ORNITORINCUL

Ornitorincul este un mamifer, reprezentant al familiei Ornithorhynchidae a ordinului Monotremata, în a cărui alcătuire anatomică găsim o neobișnuită îmbinare de caractere, moștenite de la strămoșii reptilieni, altele amintind de păsări. Pot trăi 15-20 ani.

Ornitorincul are o lungime de 65 cm și o masă de aproximativ 2-3 kg, în funcție de sex. Are o blană cafenie (deasă și moale, însă perii sunt mai lânoși pe abdomen și mai duri pe spate), formată din două straturi, care îl ajută să mențină o temperatură constantă a corpului. Coada este turtită dorso-ventral, iar capul prezintă prelungirea cunoscută sub numele de „cioc de rață”. Ciocul ornitorincului este flexibil, lat de aproximativ 10-15 cm. Acesta are peste 700 000 de receptori tactili și electrici, care îl ajută la orientare în apă în timpul scufundărilor. Ornitorincul nu are ureche externă, însă are un auz foarte fin. Prezintă niște pliuri tegumentare care îi protejează ochii și urechile în apă. Detectează prada cu botul lui sensibil. De asemenea are o acuitate vizuală foarte ridicată. Masculii se apără cu spinii otrăvitori de pe picioarele posterioare. Modul său de nutriție este omnivor, scormonind mâlul sau nisipul de pe fundul apei cu „ciocul” în căutarea crustaceelor, viermilor, a insectelor și plantelor acvatice. Se deplasează cu ușurință în apă, folosind membrele anterioare pentru înaintare, cele posterioare pentru echilibrare, iar coada drept cârmă. Înoată la suprafață, stând pe jumătate

scufundat sau plonjând spre fund în căutarea hranei, în acest ultim caz ochii și urechile se închid, folosind pentru orientare doar „ciocul”.

Reproducerea are loc după o scurtă perioadă de hibernare, în lunile septembrie-noiembrie. După împerechere, partenerii se mai joacă un timp împreună, apoi se despart, masculul revenind la viața solitară din vizuină. Când ouăle trebuie depuse, femela sapă o groapă de 60-90 cm adâncime. Se începe cu o galerie în pantă, cu o lungime între 6 și 12 m. Materialele necesare construirii cuibului sunt transportate de femelă pe burtă cu ajutorul cozii. Ea blochează calea de acces cu unul sau mai multe „dopuri” de pământ, groase de 15-20 cm, pe care le bătătorește cu coada. În această izolare are loc depunerea a 2-3 ouă, cu diametrul de 1,5 cm. Incubația durează 7-10 zile, femela păstrând ouăle lângă abdomenul ei. Ieșirea puilor din ouă este asigurată de un „dinte” aflat la vârful botului, care apoi dispare. Prezența acestui „dinte” este tot un caracter arhaic, nefiind prezent la nici un alt mamifer. La naștere puii nu măsoară mai mult de 13 mm lungime, sunt orbi timp de 11 săptămâni și se hrănesc prin lingerea laptelui de pe abdomenul mamei.

Nu este întâlnit pe tot cuprinsul Australiei, ci numai în Queensland, Noua Galie de Sud, Victoria și în câteva zone din sudului continentului. Este prezent și în Tasmania în număr destul de mare. Astăzi este cunoscută o singură specie de ornitorinc, cea descrisă de către zoologii englezi Shaw și Nodder, Ornithorhynchus anatinus. S-a constatat, în timp, existența a patru subspecii care se deosebeau de specia tip (Ornithorhynchus anatinus anatinus) din Noua Galie de Sud și Victoria prin dimensiuni și locul unde trăiesc, dintre care: Ornithorhynchus anatinus triton în bazinele fluviilor Darling și Murray; Ornithorynchus anatinus phoxinus la altitudini mai ridicate.

Înainte de sosirea coloniștilor europeni, acesta nu avea decât puțini dușmani naturali, iar supraviețuirea sa nu era în pericol. Însă acest lucru s-a schimbat după 1788 și 1851, când descoperirea aurului a sporit considerabil imigrația. Vânat intens pentru blana sa, ornitorincul a avut de suferit și datorită înmulțirii necontrolate a iepurilor, care le distrugeau cuiburile prin săparea galeriilor proprii. Abia după cel de-al doilea război mondial zoologii australieni au sesizat interesul imens pe care-l prezintă fauna lor. Astăzi, prinderea și exportul unui ornitorinc sunt interzise.

În România, la Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa” din București, a doua sală a mamiferelor, de la parter, poate fi admirat un exemplar de ornitorinc, obținut cu mulți ani în urmă de către directorul eponim al instituției.