Afecţiunile parodontului.

Etiopatogeneza, sistematizarea,

tabloul clinic al leziunilor

parodontului. Particularităţile

examenului clinic al pacienţilor cu

afecţiuni parodontale.

Planul lecţiei

1. Parodontul – date generale: noţiuni, structura, funcţiile.

2. Etiopatogeneza afecţiunilor parodontului –caracteristica generală.

2.1 Ocluzia dento-dentară, relaţiile de ocluzie, raporturile de ocluzie.

2.2 Stopurile ocluzale, caracteristica, tipurile de contacteocluzale.

2.3 Ocluzia traumatică, caracteristica generală.

3. Sistematizarea leziunilor parodontului.

4. Tabloul clinic al afecţiunilor parodontului caracteristica generală.

Parodontul este un complex de ţesuturi,

cu o origine genetică şi funcţională comună,

care înconjoară dintele şi asigură menţinerea

lui în structurile maxilare.

Elementele componente ale parodontului:

1. Cimentul radicular.

2. Periodontul.

3. Apofiza (osul) alveolară.

4. Mucoasa din zona apofizei alveolare (gingia).

Funcţiile parodontului:

1. De barieră.

2. Trofică.

3. Plastică.

4. De amortizare.

5. De fixare.

Factorii etiologici ale leziunilorparodontale:

I. Locali

1. Mecanici.

2. Chimici.

3. Toxici.

4. Fizici.

II. Generali

1. Dereglări endocrine.

2. Maladii ale sistemuluinervos.

3. Maladii ale sistemuluicardiovascular.

4. Maladii ale tractuluidegestiv.

Termenul “ocluzia” presupune realizarea unui

contact dento - dentar, la mişcarea de apropiere a

mandibulei faţă de maxilă şi provine de la latinescul

“ocluzio” – ce înseamnă a contacta, a închide.

Ocluzia reprezintă relaţiile de contact existente

între cele două arcade dentare.

Ocluzia este suma rapoartelor interarcadice în

contact static sau dinamic. (Burlui)

Ocluzia poate fi numai de două tipuri: statică şi

dinamică. (catedra de stomatologie ortopedică

USMF “N.Testemiţanu”)

Elementele morfologice care participă la realizarea stopului ocluzal:

1. Cuspizii

2. Crestele marginale

3. Fosele ocluzale.

4. Marginile incizale ale dinţilor frontali inferiori

5. Suprafaţa palatinală ale dinţilor frontali superiori

Relieful pozitiv şi

negativ al suprafeţei

ocluzale.a. creastă mediodistală b. creastă transversalăc. versant internd. versant externe. pantă medialăf. pantă distală

Importanţa funcţională a stopurilor ocluzale

1. Stabilesc una din poziţiile esenţiale ale mandibulei, poziţia de

intercuspidare maximă, care este cea mai stabilă poziţie a

mandibulei, crează condiţii optime pentru actul de deglutiţie care

încheie fiecare ciclu masticator.

2. Triturează alimentele.

3. Menţin dimensiunea verticală de ocluzie.

4. În dependenţă de morfologia lor, stopurile ocluzale pot avea un

caracter fiziologic, stimulator asupra sistemului stomatognat sau pot

fi traumatizante, nocive.

5. Determină mişcările de alunecare a mandibulei în poziţia de

intercuspidare maximă şi din ultima în poziţia de lateralitate

dreapta, stânga şi de propulsie.

Sistematizarea contactelor ocluzale

În baza criteriul topografic şi a importanţei

contactelor dento-dentare în dependenţă de posibilitatea

de distrugere a zonei receptoare a lui de procesul carios,

abraziunea patologică etc, Abjean şi Korbendeau clasifică

stopurile ocluzale în trei grupe.

Stopurile ocluzale din grupa I

Sunt realizate de cuspizii vestibulari ai

molarilor şi premolarilor mandibulari

şi zonele receptoare a molarilor şi

premolarilor superiori. Este important

faptul că majoritatea contactelor date

se stabilesc la nivelul nişelor mastica-

torii, care sunt afectate de procese

distructive în mai mică măsură, şi

numai cuspizii secunzi vestibulari

contactează cu fosa centrală a mola-

rului corespunzător de pe maxilă.

Stopurile ocluzale din grupa II

Sunt realizate de marginile

incizale a dinţilor frontali

mandibulari şi faţa palatinală a

dinţilor frontali de pe maxilă.

Ele joacă un rol dublu:

a) static – stabilizează

mandibula în sens sagital;

b) funcţional – ghidează

mandibula în mişcarea de

propulsie.

Stopurile ocluzale din grupa III

Sunt realizate de cuspizii palatinali

ai molarilor şi premolarilor superiori

şi zonele receptoare reprezentate

prin fosele ocluzale centrale şi

marginale ale molarilor şi

premolarilor de pe mandibulă şi mai

rar cu nişele masticatorii din

aceeaşi zonă. Contactele dento-

dentare date asigură stabilitatea

poziţiei realizate (spriginite) de

stopurile ocluzale din prima grupă.

Criteriile de funcţionalitate a stopului ocluzal:

1. Să transmită presiunile masticatorii în axul lung al

dintelui.

2. Să fie stabil, să asigure stabilitatea mandibulei în sens

sagital, transversal şi vertical.

3. Cu un effort minim să asigure un efect maxim.

4. Să asigure deplasarile mandibulei fără obstacole.

5. Să fie simultane.

Sistematizarea stopurilor ocluzale după criteriul funcţional

I. Stopuri funcţionale

cuspid – fosă ocluzală

psalidodont

labiodont

II. Stopuri nefuncţionale

vârf cuspid - vârf cuspid

vârf cuspid – versant fosă ocluzală

versant cuspid - versantfosă ocluzală

ocluzie adâncă

ocluzie de tip încrucişat

ocluzie de tip progenic

Criteriile funcţionale a contactului cuspid –fosă ocluzală

Este un contact tripodic (cuspizii au o formă mai mult sau mai puţin rotungită; sunt mai voluminoşi ca fosele ocluzale, contactând cu pereţii acestora).

Situarea contactelor pe pante oblice dă posibilitatea de a transmite forţele masticatorii axial, de a fracţiona forţele orizontale în două componente cu sens diametral opus, anihilându-le.

Este un contact stabil (stabilizează mandibula în sens sagital, transversal şi vertical).

Posibilitatea de a stabili la nivelul aceluiaş dinte trei zone de contact cu dinţii antagonişti: la nivelul cuspidului şi la nivelul foselor marginale.

Cu un efort minim se obţine un efect maxim. Facilitează deplasările mandibulei.

Ocluzia funcţională

Ocluzia dentară prezintă implicaţii morfologice, clinice şi funcţionale care determină starea de funcţionalitate a sistemul stomatognat şi joacă un rol primordial în patogeneza disfuncţiilor sistemului stomatognat.

Funcţionalitatea ocluziei (a contactelor dento-dentare) seapreciază în dependenţă de posibilitatea lor de a diminua forţele nocive asupra dinţilor şi a paradontului lor, asupra muşchilor şi ATM. Ocluzia trebuie să satisfacă parodontul, muşchii şi ATM, nu ideile medicului sau ale pacientului. Nu este nevoie de a standartiza morfologia ocluzală, nu se cere corectarea aspectelor morfologice, care nu se înscriu încanoanele clasice, cu atât mai mult că majoritatea dinţilor nu se înscriu într-un standart morfologic.

Ocluzia traumatică

este un sindrom disfuncţional, caracterizat prin solicitări nefiziologice ale unuia sau a mai multor dinţi, capabil să genereze lezări parodontale apreciabile clinic şi radiologic.

se caracterizează prin prezenţa unor contacte ocluzale premature la nivelul unui dinte sau a unui grup de dinţi, care conduc la suprasolicitarea dinţilor, fapt ce provoacă la rândul său leziuni a aparatului de fixare a dintelui.

Karoli şi Peter susţin că instalarea ocluziei tramatice presupune existenţa a două grupe de factori: direcţi şi indirecţi.

Stillman şi Box, în dependenţă de geneza contactelor premature, deosebesc ocluzie traumatică primară, secundară şi mixtă.

Ocluzia traumatică primară

se caracterizează prin suprasolicitarea dinţilor cu un parodont sănătos:

obturaţii şi lucrări protetice incorect concepute şi efectuate cu ridicarea dimensiunii verticale de ocluzie

realizarea unor contacte ocluzale de tip nefuncţional

anomalii dentomaxilare

parafuncţii musculare

obiceiuri vicioase

Ocluzia traumatică secundară

Suprasolicitarea dinţilor se datorează schimbărilor patologice din ţesuturile parodontale, din care cauză forţele ocluzale normale devin anormale şi conduc la traumatiza-rea parodontului.

Fenomenele patologice date determină repoziţiona-rea dinţilor, pierderea contactelor interdentare, dereglarea integrităţii arcadelor dentare.

Aceste schimbările morfologice conduc la recepţio-narea forţelor ocluzale izolat de către dinţi, arcadele den-tare nu mai prezintă un sistem unic, apar contacte ocluzale premature, care la rândul lor determină suprasolicitarea parodontului dinţilor restanţi.

Ocluzia traumatică mixtă

se caracterizată prin suprasolicitarea dinţilor cu un parodont alterat.

Mecanismele funcţionale ce stau la baza leziunilor ţesuturilor parodontale

forţele ocluzale dereglate (ca direcţie şi intensitate)

micşorarea forţelor de rezervă a ţesuturilor parodontului

combinarea ambelor mecanisme.

Clasificarea leziunilor parodontului(aprobată la plenara XVI a Asociaţiei medicilor

stomatologi din URSS, 1983)

I. Gingivite

Forme clinice: catarală, hipertrofică, ulceroasă.

Forme de manifestare: uşoară, medie, gravă.

Forme de evoluţie: acută, cronică, agravată.

Grad de extindere. Gingivită localizată şi generalizată.

II. Parodontita.

Forme clinice: localizată, generalizată.

Forme de manifestare: uşoară, medie, gravă.

Forme de evoluţie: acută, cronică, exacerbată, abces, remisie.

III. Parodontoza.

Forme clinice: generalizată.

Forme de manifestare: uşoară, medie, gravă.

Forme de evoluţie: cronică, remisiune.

IV. Bolile ideopatice cu distrucţia progresivă a ţesuturilor parodontului.

(sindromul Papillon-Lefevre, histocitoza X, acatalazie,neutropenia, gama-globulinemia etc)

V. Parodontoma. Tumefacţii şi afecţiuni tumefiante.

(epulis, fibromatoza etc.)