Pact cu diavolul

La inceput s-a facut cerul si pamantul.Si pamantul era nelocuit si gol.Si a zis Dumnezeu:,,Sa fie lumina!’’.Si a fost lumina … .

Lumina si cuvantul pecetluiesc aceasta lume care,pare-se ca se opune darului divin.Scaldata in pacat,ea uita de adevarata valoare a universului pe care il catalogheaza drept ,,stiinta pura,,.Iar atunci cand vine vorba despre profunzimea sentimentelor,a personalitatii individului si a activitatii cerebrale superioare animalului,suntem incapabili de a formula un raspuns concludent.Continuam sa credem in propria minciuna ca de o dogma sfanta,pana ajungem sa ne pierdem de tot in vid.

Drumul catre desavarsirea spirituala nu este altceva decat o sfortare in solutionarea unui adevar mistic,ascuns in materie.Natura omeneasca incearca ,in linia unui rationament robust, sa gaseasca raspunsuri numeroaselor intrebari privind Cartea Sfanta.Inceputul si dezvaluirea Fiului catre neamul pamantesc sunt cunoscute cultului crestin,insa obiectul ce constituie adevaratul scop orgolios al adeptilor este epilogul aceste calatorii simbolice:apocalipsa.Printre acestia ma aflam si eu.

De multe ori ma gandeam la viata,la timp,la natura si la frumusetea ei.Fiecare anotimp are ceva special.O taina ascunsa sta in fiecare element.Primavara racoroasa reprezinta inceputul,renasterea si prospetimea materiei.Vara abundentei de lumina este anotimpul etapei tinere,a fructificarii naturii,sfarsitul acesteia semnificand atingerea maturitatii .Toamna ploioasa este semnificata de rod,bogatie,trecerea timpului si degradare linistita.Iarna,cu vesmantul alb, reprezinta finalul ciclului,moartea indusa a materiei si speranta unui nou inceput.Si astfel petreceam timpul,ca un elev intarziat al marilor filozofi,gasind raspuns la intrebari precum ,,Ce este dragostea?Dar visul?,,.

Cateodata ma simtea goala pe dinauntru.Multele mele contemplari aveau adesea influente religioase.Pacatul era tema pricipala a acestei drame,numita ,,viata mea,,.Era cu neputinta parca sa-mi infranez dorintele.Trebuia sa musc din fructul cules de Adam si Eva,cu care sa-mi

potolesc tremurul nervos al instinctului animalic.In mintea mea se ducea o lupta apriga;ma consumam Sarpele statea si se uita din umbra,razand in sinea lui de reusita sa.Dupa desavarsirea actului infam,aveam adesea crize de constiinta,care nu faceau altceva decat sa-mi starneasca dispret asupra propriului trup si sa-mi adanceasca conditia nestatornica.Incepeam sa cred din nou.Ma rugam Lui,ca-ci mi-era frica de persoana mea,cea pe care credeam ca o cunosc.

Salvarea mea a venit intr-o zi in care credeam ca o sa raman prada intunericului etern,caci adesea oamenii nu-si dau seama de complexitatea pacatului .Imi simteam corpul moale,rece,amotit.Incercam neputincioasa sa fac o miscare,insa trupul mi se transformase in capcana a mortii.Starea nebuloasa a spiritului meu era intregita si de o anume ,,etapa de tranzitie’’:nu parea real,dar nu parea nici vis.In fond,adeseori realitatea irupe in vis si vice-versa.Dar,tocmai atunci cand aveam sa reiau un act primordial ,instrainandu-mi speranta,o voce repezita a strabatut prin linistea de mormant in care ma pierdeam.

-Anne,trezeste-te!Trebuie sa plecam!

Deschizand ochii,desluseam in lumina rece persoana care-mi striga cu atata amar numele..Era o fata cam la vreo 15,16 ani,aplecata catre mine,cu par balan si trup firav.Purta o rochie de matase alba,simpla ,lunga pana in pamant si cu maneci scurte, ce lasau la vedere pielea catifelata de culoarea laptelui.Mana ei calda ,cu degetele marunte, imi dezmierda crestetul capului asa cum face o mama copilului ei deochiat.Parul ii era frumos impletit intr-o coada la spate din care ieseau pe alocuri bucle salbatice .Avea ochii albastri de o nuanta atat de dechisa incat pareau a fi din gheata,iar ea Craiasa Zapezii din povestile lui Andersen.Linia fetei se contura lin in tonuri deschise de gri colorat,deslusind forma pometilor trandafirii.Nasul mic era continuat de doua sprancene lungi si stufoase,de o delicatete subtila.Buzele sangerii ale acestei nimfe erau intr-o continua agitare,trasmitand mereu acelasi mesaj ambiguu:

-Trezeste-te!Trebuie sa mergem!

-…Poftim?!..Cine..esti?Si cum de imi stii numele?

-Numele meu este Elis.Urmeaza-ma

-Elis..?Inima imi batea repede fara motiv.-Unde mergem?Cuvintele rasunau imprejur,lasand impresia unui spatiu gol pe care numai noi doua il

intregeam.Nici nu terminasem bine intrebarea ,ca ea o luase inainte-mi,lasand in urma sa valurile de matase ale vesmantului diafan.Pana atunci, prezenta ei ma distrase intr-atat de mult incat nu acordasem mare importanta mediului exterior.De asemenea,ma desconsiderasem in totalitate.Insa, acum vedeam cu claritate.Ma aflam intr-o vale intinsa,culcata pe iarba marunta si proaspata,imbracata intr-o rochie albastra,cu guler si maneci lungi,cum se purtau pe vremuri,avand la mansete aplicatii dantelate.Pe alocuri,pomi si tufarisuri inmugurite completau acest tablou natural.M-am ridicat incet si am luat-o pe urmele lui Elis,desculta, fara sa mai intreb nimic.Prezenta frigului era simtita cu fiecare clipa trecuta.Am mers pe jos o distanta infima,insa am simtit ca ar fi trecut ceasuri intregi.Ajunsesem pe malul unui rau involburat.La cativa pasi distanta de noi se afla o luntre simplista,legata cu o funie groasa,impletita ,de ciotul unui vechi copac.Ne-am urcat la bordul ambarcatiunii si am pornit in aval.Elis mentinea pozitia noastra stabila,vaslind din cand in cand cu maiestria cu care ar fi cantat la o harpa.Afara se intuneca cam de ora 18.Raul zbuciuma cu putere barca,facand-o sa se balanseze de la stanga la dreapta intr-o miscare controlata.In acompaniamentul forfotei de apa,desluseam cantecul ciorilor din vazduh, si cateodata mi se parea ca aud gemete inabusite,ca ale unui om supus unei dureri cumplite . Era terifianta aceasta calatorie.Vocile se accentuau tot mai mult,strigand sau soptind modul in care au murit.

-Am ajuns!spuse Elis sec.

De-a dreapta noastra se intindea o padure inalta si deasa .

-Unde ne aflam?am intrebat fara ezitare.

-Te afli in fata taramului de dincolo,replica Elis.

La auzul acestor cuvinte tot trupul mi-a intepenit.Presupuneam sumbru care aveau sa fie urmatoarele cuvinte ale lui Elis.In sufletul meu era o impotrivire totala.Imi tot repetam uitandu-ma la ea ,,Mai e putin.. si se intuneca… .Imi este frica,nu ma pot duce de una singura!Pur si simplu,nu pot!Vino cu mine..,,.Iar ea mi-a raspuns,de parca mi-ar fi deslusit gandurile:

-Anna,te-am gasit dupa ce ai ratacit pentru multi ani.Priveste acest taram ca pe o mantuire,caci daca vei gasi drumul cel bun,el te va duce catre lumina.Ceea ce iti este sortit sa se intample nu mai depinde de mine.Decizia ramane in mainile tale.Nu iti face griji,caci ingerul tau pazitor priveste.Insa el nu este singurul.Ai grija de tine si alunga-ti frica,caci din ea se vor hrani

umbrele,oamenii private de judecata cerului, care vor prinde puteri si mai mari si vor incerca sa te devoreze.Poftim,ia acest lucru si foloseste-te de el ori de cate ori te vei simti neputincioasa.

Elis s-a apropiat de mine si mi-a pus in mana un lant subtire cu zale de metal avand un cristal pe care era incrustat cuvantul ,,speranta,,.Dupa o ultima imbratisare ,m-am dat jos din luntre.Ma simteam bine,oarecum linistita,iar pentru cateva minute am stat si m-am uitat cum se indeparta de mine,facandu-i cu mana un gest de la revedere.Acum incepea adevarata aventura...La inceput am ezitat sa plec.M-am tot plimbat pe malul raului.Primul meu gand a fost sa gasesc un adapost in care sa pot dormi ca la rasarit sa pot cerceta locul.Ideea a picat imediat avand in vedere pericolele noptii.Era cuprinsa de sentimentul de iritare care apare atunci cand esti incapabil de a face ceva,cu toata vointa ta investita in acel lucru. Intr-un sfarsit mi-am luat inima in dinti si am plecat inspre padure.Abia desluseam forma arborilor.Mergeam incet,cu pasi calculati,ferindu-ma cu mainile de ramurile lasate ale copacilor.Vantul batea domol,ridicand praful si smulgand frunzele,angrenandu-le intr-o miscare unduita,pentru a le culca usor la pamant.Mirosea a flori de vara.Pur si simplu rataceam fara niciun sens.Deodata, am vazut in departare lumini mici,palpaitoare.,,Licurici!,,am spus in sine-mi.Ma indreptam catre zona in care ii vazusem,cand am alunecat.Stiam doar ca ma duc in jos cu o viteza ametitoare.Cazusem intr-o prapastie destul de adanca.In afara unor zgarieturi si a unei mandrii ranite,scapasem cu viata.Radeam amuzata de situatie:eu cautam problemele fara lumanare.Imi spuneam ca mai rau de atat nu se putea ntampla.

-Doriti sa va ajut?spuse o voce grav.Si am vazut in fata ochilor o silueta umana ce intindea mana simbolic,in semn de ajutor,spre mine.

M-am dat in spate speriata si am pus mana pe o piatra.

-Draga mea copila,ce crezi ca faci?Lasa piatra jos!

-De ce?Ca sa nu pot riposta daca ma ataci?

-Nici nu se pune problema de asa ceva.Si in orice caz,pe mine nu ma intereseaza trupul,ci sufletul.

-Nu imi este frica de tine,umbra!

-Umbra?Ha ha!Nu ma recunosti?Cum?Uita-te mai bine!imi spuse el si, fara sa faca o miscare, venise langa mine.Fata in fata.Il vedeam clar.Trupul imi tremura tot.

-O a doua incercare?

-T..t..tu.. e .. esti..

-Lucifer!Enchante!

Era chiar el,intr-o forma omeneasca.Un tanar saten cu ochii verzi,inalt si frumos.Desi cazuse in pacat,inca pastrase ceva din aspectul de inger.

Si acum,plimbandu-se in fata mea,fara sa ma slabeasca din ochi:

-Hmph!Ca sa vezi!Vin sa ucid umbre si dau in schimb peste o fata ca tine.Ce cauti pe aici,Anna?

-Nici eu nu stiu sigur…Elis m-a…

-Elis,..Elis,da,desigur!Nu credeam ca inca mai aduce oameni pe aici!

-Ce vrei sa spui?

-Shh,Ana.Ce frumoasa esti in aceasta rochie rosie.

,,Rosie?’’.Intr-adevar,culoarea se schimbase.

-Iti este sete?Foame?Si scoase de nicaieri un pahar cu apa si o tava cu fructe.Poftim,bea!

-Nu voiesc nimic de la tine!Pleaca diavole!

-Acum nu vrei,insa eu te voi cauta.Ma voi intoarce la tine,intotdeauna.Au revoir,ma belle amour!Au revoir..

Plecase intr-adevar.Eram din nou singura.Am luat o gura mare de aer, caci aceasta intrevedere imi taiase la propriu respiratia.Dupa ce am baut o gura de apa,mi-am continuat drumul.Ma simteam ametita.Vedeam cum totul se clatina in jurul meu.Copacii se aplecau cu ramurile lor sa ma invaluiasca.Simteam presiunea unei stramtori de spini.Ii auzeam soptind cuvinte necunoscute.

-Ce seara minunata cu luna rosiatica!Numai buna pentru un sacrificiu!Stiam ca nu te vei putea abtine sa nu gusti din ce ti-am oferit…Spune-mi,ma adori?

Fara sa vreau,am spus:,,Da!’’.

-Atunci,ofera-mi-te!Incheie un pact cu mine!Iti voi oferi