1

Ovidiu, Metamorfoze, 15, 60-478 Pitagora: aviz vegetarienilor Numa văzu în acest oraș un om din insula Samos care, fugind din țara sa și de la stăpânii săi, s-a exilat de bună voie, urând tirania. Chiar dacă era îndepărtat de regiunile cerești, se înălța, prin meditație, până la aștri și vedea cu ochii spiritului ceea ce natura nu permite privirii oamenilor. Ajuns, datorită gândirii și vigiliilor înțelepte, la cunoașterea tuturor lucrurilor, le-a făcut cunoscute oamenilor întruniți pentru a-l asculta; și pe când era admirat și ascultat în tăcere, înțeleptul explica originile lumii și principiile ființelor; ceea ce era natura, ceea ce era divinitatea; cum se formează zăpada și fulgerul; dacă era Jupiter sau șocul vânturilor puternice în nori care produceau trăsnetele; ceea ce făcea ca pământul să se cutremure; care era legea de mișcare a stelelor și toate celelalte mistere ascunse muritorilor. Mai întâi susținea că este interzis să se servească animale ucise pe masa oamenilor. El este primul care, în termeni convingători, a formulat o învățătură vegetariană mai demnă de admirat decât de urmat: „Încetați, muritorilor, să vă pătați trupurile voastre cu aceste alimente stricate. Aveți din belșug lanuri de grâu; aveți fructe care apleacă crengile copacilor la pământ cu abundența lor. Tot pentru voi strugurii se umflă și se coc în podgorii. Există și legume cu gusturi dintre cele mai rafinate; unele legume, sub acțiunea focului, devin mai fragede și mai savuroase. Nici laptele, nici mierea parfumată cu cimbru nu vă sunt interzise. Pământul vă oferă din belșug cele mai bune comori și vă dă pe îndelete alimente lipsite de sânge și măcel. Este specificul animalelor de a se hrăni cu carne: ba mai mult, nu toate animalele folosesc acest aliment ca hrană. Calul, de pildă, oaia, boul trăiesc doar cu iarba câmpului. Însă animalele care sunt prin constituție fioroase și setoase de sânge: tigrilor din Armenia, leilor mereu la pândă, urșilor, lupilor le plac alimentele cu vărsare de sânge. Ah! Este o mare crimă să digerezi măruntaile în măruntaie, să îngrași un trup mâncând un altul și de a conserva viața unei ființe doar distrugând o altă ființă! Ce spuneți? Printre atâtea bunuri pe care cea mai bună mamă, pământul, le produce pentru binele și nevoile voastre nu vă place decât să mușcați cu dinții voștri cu mare cruzime din animalele sacrificate, să mușcați producând răni adânci și să-i imitați astfel pe babarii Cyclopi din mitologia greacă? Oare chiar nu puteți să faceți să înceteze foamea din stomacul vostru lacom decât prin distrugerea de ființe vii? În epoca antică, pe care noi o numim „epoca de aur“, omul trăia mulțumindu-se doar cu fructele din copaci, cu plantele de pe câmpii; niciodată nu și-a spurcat gura atingându-se de sânge. Atunci pasărea bătea din aripi în aer, fără teamă; iepurelui nu-i era teamă, plimbându-se pe câmpii; naivitatea peștelui nu-l făcea să fie prins într-un cârlig în care a fost pusă o momeală. Nici o ființă nu se temea, nimănui nu-i era frică de primejdii, nu exista fraudă: pretutindeni domnea pacea. Însă cel care, indiferent cine ar fi fost el, primul abandonând cumpătarea inocentă a acestei epoci, a început să înfulece cărnuri și să le introducă în stomacul său, a deschis cale crimei. Îmi place să cred că ferocitatea animalelor furioase a contribuit la instalarea măcellui din epoca de fier. Este suficient să le omorâm. Este permis, îndrăznesc să cred, să iei viața animalelor care amenință viața noastră: le-am putea omorî, însă nu ar trebui în nici un caz să ne hrănim cu ele. Însă s-a mers chiar mai departe. Unii au crezut că purcelul merită să fie prima victimă sacrificată, fiindcă el distrugea semințele și ruina astfel speranțele unei recolte bune. Țapul a fost sacrificat pe altarul lui Bachus, fiindcă adusese prejudicii viei: aceste două animale și-au aflat pedeapsa faptelor lor. Însă ce pedeapsă ați putea merita voi, oițe blânde, turme pașnice ale căror mamele spânzurate se umflă, pentru folosul omului, cu un nectar delicios; a căror lână tunsă este folsită la confecționarea de haine călduroase; și a căror viață este, mai mult decât moartea, folositoare necesităților omului? Ce rău a făcut boul, animal fără răutate în el și fără înșelătorie, simplu, incapabil să facă rău cuiva și născut fiind pentru cele mai grele lucrări? Ah! Vei spune că era un nerecunoscător, nevrednic să primească darurile lui Ceres, cel care, primul a înlăturat jugul de pe gâtul animalului de povară pentru a-l sacrifica; cine a lovit cu securea gâtlejul lui întărit de povara plugului cu care a răscolit de atâtea ori brazdele, făcând astfel ca pământul să producă roade din belșug! Însă ca și cum nu era suficient producerea unei asemenea crime oribile, omul a dorit să-și mai asocieze și zeii și îndrăznește să creadă că sângele bovinelor este bineplăcut zeilor nemuritori! O victimă fără pată, minunată prin frumusețea ei, fiindcă

2

frumusețea ei devine fatală, este legată și condusă la altar. Acolo, ea aude rugăciuni pe care nu le înțelege. Vede că i se pune pe frunte, între coarnele aurite, roadele pământului, pe care ea le-a cultivat. Cuțitul pe care îl văzuse poate deja în apa limpede pregătită pentru sacrificiu, o lovește: imediat i se scot măruntaiele încă vii și li se pun tot felul de întrebări pentru a afala secretele zeilor. De unde-i vine omului această foame atât de mare pentru alimente interzise? Muritorilor! Vă implor, renunțați la aceste ospețe barbare. Ascultați și rețineți avertismentele mele: când voi mâncați carnea boilor sacrificați, să știți și să vă amintiți că vă mâncați însăși cultivatorii. Iar deoarece un zeu îmi deschide gura, voi urma mișcările ce mi le inspiră, voi descoperi secretele pe care Apolon le-a ascuns în sânul meu; voi revela chiar și secretele din ceruri, precum și oracolele pe care mi le-a încredințat. Voi cânta lucruri mărețe, care au fost prea multă vreme ignorate și pe care spiritul părinților noștri nu a putut să le înțeleagă. Voi urca printre aștri, voi părăsi pământul, locul erorii, voi merge pe nori, mă voi așeza pe umerii imenși ai lui Atlas; iar de acolo, privindu-i pe muritorii rătăcitori, nefiind călăuziți de rațiune și delăsați terorilor nestatornice, îi voi asigura împotriva fricii de moarte și voi desfășura înaintea lor legile neschimbate ale destinelor lor. Muritorilor prăpădiți, care vă temeți de moarte, de vă este frică de Styx și de Împărăția umbrelor, fabule inventate de poeți, povestiri ale unei lumi imaginare? Fie că trupul dispare consumat de focul rugului, fie că timpul îl distruge, nu credeți că suferă când nu mai există. Sufletele nu mor: ieșite din prima lor locuință ele trec și trăiesc în noile locuințe. Eu însumi îmi amintesc, în timpul războiului din Troia, eram Euforb, fiul lui Pnathus; cel mai tânăr dintre Atrizi mi-a străpuns inima cu lancea de fier: am recunoscut astfel, în templul lui Junon, în orașul Argos, scudul pe care-l țineam atunci în mână spre apărare. Totul se schimbă, nimic nu moare. Sufletul se rătăcește dintr-un trup într-altul, indiferent care ar fi acesta: trece dintr-un animal la om, de la om la animal și nu dispare niciodată. Precum ceara moale sufletul primește forme variate și schimbă figura fără a schimba însă esența: de aceea eu învăț că sufletul este mereu același, însă emigrează în trupuri diferite. În poftele voastre dereglate, să vă fie teamă să deveniți netrebnici. În numele zeilor vă declar: aveți grijă, prin uciderea urâcioasă a animalelor să nu alungați din noua lor locuință sufletele părinților voștri. Sângele vostru să nu se hrănească cu sângele vostru.

Iar, deoarece, purtat de valurile mării, am abandonat vânturilor toate velele mele, voi spune: nimic nu este stabil în univers, totul este variabil, totul ne oferă doar imagini trecătoare. Însăși timpul trece ca un fluviu în cursa lui veșnică. Nici fluviul rapid, nici ora înceată nu-l pot opri. Ci precum un val împinge un al val, alungându-l pe cel dinainte și alungat fiind de cel din urmă, tot astfel și momentele se strecoară, se succedează și sunt mereu noi. Momentul care tocmai a început, nu mai este deja; cel care nu era încă va

3

ajunge: toate trec și se reînoiesc neîncetat. Priviți noaptea, care avansează, tinde spre ziuă, iar umbrele se șterg dinaintea luminii. Pe când totul se odihnește încă în natură, albastrul cerului nu este cel cu care se colorează cerul atunci când Luceafărul apare în carul său de alabastru. Acest albastru ia o altă nuanță atunci când Aurora, care prevestește ziua, seamănă cu trandafiri calea ce o va conduce la Soare. Însuși Soarele pare a fi învăluit în purpură când, dimineața, se ridică în pământul inferior și când, seara, coboară din nou. Însă la jumătatea traseului, lumina sa este mai strălucitoare, fiindcă, în regiunile înalte, aerul, mai curat, este lipsit de vaporii pământului. Astrul nopții ne oferă și el aspecte diferite: în creșterea sa, este mai mic și, în cursa sa, este mai mare de pe o zi pe alta. Priviți și anul, împărțit fiind în patru anotimpuri, imită, în cursa sa, epocile vieții. La început Primăvara este slabă asemenea copilului care suge la pieptul mamei. Apoi sămânța, iarba proaspătă și fragilă, crește și mărește speranța agricultorului. Totul înflorește, câmpul râde și este înveșmântat în mii de culori; însă plantele nu au încă nici o energie. Devenind mai robust, anul trece de la Primăvară la Vară, asemenătoare unui tânăr în putere. Nici o vârstă nu este mai tare, mai fecundă, mai înflăcărată. Urmează Toamna: nu mai are tăria vârstei precedente; este vârsta liniștii și a maturității: suntem la mijloc, între tinerețe și bătrânețe, iar capul începe deja să înălbească. În fine, bătrâna Iarnă ajunge cu pas domol, lipsită de păr, sau nemaiavând decât păr alb. Astfel trupurile noastre se schimbă neîncetat: ceea ce eram ieri, ceea ce suntem astăzi, mâine nu vom mai fi. A fost un timp în care, o simplă sămânță, speranța nesigură a unui om ce avea să se nască, locuiam în sânul unei mame. Natura și-a făcut lucrarea ei: nu a voit ca trupul nostru să rămână mereu înghesuit între coapsele ce-l încercuiau și mâna sa puternică ne-a deschis ușile vieții. Copilul care doar a văzut lumina zilei este lipsit de forță și nu se poate mișca, în curând, asemenea unui quadrupet, merge folosindu-se de mâini și picioare. Progresiv, cu frică și fără prea multă tărie în picioare, caută un sprijin care să-l susțină și se ridică în picioare; devine puternic și ușor; tinerețea zboară repede, traversează vârsta de mijloc a vieții și, ca pe o pantă rapidă, este antrenat spre sfârșitul zilelor. Bătrânețea înmoaie tăria vârstei precedente. Milon, plin de ani, plânge văzând cum mâinile lui se întind slabe și lipsite de forță, aceste brațe care odinioară erau puternice și pline de forță, asemenea brațelor lui Hercule. Plânge și fiica lui Tindara, văzând, în oglinda fidelă, ridurile de pe fața sa; atunci se întreabă cum a putut fi luată (în căsătorie) de două ori. Timpul care devoră tot ceea ce există și tu bătrânețe invidioasă distrugeți totul; iar ceea ce uzura vârstei a slăbit cu iuțeală, voi le consumați printr-o moarte lentă. Ceea ce noi numim elemente nu mai au stabilitate; ascultați: voi învăța schimbările pe care le experimentează. Lumea veșnică este compusă din patru corpuri elementare: două, pământul și apa, sunt grele și cad, fiind antrenate de propria lor masă; celelalte două, lipsite de gravitate, aerul și focul, mai curat decât aerul, se înalță fără să li se opună vre-o rezistență. Chiar dacă sunt îndepărtate și separate, aceste corpuri sunt la baza tuturor lucrurilor. Ele însele se schimbă unul în celălalt: pământul se dizolvă în apă, apa se transformă în vapori ușori; iar aerul, devenit și mai ușor, strălucește printre flăcările eterului. Printr-o revoluție constantă toate aceste corpuri revin la primul lor stadiu: prin condensare, focul se schimbă în aer, aerul în apă, apa în argilă. Nici un corp nu păstrează forma inițială. Natura, care reînoiește neîncetat lucrurile, nu face decât să substituie formele existente cu alte forme. Credeți-mă, nimic nu dispare din acest imens univers; însă totul este variabil și schimbă aspectul. Ceea ce numim naștere, este începerea existenței a altceva decât ceea ce eram mai înainte; și ceea ce numim moarte nu înseamnă decât încetarea de a mai fi ceea ce eram; și chiar dacă există o schimbare perpetuă de formă și loc, materia există mereu. Nu cred că nimic se poate exista sub aceeași aparență. De aceea după epoca de aur a venit epoca de fier. Tot astfel, multe țări au schimbat nivelui de bogăție. Am văzut ceea ce odinioară era un pământ ferm, iar acum este o mare. Am văzut pământ ieșind din undele mărilor și scoici marine la mare distanță de malul Amfitritei: o ancoră învechită a fost găsită pe munții înalți. Curenți repezi de ape au săpat văi în câmpii. Inundațiile au făcut să cadă coline în mijlocul apelor. Mlaștini au devenit câmpii roditoare și pământuri cultivatoare au devenit mlaștini. Natura deschide aici noi izvoare, pe când în altă parte seacă altele. Cutremurele de pământ au dat naștere la unele fluvii, iar pe altele le-a secat. Astfel, Lycus, înghițit de pământ, reiese un pic mai departe și pare că iese dintr-un nou izvor. Și Erasinus se

4

pierde într-o prăpastie profundă și după ce a condus liniștit apele subterane, apare din nou mai măreț în câmpiile lui Argos. Se povestește și despre fluviul Mysus, plictisit de izvorul său și de primele sale maluri, sub un alt nume va curge în alte țări îndepărtate. Uneori Amenanus curge în Sicilia cu unda sa bogată, alteori matca sa este uscată, iar izvorul pare că a secat. În trecut beam apa din Anigros, însă acum a devenit vătămătoare; dacă toată credința nu este înlăturată poeților, această apă a devenit vătămătoare de când sulițele lui Hercule i-a rănit pe Centauri, iar aceștia au intrat în acest fluviu pentru a-și spăla rănile. Undele lui Hypanis, care coboară din munții din Sciția, mai întâi fiind dulci și curate, se îmbibă, pe parcursul lor, de sare și de amărăciune. Antisa, Pharos și Tyr construit de fenicieni, au avut ca centură mări: niciuna din aceste orașe nu mai este astăzi o insulă. Locuitorii din trecut din Leucadia au văzut cum s-a unit cu continentul teritoriul lor care era înconjurat de ape. Zencle era, după cum se spune, unită Italiei înainte ca oceanul, separând aceste două pământuri, să antreneze Sicilia în mijlocul apelor sale. Dacă din întâmplare căutați Helice și Buris, orașe din Achaia, le veți afla sub ape. Barcagiul îți arată până astăzi zidurile înclinate și vestigiile lor scufindate în ape. În apropiere de Trezena, unde a domnit Pitheus, se înalță o colină unde nici un copac nu crește: odinioară era o câmpie fertilă. Printr-o întâmplare, a cărei povestire este oribilă, vânturile furioase,

închise în caverne întunecate, căutând să respire, luptând în zadar pentru a-și deschide o cale spre aer și libertate și negăsind în închisoarea lor nici un mijloc pentru a respira s-au umflat și au dilatat pământul, precum suflul gurii care umflă un balon sau o piele de țap. Această umflătură a rămas în câmpie, are forma unei coline înalte și s-a întărit cu timpul. Aș mai putea adăuga aici multe alte exemple care vă sunt cunoscute sau despre care ați auzit vorbind: nu voi aminti decât câteva. Apa nu primește și dă forme noi diferite? Apa ta,

fântână din Amon, rece în mijlocul zilei, devii fierbinte la răsăritul și la apusul soarelui. Se spune că într-o fântână din țara atamanilor, lemnul se aprinde, dacă este scufundat atunci când luna coboară și-și micșorează semicercul. Ciconiile au un fluviu a cărei apă petrifică stomacul celui care o bea și schimbă în stâncă tot ceea ce atinge. Crathisul și Sybarisul, care udă câmpiile, dă părului culoarea chihlimbarului și aurului. Însă printr-o minune și mai mare, dacă există ape care schimbă trupurile, există și ape care schimbă spiritele. Cine nu a auzit vorbind despre apa obscenă din Salmacis, sau de lacul din Etiopia a căror ape au făcut să devină nebun cel ce a băut sau îl fac să cadă într-un somn adânc? Cine bea apă din fântâna din Clitorium urăște vinul și nu-i mai place decât această apă curată, fie că există în această fântână o virtute contrară lui Bachus, fie, după cum ne povestesc băștinașii, fiul lui Amythaon, după ce a văzut, prin vrăjitorii săi și prin ierburile sale, a aruncat în acest izvor niște medicamente atât de tari asupra rațiunii încât apa a primit puterea să inspire minții ură față de vin. Apele fluviului Lynceste produc un efect contrar: cel ce a băut din ele se clatină ca un om beat. În Arcadia există un lac cu ape îndoielnice sau suspecte: cei din vechime l-au numit Pheneos; feriți-vă să folosiți această apă: este dăunătoare în timpul nopții, pe când în timpul zilei este fără pericol. Tot la fel și lacurile și fluviile au proprietăți diferite și efecte diferite. A existat un timp când insula Ortygia plutea pe ape; acum se află în mijlocul mărilor. Nava Argo se temea de apele mișcătoare ale Symplegadelor, iar valurile ce le produceau se loveau unele peste altele. Astăzi totul e calm, valurile sunt fixe și rezistă la vânt.

5

Etna, arzând în cuptorul de pucioasă, nu va vomita mereu flăcări și nu a vomitat dintotdeauna flăcări. Căci dacă pământul este un animal, el trăiește; în diferite locuri pământul are numeroase guri prin care emană epavă înflăcărată; și de fiecare dată când pământul este zguduit de câte un cutremur se pot închide, într-un loc, aceste canale subterane și se deschid altele în altă parte. Dacă vânturi liniștite comprimate în spații profunde închise aruncă stânci al căror șoc luminos aprinde materia care poartă principiile focului, aceste vânturi pot abandona cavernele, care se vor răci atunci. Iar dacă focul subteran se aprinde de la sine însuși în pucioasă și în bitum, într-o zi această sursă va trebui să sece; pământul epuizat va înceta să mai dea alimentele acestea: sfâșiat de timp, vor lipsi lăcomiei abisului, care, neputând rezista, își va vedea flăcările stingându-se. Se spune că la Palena, în țara hyperboreenilor, există oameni al căror trup, după ce a fost scufundat de nouă ori în mlaștina tritoniană, se acoperă de pene ușoare. Nu pot crede așa ceva, nici ceea ce se povestește despre aceste femei din Sciția care, dedându-se artei vrăjitoriei, pot, după ce s-au vopsit cu sucul anumitor ierburi, se devină păsări. Dacă ar trebui să credem lucruri minunate, atunci trebuie să dăm credit acelor lucruri care au fost dovedite. Nu vedeți oare trupurile care au căzut în putrefacție din cauza timpului sau a căldurii devenind insecte? Sau dintr-un taur ucis de voi și îngropat într-o prăpastie, experiența a dovedit acest fapt, vor ieși din măruntaiele lui în decompoziție albine ce îndrăgesc florile. Vor îndrăgi să zboare pe câmpii precum cel din măruntaiele căruia au luat naștere; vor fi lucrătoare și speranța va conduce lucrul lor. Corsarul bătăios pe care-l îngropăm în pământ dă naștere la alte insecte. Înlăturați gândacului, care îndrăgește apa, locuința sa, acoperiți cu pământ restul trupului său, veți vedea cum ia naștere un scorpion care vă va amenința cu coada sa dublă. Omida din copaci, după cum au remarcat țăranii, împletește firul alb pe o frunză și, închizându-se în găoacea pe care o țese, părăsește forma dinainte și devine un fluture. În noroiul din marecaje o sămânță fecundă dă naștere unei broaște: mai întâi este un trup fără formă și fără picioare; apoi, natura îi făurește pulpele de care se va servi pentru a înota; iar pentru a se putea arunca de pe țărm în apă, părțile posterioare sunt mai înalte decât cele dinainte. Ursul care tocmai s-a născut nu este decât o masă de carne debia apărută la viață. Mama lui, lingându-l, îi făurește mădularele și-l face să aibă o formă asemănătoare cu a ei. Nu ați văzut musca lucrând mierea, mai întâi embrionul fără formă închis în ceara hexagonală, primind mai târziu picioare slobode și mai apoi aripile ușoare? Cine ar crede că pasărea lui Junon, a cărei coadă poartă imaginea aștrilor, că pasărea care ține fulgerele lui Jupiter, că porumbeii zeiței din Cyhreea și toată lumea zburătoarelor pot ieși dintr-un ou dacă mai întâi nu a văzut un asemenea fenomen? Există oameni care cred că atunci când coloana spinării a putrezit în mormânt, măduva umană se schimbă în șarpe. Toate aceste minunății au totuși un principiu la bază; însă există pe pământ o pasăre unică în felul ei care se naște pe sine și se reînoiește ea-însăși: asirienii o numesc phenix. Nu se hrănește nici nu ierburi, nici cu fructe, trăiește doar cu lacrimile tămâierii și cu suc licoros. După ce a numărat cinci secole de existență, își construiește cu ghiarele și cu ciocul un cuib pe ramurile înalte ale unui ștejar sau pe vârful unul palmier; umple acest cuib cu bețișoare de cană, de nard, de smirnă și de chimion, se culcă pe acest rug frumos mirositor și moare în parfumuri. Se povestește că un phenix tânăr renaște atunci din cenușa tatălui său și că acelși număr de secole trebuie să numere existența lui. Când vârsta îl întărește în forță și poate lua greutăți pe aripile sale, ia asura sa cuibul și zboară în orașul Soarelui și, înaintea porților sacre ale templului acestui zeu, depune mormântul tatălui său și propriul său leagăn. Dacă toate aceste lucruri oferă noutăți minunate, puterea de schimbare a sexelor trebuie să pară și mai surprinzătoare. Nu admirăm noi oare hienele care sunt femelă și mascul pe rând? Și cameleonul, hrănit de aer și vânt, care ia imediat culoarea obiectelor pe care le atinge? India a dat linxul zeului recoltei; se spune că tot ceea ce iese din vezica acestui animal se congelează și se transformă în piatră: astfel coraiul, plantă moale și flexibilă sub ape, se petrifică la primul contact cu aerul. Ziua se va sfârși și Phebus va scufunda insectele sale în apă, înainte ca eu să povestesc toate aceste schimbări. Timpul se schimbă el-însuși. Vedem unele popoare care se nasc, pe când alete pier. Astfel s-a întâmplat cu magnifica Troia, atât de bogată în oameni și în comori, care a putut răspândi atâta sânge timp de 10 ani de asediu, umilă acum, nu oferă privirilor decât

6

ruine și nu arată, drept bogăție, decât mormintele foștilor locuitori. Sparta a fost celebră, Micena înfloritoare; orașul lui Cecrops și zidurile construite de Amphion s-au bucurat de putere și faimă. Astăzi Sparta este un pământ mizerabil; Micena și turnurile ei înalte nu mai există. Ce mai rămâne din Teba unde a domnit Oedip? O poveste. Ce rămâne din Atena, unde a domnit Pandion? Numele este doar o amintire. Deja reputația anunță că pe malul Tibrului, care coboară de la Apenin, Roma, construită de troieni, pune fundațiile imense ale marelui imperiu. Acest oraș va avea revoluții mărindu-se și într-o zi va deveni stăpânul lumii. Așa au spus poeții și astfel prevestesc oracolele. Dacă-mi amintesc bine, pe când Eneea își plângea destinul îndoielnic, în ultimile momente ale Troiei, Helenus, fiul lui Priam, i-a adresat următorul discurs: „Fiul unei zeițe, dacă arta mea de a prezice lucruri viitoare îți este destul de cunoscută, vei trăi și Troia nu va cădea în întregime. Flacăra și fierul îți vor croi o cale. Vei lua cu tine resturile din Pergam și vei afla în țărmuri străine mai mulți prieteni cu troienii și cu tine decât în propria ta țară. Citesc în cartea destinelor că fiilor lui Phrigia le este promis un oraș care se va înălța deasupra tuturor celor care au fost, care mai sunt sau care vor mai fi de-a lungul timpului. Timp de mai multe secole va datora puterea lui unor cetățeni renumiți; însă un urmaș al lui Iulia va face ca acest oraș să devină stăpân al universului. Când pe pământ se va afla un asemenea erou, zeii se vor bucura iar cerul îl așteaptă după moartea sa“. Acestea au fost, dacă-mi amintesc bine, prezicerile făcute de Helenus lui Eneea, care purta penatele cu el. Mă bucur să văd renăscându-se Roma, patria mea dintotdeauna. Astfel victoria grecilor va fi și mai mare asupra troienilor. Însă pentru a nu mă îndepărta prea mult de scopul spre care mă orientez, Cerul și tot ceea ce el conține, pământul și tot ceea ce el conține, sunt supuse schimbărilor veșnice. Noi înșine, mică părticică a Lumii, suntem supuși acelorași legi, fiindcă noi suntem nu doar trupuri, dar și suflete ușoare, care pot să aibă ca locuință sânul oaspetelui ostil al pădurilor sau cel al unui animal liniștit care paște în pădure. Să păstrăm deci, în loc să le distrugem, aceste trupuri care poate au primit sufletul unui tată, unui frate, unei rude, sau cel puțin al unui om; să nu ne înfruptăm reînoind ospețele din Thyeste. Oare nu-și intentează o crimă, sau nu se pregătește să facă să curgă sânge uman necredinciosul care înfinge cuțitul în gâtul unei junci și a cărei ureche rămâne insensibilă la mugetul ei; cine poate sacrifica o căprioară și s-o audă cum bocește ca un copil; cine se poate hrăni cu o pasăre pe care chiar mâna sa a hrănit-o? Cine poate sta de-oparte văzând asemenea cruzime și omucideri! Și totuși cât de mulți sunt aceștia! Astfel, boul să are câmpul iar moartea să nu i se datoreze decât bătrâneții și ostenelii. Oaia să ne dea lâna sa pentru a ne proteja împotriva frigului boreal. Capra să-și umfle mamelele pentru ca mâna noastră să le stoarcă și să extragă laptele pentru hrană. Bagheta unsă cu clei să înceteze să mai înșele pasărea prea credulă. Nu mai închideți în aceeași încăpere cerbul timid, înfricoșat de penele cei sunt prezentate privirilor. Nu mai ascundeți cârligul sub momeala vicelană. Distrugeți animalele care vă amenință, însă mulțumiți-vă doar să le distrugeți. Să nu cumva să vă hrăniți cu ele și să nu aveți ca alimente decât cele ce convin omului. Mi se aduce la cunoștință că după ce a primit aceste învățături și multe altele, Numa s-a întors în patria sa, chemat pe tronul latinilor, a devenit domn al Imperiului. Inspirat de Nympha al cărei fericit soț el era, luminat de sfaturile Muzelor, a predat riturile sacre și a făcut ca un popor dârz și războinic să îndrăgească arta păcii.