la el acasa. Nu vad nici macar unu de ce i-as da din cinci posi-bile, poate ca sa-l vedeti pe Nicolas Cage si sa va ingrijorati de soarta sanatatii sale.

8

INTALNIRI CU DESTINE

Ana Blandiana se naste la Timisoara pe 25 martie, ca prima fiica a cuplului Gheorghe si Otilia Coman, Otilia-Valeria, cea careia in familie si printre prieteni i se va spune constant Doina. Debuteaza in revista “Tribuna” din Cluj cu poezia “Originalitate”, in 1959, semnand pentru prima oara Ana Blandiana. In 1960 se casatoreste cu scriitorul Romulus Rusan. Dupa o interdictie de patru ani, redebuteaza, de data aceasta irevocabil, in revista “Contemporanul”, condusa de G. Ivascu. Urmeaza si termina cursurile Facultatii de filologie a Universitatii din Cluj. In 1964 ii apare prima carte “Persoana intaia plural”, cu prefata lui Nicolae Manolescu. De-a lungul anilor ii apar numeroase carti si face multe traduceri. Din 2001 este membru fondator al Academiei Mondiale de Poezie ce ia fiinta la Verona sub egida UNESCO. ADALBERT GYURIS, Germania.

INTERVIU CU ANA BLANDIANA

Ana Blandiana este o militanta de fruntea vietii publice românesti. O femeiefrumoasa, inteligenta, cu o voce blanda, receptiva cu tot ce se petrece in jurul dom-niei sale si este o adevarata profesionista. Multumesc din suflet ca a acceptat inter-viul care urmeaza. Prenumele domniei sale de poeta, ziua si luna de nastere coincid cu ale mamei mele, o bucurie in plus pentru mine.

“Nu e nevoie sa ajungi la poezie, este des-

tul sa tinzi catre ea pentru a fi salvat.”

De cand colaborarea cu cuvintele?

Imi amintesc momentul cand am scris primul text cu rime si ritm, asta intelegeam atunci prin poezie, in clasa a doua. Dar nu imi mai amintesc de cand toa-ta lumea considera ca acesta este destinul meu, in orice caz, tot din prima copilarie.N-am avut niciodata problema optiunii. A hotarat pentru mine cineva mai de sus.

Atunci v-a venit ideea pentru pseudonim?

Pseudonimul s-a nascut din numele satului mamei - Blandiana - si rima sa, cand eram in ultima clasa de liceu am trimis, mai multi colegi, poezii semnate cat mai melodios la revista “Tribuna” din Cluj. Ale mele au aparut, iar pseudonimul s-a transformat in nume pentru ca tata fiind

Credeti ca poetul e un ales in felul sau?

Da, cu siguranta, da. El este ales sa transforme suferinta in cuvinte si cuvintele in suferinta.

Este un avantaj ca sotul dumneavoastra

Romulus Rusan este scriitor?

Da. Am avut in felul acesta fieca-re cate un critic de uz propriu. Ceea ce nu e putin lucru.

Care e deosebirea dintre poet si scriitor?

Poetul transcrie “vocea zeeasca” despre care vorbea Socrate, scriitorul este un intelectual care incearca, muncind din greu, sa creeze oameni si lumi.

Poezia poate salva frumusetea unor sen-

timente care azi risca sa fie macinate de

partea materiala?

In masura in care oamenii vor intelege ca “a aseza poezia in centrul lumii” (asa cum se spune in textul fondator al Academiei Mondiale de Poezie UNESCO) este un fel de a salva lumea. De altfel nici nu e nevoie sa ajungi la poezie, este destul sa tinzi catre ea pentru a fi salvat.

Sunteti implicata in “Memorialul Sighet”, a

venit cineva la dumneavoastra de la peni-

tenciarul din Sighet, spovedindu-se?

Nu. Ar putea face asta doar daca le-ar fi frica sau rusine de ceea ce au facut.Dar atata vreme cat reprezentanti ai for-telor de represiune au inca pozitii impor-tante in societate nu au de ce sa le fie frica de oameni, iar de Dumnezeu nu le-a fost frica niciodata. In ceea ce priveste rusinea, ea nu poate sa apara decat acolo unde exista discernamant intre bine si rau.

Stimata doamna Ana Blandiana va multu-

mesc pentru aceste destainuiri si va doresc

inca multe realizari in domeniul scrisului.

Sarut mainile!

detinut politic, n-as fi putut publica cu numele meu real -Otilia Valeria Coman. De altfel, nici asa nu mi-a folosit prea mult, pentru ca oficialitatile din orasul meu, Oradea, au avut grija sa comunice tuturor publicatiilor din tara ca “sub pseudoni-mul Ana Blandiana se ascunde fiica unui dusman al poporului”.

Cantariti mult inainte de a asterne pe

hartie gandurile dumneavoastra?

In poezie, de obicei, inceputul vine de undeva din afara mea, primele cuvinte sau primele versuri. Munca este sa fiu in stare sa continui, sa rotunjesc si sa inchei la acelasi nivel. Este ca si cum ar trebui de fiecare data sa dovedesc ca merit sa fiu destinatara acestor mesaje.

Poetului i s-a dat un talent de la Dum-

nezeu pentru a remodela lumea, de a o

retrai si apoi a o retransmite celor ce

iubesc poezia?

Nu cred ca poetii au fost vreo-data in stare sa remodeleze lumea, ceea ce Dumnezeu le-a dat a fost puterea de a transmite oamenilor revelatia samburelui de lumina pe care il ascund fiecare, de multe ori fara sa stie, in ei insisi.

9

PERSONALITATI ISTORICE

Mihai I, Rege al Romaniei, Principe al Romaniei, Principe de Hohenzollern (n. 25 octombrie 1921, Sinaia)[1][2][3], cunoscut in perioada domniei tatalui sau, Regele Carol al II-lea, ca Mihai, Mare Voievod de Alba-Iulia, a fost suveran al Romaniei intre 20 iulie 1927 si 8 iunie 1930, precum si intre 6 septembrie 1940 si 30 decembrie 1947. Este stra-stranepot al reginei Victoria a Marii Britanii si var de gradul trei al reginei Elisabeta a II-a. Mihai este una dintre ultimele figuri publice in viata din perioada celui de-al Doilea Razboi Mondial. DAN BRUDASCU

MIHAI I AL ROMANIEI: PRIMII ANI

Mihai a devenit pentru prima data rege al Romaniei dupa moartea bunicului sau Ferdinand, in urma renuntarii la tron a lui Carol al II-lea din decembrie 1925. Detro-nat de tatal sau, dupa doar trei ani de domnie sub regenta, a reprimit coroana un deceniu mai tarziu, dupa abdicarea fortata a lui Carol al II-lea, domnind peste regimul progerman al maresalului Ion Antonescu. Din 1941, regele Mihai a fost maresal al Romaniei[4]. La 10 mai 1941, de ziua na-tionala a Romaniei, prin decret semnat de Ion Antonescu, regele Mihai a fost inaltat la gradul de maresal, bastonul fiindu-i inmanat de conducatorul statului. [5]Dupa colaborarea Romaniei cu Germania in al doilea razboi mondial si dupa ce fortele sovietice au patruns pe teritoriul Romaniei, regele Mihai a organizat la 23 august 1944 arestarea lui Antonescu. S-a opus gu-vernelor prosovietice din anii 1945-1946. A fost constrans sa abdice la 30 dec 1947 si s-a exilat in Versoix (Elvetia). Revenirea in tara nu a fost permisa pana in 1997.

PRIMII ANI

Mihai s-a nascut la Sinaia, fiu al lui Regelui Carol al II-lea si al printesei Elena si nepot al Regelui Ferdinand I. Carol al II-lea a fugit impreuna cu amanta sa Elena „Magda” Lupescu si a renuntat in 1925 la tron. In consecinta, Mihai i-a succedat la tron regelui Ferdinand la moartea acestuia, survenita in iulie 1927.

Deoarece Mihai avea doar 6 ani, o regenta a fost formata din printul Nicolae, patriar-hul Miron Cristea si Gheorghe Buzdugan, presedintele Inaltei Curti de Casatie. In 1930, in contextul crizei economice, Carol al II-lea s-a intors in tara impreuna cu Elena Lupescu. Parlamentul l-a desemnat pe Carol rege iar pe Mihai drept urmas la tron cu titlul de „Mare Voievod de Alba-Iulia”. In septembrie 1940, Carol al II-lea i-a acordat puteri discretionare generalului Ion Antonescu care i-a impus sa abdice in favoarea fiului sau. Mihai (in varsta de 18 ani) a fost proclamat rege fara depunerea vreunui juramant pe constitutie (abrogata la acea data) si fara votul de aprobare al parlamentului (suspendat, redeschis abia in 1946). In schimb, Mihai a fost incoro-nat[6] cu Coroana de Otel si uns rege de Patriarhul Romaniei Nicodim Munteanu, in catedrala patriarhala din Bucuresti, chiar in ziua celei de-a doua intronizari, la 6 septembrie, 1940[7]. Astfel, Mihai a domnit a doua oara doar „prin gratia Lui Dumnezeu”[6], ca rege absolut, de drept divin, nu si constitutional. Legal, insa, Mihai nu putea exercita prea multa autori-tate, in afara prerogativelor de a fi seful suprem al armatei si de a desemna un prim-ministru cu puteri depline[8], numit „Conducator”. Regele Mihai I, in calitate de maresal si comandant suprem al arma-tei romane, a fost decorat prin jurnalul Consiliului de Ministri din 8 noiembrie 1941 cu toate cele trei clase ale Ordinului Mihai Viteazul, fiind singurul detinator in aceasta situatie, alaturi de maresalul Ion Antonescu.

INTOARCEREA ARMELOR

In august 1944, pe masura ce armatele Uniunii Sovietice se apropiau de frontiera estica a Romaniei, Mihai s-a alaturat politicienilor favorabili Aliatilor, care ii includea pe comunisti. La 23 august 1944 Mihai a organizat o lovitura de stat contra lui Antonescu, pe care l-a arestat. In aceeasi noapte, noul prim-ministru,

generalul locotenent Constantin Sanatescu, l-a incredintat pe Antonescu comunistilor, care l-au predat sovieticilor la 1 septembrie 1944.[9][10] Intr-un apel radiodifuzat catre natiune si armata, Mihai a proclamat loiali-tatea Romaniei fata de Aliati, a acceptat un pretins armistitiu oferit de acestia, a ordo-nat incetarea focului impotriva Aliatilor si a declarat razboi Germaniei.[11] Acestea, insa, nu au impiedicat o ocupatie sovietica, rapida, nici capturarea de catre URSS a circa 130.000 de militari romani, dusi ulterior in prizonierat in Uniunea Sovietica, unde multi au pierit in lagare de munca fortata[12]. Armistitiul cu Aliatii a fost semnat trei sap-tamani mai tarziu, la 12 septembrie 1944, „in termeni impusi aproape in intregime de Uniunea Sovietica”[12], ca o consecinta a faptului ca aceasta isi desfasurase fortele armate pe teritoriul Romaniei. VA URMA

Note: 1.“Comprimare”, Time, 12 ianuarie,

1948; 2.“Jaloane”, Time, 21 iunie, 1948;

3.“Genealogia Familiei Regale a Romaniei”;

4.Nicolae C. Nicolescu, Sefii de stat si de

guvern ai Romaniei, Ed. Meronia, Bucur-

esti, 2003, p. 46; 5.Activitatea politica a

regelui Mihai; 6.a b c Normele fundamen-

tale ale familiei regale a Romaniei, situl

oficial al familiei regale a Romaniei la 8

ianuarie 2008; 7.Bucuriile suferintei, vol.

2, De vorba cu cativa intelectuali, de preot

Dimitrie Bejan, site-ul Sfaturi Ortodoxe la

data de 9 iunie, 2007; 8.Decret regal pri-

vind investirea generalului Ion Antonescu

cu depline puteri, 5 septembrie 1940;

9.„Maresalul Ion Antonescu”, situl World-

War2.ro, articolul Romanian Armed Forces

in the Second World War, accesat la 4 sep-

tembrie 2007; 10.„23 august - radiografia

unei lovituri de Palat”, paragraful „Predati

comunistilor”, Dosare ultrasecrete, Ziua,

19 august, 2006; 11.„Dictatura a luat sfar-

sit si cu ea inceteaza toate asupririle - Din

proclamatia catre tara a Regelui Mihai I

in noaptea de 23 august 1944”, Curierul

National, 7 august 2004; 12.Studiu de tara:

Romania Cap. 23, Biblioteca Congresului

Statelor Unite ale Americii.

10

Acest articol a fost comunicat la a IX-a editie a Simpozionului „Experimentul Pitesti, reedu-carea prin tortura”, desfasurat intre 2 si 4 octombrie 2009 la Pitesti. Articolul este semnat de unul dintre cele mai controversate personaje din istoria comunista a Romaniei, Ion Mihai Pacepa. Generalul s-a nascut la 28 octombrie 1928 in Bucuresti si a fost sef adjunct al Depar-tamentului de Informatii Externe a Romaniei comuniste si consilier personal al presedintelui Nicolae Ceausescu. In anul 1978 el a cerut azil politic in Statele Unite, unde a lucrat pentru comunitatea de informatii a SUA in diferite operatii impotriva fostului bloc sovietic. Guvernul american a descris activitatea lui Pacepa ca “o importanta si unica contributie adusa Statelor Unite”. Pacepa este cetatean american si acum traieste in SUA. Concluzia raportului Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania (pagina 628), aprobat de Presedintele Romaniei si publicat la 18 decembrie 2006, subliniaza “rolul exceptional jucat in demascarea naturii criminale a regimului si a Securitatii” de generalul Pacepa. Potrivit acestui raport, el “a contribuit la degradarea dramatica a imaginii lui Ceausescu”. Informatiile oferite de Pacepa au fost de asemenea un important revelator al caracterului criminal al dictaturii in influente cercuri politice si de media din Vest. Securitatea si mostenitorii sai nu i-au iertat vreodata lui I. M. Pacepa ceea ce ei considera a fi fost o „tradare”. Va prezentam in continuare al treilea episod din serialul de sapte al acestui document maraton.

EPISODUL 3: VALTER ROMAN SI SECURITATEA STATULUI

Noul prim-ministru chipesul Petre Roman,a scos si mai mult in evidenta mana Moscovei. El fusese urmarit zi si noapte de generalul Nicolae Plesita, primul adjunct al ministrului de Interne, deoarece devenise amantul Zoiei Ceausescu. Aceasta a fost ultima picatura din paharul lui Ceausescu: daca s-a indoit vreodata ca Moscova ii voia scalpul, acum nu mai avea dubii.

DESPRE VALTER ROMAN

Valter Roman, tatal noului iubit al Zoiei, a fost ofiter sovietic, sub numele Ernst Neuländer, in una din Brigazile Rosii Inter-

ROMANIA RUPE TACEREA

de radio Moscova. Acolo a colaborat cu Ana Pauker, Iosif Chisinevschi, Leonte Rau-tu si alti „inalti” comunisti ce primisera azil politic in Uniunea Sovietica. Un an mai tarziu a fost trimis in Romania ca ofiter politic al Diviziei Horia, Closca si Crisan. La 27 iunie 1945, Prezidiul Sovietului Suprem l-a decorat pe Valter Roman cu ordinul „Steaua Rosie” pentru activitatea sa la „radiodifuziunea speciala.”(10)

RAPIREA LUI IMRE NAGY

Curand dupa aceea Kremlinul l-a impus pe Valter Roman in CC al PCR. In 1946 el a devenit sef al Marelui Stat Major al Arma-tei Romaniei comuniste, si apoi ministru al Postelor si Telecomunicatiilor. Zece ani mai tarziu, Valter Roman a fost implicat de KGB in rapirea liderului maghiar Imre

Nagy din ambasada iugoslava de la Buda-pesta, unde s-a refugiat in urma invaziei militare sovietice a Ungariei. In Orizonturi Rosii (pp. 357-359), publicata in 1987, am descris modul cum a fost adus Imre Nagy in Romania, si ce s-a intamplat cu el cat timp a fost tinut sub arest in Bucuresti. In 1988, Orizonturi Rosii a fost publicata ilegal la Budapesta, sub forma unei editii de buzu-nar (samizdat) in doua volume, si in 2000 a facut obiectul unei emisiuni speciale la Duna TV, produsa de ziaristul maghiar Imre Szabo cu sprijinul subsemnatului. Emisi-unea despre Orizonturi Rosii a prezentat noi documente din arhivele maghiare legate de rapirea lui Imre Nagy din Budapesta. Printre ele se afla si o telegrama cifrata din 23 noiembrie 1956 catre Hrusciov, trimisa din Budapesta de Malenkov, Suslov si Aristov, membri ai Biroului Politic al PCUS(11). Redau textul acestei telegrame: „Catre Comitetul Central al PCUS Imre Nagy si grupul sau au parasit ambasada iugoslava si in prezent se afla sub paza de incredere. In momentul plecarii, Nagy si ai sai s-au imbratisat si s-au sarutat cu colaborato-rii ambasadei. La un moment dat, dupa imbarcarea grupului intr-un autocar, Nagy a incercat sa revina in cladirea ambasadei,

GEN. PACEPA

nationale constituite pentru Razboiul Civil din Spania, si s-a reintors la Moscova dupa terminarea lui. In 1943-1944 Valter Roman a urmat cursul special al Cominternului pentru viitorii conducatori ai partidelor co-muniste straine, si a fost trimis sa lucreze la emisiunile pentru Romania ale postului

PETRE ROMAN

VALTER ROMAN

IMRE NAGY

ROMANIA RUPE TACEREA

11

dar niste unguri si colaboratorii nostri l-au impiedicat. Tovarasul Walter Roman (*), sosit la Budapesta impreuna cu tovarasul Dej, ieri, 22 noiembrie, s-a intretinut cu Nagy, pe care-l cunoaste inca din perioada activitatii desfasurate in Komintern. A reie-sit ca Nagy refuza categoric sa paraseasca tara sau sa dea vreo declaratie favorabila actualului guvern maghiar, invocand faptul ca este lipsit de libertate. Precum se vede, iugoslavii l-au instructat temeinic pe Imre Nagy... Tovarasul Kádár si tovarasii romani sunt fermi si considera ca Nagy si grupul sau trebuie porniti, fara zabava, la drum. In baza intelegerii dintre tovarasii unguri si romani, Nagy si grupul lui vor porni azi spre Romania, unde, conform celor decla-rate noua de tovarasul Dej, li se va asigura sederea (sub paza adecvata). Tovarasul Kádár si tovarasii romani [discutau] cand, cum si ce fel de comunicat sa dea publici-tatii, in acord cu guvernul roman, despre trimiterea in Romania a lui Imre Nagy si a grupului sau. Malenkov, Suslov, Aristov, 23 noiembrie 1956 (*) Walter Roman, mem-bru al CC al PCR”.

CARTEA SECOLULUI XX

In 1990, fragila presa de opozitie care se infiripa in Romania a dezgropat cartea Secolul XX: Secolul Marilor Revolutii, scrisa de tatal premierului Petre Roman. “Cine va veni dupa noi?” cugeta profetic Valter Roman in cartea sa. “Dupa noi vor veni cei care vor trebui sa vina, caci nu exista post-comunism,” isi raspunde singur. “Noi nu scriem istoria; noi o cream,” a conchis Val-ter Roman. Acesta era, cuvant cu cuvant, motto-ul KGB inscris cu litere capitale pe prima pagina a cursului sau pentru prega-tirea cadrelor de conducere ale DIE. Cativa ani mai tarziu, Comisia Senatoriala pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989 a descoperit alte asemanari, cel putin tot atat de relevante, intre planurile Kremlinului pentru inlocuirea lui Ceausescu si evenimentele din decembrie 1989. Este semnificativ ca regimul Iliescu a incercat sa pastreze secret marturiile respective.

PLANUL DNESTR REDIVIVUS

In 1996, acestea au fost publicate insa sub forma unei carti de vicepresedintele acestei comisii, senatorul Serban Sandulescu(12). Din marturii rezulta ca in noiembrie 1989 Ceausescu a ordonat conducerii Securi-tatii sa prelucreze cu cadrele superioare

o varianta actualizata a planului Dnestr, recent descoperita de organele Securitatii. Generalul Iulian Vlad si ceilalalti fosti conducatori ai Departamentului Securitatii Statului audiati de comisie au refuzat „sa vorbeasca despre pregatirile puciste facute de o structura autohtona din care faceau parte numerosi agenti KGB si GRU, civili si militari.”(13) Unii din subalternii lor au fost insa mai putin fanatici. Potrivit declaratiilor lt. colonelului Dumitru Rasina, seful Securitatii judetene Arad(14), noul plan al Moscovei a fost prelucrat la 11 noiembrie 1989 cu toti sefii judeteni de Securitate, convocati simultan in trei centre: Bucu-resti (sefii din Muntenia, Oltenia), Brasov (Transilvania, Timisoara, Gorj, Caras-Severin) si Iasi (Moldova si Do-brogea). Prelucrarea a avut un caracter ex-trem de secret si un ritual neobisnuit. La ora 11 fix generalii Iulian Vlad in Bucuresti,

o va face in Crimeea sau la Moscova, ca invitat la o plenara de partid sau consfatu-ire; b) schimbarea sa din functia de secretar general si sef de stat, urmare a unei plenare care va avea loc in Bucuresti intr-un loc secret, unde va fi demis; c) aparitia unor manifestari de strada de tip Brasov sau Valea Jiului, la care vor participa elemente declasate si fosti detinuti de drept comun, unde vor avea loc ciocniri cu armata, vor fi ocupate sediul [CC al PCR] si [Ceaus-escu] va fi obligat sa fuga sau va fi prins si judecat.”(15) 10. Noiembrie 1945, Nr. 791/bs. Ambasadorului URSS in Romania, tov. S.I. Kavtaradze: „Va trimitem imputernicirea Prezidiului Sovietului Suprem al URSS pentru inmanarea decoratiei si ordinului „Steaua rosie“ - nr. 1651765 cu diploma insotitoare - nr. 283631 privind decorarea lucratorului de la radiodifuziunea speciala, Walter Roman, prin Decretul Prezidiului So-vietului Suprem al URSS din 27 iunie 1945. La inmanarea decoratiei este necesar sa se intocmeasca un protocol si sa se transmita prin NKID la Sectia pentru decoratii a Pre-zidiului Sovietului Suprem al URSS. Loc-tiitorul Sectiei tarilor balcanice, A. Lavnis-cev.”; 11. Document receptionat pe linia K. Colectia Zenith, Arhiva fostului CC al PCUS; 12. Senator Serban Sandulescu, Decembrie 1989. Lovitura de stat a confiscat revolutiaromana; Agenti ai GRU si KGB au avut un rol determinat (Bucuresti, Omega Press, 1996); 13. Sandulescu, op. cit. p. 35; 14. Ibidem, Anexa 9, „STENOGRAMA sedintei de audiere din ziua de 2 iunie 1994, pp. 246-282.; 15 Ibidem, p. 255. VA URMA

GEN. IULIAN VLAD Constantin Stamatoiu in Brasov si Victor Neculicioiu in Iasi au desfacut un plic sigilat care „continea sase foi si jumatate scrise la o masina cu caractere mari” [n.a.: in anii 1970, am comandat masini elec-trice de scris cu caractere mari de la IBM pentru rapoartele speciale ale DIE si UM 0920/A destinate lui Ceausescu, si am dat cateva din aceste masini IMB la cabinetul sau.] Documentul a fost intitulat „Nota” si purta „antetul Cancelariei CC-ului.” In materialul prelucrat s-a aratat ca „din datele si informatiile primite din exterior” precum si din „lucrarea informativa de catre aparatul de informatii interne a unor persoane adverse presedintelui Ceauses-cu” rezulta „neindoielnic” ca Moscova pregateste o lovitura de stat in Romania menita sa-l schimbe pe Ceausescu de la conducerea ei. Potrivit documentului: „In urmatoarele trei luni se vor intampla unul din urmatoarele evenimente: a) lichidarea lui Ceausescu in urma unei vizite pe care

12

LUMEA DIN NOI

Se spune ca fiecare om este unic. Fiecare vede, gandeste, simte si actioneaza diferit chiar daca toti au de rezolvat aceeasi problema. Suntem un complex de experiente, trairi si sentimente care ne apartin numai noua insine. Cu o parte din ceea ce suntem ne nastem ca mostenire genetica de la parintii nostri, iar cealalta parte este rezultatul mediului in care crestem si traim. ADINA DUMITRACHE, Auckland.

UNICI

Se spune ca fiecare om este unic. Fiecare vede, gandeste, simte si actioneaza diferit chiar daca toti au de rezolvat aceeasi problema. Suntem un complex de experi-ente, trairi si sentimente care ne apartin numai noua insine. Cu o parte din ceea ce suntem ne nastem ca mostenire genetica de la parintii nostri, iar cealalta parte este rezultatul mediului in care ne crestem si traim. Unii cred ca ne nastem ca niste foi albe de hartie pe care trebuie sa le umplem cu informatii in timpul copilariei pentru a ne descurca in viata. Altii cred ca ne nastem cu instinctele si cunostintele stramosilor nostri si ca toate acestea se afla in creierul nostru ca niste seminte gata sa incolteasca. Ei cred ca odata cu laptele matern extragem si toata esenta care ne defineste ca oameni apartinand unei anume culturi, neam sau familii. O poveste care mi s-a parut inte-resanta este cea a unor gemeni americani despartiti la nastere, fiecare fiind adoptat de familii diferite, la distanta mare unul de celalalt. Bineinteles ca nu au crescut in aceeasi casa, nu au avut aceiasi prieteni, nu au invatat la aceeasi scoala si nu au stiut niciodata ca au un frate geaman. Cand s-au reintalnit, la varsta de 35 de ani, asemanarile din viata celor doi au fost incredibile. Amandoi erau supraponderali si purtau mustata, amandoi erau pomp-ieri, amandoi se casatorisera la varsta de 23 de ani cu fete care aratau similar si aveau copii nascuti in acelasi an. Amandoi barbatii aveau aceleasi placeri si aceleasi activitati, aceeasi marca de bere favorita si erau fanii aceleiasi echipe de fotbal. Cat este intamplare si cat este programare transmisa genetic? Gemenii nu au impar-tit acelasi mediu, care sa ii modeleze intr-un anume fel, si nu au trait intre aceiasi

oameni, care sa ii indrume intr-o anumita directie. Si totusi, 35 de ani de la nastere, amandoi se aflau in acelasi loc si tot ceea ce facusera pana atunci era incredibil de asemanator. Gene, cultura si educatie sau destin? Care ar fi explicatia? Oare in gene se afla scris intreg programul vietii noastre cu tot ceea ce trebuie sa alegem in viata, ce o sa ne placa si ce o sa ne displaca, care este profesia cea mai potrivita pentru noi si cum vor arata persoanele care ne vor fi prietene sau pe care le vom indragi? Unii filozofi cred ca noi, oamenii, suntem ca niste insule intr-un ocean. Privite de la suprafata insule-le sunt izolate unele de celelalte, dar daca ne gandim mai bine toate isi au radacinile in fundul oceanului si au in comun acelasi pamant! Toti suntem conectati intre noi printr-un subconstient colectiv. De acolo vin toate trasaturile noastre comune de romani, de exemplu. Cand vine vacanta, cu totii ne manifestam dorinta comuna pentru „iarba verde, mititei, berica si voie buna!”. De parca am avea impregnate in matricea neamului nostru natura, mancarea, bautura si veselia! Unii cred in stele si in astrologie si isi verifica astrograma in fiecare luna. Unii cred in destinul scris inainte de nastere, altii in puterea divina responsabila pentru crearea fiecaruia. Este eliberator sa crezi ca tot ceea ce se intampla cu tine si tot ceea ce se petrece in jurul tau se datoreaza unor cauze pe care nu le poti controla. Cu lipsa responsabilitatii asumate vine si linistea interioara. Sunt ce sunt si fac ce fac pentru ca acesta este destinul meu. Toate explicati-ile ne absolva de vina si de responsabilitate. Si fie ca sunt genele, natura sau cel de sus, nu reusim sa gasim in ce masura noi avem vreun aport la viata pe care o ducem. Iar singura sansa de a ne considera fericiti este sa ne pacalim singuri ca suntem!

NOAPTE DE TOAMNA

de George Toparceanu

Murmur lung de stresini, risipite soapteCresc de pretutindeni si se pierd in noapte.

Rareori prin storuri o lumina scapaDe-mi aprinde-n cale reci oglinzi de apaSi-mi trimite-n fata raza ei rasfranta...Ploaia bate-n geamuri, stresinile canta.

Dar treptat, cu larma potolita scadeCantecul acestui tremur de cascade.

Tot mai des in preajma umbre vii rasar,Ploaia peste case pica tot mai rar

Si-n gramezi de neguri apele se strang...Lumea-ntreaga doarme, stresinile plang.

Pana cand o raza de argint in zare,Lamurind pe bolta straturi de ninsoare,

Lin desface umbra si de crengi aninaScanteieri albastre, boabe de lumina.

Iar acum din taina cerului deschis,Peste firea muta cad lumini de visSi-n troiene albe norii se desfac...Dar cand iese luna, stresinile tac.

Dormi, iubire dulce!...Numai eu intarziu, singur pe carare,Farmecul acestei clipe calatoare...Gandurile mele vin sa te destepte,

Din pridvorul tainic sa cobori pe trepte.Sa cobori in toamna limpede si receSi, visand cu mine clipa care trece,

Sa-mi sporesti tristetea ceasului tarziuCand, strain de tine, sufletu-mi pustiuVa porni zadarnic, ratacind pe drum,

Sa sarute urma pasilor de-acum.

OCTOMBRIE

de George Toparceanu

Octombrie-a lasat pe dealuriCovoare galbene si rosii.

Trec nouri de argint in valuriSi canta-a dragoste cocosii.Ma uit mereu la barometru

Si ma-nfior cand scade-un pic,Caci soarele e tot mai mic. In diametru.

Dar pe sub cerul cald ca-n maiTrec zile albe dupa zile,

Mai nestatornice si mai subtile...Intarziata fara vreme

Se plimba Toamna prin gradiniCu faldurii hlamidei plini

De crizanteme.Si cum abia pluteste-n mers

Ca o marchiza,De parca-ntregul univers

Priveste-n urma-i cu surpriza, Un liliac nedumerit

De-alura ei de domnisoaraS-a-ngalbenit, s-a zapacit

Si de emotie-a-nfloritA doua oara...

13

SPORT

“Filmele despre sport au inlocuit westernurile de alta data. Exista buni si rai, tradatori, atacuri asupra diligentelor si sarje ale cavaleriei usoare” (Oliver Stone). De o vreme ma tratez cu o dubla editie speciala a unei reviste pe care o asteptam in fiecare dimineata de sambata a perioa-dei mele franceze mai ceva ca pe croissant-ul cu unt: L’Equipe Magazine. RADU NAUM

UN SECOL SI CEVA MARUNTIS

Publicatia apare o data cu ziarul in week-end, doar in Franta, si tocmai a implinit 30 de ani. Cateva lucruri iti prind ochiul. Pri-ma coper-ta, in 1980, cu Jean-Pierre Rives, rugbistul, domnul pe care o doamna l-a intrebat dupa un meci de ce n-a jucat. “Ce va face sa credeti ca n-am facut-o?”, s-a mirat JP. “Nu sunteti murdar de sange”, a replicat senina si onesta cucoana. Astazi, Rives e sculptor. Pe atunci sculpta in pro-priul trup. Din fiecare an parcurs e aleasa o coperta. Platini sau Pele, Cantona ori Heysel, Lewis, Jocurile Olimpice si “Zidane qui mate razzi”. Si afacerea Hodos. Sunteti familiari? Sotii Hodos, Carmen si Silviu, romani, au antrenat si manageriat atleti francezi. L’Equipe a adulmecat dopajul si a inceput un razboi inclusiv legal, prelungit pe ani de zile. Afacerea a tinut o oarecare actualitate si la noi, dar in Franta a fost mult mai mult, a simbolizat inceputul unei cruciade. Portile atletismului francez s-au inchis, grele si vinovate, dinaintea report-erilor L’Equipe. Apoi vremea si vremurile au mai dat la intors constiintele. Federatia franceza s-a intors impotriva celor doi, care au fost condamnati la inchisoare cu suspendare. “Evident e vorba de o filiera de dopaj romaneasca, avand legaturi in Maghreb”, a spus avocatul federatiei. Poza alaturata articolului e viu colorata, contrastind cu simbolistica indusa de co-laj. Un alergator fuge inconjurat de pilule si injectii. Si in titlu numele lui Carmen Hodos. Am dat cu greu pagina. De fapt, ma intorc mereu la ea. In 2000 revista a facut un clasa-ment, foarte la moda pe atunci. 100 de campioni ai secolului. O sa ziceti: “Lasa-ne, bre, cu nationalistii astia, ca nu-i vad decat pe ai lor !”. Cateodata poate fi ad-evarat, dar nu in acest caz. Stiti pe ce loc e plasat primul lor conational? 33. Platini. E drept, tot el apare de cele mai multe ori pe coperta, de, culmea!, 33 de ori. Logic. Dupa cum am mai spus, spre deosebire de ziar, revista se vinde doar in Franta. Dar altceva m-a adus aici. Noi n-avem multi campioni planetari. Tara mica, mereu de

trecere. Dar avem unul care ne suie istoric dincolo de inchipuire. Nadia. E cocotata taman pe locul 8, fix deasupra celui la care am visat de infinit mai multe ori decat la zana Montrealului: Eddy Merckx. Comaneci ii bate (umflati pieptul!) printre altii pe Mark Spitz, Bjorn Borg, Franz Beckenbauer, Joe Louis, Seghei Bubka, Cruyff, Maradona, Senna, Hinault (asta e pentru mine, scuze) sau Katarina Witt. Impresionant, nu? Peste ea sunt doar Nurmi, Owens, Fangio, Carl Lewis, Muhammad Ali, Pele si Michael Jordan, in ordine crescatoare. Nu strambati din nas, orice clasa-ment e subiectiv. Nadia e si cea care are dedicate, in cei 30 de ani, doua coperti ale revistei, alaturi de – cucu! – Gica Hagi. N-o sa ghiciti niciodata al treilea si ultimul roman care tine o pagina intii. Teodora Ungureanu! Sacree gymnastique, cum ar zice Michel Drucker. Nadia! O treime de secol mai tar-ziu e la fel de vie in sufletul lumii, indiferent cat s-ar deghiza in reclame sau la cate nun-ti sponsori-zate de maharajahi ar participa. Romania a dat globului imaginea perfecta a paradoxului sau o zeita izvorata din spuma celui mai totalitar sport al celui mai cran-cen regim. Povestea Nadiei e cartea etnica a natiei noastre, pentru oricine ar vrea sa ne cunoasca, inclusiv noi insine. O floare nascuta din teroare. Exemplul suprem al talentului de a cadea mereu in picioare. O poza de pasaport pentru 23 de milioane, care au evoluat mereu intre 10 si 1.00 ca pe tabela de la Montreal, nestiind niciodata sa faca diferenta intre zero si infinit. Caci nu puteam sa fim reprezentati cu adevarat

CAMPIONI SI PACIENTI

Am un prieten care muncea zi lumina intr-o tara vest europeana. A plecat la Miami unde il astepta un alt job. America, land of the free. Acum a zis ca se intoarce. Miami la serviciu e altceva decit Miami in conce-diu. A zis ca nu mai are timp sa traiasca. Evident, asta e ultimul lucru la care s-or fi gindit Roddick si Berdych. Doi cetateni intr-un expres al vietii. Caldura mare, iahturi si fete bronzate. Si transpiratie. Americanului ii tisneste sudoarea de sub cozoroc ca din cismea. Terenul e mov si arena impecabila. O lume aseptica, desi citiva kilometri mai incolo criminalitatea si crocodilii se bat pe carnea rozalie de turist naiv. Totul e cum trebuie sa fie. Stai un pic! Totul? O data, de doua ori, de o suta de ori, de un infinit de ori. Andy isi ridica bratul sting mult in sus, apoi trage de mineca tricoului. O data, de doua ori, de o infinitate de ori. Mereu. Atit de mereu incit capat o miscare spasmodica din ochi. Jocul e bun, maestrul versus margareta lui ceha dau un pic de culoare tare suprafetei pastelate. Apoi iar si iar. Bratul, mineca. Brusc am simtit lipsa unui medic. Prietena lui sta incordata in tribuna. Joaca si ea, dar fara ticuri vizibile. Energii? Scurtcircuite? Ai senzatia ca altfel Roddick nu poate merge mai departe, ca ii va fi imposibil sa mai faca un pas. Campionul si pacientul privesc prin aceiasi ochi. Sssst, ajuta-ma ca sa te ajut ! E luna plina in plina zi la Miami. Un fir de iarba in sin, o cruce mare pe tot torsul, dreptul inainte si interzis de mers inapoi. Dracoveniile astea se practica. In unele locuri, insa, au suferit mutatii grave. Pare bolnav sa treci aplaudind pe linga un tip exceptional care prezinta simptome clare de consult. Se spune ca e nevoie de psihologi in sport. Nimeni nu sufla nimic despre psihiatri. Pare un moft de outsider, dar cind mergi inapoi pe firul nebuniei lor risti sa intelegi de unde incepe. Din presiune, enorma, inumana, autoimpusa, pravalita peste un biet copil care o fi visat la McEnroe si a ajuns altcineva. Pe vremuri, roscatul isi parca nebunia in furie contra arbitrilor. Azi nu mai ai voie. Ai voie doar sa cistigi, sa pierzi si sa continui setul asta sau urma-torul, cine mai stie, in miez de noapte, sub privirile ingrozite din oglinda. Domnisoara din tribuna nu ajuta. Bratul, mineca. Din meciul asta cu tine insuti vai de cel care pierde !

14

SECANTE ROMANESTI

Era pe la mijlocul anilor ’50, 1955 sau 1956, nu-mi mai aduc foarte bine aminte. Cu totii citisem in ziare despre ultima realizare a regimului, inaugurarea “Podului prieteniei romano-bulgare” de la Giurgiu. Atunci, invatatorul nostru a avut o idee minunata, dar nastrusnica pe vremea aceea: “Ce-ar fi sa mergem la pod si sa intalnim elevii de varsta voastra dintr-o scoala bulgara? Doar suntem prieteni si construim impreuna socialismul!” ADRIAN IRVIN ROZEI

MON AMI PEPO (1)

Zis si facut! Tatal unuia dintre colegii mei a obtinut un autobuz cu sofer de la intre-prinderea unde lucra, noi am compus o scrisoare (in ce limba?) pe care am trimis-o directiei scolii din Ruse care purta acelasi numar, anuntand data si ora sosirii la pod. Si-am plecat la drum! Nu insa inainte de a lua niste buchetele de flori, cadou pentru viitorii nostri prieteni. Tatal meu se aran-jase sa aiba o zi libera si a venit cu noi, im-preuna cu alti doi sau trei parinti care tre-buiau sa supravegheze cei 30 de nazdravani care se zbenghuiau fara incetare. Odata ajunsi la postul de granita de la intrarea pe pod, invatatorul si cativa parinti s-au dus sa explice ofiterului de garda intentia noastra de a-i intalni pe elevii bulgari, pe care de altfel ii vedeam intr-un grup com-pact la mijlocul podului. Ofiteul s-a uitat lung la noi si a zis: “Nici nu poate fi vorba! Ca sa va urcati pe pod, chiar si numai pe partea romaneasca, va trebuie un pasaport; cu atat mai mult daca vreti sa-i intalniti pe bulgari!” Dus rece pentru toata lumea! Tatal meu a inceput sa parlamenteze cu ofiterul

de la granita. Nu-mi amintesc cat de mult au durat discutiile, insa in cele din urma s-a ajuns la un compromis: o delegatie de vreo 10 elevi romani era autorizata sa mearga pana la mijlocul podului – in asa zisul “no man’s land” - pentru a-i intalni pe reprezentantii elevilor bulgari. Binein-teles ca tatal meu si cu mine faceam parte din delegatia romana. Cand am ajuns la mijlocul podului, bulgarii, mult mai numerosi decat noi, ne-au inconjurat si au inceput sa ne acopere de cadouri: cutii pirogravate, naframe brodate, obiecte de lemn sau din piele frumos decorate...Noi, cu cele cateva buchetele de ghiocei, aveam aerul cam ridicol! Dupa cele 15 sau 20 minute ale intalnirii, cand ne-am intors pe solul romanesc, tatal meu a remarcat, printre zecile de carti postale primite de la bulgari, una scrisa in limba franceza. A luat-o si mi-a spus: “Acum ai un prieten in Bulgaria! Cum ajungem la Bucuresti, ii poti trimite o scrisoare.” “Cum o sa fac? Nu stiu nici un cuvant in franceza!” i-am raspuns. “Nici o importanta! Tu scrii in romaneste si eu traduc!” Asa a inceput o legatura bulgaro-romana care dureaza de mai bine de jumatate de secol! Dupa cateva luni de schimb de scrisori in limba franceza cu “prietenul meu Pepo”, a venit si ziua sa ne cunoas-tem personal. Era moda calatoriilor de o zi in Bulgaria, nu atat in scopuri culturale cat pentru a face “afaceri”. Se duceau atunci, pentru a fi vandute cu pret bun, pulovere “flausate” de plastic, rochii de tergal care nu se gaseau in Bulgaria, si se aduceau tot felul de nimicuri asemanatoare cu care faceai doi bani jum’ate beneficiu. Insa operatia era complicata, pentru ca autorizatia de a voiaja nu era emisa decat dupa vreo 60 zile de la cerere, iar pasa-portul colectiv numai cu o zi inainte de data plecarii. Asa ca, nefiind siguri de a fi acceptati, n-am putut informa din vreme familia lui Pepo de sosirea noastra. Cand am ajuns la Ruse, in fata hotelului central

unde s-a oprit autobuzul, am remarcat ca doamnele s-au napustit spre toaleta, de unde, iesind, pareau sa fi pierdut fiecare vreo zece kilograme. In schimb, arborau in brate pulovere, fuste, bluze pe care bulga-roaicele, care asteptau de jur imprejur, se bateau sa le cumpere. Noi insa, aveam alt obiectiv. Drept care ne-am indreptat inspre adresa lui Pepo, din fericire in plin centru al orasului. Aici, cum era dimineata unei zile de lucru, nu era mai nimeni acasa. Insa bunica lui Pepo, care a inceput sa vorbeasca germana cu parintii mei, si-a chemat ime-diat fiica si ginerele la telefon si, nu dupa multa vreme, casa s-a umplut de lume care vorbea toate limbile pamantului: franceza, germana, engleza, bulgara, romana… Numai eu asteptam cu frica in san momentul in care va trebui sa vorbesc in franceza cu Pepo. Pregatisem cateva fraze bine studiate, pe care le repetam in tacere cu infrigurare. A trebuit sa astept vremea pranzului, cand Pepo s-a intors de la scoala. I-am adresat cuvantul, debitand frazele pregatite. Tacere totala! Pepo nu intelegea nici o vorba in franceza. Asa am descoperit ca scrisorile tri-mise de Pepo erau de fapt scrise de mama lui, care studiase inainte de razboi la liceul “Notre Dame de Sion” din Ruse. De fapt corespondenta dintre Pepo si mine era un schimb de scrisori intre mama lui si tatal meu! De altfel, familia Ecoff era o familie de intelectuali de inalt nivel: parintii, amandoi doctori, sora lui Pepo, Anna, muziciana, iar prietenul meu, sculptor animalier debutant.Intre timp insa, dupa diferite incercari nereusite, am descoperit ca singurul vector lingvistic comun cu Pepo era... limba rusa! E drept ca pentru el era mult mai usor decat pentru mine! Masa care a urmat a durat cateva ore; au defilat prin casa prieteni, rude si vecini, veniti sa vada minunea: “prietenul lui Pepo de la Bucuresti care trimite scrisori in limba franceza”. Numai eu, cunoscandu-mi competentele lingvistice reduse, nu stiam in ce gaura de sarpe sa ma mai ascund. In fine, dupa ore intregi

15

SECANTE ROMANESTI

MON AMI PEPO (1)de palavre, se apropia momentul plecarii, insa noi nu vandusem cele cateva pulovere aduse de la Bucuresti, care trebuiau sa acopere costul calatoriei. Cand i-am vorbit Binkai Ecova despre problema noastra, a zambit si ne-a dat imediat suma ceruta, urmand sa se descurce in zilele urmatoare cu prietenele ei. Mai complicat a fost cu vizita orasului. Auzisem, cine stie cum, despre o biserica subterana construita in ascuns pe vremea turcilor, pe care voiam sa o vad. Prietenii nostri bulgari nu ne-au re-fuzat, insa am simtit ca ezitau si trageau de timp. In cele din urma, ne-au marturisit ca preferau sa nu fie vazuti intrand la biserica, ceea ce le-ar putea aduce nenumarate dificultati cu autoritatile comuniste. Dupa cateva luni, in vara care a urmat, a venit randul lui Pepo sa ne vizi-teze la Bucuresti. A sosit pentru cateva zile si imi amintesc ca mi-a adus, printre alte cadouri, un porc mistret sculptat intr-un calup de sapun. Pentru Pepo, care traia intr-un mic oras din Bulgaria, pe atunci tara cea mai aliniata din lagarul socialist dupa dorintele “fratelui cel mare”, la Bucuresti totul era nou si frumos. Dar cel mai mult l-a impresionat faptul ca la noi se dadeau filme americane si mai ales “westernuri”, gen pe care nu-l vazuse niciodata. Drept care ne-am dus la “Scala”, unde tocmai rula “Cei sapte magnifici”. Insa cum filmul era turnat in engleza si subtitrat in romana, Pepo nu intelegea nimic din scenariu. Ca urmare a trebuit sa-i traduc dialogurile in limba rusa! Sau cel putin rudimentele in genul “asta-i cel bun” sau “asta-i cel rau”. Pe atunci nu-mi puteam imagina ca insusi unul din unchii lui Pepo fusese un celebru serif in Texas la sfarsitul sec. XIX, cunoscut sub porecla “El Pistolero”. Aceasta poveste urma sa o descopar numai dupa 40 ani. Cativa ani mai tarziu am parasit Romania cu parintii si ne-am stabilit in Franta. Probabil ca legatura cu prietenii nostri din Ruse s-ar fi intrerupt aici daca ei n-ar fi descoperit adresa noastra multumi-ta unor cunostinte comune din Bucuresti. Asa se face ca familia Ecoff a aparut la Paris prin mijlocul anilor ’70. Ei voiajau ca mai toti turistii sositi din tarile comuniste pe atunci: cu masina plina de cutii de pateu de ficat, de salam, dormind pe treptele Operei din Paris. Bineinteles ca parintii mei i-au invitat sa locuiasca la noi, cu atat mai mult cu cat eu eram plecat, ca de obicei, prin cine stie ce colt al lumii. Drept care,

corespondenta cu Ruse a fost reluata tot in franceza, pentru ca intre timp toti membrii familiei Ecoff isi insusisera aceasta limba, ca si mine de altminteri. Au mai trecut vreo 20 ani. Multe lucruri s-au schimbat in lume si, mai ales, in tarile est-europene dupa 1990. Pe la mijlocul anilor’90, cand reincepusem sa vin in tara de doua-trei ori pe an, am decis ca era vremea sa-mi revad prietenii din Ruse. I-am sunat la telefon si le-am indicat orarul trenului cu care urma sa sosesc dela Varna. Pepo ma astepta in gara. Cum l-am recunoscut dupa ce nu ne vazusem aproape o jumatate de secol? Mister! Insa l-am remarcat imediat in mijlocul peronu-lui. Poate si pentru ca Pepo, devenit de multi ani medic dietetician, cantareste mai bine de 100 kg. Pepo locuia cu mama si sora lui in aceeasi casa din centrul orasului pe care am cunoscut-o in anii ‘50. Numai ca acum am remarcat ca vila lor fusese construita in jurul anilor 1900 si decorata in cel mai pur stil “art nouveau”, ase-meni cu mare parte din constructiile din cartierul central al orasului. Ca si in urma cu patru decenii, ne-am asezat la masa si am vorbit ore in sir. Tot ca in anii ’50, aveam o problema! Nu, de data asta nu mai trebuia sa vand la repezeala cateva fuste de tergal! In cele cateva ore de care dispuneam, voiam sa vizitez orasul si mai ales casa familiei Canetti. La inceputul secolului XX, Canetti, proprietarul unei importante societati de comert pe Dunare din Ruse, era de-scendentul unei familii de evrei spanioli instalate de patru secole in peninsula Balcanica. Asa se face ca in casa se vorbea ladino (iudeo-spaniola) precum si ger-mana. In jurul anului 1900, Ruse se bucura de o stare de prosperitate exceptionala, datorita comertului duna-rean, axa vitala de trecere intre Europa Centrala si Medit-erana. Orasul, cu o istorie de 2000 ani, dar care atipise sub dominatia turceasca mai multe secole, odata cu obtinerea indepen-dentei Bulgariei, se deschidea la influent-ele sociale si culturale ale Europei. Aceasta noua prosperitate, materializata intre altele prin trecerea noului serviciu de cale ferata al “Orient-Express-ului”, si-a lasat amprenta pana azi prin cele aproape 200 edificii clasate “monument de patrimo-niu”, din care mare parte construite in sti-lul “art nouveau”. In familia Canetti erau

trei baieti: Elias, Nisim (Jacques) si Georges care vor marca, fie-care in domeniul lui, arta si stiinta secolului XX. Nascuti la Ruse in 1905, 1909 si respectiv 1911, cei trei frati si parintii lor parasesc Bulgaria in 1911 si se instaleaza in Anglia, unde vor ramane pana la moartea tatalui, in 1913, dupa care intreaga familie se muta la Viena. Asa se face ca limba in care s-a distins Elias Canetti a fost germana, desi intre 1939 si 1971 el a locuit la Londra. Este inutil sa-l mai prezentam pe Laureatul Premiului Nobel de Literatura, decernat in 1981. Ajunge sa spunem ca imensa lui opera (jurnale, autobiografie, eseuri si un singur roman) este o marturie capitala asupra dramelor secolului XX, vazuta prin ochii unui permanent exilat. Merita insa sa amintim legatura lui cu lumea balcanica, ba chiar romaneasca, reproducand fara niciun comentariu scrisoarea trimisa lui Ovid Crohmalniceanu in 1981 (in limba franceza):Elias Canetti/Klosbadstr. 88/8032 ZÜRICH/30 decembrie 1981: Draga Domule Crohmalniceanu, Imi amintesc foarte bine intalnirea noastra de la Viena, din toamna lui 1965. M-a frapat prenumele dumnea-voastra “Ovid” si ati avut gentiletea de a-mi explica folosirea prenumelor latine

literare in romana moderna. Discutia care a urmat dupa intrebarea mea si raspunsul dumneavoastra au avut o calitate literara admirabila. Va multumesc pentru felicitarile dumneavoastra cu ocazia Premiului Nobel. A fost singura scrisoare care mi-a parvenit din Romania si am fost miscat vazand ca a fost a dumneavoastra. Regret mult ca nu citesc romaneste. Altfel as fi avut placerea de a putea citi una din cartile dumneavoas-tra. Ma aflu in plina varsta a patriarhilor, cu o stare de sanatate acceptabila: ea imi permite sa scriu inca – singurul lucru care conteaza. Inca o data multumesc mult. Cu prietenie, Elias CANETTI. VA URMA

16

QUE PASA?

Si uite asa, ca-ntr-o joaca, am impartit si eu barbatii in doua categorii: cei care genera-lizeaza la nivel inalt si cei care disting intre doua feluri de femei. Am vrut sa categori-sesc sau mi-a iesit asa doar intamplator pe gura platitudinea asta? Cert este ca gandim in categorii, ca vrem sau nu, asta e o alta poveste. Ne-a fost pus in fasa, sau mai bine zis am fost invatati la scoala sa clasificam si cu asta basta. Numai asa, simplificand, putem strabate hatisul complicat al junglei umane. Fara mari dureri de cap. Prietena mea cea mai buna sus-tinea acum 15 ani ca „oamenii cu degete groase au caractere neslefuite”. O fosta profesoara de-a mea era convinsa ca „o dama adevarata nu poarta niciodata parul scurt” si ca „n-are voie in nici un caz sa se grabeasca atunci cand merge pe strada”. Inutil sa mentionez ca, de cand ma stiu, am parul scurt si obisnuiesc sa fiu mereu gra-bita, natura m-a inzestrat cu degete cam scurte, chiar daca spal cu mare meticulozi-tate furculitele si folosesc pe cat posibil economic placa ceramica din bucatarie. Cu toate astea, ori de cate ori ma grabesc pe strada sau merg la coafor, ma strafulgera amintirea afirmatiilor de mai sus si ma intreb inevitabil daca sunt „asa” sau mai degraba „altfel”. Nu intamplator, prima intreba-re care ni se pune cand e sa incepem o conversatie sau un interviu este „puteti sa va prezentati pe scurt?”. De parca con-teaza ce si cum credem noi ca suntem! In fine, e explicabil ca lumea vrea sa stie cu cine are de-a face. Dar pana unde merge subiectivismul in materie de cunoastere de sine? Mi s-au intiparit in memorie afirmatii absurde din diverse conversatii stupide purtate peste ani, afirmatii pe care probabil ca nimeni dintre cei care le-au lansat nu si le mai amintesc. Ele continua sa sfideze timpul si sa ma sacaie in cele mai neasteptate momente, cand se intampla sa apara analogii. Cautand sa ne cunoastem mai bine pe noi insine, aplecam

DAR DUMNEATA CINE ESTI?De ce oare avem tendinta sa ne clasificam semenii in diferite categorii? Ori de cate ori pomenim pe cineva, mai devreme sau mai tarziu, apare inevitabil o clasificare de genul „e dintre aceia care stiu ce vor”, sau: „un visator incurabil, ce sa mai vorbim!” Un cunoscut mi se plangea deunazi ca, „atunci cand gatesc, femeile nu folosesc caldura remanenta a placilor ceramice”; altul sustinea ca nu-i plac femeile care nu spala cu atentie resturile acumulate dintre dintii furculitelor. Primul e din tabara „radicalilor”, adica a celor care le baga pe toate intr-o oala: „femeile sunt asa”. Al doilea e la un pas mai avansat, cum s-ar zice din tabara „alba/neagra”. Pentru el, femeile se impart in doua categorii: cele care spala bine furculitele si cele care nu acorda suficient elan acestei ocupatii. GABRIELA CALUTIU SONNENBERG, Benissa, Spania.

urechea la parerea celor din jur despre noi si ajungem sa nu mai intelegem nimic. Pentru un fost coleg de liceu sunt „o fire influentabila, mereu tenatata sa cred orice si pe oricine” in timp ce colega mea de camera ma califica drept „fire calculata si minutios disciplinata, capabila sa urmeze cu incapatanare telurile proprii, fara a tine cont de eventualele jigniri ale celor apro-piati”. Niste amici de familie ma considera „total lipsita de simtul umorului” in timp ce o corespondenta de email ma someaza sa „incetez cu mesajele glumete si sa ma axez pe seriozitatea vietii”. Pai daca e s-o luam asa, pentru a ne simplifica viata am putea concepe un fel de chestionar-grila in care sa insem-nam cu cruciulita tot ce defineste un om! In acest mod simplu am avea intotdeauna la indemana definitia esentei lui, asa cum Onassis avea mereu carnetelul lui cu notite despre apucaturile bizare ale per-soanelor cu care facea cunostinta. Dupa parerea lui, succesul l-a datorat in mare parte insemnarilor facute acolo. Spre exemplu: distinsul par-lamentar X prefera mancarurile condi-mentate, are o slabiciune pentru femei blonde, incepe majoritatea propozitiilor cu cuvantul „deci”, foloseste hartia igienica impaturita in patru, purcedand din partea posterioara, canta sub dus si uzeaza pantofii preponderent la calcaie. Bizar cum reuseste sa convietuiasca intr-o casnicie pasnica alaturi de Marea Doamna a Operei, o bruneta focoasa care e oripi-lata de lalaiala din baie, se alimenteaza numai cu legume fierte si detesta politica. Sa fie oare secretara din minister cea care stabileste echilibrul, o duduie blonda cu apucaturi materne, care nu uita niciodata sa schimbe sulul de hartie igienica si-l at-arna mereu cu desfasuratorul spre perete, asa cum prefera Excelenta Sa? Ei bine, nu! Refuz sa cred ca putem fi atat de lineari si previzibili precum ne invata analiza traditionala

dupa criterii fixe! Imi place sa cred ca ma construiesc mereu de la zero in fiecare dimineata cand ma trezesc din somn, ca o coala alba de hartie, inca nescrisa. Sunt zile in care ma caligrafiez prost, cu mana tremuranda, nu stiu exact ce vreau sa spun cu mine. Uneori imi vine greu sa decid daca pun un semn de intrebare sau mai degraba puncte de suspensie la sfarsit, inainte de a ma reda istovita somnului, seara. Dar am si alte zile, cand ma incep de la coada la cap, precum o scriere araba, iar telul propriu-zis il ating in ultima clipa, seara, cand scriu cu voluptate in primul colt din stanga sus a paginii cuvantul de inceput cu litera mare si plasez centrat deasupra tiltul plin de talc in care concentrez miracolul zilei pe care o am fost. Si daca se intampla ca intr-o zi sau alta sa fim placizi si pasnici iar in urmatoarea revoltati, chiar furibunzi, ca un adevarat vartej viu, nu vad de ce sa ne speriem de contradictia dintre rolul pe care pasamite „ne-a fost dat” sa-l intruchipam si omul care se intampla momentan sa-l fim. Cata vreme ne dam osteneala sa urmam imbold-ul de a fi ceea ce ne dorim, nu vad de ce sa ne facem griji. Cu siguranta, dovada faptului ca nu ne-am inselat (pe noi insine, mai ales) nu va intarzia sa apara in proba incontest-abila a unui somn fara cosmare, eventual cu un „premiu de fidelitate” sub forma unui vis frumos. Iar daca, in prag de An Nou, m-ar intreba cineva ce-mi doresc de la anul care vine, as raspunde senina, fara sovaire: „vise frumoase in fiecare zi!” Asemeni!

17

ARISTOCRATIA LECTURII

Fireste ca n-avem nici cea mai mica sansa sa primim raspunsuri satisfacatoare la aceste intrebari, dupa cum n-au primit nici stramosii nostri si dupa cum nu vor primi nici urmasii nostri raspunsuri la intrebarile ce vizeaza fundamentele infricosatoare ale existentei. Doar simple presupuneri, adica ceea ce se potriveste cu conditia noastra marginita de fiinte pieritoare, caci moartea pretutindeni prezenta in noi si in jurul nostru inseamna dezlantuirea colosalului irational intruchipat in negatia vietii, cu toate ca Vanamee, enigmaticul personaj din romanul “Caracatita”, era de parere “ca moartea nu exista” si ca “exista numai viata si oprire a vietii, pe care noi o numim, prost-este, moarte”. Dar accidentul fatal abatut asupra lui Norris doar la un an dupa consemnarea acestor afir-matii, l-a contrazis categoric si fara drept de replica, iar noua celorlalti ne dovedeste o data in plus cum ca moartea este o crunta si neiertatoare realitate, cu care nu-i deloc recomandabil sa suguiesti ori sa-i pui existenta la indoiala... Fiu al unui bogat negustor de bijuterii, Norris s-a nascut in anul 1870 la Chicago. Dupa cativa ani, din motive de sanatate, parintii sai s-au mutat in California. Mijloacele financiare de care dispunea, i-au permis lui Norris sa-si faca o foarte ingrijita educatie artistica la Paris si Londra, perioada de timp in care (anii 1888-1889) viitorul scriitor si-a manifestat predilectia spre pictura. De-abia dupa revenirea in SUA s-a apucat de scris, insa primele sale incercari au fost criticate ca fiind “lipsite de perfectiune sintactica”... Daca avem in vedere faptul ca prima opera a lui Frank Norris, aparuta in anul 1892, se numeste “Yvernelle, o poveste din Franta feudala” si ca acest poem romantic i-a fost inspirat de cronicile lui Froissart, nu este greu de dedus ca aici in Europa el a facut cunostinta cu romantismul si naturalismul, acumulari literare la care n-a renuntat dupa revenirea in tara, adica atunci cand a inceput sa cunoasca din ce in ce mai bine zguduitoarele realitati americane: expansiunea spre Vest, cu inclestarile aferente si literatura de frontiera inspirata din viata pionerilor in Vestul salbatic, deasemenea dezvoltarea fara precedent a marilor trusturi (Rockefeller, Vanderbilt, Morgan) si patrunderea lor in economia rurala, ruinarea micilor fermieri prin tarifele instituite de trusturile feroviare si deposedarea lor de pamant, in pofida unor drepturi elementare, asa ca dreptul de preemtiune asupra terenurilor ameliorate ani la rand, si in pofida opozitiei lor inversunate cu arma in mana. Caci, ne asigura Norris in “Caracatita”, la fel cum o va face mai tarziu John Steinbeck in “Fructele maniei”, dreptul fortei nu poate duce nicaieri la armonie si fericire, ci doar la durere si saracie. Ceea ce, de altminteri, chiar se intampla cu rancherii (fer-mierii) din romanul “Caracatita”, in urma confruntarii lor inegale cu coplesitoarea forta a Cailor Ferate. Unii dintre ei isi pierd viata, dar acest sacrificiu se dove-deste complet inutil, caci cu totii (fermierii invinsi si familiile celor morti) sunt izgoniti de catre trepadusii trustului din casele si de pe terenurile asupra carora

Spui Frank Norris si te gandesti indata la unul din clasicii literaturii nord-americane, lucru mai mult decat notabil daca avem in vedere faptul ca, din cauza unei operatii de apendicita, el s-a stins din viata in anul 1902, la o varsta la care multi altii sunt doar in faza ezitarilor si cautarilor: 32 de ani! Nu numai ca avem dreptul, dar chiar este indicat sa ne intrebam cam care ar fi fost destinul artistic al lui Frank Norris daca mai traia ani buni si cam care este pierderea pentru cultura universala prin moartea lui pretimpurie. GEORGE PETROVAI, Sighetu Marmatiei.

FRANK NORRIS - DE LA AVENTURI LA REVOLTA SOCIALA

se credeau proprietari. Numai ca cei puternici au decis ca lucrurile stau altfel, iar legea le-a sustinut pretentiile sfruntate. Iata de ce Prestley, alter ego-ul autorului, considera dupa derularea acestor evenimente ca “oamenii nu erau nimic, moartea nu era nimic, viata nu era nimic”. Ca un veritabil disci-pol al lui Leibniz, el apreciaza ca “exista numai Forta care aduce oamenii la pamant, Forta care-i azvarle din lume ca sa faca loc generatiilor urmatoare, Forta care face graul sa creasca si inca o data Forta care-l culege spre a face loc recoltei viitoare”.

omenirea care merge inainte”, asa cum apare acest crez ilustrat in partea a doua a creatiei, mai exact in “Epilogul” romanului “Caracatita”. Doar cateva cuvinte despre “Mc Teague”. In intentia autorului, el trebuia sa fie o cronica a drojdiei marelui oras american San Francisco. Este, de altfel, subintitulat “O intamplare din San Francisco”. Intr-adevar, el reda nu doar decaderea morala a personajului principal – den-tistul Mc Teague, ci si influenta nefasta exercitata de marile orase in general, de mediul social in special asupra altor caractere: Trina, sotia lui Mc Teague, care se lasa dominata de lacomia pentru bani si de afectiunea patologica pentru sot, atunci cand acesta o brutalizeaza, respectiv cuplul de neuitat format din mexicana Maria Macapa, femeia careia-i lipseste o doaga, dar care-si incanta sotul, negustorul de vechi-turi Zerkow, cu povestea ticluita de ea insasi despre serviciul fabulos din aur masiv pe care – chipurile – l-a posedat candva familia ei. Iar patima pentru aur este intr-o asemenea masura rascolita de Maria, incat evreul polonez Zerkow, cel cu ilustri inaintasi din punct de vedere artistic, precum Shylock, Harpagon sau Gobseck, ajunge sa-si piarda complet mintile, isi ucide cu salbaticie sotia, dupa care este descoperit si trupul lui plutind in apele golfului, fara a se putea preciza vreodata daca s-a inecat din greseala ori daca s-a sinucis. Diametral opusa acestei perechi este perechea formata din timidul mos Grannis si batrana domnisoara Baker... Trina la randul ei va fi asasinata de Mc Teague, dupa ce acesta – somat sa nu-si mai practice meseria de dentist, intrucat nu avea studiile necesare -, se abrutizeaza tot mai mult din cauza nevoilor si a alcoolului. Insa Trina, dominata pana la nesimtire de patima dosirii banilor, rabda pana si mutilari din partea monstruosului Mc Teague, fara a consimti sa-l ajute ori sa-si tradeze dulcea taina a ascunzatorii banilor. Asta merge pana intr-o noapte, cand Mc Teague patrunde in casa, o asasineaza pe Trina, isi insuseste banii si apoi fuge in munti pentru a i se pierde urma. Din acest loc, Norris, aidoma altor confrati americani, face loc romanului de aventuri. Incepe vanatoarea asasinului, iar cel mai inversunat urmaritor al sau se dovedeste fostul sau prieten Marcus, verisorul si primul iubit al Trinei, el facand parte din patrula de urmarire a serifului. Mc Teague este prins in desert dupa o urmarire palpitanta. Marcus reuseste sa-i imobilizeze o mana in catusa prinsa de propria sa mana, insa fugarul – inzestrat cu o forta neobisnuita asemenea tuturor eroilor romantici -, il omoara pe fostul prieten transformat in copoi, dar neizbutind sa-si scoata mina din catuse (cheia de la catuse este de negasit), isi afla el insusi sfarsitul in desert. Si astfel se face dreptate, chiar daca romanul sufera de lipsa unui happy-end si mai ales de sentimentul apasator datorat numarului mare de morti. “Mc Teague” poate fi considerat un roman naturalist, daca n-am cunoaste precizarea autorului: “Naturalismul este o forma a romantismului”!

Intr-o asemenea confruntare pe viata si pe moarte pentru terenurile producatoare de imense cantitati de grau, iar acesta la randul lui aducator de belsug in casele si vietilor magnatilor, ce insemnatate poate sa aiba unul ca Dyke, fost mecanic de locomotiva la Caile Ferate, dupa care ruinat ca fermier incepator de acelasi trust nesatios, adus la disperare, scos in afara legii, haituit cu ogarii, prins si inchis pe viata pentru faptuirea unei crime? Ori cui ii pasa de viata sfaramata a familiei lui Hooven, nostimul arendas neamt de pe ranch-ul Los Muer-tos (Mortii), dupa a carui moarte in inclestarea cu mardeiasii Cailor Ferate, ii moare si sotia de inanitie, iar fiica mai mare se prostitueaza pentru a putea supravietui in orasul unde nu cunoaste pe nimeni?!... Romanul “Caracatita” (aparut in anul 1901) i-a asigurat lui Frank Norris nu doar intrarea triumfala in tagma scriitorilor, caci intrarea si-o facuse cu dreptul in anul 1899 prin romanul “Mc Teague”, dar i-a asigurat chiar celebritatea. “Cara-catita” face parte din trilogia “Epopeea graului”, celelalte doua romane aparand postum: “Groapa” in 1903, respectiv “Vandover si bruta” in 1914. In pofida unor efecte cautate si a unor asperitati de constructie, consider ca romanele “Mc Teague” si “Caracatita” sunt cele mai reprezentative pentru creatia acestui “mare adolescent”, cum il denumea un critic pe Frank Norris, atat in ceea ce priveste tipologia personajelor si factura ideilor sale natura-liste din prima parte a creatiei, cat si crezul sau in afirmarea deplina a dreptatii si libertatii, “in

CLUB PRNZ

18

Ne mangaiem sufletul cu versuri din colturi diferite ale lumii, facute de romani celebrii sau de anonimi, pentru ca acest spatiu este dedicat tuturor celor care iubesc poezia. Trimiteti-ne asadar creatiile voastre si noi vom face tot posibilul sa le publicam, acordandu-va astfel credit pentru munca depusa, in clubul celui de-al cincilea anotimp... pinecota. CRISTI DUMITRACHE, Auckland

CLUBUL DE POEZIE “PINECOTA”

SOARELE INTRE TRESTII

de Mediana Stan

Am o rugaminte la tine i-a zis ea sa-mi dai o bucata din timpul tau numai pentru mine

da a zis el dupa un minut fara sa ridice ochii din chitante cat sa fie stii ca sunt

foarte ocupat patru ore cred ca mi-ar fi de ajuns dar sunt niste conditii a adaugat ea care as vrea sa fie respectate spune sa fii de acord cu tot sunt de acord poate vei fi foarte surprins si te vei impotrivi poate voi fi surprins dar nu ma voi impotrivi atunci sa semnam un contract nu e nevoie sunt de acord cu tot sau as zice sa-l consideri semnat bine si timpul a inceput sa curga secunde intermitente isi adunau puterile irupand in fascicule continue cadeau in

suluri luptandu-se cu aerul sa se desfaca deschizandu- se si plesnind jucand

in irascibile orizonturisuprafete opalescente se strangeau de la mijloc se ridicau si cadeau in falduri se intindeau tot mai largi tot mai plane

se inversau uniformtimpul curgea in jocuri ametitoare de unde

albe si negre timpul vaslea tot mai rar printre ore timpul era o barca oprita oblic

pe o amplitudinecand ultima secunda a cazut franta s-a

topit ca o flacara zvarcolindu- se sa intre in sir ei au inceput sa recupereze tot ce ar fi trebuit sa fi facut in acel timp astfel ca

secundele s-au compactat au sarit in afara s-au strans si s-au asezat undeva sus tot ce a urmat s-a derulat pe cadranul acelor ore in prezenta soarelui de atunci rasarind pe

cerul alb intre trestii toate elementele nop-tile diminetile intamplarile se derulau acum pe discul lui ca niste pasari pe care ochiul le surprinde trecand mereu peste soare

INTUNECAND

de Cristi Dumitrache

Ce risipire si ce vant

Adie-n suflete si-n gand

Grabeste-te si piei de-aici

Pe stropi calcand, intunecand...

DODESKADEN

de Mircea Dinescu

Ce-ati facut cu nebunii din gari?Macar ei n-aveau limba de carpa.

Saci cu paine, sudoare, tigari si tacerea complice si tarfa. I-au cam tras spre polul

lor cald institutele de binefacere?Le-au extras de sub teasta smarald,i-au papat chiar in faza de coacere?Om-vagon, bou vagon, palid tren

cu baloturi de sila si ura.Sunt copilul din Dodeskaden

cu ziare aprinse in gura.

UMPLE, IUBITO,

CU VIN VECHI POTIRUL

de Adrian Munteanu

Umple, iubito, cu vin vechi potirul,Causul tainei, limpezit de muze!

Alinta apa dulce din havuzeCe-a adormit cu truda trandafirul!Asterne masa cu-n suras pe buze,Aseaza painea si vegheaza mirul

Ademenind spre trup incins zefirulAromitor al zorilor lauze.

Aprinde focul, nu-l lasa sa piara,Arunca lemne pe altar! Apoi

Miresme dulci ne vor zidi. Spre searaVom dezbraca vesminte. Drepti si goi

Ne vom topi ca un palat de cearaIn flacara dintru adanc de noi.

A MEA

de Adrian Paunescu

Cum treci acum si apa e-n ruine,Si-ti este bine si imi este bine,

as vrea sa-ti spun, iubito, ca in tinee vie vrerea ambelor destine.

Te voi iubi cu mila si mirare, cu intrebare si cu disperare, cu gelozie si cu larma

mare, c-un fel de fardelege care doare.Si jur pe tine si pe apa toatacare ne tine barca inclinata

ca vei ramane - dincolo de numarSi dincolo de forme, masti si vorbe -

a mea, de-a pururi, ca un brat in umar.

SUFLET RATACIT

de Tene Nica Titina

M-am intors acasa pe un drum de taraSi-am stat de vorba cu padurea, mi-a spus

cum cucul canta in fiecare vara de cand eu am plecat aiurea. Am croit carare prin boabe de roua. Si m-au coplesit aducerile-aminte, razele de soare au spart padurea

in doua. Si mi-am spus atunci: totu-i ca-nainte! Am trecut tacuta pe sub merii-n floare ce mi-au nins cararea semn de bun venit, ziua-ntreaga, parca, era o-ntrebare:

ai venit acasa suflet ratacit?

NINGE...

de Nicolae Nicoara Horia

Ninge! Si ma bucur de zapada,Alt cuvant pentru ninsoare nu-i!Cum as vrea sa nu ti se mai vada

Gandurile negre si hai-hui... Sa te stiu sub plapuma ei calda, cum respiri metafore,

idei... Sa-ti aud lumina cum se scaldaCand te ningi mirata-n ochii mei...Ninge! Nu-i asa ca esti frumoasa?

Nametii sa te-acopere incet,De-mi pleaca vremea, tu macar imi lasa

O Clipa doar sa iti raman poet...

OCHI DE CIOCOLATA

de Alexandru Andries

Are ochi de ciocolataSi priveste uite-asa: cand iese ea pe strada,Toti se uita dupa ea. Are par lung si moale,

roscat-auriu. Si poarta la gat un fular visiniu. Dac-o vezi, da-mi de stire

Si-alerg cat de iute pot: a plecat ieri de la mine, cu inima mea cu tot!

ARGINT FALS

de Dan Galbina

Te auzeam cum cresti copilasi te chema oglinda desfrînatasa fugi ca ochiul prin pupilasau ca femeia dintr-o fata.

Dar te tineam captiva-n ochiul meuasa cum marea pe albastrul tine

cum tine trei pe Dumnezeu...si parca nu stiam pe cine

tocmai zidea la mine-n pieptcel mare cel viteaz cel drept.

CALATOR PRIN ROMANIA

19

Linistea s-a asternut in compartiment, din momentul in care ceilalti au coborat. Ne apropiem de Bacau. Din frumoasa gara a orasului Bacau, multe sunt drumurile de-a lungul carora calatorul poate ajunge in locuri fermecatoare, dar si folositoare. Intre acestea, statiunea Slanic Moldova si orasul Targu Ocna, cu o vestita salina in care se trateaza astmul bronsic. Uluitoare este dinamica din acesti ultimi ani a Bacaului, orasul devenind realmente noua Capitala a Moldovei. RODICA ELENA LUPU, Bucuresti

NOUA CAPITALA A MOLDOVEI

Linistea s-a asternut in compartiment, din momentul in care ceilalti au coborat. Ne apropiem de Bacau. Din frumoasa gara a orasului Bacau, multe sunt drumurile de-a lungul carora calatorul poate ajunge in locuri fermecatoare, dar si folositoare. Intre acestea, statiunea Slanic Moldova si orasul Targu Ocna, cu o vestita salina in care se trateaza astmul bronsic. Uluitoare este dinamica din acesti ultimi ani a Bacaului, orasul devenind realmente noua Capitala a Moldovei. Intr-un singur an de pilda s-a ridicat sediul noii Universitati, o bijuterie arhitectonica, se construieste o catedrala romano-catolica si a fost terminata o mare biserica ortodoxa, au aparut sediile moderne ale catorva banci, ca sa nu mai vorbim de stadionul

cu uimire desenele si cateva partituri muzicale, dar si vioara, fara arcus si coarde acum, la care canta proprietarul imobilu-lui. In casa care-i poarta numele, poetul a locuit pana la 22 mai 1957. Ceasul destep-tator s-a oprit la 8 si 10 minute, ora fatala, iar din calendarul aflat in camera sa nu s-a mai rupt nici o fila dincolo de acea data. Din pacate, imobilul nu a mai fost renovat de mai multi ani, dar in aceasta perioada, cei care-i indragesc versurile se pot simti mai alaturi de poet atat in casa, cat si in gradina ce o inconjoara. Portretele familiei Bacovia impodobesc peretii. Pentru portretul lui Bacovia, pictorul Tache Sor-oceanu a primit premiul pentru pictura, in acelasi an in care poetul a primit premiul pentru poezie – 1926. Atunci Bacovia pri-mise de la Societatea Scriitorilor Romani 10.000 de lei. Se grabeste sa-si tipareasca versurile, dar este inselat de editor. Se mai practica si astazi... In judetul Neamt, se inalta vestitul masiv al Moldovei, Ceahlaul, unde, spun legendele, si-ar fi avut locul sacru Zamolxe, zeul suprem al dacilor - stra-mosii romanilor. Masivul este in acelasi timp una dintre cele mai impresionante rezervatii naturale din Romania, unde pot fi intalnite numeroase specii rare de plante, monumente ale naturii, dar si ex-emplare faunistice extrem de interesante, ocrotite de lege. Pe acest meleag vechi se afla vechile ctitorii monahale – manastirile Neamt, Bistrita, Agapia, Varatec – ce ofera turistului frumusete, liniste si gazduire. In Piatra Neamt, o curatenie exemplara, cel putin asa ne-a intampinat piateta din fata teatrului cu rondurile pline de trandafiri in floare si alte flori multicolore. Acelasi oras minunat pe care nu l-am mai vazut din copilarie. Prima mentiune documentara a curtii domnesti de la Piatra Neamt dateaza din anul 1491, cand Stefan cel Mare inzestra manastirea Tazlau – asezata la poalele Magurii Tazlau-

lui, in care se intra pe sub turnul-clopotnita atribuit lui Petru Rares, zidita intre 4 iulie 1496 si 8 noiembrie 1497, ruinata si refa-cuta in dese randuri, pe care Constantin Mavrocordat, in 1711, o inchina Muntelui Sinai - cu trei sate „care aceste sate au fost din ocolul curtilor noastre de la Piatra”. O alta mentiune se gaseste pe un tetraevan-ghel daruit in 1502, bisericii „din curtile sale care-i pe Bistrita, unde este hramul Nasterii Cinstitului si Slavitului Prooroc (...) Ioan”. Curtea domneasca se afla langa biserica Sf. Ioan, pe locul actualului liceu Petru Rares

CASA MEMORIALA BACOVIA

construit intre 1890 si 1892. Data inaltarii curtii nu se cunoaste. Se poate insa presu-pune ca aceasta s-a intamplat intre 1468 si 1475, cand s-a creat si ocolul de sate aflat sub ascultarea sa. Ea incepe sa decada spre sfarsitul secolului 17, ca urmare a scaderii importantei asezarii de la Piatra Neamt in viata economica si politica a tarii. Sapatu-rile arheologice din 1954-1955 au scos la iveala subsolurile curtii, urme ale zidurilor din incinta, fragmente de vase, obiecte de metal, cahle si caramizi smaltuite (verzi, galbene, aurii, brune), ornamente cu motive geometrice figurative si vegetale. Subsolul a fost consolidat si amenajat pentru vizitare. El se compune dintr-o camera de acces acoperita cu o bolta semicilindrica, dintr-un coridor lung de 11 metri si patru galerii. Zi-durile interioare, construite din tuf calcaros si caramida, au grosimea de aproximativ 2 metri. In camera de acces se ajunge pe o scara din piatra cu 12 trepte. VA URMA

de fotbal, cu instalatia sa de nocturna, cel mai mare si mai dotat centru de karting din estul Europei, ce va fi inaugurat! V-ar mira, in aceste conditii, daca de la Bacau ar pleca intr-o zi primul pilot de Formula 1 din Romania? Casa in care a locuit si creat poetul George Bacovia, din anul 1935 pana cand s-a stins din viata, a devenit muzeu memorial. O casa modesta, friguroasa pe care vizitand-o spui ca se potriveste cel mai bine autorului celebrei poezii „Plumb”: inte-riorul a ramas aproape intact, descoperind

CURTEA DOMNEASCA NEAMT

VIATA SPIRITUALA

20

Intemeierea Bisericii noastre a avut loc la Cincizecime, atunci cand Duhul Sfant, in chipul unor limbi ca de foc, S-a pogorat asupra Sfintilor Apostoli, aflati in Ierusalim. Au fost botezati atunci ca la trei mii de suflete, constituindu-se astfel prima comunitate sau obste de credinciosi. Noua invatatura s-a propovaduit in Ierusalim, apoi in alte orase ale Tarii Sfinte, la inceput printre iudei. WWW.PATRIARHIE.RO

ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMANE (3)

IERARHIA BISERICEASCA

Toate informatiile de mai sus duc la constatarea ca trebuia sa existe si o organizare bisericeasca in teritoriile carpato-dunarene. Izvoarele istorice au dovedit ca inca de la inceputul secolului al IV-lea, deci indata dupa promulgarea edictului de la Mediolanum (Milano) din 313, sunt atestate documentar aproximativ 15 scaune episcopale in diferite cetati de pe malul drept al Dunarii, in provinciile romane Pannonia Inferior, Dacia Ripensis si Moesia Inferior (azi in Iugoslavia si mai ales Bulgaria) - la Sirmium, Singidunum, Vimi-nacium, Oescus, Bononia, Marcianopolis, Novae, Appiaria, Abbvitus, Durostorum, ai caror titulari au participat la lucrarile unor Sinoade ecumenice sau locale. Presupunem ca acestea erau si mai vechi, pentru ca in jurul anului 300, in cursul persecutiei lui Diocletian, in cetatile respective au suferit moarte martirica un numar apreciabil de preoti. In nordul Dunarii se cunoaste un singur episcop si anume Teofil “al Gothiei”, participant la lucrarile primului Sinod ecu-menic de la Niceea din anul 325; titulatura lui se explica prin aceea ca la data respec-tiva teritoriile nord-dunarene erau sub stapanirea gotilor. In anul 336 a fost hirotonit la Constantinopol un ucenic al lui Teofil, Ul-fila, unul din marii misionari din tinuturile nord-dunarene (unul din parinti era grec, altul got). Potrivit relatarilor unui istoric de atunci, Filostorgiu, el “a fost hirotonit epis-cop pentru toti crestinii din tara getica”, deci dintr-o tara ai carei locuitori erau considerati ca “geti” (acum daco-romani). Reintors in nordul Dunarii, el a predicat in limbile gotica, latina si greaca (pentru descendentii grecilor luati in captivitate de goti). La inceput a fost ortodox, dar mai tarziu a devenit arian sau semiarian. In chip deosebit trebuie aratat ca acum a inceput traducerea Bibliei in limba gotica, folosind si un alfabet nou, creat de el. Prin anul 348 a fost nevoit sa se refugieze - cu multi credinciosi - in sudul Dunarii, din cauza persecutiilor indreptate impotriva crestini-

lor de conducatorii gotilor, continuandu-si acolo activitatea pana la moarte (cca. 381-383). Pe langa acestia, au putut activa in nordul Dunarii si alti episcopi, dar si asa numitii “horepiscopi”, adica episcopi de sat, atestati in Biserica veche intre sec-olele III-XI, care locuiau in sate si activau numai din incredintarea unor episcopi cu eparhie sau episcopi “perihoreti”.

ORGANIZAREA BISERICEASCA

DIN SCHYTHIA MINOR

Mentionam la inceput ca Sfantul Andrei a trebuit sa hirotoneasca episcopi, preoti si diaconi in cetatile de la Pontul Euxin in care a predicat pe Hristos. La randul lor, primii episcopi au hirotonit pe altii, chiar in conditiile in care credinta crestina nu era inca recunoscuta legal. Numai asa se poate explica faptul ca in cetatea Tomis, metropola provinciei, sunt atestati documentar mai multi episcopi. Actele martirice amintesc pe episco-piiEvangelicus , Efrem si Tit, la inceputul secolului al IV-lea. Un episcop de Tomis cu numele Marcu a participat la lucrarile primului Sinod ecumenic de la Niceea. in anul 369 era atestat documentar epis-copul Betranion , aparator al Ortodoxiei in fata ereziei ariene; urmasul sau Gherontie a participat la Sinodul II ecumenic de la Constantinopol din 381. In secolul al V-lea sunt cunoscuti episcopii Teotim I, Timotei, Ioan, Alexandru, Teotim II, iar in secolul urmator Paternus si Valentinian. Toti erau oameni de mare cultura, autori de scrieri teologice, care au luat parte la contro-versele dogmatice ale timpului. In secolul al VI-lea Scythia Minor era o “provincie mitropolitana“, iar titularul ei devenise mitropolit, avand 14 episcopii sufragane, in principalele orase ale provinciei. Toate aceste scaune episco-pale - inclusiv Tomisul - erau in legatura directa cu Patriarhia din Constantinopol, noua capitala a imperiului, principiu consfintit printr-o hotarare a Sinodului IV ecumenic de la Calcedon, din anul 451. Deci erau legati de Roma prin limba, iar de

Constantinopol prin credinta. Din aceeasi provincie erau originari si cativa teologi de prestigiu, dintre care vom mentiona doar doi: Sfantul Ioan Casian (c. 360-435), intemeietorul a doua manastiri in Marsilia (azi Marseille - Franta), autorul unor lucrari teologice (Convorbiri cu Parintii, Despre asezamintele manastiresti cu viata de obste, Despre intruparea Domnului s. a.) si Dionisie Exiguul (sau “cel Smerit”, cca. 460-545), traducatorul unor carti teologice si canonice din greceste, cel ce a pus bazele actualului sistem cronologic, cu numararea anilor de la nasterea lui Hristos (“era cres-tina”). Raspandirea masiva a crestinis-mului in teritoriul dintre Dunare si Mare este confirmata si de cele aproximativ 35 de bazilici din secolele IV-VI descoperite in principalele centre urbane ale provinciei, la Tomis, Callatis (azi Mangalia), Tropaeum Traiani (Adamclisi), Histria (Istria), Axiopolis (Cernavoda), Troesmis (Iglitia), Dinogetica (Garvan) etc., la care se adauga peste o suta de inscriptii de obiecte cu caracter crestin din secolele IV-VI. Din toate acestea, se poate desprinde constatarea ca nu poate fi vorba de o increstinare a stramosilor nostri la o anumita data, de o convertire a lor in masa, din ordinul conducatorilor politici sau in urma activitatii unor misionari oficiali, cum este cazul altor popoare din jur. La daco-romani procesul de increstinare are o nota specifica, in sensul ca a durat cateva secole, fiind rezultatul contactului direct al populatiei autohtone si al colonistilor cu propovaduitorii noii credinte religioase. Limba latina si credinta crestina au fost factorii care au contribuit la consolidarea procesului de unificare etnica, lingvistica si spirituala a autohtonilor cu noii veniti in Dacia, de neamuri si credinte diferite. Romanizarea si crestinarea au fost doua procese paralele, incat se poate spune ca la incheierea lor a aparut in istorie un popor nou, cel roman, cu o credinta noua, cea crestina. Cu alte cuvinte, poporul roman s-a nascut crestin.