Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca

Facultatea de Studii Europene

Specializarea Relaţii Internaţionale, anul I

ORGANIZAŢII INTERNAŢIONALE

- suport de seminar –

asist.univ.drd. Marcela Domuţa

2009

1

Tematică :

1. Consideraţii generale asupra organizaţiilor internaţionale

2. Consiliul Europei

3. Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO)

4. Organizația pentru Securitate și Cooperare ȋn Europa (OSCE)

5. Organizaţia Cooperării Economice la Marea Neagră (OCEMN)

6. Procesul de Cooperare Dunăreană

7. Acordul de Liber Schimb Central-European (CEFTA)

8. Iniţiativa de Cooperare în Sud-Estul Europei (Southeast

European Cooperative Initiative - SECI)

9. Procesul de Cooperare în Europa de Sud-Est (SEECP

10. Iniţiativa Central Europeană (ICE)

11. Consiliul Cooperării Regionale (Regional Cooperation Council -

RCC)

2

1. Consideraţii generale asupra organizaţiilor internaţionale

1.1. Scurt istoric. Organizaţiile internaţionale actuale reprezintă rezultatul unui lung

proces de dezvoltare, care a început o dată cu constituirea societăţii moderne, în secolul

XIX. Momentul formării primelor organizaţii internaţionale a coincis cu cel al apariţiei

acestei noţiuni în interiorul societăţilor industriale, la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Aceste cadre de desfăşurare a relaţiilor umane au încercat să răspundă noilor necesităţi

ale societăţii moderne, determinate de expansiunea economică, multiplicarea şi

diversificarea schimburilor şi a cooperării. Cooperarea interstatală s-a manifestat la

început în plan bilateral ca apoi să se extindă în plan multilateral, în domenii precise şi

limitate, ca mai târziu să cuprindă întreg ansamblul domeniilor internaţionale, care, la

rândul lor, s-au diversificat..

Iniţial, cadrul de întrunire a statelor l-au reprezentat conferinţele şi congresele periodice,

fără o structură organizatorică clar delimitată. Treptat aceste cadre de reuniune s-au

instituţionalizat în forme permanente de cooperare interstatală, prezentând o structură de

organizare identică cu cea a organizaţiilor actuale.

1.2. Delimitări conceptuale.

Organizaţiile internaţionale reprezintă un ansamblu structurat de participanţi, constituit

pe baza unui acord, având o funcţionare continuă în vederea atingerii unor obiective

comune, prin coordonarea resurselor şi acţiunilor. Din definiţia dată se pot deduce

elementele principale ale unei organizaţii:

a. In primul rând, organizaţia este un cadru organizat ce reuneşte mai mulţi

participanţi, care pot fi state (în cazul organizaţiilor guvernamentale), asociaţii

private sau particulare (în cazul organizaţiilor neguvernamentale de tipul Amnesty

International, de exemplu)

b. In al doilea rând, organizaţia rezultă dintr-un act de voinţă al participanţilor,

manifestat într-un acord care îmbracă forma actului constitutiv, care poartă

diferite denumiri - Statut, Pact, Cartă, Convenţie etc .

3

c. Organizaţia reprezintă un mecanism de coordonare a resurselor şi acţiunilor în

vederea atingerii unor obiective.

d. Organizaţia are o materialitate distinctă de cea a membrilor care o compun: un

sediu permanent, o structură organizatorică şi o autonomie funcţională proprie.

Organizaţiile guvernamentale sunt asociaţii de state, constituite printr-un tratat,

dotate cu un statut şi organe proprii, având o personalitate juridică distinctă de cea a

statelor care le compun. Există şi un drept al organizaţiilor internaţionale format

din normele cuprinse în actele lor constitutive, din cele cuprinse în tratatele încheiate

de statele membre, din normele proprii incluse în rezoluţiile emise de organele

organizaţiei şi din norme cutumiare .

Caracteristicile organizaţiilor internaţionale:

a. sunt fondate de către state şi funcţionează prin voinţa acestora. Organizaţiile

internaţionale sunt subiecte de drept internaţional, aceasta însemnând că au o

personalitate juridică ( internă şi internaţională) distinctă de cea a statelor

membre. Statele sunt considerate subiecte primare de drept internaţional, cu

capacitate deplină, în timp ce organizaţiile internaţionale sunt subiecte derivate,

întrucât sunt create de către state iar capacitatea lor este limitată prin actul

constitutiv, la obiectul şi scopul pentru care au fost înfiinţate.

b. actul constitutiv al organizaţiei trebuie să reflecte acordul de voinţă al statelor

membre fondatoare. De regulă, acest acord îmbracă forma unui tratat care în

majoritatea cazurilor este un tratat multilateral. Tratatul de constituire conţine

angajamente mutuale şi impune statelor o anumită cooperare în cadrul

organizaţiei şi cu organizaţia însăşi. Prin tratatele constitutive se creează drepturi

şi obligaţii reciproce, opozabile tuturor membrilor.

c. asocierea statelor în organizaţii internaţionale presupune urmărirea unor obiective

şi scopuri comune.

d. organizaţia internaţională trebuie să aibă o structură instituţională proprie. Ea

trebuie să dispună de un număr de organe, cu funcţionare periodică sau

4

permanentă, prin intermediul cărora să îşi poată desfăşura activitatea, conform

statutului.

e. asocierea dintre statele membre trebuie să se stabilească şi să se desfăşoare în

baza normelor de drept internaţional.

Structura organizaţiilor internaţionale

Schema clasică a sistemului de organe al acestor organizaţii cuprinde:

a) – Un organ plenar sau o adunare plenară, ca organ suprem al organizaţiei, în care

sunt reprezentate toate statele membre, prin delegaţi ai parlamentelor naţionale.

b) – Un organ cu compunere restrânsă, ca entitate executivă, format din reprezentanţi

ai guvernelor naţionale.

c) – Un secretariat având sarcini executorii şi administrative.

Actul constitutiv al unei organizaţii reprezintă un tratat multilateral la elaborarea

căruia participă toate statele fondatoare ale organizaţiei. Regimul său juridic este

supus regulilor prevăzute în Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor (1969),

Convenţia privind dreptul tratatelor încheiate între state şi organizaţii internaţionale

sau între organizaţii internaţionale (1986). Orice tratat şi, implicit, orice act

constitutiv al unei organizaţii conţine o structură tripartită:

a. Preambul – este partea introductivă a tratatului, în care sunt menţionate statele

părţi la tratat, considerentele pentru care a fost încheiat tratatul, principiile de bază

ale organizaţiei, scopul pentru care a fost înfiinţată.

b. Dispozitivul – reprezintă conţinutul efectiv al tratatului, redactat pe articole, ce

conţin obiectivele concrete ale organizaţiei şi mijloacele prin care acestea se vor

realiza, angajamentele asumate de statele membre, structura organizatorică,

atribuţiile organelor principale, modul lor de funcţionare, procesul decizional,

modalităţi de soluţionare a diferendelor, posibilitatea aplicării de sancţiuni în

5

cazul nerespectării angajamentelor, organismele abilitate să controleze aplicarea

tratatului.

c. Clauze finale, în care se prevăd data sau modalităţile de intrare în vigoare a

tratatului, posibilitatea de aderare a altor state la tratat, posibilitatea de denunţare a

tratatului şi de ieşire din organizaţie, aplicarea geografică a tratatului, data, locul

semnării tratatului, limbile în care a fost adoptat etc..

d. Semnăturile…

1.3 Tipologie. In decursul evoluţiei lor istorice, se pot delimita trei generaţii de

organizaţii internaţionale, după cum urmează:

a. Prima generaţie (sec.XIX) include formele incipiente de organizaţii apărute în

contextul expansiunii unor sectoare ale vieţii economice, al progresului ştiinţific

şi tehnic, şi al dezvoltării comerţului şi telecomunicaţiilor, ce au determinat

impulsionarea şi diversificarea cooperării dintre state în cadrul relaţiilor

internaţionale. Exemple: Uniunea Telegrafiei Internaţionale (1865), Uniunea

Internaţională a Poştelor (1878) - devenite ulterior instituţii specializate ale

O.N.U.- , sau comisiile create de către state pentru a reglementa un regim

internaţional pentru folosirea fluviilor (de exemplu, Comisia pentru navigaţia pe

Rin -1815 – sau pe Dunăre - 1856).

b. A doua generaţie de organizaţii internaţionale este reprezentată de cele create în

perioada interbelică : Societatea Naţiunilor, Organizaţia Internaţională a Muncii.

Societatea Naţiunilor a fost prima organizaţie cu caracter general şi permanent.

Instituită în anul 1919, prin Pactul adoptat la Conferinţa de pace de la Versailles,

ea a avut ca scop promovarea cooperării, realizarea păcii şi securităţii prin

rezolvarea pe cale paşnică a diferendelor, reducerea armamentelor, dezvoltarea

unor relaţii juste între naţiuni, respectarea dreptului internaţional, menţinerea

justiţiei. Contradicţiile din perioada premergătoare celui de–al doilea război

mondial, aplicarea discreţionară a regimului internaţional stabilit, în defavoarea

statelor mici, au dus la încetarea activităţii organizaţiei, desfiinţată expres în anul

1946. In aceeaşi epocă au fost create Organizaţia Internaţională a Muncii,

6

Comisia Internaţională de Navigaţie Aeriană (devenite ulterior instituţii

specializate ale O.N.U.).

c. A treia generaţie de organizaţii s-a instituit după cel de–al doilea război mondial o

dată cu crearea Organizaţiei Naţiunilor Unite, prin Carta adoptată în anul 1945, la

San Francisco. In anii următori apar noi organizaţii, la nivel universal sau

regional, cu activităţi şi funcţii diverse: alte instituţii specializate ale ONU,

Uniunea Europei Occidentale, Consiliul Europei, iar mai târziu, Organizaţia

Statelor Americane, Organizaţia Unităţii Africane etc

O tipologie a organizaţiilor internaţionale este dificil de stabilit datorită numărului

mare şi a varietăţii acestora. In funcţie de câteva criterii mai importante, distingem

mai multe tipuri de organizaţii, după cum urmează:

a. După compoziţia lor : organizaţii universale - deschise aderării tuturor statelor

comunităţii internaţionale: exemple, O.N.U. şi instituţiile sale specializate şi

organizaţii regionale – în care participarea statelor e limitată la state dintr-un

anumit spaţiu geografic: Consiliul Europei, Organizaţia Statelor Americane,

Organizaţia Unităţii Africane, Liga Arabă etc.

b. După calitatea membrilor lor: organizaţii guvernamentale, în care calitatea de

membru este deţinută de către state şi organizaţii neguvernamentale, formate

din persoane fizice, grupuri de particulari, asociaţii naţionale iar statutul

organizaţiei e determinat de dreptul naţional al statului unde îşi au sediul.

c. După specificul raporturilor dintre state, în cadrul organizaţiei/instituţiei, se

disting: organizaţii de cooperare interguvernamentală (forma de cooperare

clasică), în care statele relaţionează de pe poziţii de egalitate, păstrând integritatea

suveranităţii lor naţionale (O.N.U., Consiliul Europei, O.S.C.E. etc ) sau de

integrare, în care statele renunţă la o parte din competenţele suveranităţii lor în

favoarea instituţiilor comune, dotate cu puteri proprii şi ale căror decizii au

aplicare directă şi imediată în ordinea internă a statelor membre ( instituţiile

Uniunii Europene)

7

d. După întinderea activităţii lor: organizaţii generale, cu competenţă nespecializată

(ex. Consiliul Europei etc), şi organizaţii sectoriale, cu vocaţia de a facilita

cooperarea într-un sector tehnic particular (ex. instituţiile specializate ale O.N.U.)

e. După natura obiectului lor de activitate: organizaţii politice (ex. Consiliul

Europei), organizaţii economico-financiare şi politice (instituţiile Uniunii

Europene), organizaţii de securitate, cooperare, apărare( N.A.T.O, U.E.O.,

O.S.C.E.)., organizaţii ştiinţifice, tehnice (instituţii specializate ale ONU) etc

Bibliografie :

1. Miga_Beşteliu, Raluca – Organizaţii internationale interguvernamantale, Ed.

C.H.Beck, Bucureşti, 2006

2. Consiliul Europei

2.1. Istoric. In contextul internaţional de după cel de al doilea război mondial ideea

unificării europene – exprimată, de altfel, în numeroase proiecte anterioare – cunoaşte o

nouă amploare. Va trebui luată, însă, în considerare configuraţia mondială din acea

perioadă, dominată de cele două mari puteri – S.U.A. şi U.R.S.S. Procesul de

instituţionalizare a relaţiilor dintre statele europene a avut ca punct de plecare discursul

lui Churchill din 1946, ţinut la Zurich, în care acesta propunea un proiect de creare a

„Statelor Unite ale Europei”. Un prim pas în materializarea acestui proiect urma să fie

realizat prin reconcilierea franco-germană, un conflict tradiţional în inima Europei. Dar

ideea unei alianţe occidentale a trezit suspiciunea Rusiei staliniste care s-a angajat în

scurt timp în ceea ce s a numit „războiul rece”. Pe acest fond s-au conturat în Est instituţii

de legitimare a puterii comuniste, urmărind să asigure dominarea sovietică asupra

Europei orientale, iar în Vest, instituţii europene în asociere cu S.U.A, pe de o parte şi

instituţii autonome europene, pe de altă parte.

Contextul politic internaţional a adus astfel în prim plan, ideea realizării unei “Europe

Unite”, construită pe fundamentul unui sistem articulat de valori comune statelor

europene care au optat pentru o democraţie de tip liberal. O serie de mişcări ideologice şi

8

politice s–au declanşat în Europa, susţinând adoptarea unei formule pan-europene, în

spiritul ideilor promovate de Churchill.

La iniţiativa Comitetului Internaţional de Coordonare a Mişcărilor pentru Unitate

Europeană, în mai 1948 s-a organizat, la Haga, un Congres al statelor europene.

Dezbaterile purtate la acest Congres au urmărit concilierea unor concepte divergente, în

privinţa realizării, fie a unei Europe supranaţionale - idee susţinută de Franţa, - fie a unei

structuri organizaţionale de cooperare, care să respecte suveranitatea naţională a statelor

membre, în tradiţia O.N.U. (Anglia).

Rezoluţiile adoptate la finalul reuniunii vizau convocarea unei Adunări Parlamentare,

în care să fie reprezentate naţiunile continentului, elaborarea unei “Carte a Drepturilor

Omului” şi instituirea unei ”Curţi de Justiţie”, menită să asigure respectarea de către state

a drepturilor înscrise în Cartă. Aceste instituţii urmau să devină operante în cadrul

organizaţional care, un an mai târziu, va fi Consiliul Europei.

La câteva luni după Congresul de la Haga s-au concretizat o parte din aspiraţiile

europene, prin crearea a două organizaţii:

- Uniunea Europei Occidentale (UEO) – o alianţă militară ce grupa cele

cinci state semnatare ale Tratatului de la Bruxelles din 17 martie 1948:

Belgia, Franţa, Luxemburg, Olanda şi Anglia;

- Organizaţia Europeană de Cooperare Economică (OECE) – menită să

asigure aplicarea Planului Marshall, prin asocierea a 16 state semnatare ale

Convenţiei de la Paris din 16 aprilie 1948.

Aceste demersuri au părut însă insuficiente în raport cu obiectivele afirmate în cadrul

Congresului, iar escaladarea tensiunilor Est-Vest, riscul sporit al ameninţării sovietice au

determinat statele Europei occidentale să acţioneze în sensul realizării unei legături mai

strânse între ele. Iniţiativa înfiinţării Consiliului Europei a aparţinut statelor membre ale

Uniunii Europei Occidentale, negocierile purtate în cadrul acesteia conducând la

adoptarea Statutului, la 5 mai 1949. Sediul organizaţiei s-a stabilit la Strasbourg.

2.2. Scop şi obiective. Consiliul Europei a fost proiectat, ca organizaţie

interguvernamentală de cooperare politică şi economică, în care statele au acceptat să

pună în comun anumite drepturi suverane. Este de remarcat aprecierea unor autori care

9

considerau la acea dată Consiliul Europei drept “singura organizaţie în care toate ţările

europene ataşate unor idealuri democratice pot să se regăsească pentru a examina orice

chestiune europeană”1.

Actul constitutiv al Consiliului Europei, prevedea ca scop al organizaţiei “realizarea

unei uniuni mai strânse între statele europene membre pentru a salvgarda şi promova

idealurile şi principiile care constituie patrimoniul lor comun şi a favoriza progresul lor

economic şi social “(art.1). Valorile ce constituie “patrimoniul comun” al statelor

membre sunt cele enunţate în preambulul Statutului, respectiv principiul “libertăţii

individuale”, cel al “libertăţii politice” şi cel al “preeminenţei dreptului”, valori

considerate a fi temeiul oricărei democraţii autentice. În Statut se stipulează, printre

modalităţile de înfăptuire a scopului propus, “salvgardarea şi dezvoltarea drepturilor

omului şi a libertăţilor sale fundamentale”.

Organizaţia şi-a propus ca obiective principale: apărarea drepturilor omului şi a

democraţiei pluraliste, favorizarea recunoaşterii şi a valorificării identităţii culturale

europene şi identificarea soluţiilor pentru rezolvarea diverselor probleme ale societăţii, cu

excepţia celor referitoare la apărare.

După căderea Cortinei de Fier, Consiliul Europei şi-a extins sfera obiectivelor către

ţările central şi est-europene, în sensul dezvoltării unui parteneriat politic cu noile

democraţii care se conturau în această zonă. Una din priorităţile organizaţiei a devenit

sprijinirea statelor Europei centrale şi orientale în realizarea reformelor lor politice,

legislative şi constituţionale, în principal, în domeniul drepturilor omului. Schimbarea

configuraţiei Consiliului Europei după 1989, prin cooptarea unui număr tot mai mare de

state conferă în prezent organizaţiei un caracter paneuropean.

Mijloacele juridice şi politice de care dispune Consiliul Europei, au determinat ONU

să acorde un rol esenţial organizaţiei în asigurarea securităţii democratice şi a menţinerii

păcii pe continentul european, în special în domeniile în care organizaţia are o activitate

meritorie: preeminenţa dreptului, respectarea drepturilor omului şi asigurarea democraţiei

parlamentare. Ineficienţa ONU în realizarea unor operaţiuni de menţinere a păcii au

impus ca factor de eficientizare antrenarea organizaţiilor regionale în acţiuni de

1 Burban, J.-L., Le Conseil de l’Europe, după Reuter, P.U.F., Paris,1993 pag.7

10

menţinere a securităţii în anumite zone2. Sistemul jurisdicţional de protecţie a drepturilor

omului instituit în cadrul Consiliului Europei poate fi considerat un mijloc eficace de

prevenire a conflictelor în această zonă.

2.3. Calitatea de membru al organizaţiei. Consiliul Europei reuneşte în prezent 47 de

state, a primit candidatura unui nou stat – Belarus – şi a acordat statutul de observator

altor 5 state: Vatican, S.U.A, Canada, Japonia şi Mexic. Statele invitate să devină

membre dobândesc această calitate din momentul depunerii instrumentului de aderare la

Statutul organizaţiei.

Statutul Consiliului Europei nu numai că situează respectarea drepturilor şi

libertăţilor omului printre obiectivele organizaţiei, dar o şi consacră ca principiu de bază

al acesteia şi ca o condiţie prealabilă şi necesară pentru a deveni membru al

organizaţiei.

Astfel, în art.3 al Statutului, se precizează că “fiecare membru al Consiliului Europei

trebuie să accepte principiile statului de drept şi principiul în virtutea căruia fiecare

persoană aflată sub jurisdicţia sa trebuie să se bucure de drepturile şi libertăţile

fundamentale ale omului”. Această reglementare obligă statele membre să asigure

respectarea drepturilor şi libertăţilor nu numai în favoarea propriilor cetăţeni, ci şi în

favoarea tuturor persoanelor – străini, apatrizi, refugiaţi, etc. – asupra cărora statul îşi

exercită, la un moment dat autoritatea, prin intermediul organelor sale publice.

Admiterea unui stat ca membru al Consiliului Europei este determinată, potrivit art.4

al Statutului, de îndeplinirea de către statele candidate a condiţiilor enunţate mai sus.

Organul decizional şi politic al organizaţiei - Comitetul de Miniştri - urmează să

aprecieze dacă un stat întruneşte condiţiile cerute pentru a putea deveni membru,

confirmând sau infirmând calitatea acestuia de stat democratic. Procedura statutară de

admitere a suferit în timp unele modificări, în prezent fiind consultată în acest sens şi

Adunarea Parlamentară – organul deliberativ al organizaţiei - care a adăugat condiţiilor

de aderare la organizaţie şi cerinţa ratificării de către state a Convenţiei Europene a

Drepturilor Omului.

2 vezi acţiunile Consiliului Europei în Kosovo pentru aplicarea res.1244 a Consiliului de Securitate a ONU(Raportul Comisiei ONU pentru probleme politice din 2.06.1999)

11

In cazul în care un stat membru “a încălcat în mod grav” drepturile omului şi

principiile democratice ale statului de drept, Statutul prevede posibilitatea sancţionării

acestuia de către Comitetul de Miniştri. In baza art. 8, statului îi pot fi suspendate

drepturile de reprezentare în cadrul Adunării Parlamentare, iar Comitetul de Miniştri îi

poate cere să se retragă din organizaţie. Refuzul statului de a da curs cererii formulate

poate determina excluderea sa din Consiliul Europei .

2.4. Structura organizatorică. Atribuţiile organelor principale. Procesul decizional.

Organele principale:

a. Adunarea Parlamentară

b. Comitetul de Miniştri

c. Secretariatul General

Organ consultativ:

d. Congresul autorităţilor regionale şi locale

Conform Statutului, scopul Consiliului Europei se realizează cu suportul organelor

proprii, prin examinarea problemelor de interes comun, prin încheierea de acorduri şi

convenţii şi adoptarea unei acţiuni comune în domeniul economic, social, cultural,

ştiinţific, juridic sau administrativ şi prin salvgardarea şi dezvoltarea drepturilor omului

şi a libertăţilor fundamentale. Mijloacele de acţiune disponibile în cadrul organizaţiei se

înscriu în cadrul cooperării tradiţionale între state şi se concretizează în încheierea de

acorduri sau tratate şi în adoptarea unor rezoluţii sau recomandări ale organelor statutare,

fără aplicare directă în ordinea internă a statelor membre.

Corpul consultativ al Consiliului Europei – Adunarea Parlamentară – reprezintă un

adevărat forum european în cadrul căruia statele, prin reprezentanţii parlamentelor

naţionale, pot să pună în discuţie probleme ce ţin de construcţia europeană, exceptând

cele referitoare la apărare. Cei 318 membri şi cei 318 supleanţi ai lor sunt aleşi de

parlamentele naţionale. Fiecare ţară dispune de la 2 până la 18 reprezentanţi, în funcţie de

mărimea populaţiei ei. Adunarea numără cinci grupuri politice: Grupul socialist, Grupul

partidului popular european, Grupul democraţilor europeni, Alianţa democraţilor şi

liberalilor pentru Europa şi Grupul pentru stânga europeană unită.

12

Sistemul de vot în cadrul Adunării este cel al majorităţii simple sau calificate, în

funcţie de problema adusă în discuţie. Adunarea Parlamentară adoptă rezoluţii şi

recomandări destinate acţiunii Comitetului de Miniştri sau adresate direct statelor.

Organul deliberativ al organizaţiei este cel care recomandă, printr-un aviz, admiterea unui

stat ca membru, urmată de decizia Comitetului de Miniştri. În exercitarea acestei atribuţii,

raportorii Adunării Parlamentare adresează recomandări statelor candidate în legătură cu

ordinea legală şi cu situaţia drepturilor omului la nivel naţional. După admiterea în

organizaţie a statului, Adunarea Parlamentară continuă monitorizarea respectării

angajamentelor asumate de acesta în baza Statutului, a Convenţiei Europene a Drepturilor

Omului sau a altor convenţii ratificate. În acest demers, Comisia asupra problemelor

juridice şi a drepturilor omului şi Comisia pe probleme politice, deţin prerogative

specifice.

Din anul 1997, funcţionează o Comisie permanentă de supraveghere, menită să asiste

ţările din spaţiul est-european admise ca membre în organizaţie, în tranziţia lor spre un

regim democratic. Sunt prevăzute şi modalităţi de sancţionare a statelor aflate sub

supraveghere în cazul în care acestea încalcă obligaţiile asumate. Sancţiunile pot să

îmbrace forma unei recomandări sau rezoluţii de condamnare a statului3, sau pot consta

în refuzul de a ratifica puterile unei delegaţii parlamentare sau în anularea puterilor

ratificate. În cazuri de încălcare gravă a obligaţiilor statale, Adunarea Parlamentară poate

să solicite Comitetului de Miniştri angajarea acţiunilor prevăzute de art.8, 9 din Statut -

excluderea statului din organizaţie.

Recomandările Adunării Parlamentare determină acţiunea organului decizional al

Consiliului Europei - Comitetul de Miniştri. Acestuia îi revine misiunea de a examina

problemele politice majore legate de unificarea Europei şi de a adopta programe de

acţiune comună în cadrul cooperării interstatale. Iniţiativele de proiecte se concretizează

la nivelul organului interguvernamental în convenţii şi acorduri, cele mai multe dintre

acestea în domeniul drepturilor omului. Comitetul de Miniştri îndeplineşte o serie de

atribuţii legate de controlul aplicării tratatelor.

Configurarea unor noi obiective ale Consiliului Europei – consolidarea securităţii

democratice în statele membre, contribuţia la menţinerea păcii în zonă prin mijloace

3 vezi Res 1240 (2001) privind situaţia drepturilor omului în Cecenia,

13

proprii – conferă organizaţiei un rol de pilon esenţial al O.N.U. pe continentul european.

În acest context a fost adoptată Declaraţia Comitetului de Miniştri asupra respectării

angajamentelor statelor membre (1994) prin care s-a instituit un sistem eficient de

monitorizare a situaţiei drepturilor omului la nivel naţional. Sistemul are la bază câteva

posibile proceduri de monitorizare:

- O primă procedură constă în analiza unor situaţii care ridică probleme pe terenul

respectării drepturilor omului, a valorilor statului de drept, deferite Comitetului de

Miniştri de către statele membre, de Secretarul General al organizaţiei sau de Adunarea

Parlamentară, printr-o recomandare. ( a fost folosită în Cecenia). Dacă o anumită situaţie

reclamă o acţiune specifică, Comitetul de Miniştri poate să recurgă la soluţii alternative:

să mandateze Secretarul general al organizaţiei să ia contact cu autorităţile statului vizat

pentru a culege informaţii necesare pentru o eventuală consiliere, să adreseze el însuşi o

recomandare statului, să comunice situaţia Adunării Parlamentare sau să ia decizii cu

privire la acel stat, în baza puterilor conferite de Statut.

- Procedura de supraveghere implică şi o monitorizare tematică, pe domenii precise ale

drepturilor omului : libertatea de expresie şi informare; funcţionarea şi protejarea

instituţiilor democratice; funcţionarea sistemului judiciar; democraţie locală; pedeapsa

capitală, poliţie şi securitate; efectivitatea căilor de recurs jurisdicţionale şi

nediscriminare. Eficienţa sa constă în faptul că autorităţile naţionale sunt antrenate într-un

dialog cu organele Consiliului Europei, pentru a conlucra cu acestea din urmă - prin

comentarii scrise şi dezbateri - la ajustarea unor programe de cooperare

interguvernamentală, identificarea situaţilor deficitare şi găsirea unor soluţii pentru

remedierea lor . Procedura îmbină etape confidenţiale (comentariile şi uneori dezbaterile)

cu etape publice ( publicarea deciziilor finale).

Secretariatul General . In 2004, Adunarea Parlamentară a ales în funcţia de

Secretar General al Consiliului Europei pe Terry Davis (Marea Britanie) pentru o durată

de cinci ani. Lui îi revine responsabilitatea orientării strategice a programului de

activitate şi bugetului Consiliului şi a supravegherii managementului de zi cu zi al

organizaţiei şi al Secretariatului.

14

Congresul autorităţilor locale şi regionale. Atribuţii:

Este un organ consultativ al Consiliului Europei; funcţionează din 1994

Elaborează periodic rapoarte de ţară privind situaţia democraţiei locale în

toate statele membre;

Monitorizează aplicarea principiilor Cartei europene a autonomiei locale;

Sprijină noile state membre ale organizaţiei în îndeplinirea sarcinilor

practice necesare realizării unei autonomii locale si regionale efective.

Încurajează crearea de euroregiuni

Asigură observarea alegerilor locale şi regionale

2.5 Direcţii de activitate ale organizaţiei

2.5.1.Domeniul drepturilor omului

a. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (1950)

Aria activităţilor Consiliului Europei este foarte vastă, dar realizările cele mai

semnificative se înregistrează în domeniul drepturilor omului. Documentul de

referinţă al organizaţiei rămâne Convenţia Europeană a Drepturilor Omului(1950),

un tratat multilateral prin care statele membre au urmărit să asigure o garanţie

colectivă a drepturilor civile şi politice, în favoarea tuturor persoanelor

(cetăţeni,străini, apatrizi, refugiaţi etc) aflate sub jurisdicţia statelor.

b. Curtea Europeană a Drepturilor Omului

Curtea a fost instituită prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi reprezintă

mecanismul jurisdicţional prin care se asigură protejarea şi garantarea drepturilor

recunoscute în tratat. Curtea este competentă să soluţioneze plângeri provenind de la

persoane fizice, grupuri de particulari, organizaţii neguvernamentale şi de la statele

membre ale organizaţiei, cu privire la situaţii de încălcare a drepturilor omului. Pentru

a putea accesa această instanţă internaţională este necesar ca autorii plângerilor

individuale sau statele să fi epuizat în prealabil remediile oferite de dreptul naţional.

Deciziile obligatorii ale Curţii sunt aduse la îndeplinire cu sprijinul Comitetului de

Miniştri care monitorizează executarea acestora. Plângerile pot avea ca obiect cazuri

15

de încălcare a dreptului la viată, la libertate şi siguranţă, a dreptului la un proces

echitabil, a libertăţii de expresie, a dreptului de proprietate, sau respectarea dreptului

la viaţă privată şi de familie etc

c. Comisarul pentru drepturile omului

Ideea instituirii în cadrul Consiliului Europei a unui Comisar pentru drepturile

omului a fost aprobată cu ocazia Conferinţei la nivel înalt de la Strasbourg 1997.4 El

este ales de către Adunarea Parlamentară dintre candidaţii propuşi de state cu

experienţă în domeniul drepturilor omului. Scopul acestei instituţii independente este

de a promova conceptul drepturilor omului şi de a asigura respectarea efectivă a

drepturilor de către statele membre ale organizaţiei. Este o instituţie nonjudiciară,

care nu poate sesiza organisme internaţionale sau naţionale la cererea unor particulari,

dar poate adopta concluzii sau lua măsuri de ordin general bazate pe plângeri

individuale. De asemenea, poate primi informaţii sau sesizări din partea parlamentelor

naţionale, a avocatului poporului, a indivizilor sau ONG –urilor.

d. Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau

tratamentelor inumane şi degradante (1987)

Prin adoptarea acestui tratat statele membre ale Consiliului Europei au urmărit

să preîntâmpine comiterea pe teritoriul lor a unor asemenea acte. Un comitet compus din

experţi independenţi este mandatat să efectueze vizite periodice în locurile de detenţie de

pe teritoriul statelor - părţi la Convenţie pentru a observa modul în care sunt tratate

persoanele private de libertate, condiţiile în locurile de detenţie, urmărind prin aceste

măsuri să întărească protecţia deţinuţilor împotriva torturii, tratamentelor şi pedepselor

inumane sau degradante.

e. Carta Socială Europeană (1961)

Pentru a asigura protecţia drepturilor economice şi sociale ale individului,

Consiliul Europei a adoptat Carta Socială Europeană, primul tratat internaţional care

prevede “dreptul la protecţie împotriva sărăciei şi a excluderii sociale” (art.30) - două

4 şi s-a materializat prin Rez 99(50) a Comitetului de Miniştri din 7 mai 1999

16

atingeri majore aduse demnităţii umane. Drepturile incluse în Cartă pot fi clasate în

trei categorii:

(1) Protecţia muncii: dreptul la muncă, dreptul la condiţii de muncă şi la o

remuneraţie echitabilă, drepturi sindicale, dreptul la protecţie socială în cazul unor

categorii de angajaţi (copii, femei, migranţi etc)

(2) Protecţia socială pentru ansamblul populaţiei: dreptul la protecţia sănătăţii, la

securitate socială, la asistenţă socială şi medicală, dreptul de a beneficia de servicii

sociale.

(3). Protecţia specială în afara mediului muncii în favoarea unor categorii care

necesită o atenţie specială din partea societăţii: copii, persoane handicapate, imigranţi,

vârstnici.

Controlul aplicării tratatului este asigurat prin Comitetul European al Drepturilor

Sociale, format din experţi independenţi, competent să verifice rapoartele informative

prezentate periodic de către statele părţi la tratat şi să soluţioneze eventualele reclamaţii

colective înainte de asociaţii naţionale ale angajaţilor şi angajatorilor .

f . Protecţia drepturilor minorităţilor

Evenimentele care s-au produs în Europa centrală şi orientală începând cu anul

1989 au sensibilizat statele membre ale Consililui Europei în legătură cu pericolele

inerente trezirii unor pasiuni minoritare, stăvilite mult timp de regimurile comuniste

totalitare. Problema protecţiei drepturilor minorităţilor, s-a ridicat cu prioritate în

cadrul Conferinţei Şefilor de state şi de guverne ale membrilor Consiliului Europei,

reuniţi la Viena în 1993, tocmai pentru a preveni dezintegrarea progresivă a unei părţi

din Europa centrală şi de est, cu consecinţe inevitabile asupra părţii occidentale a

continentului.

La scurt timp după acest moment, a fost adoptată Convenţia-cadru pentru

protecţia minorităţilor naţionale (1994), considerată a fi primul tratat internaţional

multilateral privind drepturile minorităţilor. România a fost prima ţară care a semnat

tratatul. Perspectiva trasată de acest instrument este cea a integrării minorităţilor,

fondată pe multiculturalism. În acelaşi domeniu a mai fost adoptată Carta limbilor

regionale şi minoritare (1992). Obiectivul dominant al Cartei, este unul de ordin

17

cultural, în considerarea acestor limbi ca faţete ale identităţii culturale europene. O

serie de rezoluţii ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei vin în completarea

reglementărilor organizaţiei în această materie.

g. Comisia europeana împotriva rasismului si intoleranţei (ECRI)

Este un mecanism independent de monitorizare a cărui sarcină este combaterea

rasismului, xenofobiei, antisemitismului şi intoleranţei în statele membre ale Consiliului

Europei prin perspectiva protecţiei drepturilor omului. A fost înfiinţată în anul 1993.

h. Egalitatea între sexe

O serie de reglementări ale Consiliului Europei vizează asigurarea egalităţii de şanse şi

de tratament pentru femei şi bărbaţi, în toate domeniile vieţii publice şi private. Curtea

Europeană a Drepturilor Omului soluţionează, la rândul ei, situaţii de discriminare pe

criterii de sex, cu care a fost sesizată prin plângeri ale particularilor. Un Comitet director

pentru egalitatea între femei şi bărbaţi a fost creat cu atribuţii în acest domeniu.

i. Convenţia europeană privind lupta împotriva traficului cu fiinţe umane (2005)

Alte domenii de activitate ale organizaţiei:

2.5.2. Media şi democraţie

2.5.3. Cooperare juridică

2.5.4. Democraţie locală şi regională

2.5.4. Coeziune socială

2.5.5. Cultură şi patrimoniu

2.5.5. Educaţie

2.5.6 Sport şi tineret

2.5.7. Protecţia sănătăţii

2.5.8. Protecţia mediului înconjurător

Bibliografie:

1. Manualul Consiliului Europei

2. Burban, J.-L., Le Conseil de l’Europe, P.U.F., Paris,1993

3. www.coe.int

4. www.coe.ro

18

3. Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO)

3.1 Scurt istoric al înfiinţării organizaţiei

In martie 1948, Belgia, Franţa, Luxemburg, Olanda şi Marea Britanie au semnat

Tratatul de la Bruxelles, prin care au decis constituirea unui sistem comun de apărare şi

întărirea relaţiilor politice şi militare. Au urmat negocieri cu Statele Unite şi Canada,

precum şi cu Danemarca, Islanda, Italia, Norvegia şi Portugalia, în scopul creării unei

alianţe unice a Atlanticului de Nord, fondată pe garanţii de securitate şi angajamente

mutuale între Europa şi America de Nord.

La 4 aprilie 1949 a fost semnat, la Washington, Tratatul Organizaţiei Atlanticului de

Nord (NATO), care a instituit un regim de apărare colectivă, bazat pe un parteneriat între

cele 12 state. Islanda, singura ţară care nu a avut o forţă militară proprie, s-a alăturat

organizaţiei cu condiţia de a nu fi obligată să participe la război.

Stabilirea scopurilor şi misiunilor Alianţei, coroborată cu prevederile Legii ajutorului

militar pentru apărarea mutuală, promulgată de preşedintele George Truman la 6

octombrie 1949, şi cu aprobarea Planului de apărare integrată a regiunii Atlanticului de

Nord şi deschiderea unui credit de 900 de milioane de dolari, cu titlu de ajutor militar, a

reprezentat demararea procesului de elaborare şi implementare a strategiei iniţiale a

Alianţei.

Ca replică la crearea acestei organizaţii, Uniunea Sovietică a iniţiat 5 adoptarea

Pactului de la Varşovia (numit oficial „Tratatul de prietenie, colaborare şi asistenţă

mutuală de la Varşovia), o alianţă politico-militară semnată în mai 1955 de către opt state

(Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, RDG, Polonia, România, Ungaria şi URSS),

consfinţind divizarea în cele două blocuri antagoniste.

5 Iniţiativa a aparţinut lui Nikita Hruşciov

19

Organizaţia Nord Atlantică reprezintă, în prezent, o alianţă a 26 de state6 ale Europei

şi Americii de Nord constituită cu scopul de a salvgarda libertatea şi securitatea statelor

membre prin mijloace politice şi militare. Sediul organizaţiei s-a stabilit la Bruxelles.

3.2 Tratatul Nord Atlantic. Prevederi statutare

Preambul: (principiile şi scopurile organizaţiei)

- reafirmarea scopurilor şi principiilor ONU

- respectarea principiilor democraţiei, libertaţii individuale şi a statului de drept

- scopul: asigurarea unei apărări colective, prezervarea păcii şi a securităţii

Dispozitiv:

- statele membre se obligă să soluţioneze orice diferend pe cale paşnică, să nu

recurgă la forţă şi la ameninţarea cu forţa în relaţiile internaţionale (principiu

consacrat în Carta ONU)

- părţile se angajează să se consulte în cazul în care integritatea teritorială,

independenţa politică sau securitatea uneia dintre ele este ameninţată

- cea mai importantă clauză a tratatului este cea prevăzută, în articolul V , prin care

se stipulează următoarele: statele - părţi convin să considere un atac armat asupra

unuia sau mai multora dintre ele, ca reprezentând un atac dirijat împotriva tuturor

statelor părţi şi să acţioneze – individual sau colectiv, în virtutea legitimei apărări,

(recunoscută de art 51 din Carta ONU) inclusiv prin recurgere la forţă, pentru

restabilirea securităţii în zona Atlanticului de Nord (principiul indivizibilităţii

securităţii) ; statele vor informa imediat Consiliul de Securitate al ONU în

legătură cu situaţia apărută şi vor avea dreptul să acţioneze până la intervenţia

Consiliului de Securitate pentru restabilirea păcii

- mijloacele prin care alianţa îşi exercită politicile de securitate: dezvoltarea unei

capacităţi militare suficiente pentru a preveni un eventual război şi a asigura o

6 ţări membre (Belgia, Bulgaria, Canada, Republica Cehă, Danemarca, Estonia, Franţa, Germania, Grecia, Islanda, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, Norvegia, Polonia, Portugalia, România, Slovacia, Slovenia, Spania, SUA, Turcia, Ungaria), ţări asociate (Albania, Armenia, Austria, Azerbaijan, Croaţia, Elveţia, Finlanda, FYROM, Georgia, Moldova, Federaţia Rusă, Suedia, Ucraina), ţările cu statut de membri asociaţi mediteraneeni (Algeria, Israel, Iordania, Maroc)

20

apărare adecvată; o capacitate generală de gestionare a crizelor ; controlul

armamentului şi al dezarmării; crearea şi dezvoltarea de parteneriate cu alte state.

- Art.10 al Tratatului prevede deschiderea alianţei spre cooptarea de noi membri -

state europene – urmărind extinderea stabilităţii în zona euro-atlantică.

Clauze finale:

- teritoriile asupra cărora tratatul are aplicare

- modalitatea intrării în vigoare a tratatului

- condiţiile în care alte state pot adera la tratat

- posibilităţi de denunţare a tratatului şi de retragere din organizaţie

3.3 Structura organizatorică şi procesul decizional

Alianţa este structurată pe două niveluri: politic/civil şi militar.

3.3.1. Structura politică/civilă:

a. Consiliul Nord-Atlantic a fost creat în baza actului constitutiv al Alianţei şi constituie

forul decizional central, în cadrul căruia se discută şi se iau hotărâri cu privire la politicile

şi activitatea organizaţiei. Se reuneşte, de regulă, săptămânal, la nivel de reprezentanţi ai

tuturor statelor membre (după caz, miniştri afacerilor externe sau ai apărării, şefii statelor

şi ambasadori). Adoptă declaraţii, comunicate, recomandări, rapoarte şi decizii. Deciziile

se iau cu unanimitate de voturi. Este abilitat să constituie comitete subsidiare, grupuri

politice de lucru sau de experţi, necesare îndeplinirii activităţii sale. Cele mai importante

organisme subsidiare ale Consiliului:

- Comitetul pentru Planificarea Apărării – atribuţii: planificarea apărării

colective, orientarea activităţii autorităţilor militare.

- Grupul pentru Planificare Nucleară – tratează probleme cu privire la rolul

forţelor nucleare în cadrul politicii de securitate a Alianţei.

- Comitetul de coordonare a spaţiului aerian european – competent să asigure

coordonarea necesităţilor utilizatorilor civili şi militari ai spaţiului aerian.

b. Adunarea Parlamentară – for independent, care reuneşte delegaţi ai parlamentelor

naţionale ale statelor membre. Tratatul de la Washington nu includea nici o prevedere

referitoare la crearea unui organism parlamentar. Acesta a fost instituit în timpul

21

Războiului Rece, când s-a apreciat că decizia nu poate fi lăsată doar în seama guvernelor.

Organul de decizie al Adunării este Comisia permanentă. Comisiile Adunării

elaborează rapoarte, recomandări şi rezoluţii, care sunt supuse dezbaterii şi aprobării

sesiunilor plenare. Acestea sunt:

• Comisia pentru dimensiunea civilă a securităţii

• Comisia pentru apărare şi securitate

• Comisia pentru economie şi securitate

• Comisia politică

• Comisia pentru ştiinţă şi tehnologie.

În cadrul Adunării mai funcţionează Grupul special pentru Mediterana şi Orientul

Mijlociu, Consiliul Interparlamentar Ucraina-NATO şi Comisia parlamentară NATO-

Rusia. Grupuri politice reprezentate: Grupul conservator, democrat creştin şi asociaţi;

Alianţa democraţilor şi liberalilor; Grupul socialist.

c. Secretariatul General are în subordine o serie de departamente pe domenii specifice

de activitate şi este prezidat de Secretarul General (în prezent, Jaap de Hoop Scheffer),

mandat să promoveze şi să dirijeze procesul de consultare şi de luare a deciziilor la nivel

de organizaţie. Secretarul General, conduce, de asemenea, Consiliul Nord Atlantic,

celelalte comitete subsidiare, Consiliul Parteneriatului Nord-Atlantic şi comitetele

instituite în cadrul parteneriatelor (NATO-Rusia, NATO-Ucraina etc)

3.3.2. Structura militară

a. Comitetul militar reprezintă instanţa militară supremă, sub autoritatea politică a

Consiliului Nord Atlantic şi este responsabil de conducerea generală a afacerilor militare.

Se compune din reprezentanţii şefilor de Stat major ai statelor membre. Principalul său

rol este de a stabili orientările şi de a oferi consiliere asupra doctrinei şi strategiei

militare. Comitetul ajută la elaborarea conceptelor strategice generale ale Alianţei şi

realizează o evaluare anuală pe termen lung a forţei şi capacităţilor ţărilor şi zonelor care

prezintă un risc la adresa intereselor NATO. În plus, responsabilităţile sale pe timp de

criză, tensiune sau război sunt acelea de a oferi Consiliului şi Comitetului pentru

Planificarea Apărării, sfaturi cu privire la situaţia militară şi de a face recomandări pentru

utilizarea forţei militare şi aplicarea planurilor de circumstanţă.

22

b. Comandanţii Strategici ai NATO (SC), respectiv Comandantul suprem al forţelor

aliate din Europa (SACEUR) şi Comandantul suprem al forţelor aliate din Atlantic

(SACLANT), sunt răspunzători, în faţa Comitetului Militar, pentru orientarea şi

coordonarea generală a problemelor militare ale Alianţei, în cadrul ariilor lor de

comandă. Ei consiliază şi Comitetul Militar.

c. Statul Major Militar internaţional este compus din personal militar şi civil şi asistă

Comitetul Militar în activitatea sa. Statul Major Militar Internaţional (IMS) este condus

de un Director cu rang de general sau amiral, desemnat de către ţările membre. IMS este

responsabil cu planificarea, evaluarea şi recomandarea politicii privind problemele

militare, pe care le supune analizei Comitetului Militar, precum şi cu asigurarea aplicării

imediate a politicilor şi deciziilor Comitetului.

d. Departamente:

- Departamentul planificare şi politică stabileşte şi coordonează contribuţia

Comitetului Militar la politica de apărare şi planificare strategică a NATO.

- Departamentul operaţiuni - sprijină Comitetul Militar în elaborarea planurilor

operaţionale curente şi în abordarea problemelor legate de situaţia forţelor armate ale

NATO şi a aspectelor de gestiune militară legate de rolul NATO în crizele internaţionale.

- Departamentul informaţii - sprijină cu informaţii strategice organele NATO.

- Departamentul cooperare şi securitate regională - serveşte drept punct central pentru

contactele militare şi cooperarea cu ţările Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic şi ale

Parteneriatului pentru Pace, cu Rusia - în cadrul Actului Fondator NATO-Rusia şi cu

Ucraina - în cadrul Cartei NATO-Ucraina.

- Departamentul pentru logistică, armamente şi resurse - responsabil cu dezvoltarea

principiilor şi politicilor logistice, incluzând asistenţa medicală, transportul şi deplasările.

- Centrul de criză al NATO - sprijină Consiliul Nord-Atlantic, Comitetul pentru

Planificarea Apărării şi Comitetul Militar în îndeplinirea funcţiilor lor din domeniul

consultanţei. Serveşte drept punct de convergenţă pentru primirea, schimbul şi difuzarea

informaţiilor politice, militare şi economice.

e. Forţele militare integrate: Structura militară integrată include forţe armate puse la

dispoziţia NATO de către ţările membre participante. Aceste forţe sunt clasate în trei

23

categorii: Forţele de reacţie imediată şi rapidă, Forţele principale de apărare şi

Forţele de întărire.

3.3.3 Procesul decizional:

Toate deciziile în cadrul alianţei sunt adoptate prin consens (cu unanimitate de voturi), cu

respectarea suveranităţii statelor membre şi a voinţei lor liber exprimate. Acest principiu

funcţionează la toate nivele de organizare a alianţei şi presupune consultarea tuturor

membrilor săi, angajaţi în negocieri colective, un rol esenţial în facilitarea acestora

revenind Secretarului General. Consultările se realizează prin mai multe modalităţi, de la

simple schimburi de informaţii şi opinii, la comunicarea unor decizii de acţiune deja

adoptate de către guvernele statelor şi organizarea de discuţii în cadrul unor forumuri,

dintre care cel care joacă rolul esenţial este Consiliul Nord-Atlantic.

3.4. Cronologia evoluţiei Nord - Atlantice şi a conceptului strategic7

Conceptul strategic(I) pentru apărarea zonei nord-atlantice, dezvoltat în perioada

octombrie 1949 - aprilie 1959 a implicat o strategie de operaţiuni la scară largă în

apărarea teritorială. Strategiile NATO ulterioare au fost adaptate la riscurile şi

ameninţările specifice diferitelor perioade ale Războiului Rece. Spre exemplu,

anunţul URSS că deţine bomba cu hidrogen (8 august 1953) şi încheierea Pactului

de la Varşovia au stat la baza elaborării şi dezvoltării strategiei represaliilor

masive, bazată pe tactica descurajării – materializată în avertizări potrivit cărora

NATO va răspunde, prin orice mijloace aflate la dispoziţia sa, inclusiv prin

folosirea armelor nucleare, oricărui act de agresiune împotriva ţărilor membre.

1952 – Grecia şi Turcia au aderat la NATO.

1955 – Republica Federală Germania a fost acceptată în Alianţă, unificarea din

1990 extinzând participarea cu regiunile Germaniei de Est.

7 Conceptul strategic reprezintă declaraţia oficială a funcţiilor şi scopurilor NATO şi oferă cadrul instrucţiunilor asupra mijloacelor politice şi militare pentru realizarea scopurilor alianţei

24

1956 – A fost lansat Raportul Comitetului Celor Trei8 privind Colaborarea

Ne-militară în NATO9, prin care ţările mai mici din cadrul Alianţei au solicitat

consultări şi o colaborare reală la nivelul consiliilor NATO; în anul următor,

Consiliul Nord-Atlantic a aprobat Raportul, dar recomandarea sa explicită în

privinţa consultărilor şi a cooperării extinse în fazele iniţiale ale elaborării

politicilor a fost, în mare măsură, ignorată în următorul deceniu.

1966 – la iniţiativa lui Ch. De Gaulle, Franţa s-a retras din comanda militară a

Alianţei, decizie motivată prin faptul că Statele Unite au violat, în repetate

rânduri, Tratatul din 1949. Hotărârea a necesitat relocarea Cartierului General

NATO din Paris la Bruxelles. In martie 2009, Franţa revine în structurile militare

integrate ale organizaţiei.

Decembrie 1967 – La reuniunea Consiliului Nord-Atlantic de la Bruxelles a fost

prezentat Raportul Harmel10, consemnat în istoria NATO drept vocea naţiunilor

mai mici solicitând ca detenta şi apărarea să constituie, în mod egal, funcţiile

majore ale Alianţei. Ipoteza din acest raport era că existau semne potrivit cărora

politicienii sovietici şi est - europeni erau conştienţi de avantajele cooperării

pentru realizarea stabilităţii în Europa. Detensionarea relaţiilor est-vest

reprezenta un mijloc în acest scop. NATO putea dezvolta mijloace mai credibile

pentru extinderea contactelor politice şi economice cu blocul Pactului de la

Varşovia.

Deoarece a generat trecerea de la strategia represaliilor masive la riposta

flexibilă, documentul a fost apreciat drept baza uneia dintre cele mai de seamă

modernizări ale conceptului strategic al NATO. Noul concept strategic (II) bazat

pe strategia ripostei flexibile a condus la asigurarea unei structuri mai

echilibrate a forţelor NATO şi a unei game mai largi de opţiuni politico – militare,

în funcţie de complexitatea situaţiei internaţionale. Conceptul a fost astfel gândit

8 Halvard Lange, Gaetano Martino şi Lester B. Pearson, miniştrii afacerilor externe ai Norvegiei, Italiei şi Canadei; În mai 1956, Consiliul Nord Atlantic a desemnat un comitet format din cei trei oficiali pentru „a oferi expertiză Consiliul în privinţa căilor şi mijloacelor prin care să extindă cooperarea în domeniile ne-militare şi să întărească unitatea în cadrul comunităţii atlantice”.9 Vezi textul raportului http://www.nato.int/docu/review/2006/issue1/romanian/history.html10 Pierre Harmel, ministru de externe al Belgiei; a se vedea http://www.nato.int/docu/review/2007/issue1/romanian/history.html

25

încât să ofere garanţia că orice tip de act de agresiune va fi perceput ca implicând

riscuri inacceptabile şi contracarat pe măsură.

Iunie 1968 – La Reykjavik s-a desfăşurat reuniunea Consiliului Nord-Atlantic, în

cadrul căreia a fost semnalat interesul NATO pentru reducerea reciprocă şi

echilibrată a forţelor militare, concomitent cu demersurile similare ale ţărilor din

Tratatul de la Varşovia.

1973 – Au avut loc, la Viena, negocieri ale Alianţei cu reprezentanţi ai URSS,

pentru reducerea forţelor militare.

1975 – A fost semnat Acordul Final de la Helsinki, prin care a fost recunoscută

legitimitatea graniţelor postbelice.

30 mai 1982 – Spania a aderat la NATO.

Noiembrie 1989 – decembrie 1991 – Căderea Zidului Berlinului, reunificarea

Germaniei, dezintegrarea Uniunii Sovietice şi schimbările politice survenite în

Europa Centrală şi de Est au marcat sfârşitul Războiului Rece, schimbând

fundamental imperativele de securitate ale Alianţei.

Noiembrie 1991 – S-a desfăşurat Summit-ul de la Roma, în cadrul căruia a fost

adoptat un nou C oncept Strategic (III) care a integrat, într-un ansamblu coerent,

aspectele politice şi militare ale doctrinei NATO în materie de securitate şi

cooperare cu statele din Europa Centrală şi de Est, devenite partenere.

Conceptul a definit, în capitole distincte: contextul geopolitic, determinat de noul

climat strategic şi de evoluţia riscurilor la adresa securităţii; obiectivele şi

funcţiile de securitate ale Alianţei, insistând pe natura şi pe sarcinile fundamentale

ale acesteia; o concepţie largă asupra securităţii, bazată pe dialog, cooperare,

apărare colectivă, precum şi pe prevenirea şi gestionarea conflictelor; orientări

pentru apărare, ce vizau noua structură de forţe, misiuni şi dispozitivul militar al

Alianţei, determinate de caracteristicile forţelor convenţionale şi nucleare ale

NATO.

Totodată, au fost reafirmate caracterul defensiv al Alianţei şi voinţa membrilor săi

de a-şi apăra securitatea, suveranitatea şi integritatea teritorială, dar şi intenţia de a

participa la gestionarea crizelor şi conflictelor, la asigurarea securităţii în spaţiul

euro-atlantic. Conceptul a orientat politica de securitate a NATO, bazată pe

26

dialog, cooperare şi pe o apărare colectivă eficientă, astfel încât să menţină

securitatea, apelând la nivelul cel mai scăzut de forţe militare pe care îl permit

necesităţile de apărare.

În acelaşi cadru s-a decis întărirea rolului Conferinţei pentru Securitate şi

Cooperare Europeană (ulterior transformată în Organizaţia pentru Securitate şi

Cooperare Europeană - OSCE), accentuând consensul existent între ţările aliate

asupra dezvoltării Identităţii europene de securitate şi apărare.

A fost adoptată şi hotărârea creării Consiliului de Cooperare Nord-Atlantic

(NACC), având drept scop consultarea şi cooperarea politică, militară, economică

şi ştiinţifică dintre ţările membre NATO şi democraţiile emergente din Europa

Centrală şi de Est.

Martie 1992 – Cele 11 state succesoare ale Uniunii Sovietice, care au constituit

Comunitatea Statelor Independente (CSI), s-au alăturat procesului derulat de

NACC, fiind definite drept parteneri de cooperare.

Aprilie – iunie 1992 – Georgia şi Albania au urmat exemplul statelor CSI.

1992 – 1993 – Pe fondul situaţiei tensionate din Iugoslavia, ţările membre, în

cooperare cu partenerii NACC şi cu alte state cu care au stabilit relaţii de

cooperare şi dialog, au consolidat şi dezvoltat rolul Alianţei în gestionarea crizelor

şi, în special, sprijinul acordat acţiunilor de menţinere a păcii desfăşurate de

Organizaţia Naţiunilor Unite.

1994 – NATO s-a angajat în prima sa acţiune militară, ca parte a unui efort

internaţional de a pune capăt războiului civil din Bosnia-Herţegovina.

Ianuarie 1994 – La Bruxelles s-a desfăşurat reuniunea şefilor de stat şi de guvern

din ţările membre NATO, în cadrul căreia a fost reînnoit ataşamentul pentru un

parteneriat transatlantic puternic între America de Nord şi Europa, care îşi

construieşte o politică externă şi de securitate comună, pentru a avea o

responsabilitate sporită în probleme de apărare. În acest cadru a fost lansat

conceptul de forţe multinaţionale inter-arme de intervenţie, precum şi programul

Parteneriat pentru Pace (PfP), fiind analizat modul în care acesta ar putea

contribui la procesul de extindere a NATO.

27

7 mai 1997 – Consiliul Atlanticului de Nord a aprobat Actul de Fundamentare a

Relaţiilor Mutuale, de Cooperare şi Securitate dintre NATO şi Federaţia Rusă.

Un document similar a fost semnat cu Ucraina (Carta NATO - Ucraina), imediat

după cel cu Rusia. Semnarea celor două tratate a avut loc înainte de Summit-ul de

la Madrid, urmărindu-se obţinerea acordului de principiu al Rusiei faţă de lărgirea

Alianţei şi obţinerea de garanţii din partea Ucrainei că îşi va păstra statutul de

putere neposesoare de arme nucleare.

30 mai 1997 – transformarea Consiliului de Cooperare Nord-Atlantic (NACC),

în Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic11 (EAPC), în scopul extinderii

cooperării politice şi militare între statele NATO şi ţările partenere.

iulie 1997 – Summit-ul de la Madrid, în cadrul căruia Republica Cehă, Ungaria

şi Polonia au primit invitaţia de a se alătura Alianţei. Au mai fost adoptate decizii

referitoare la: dezvoltarea PfP ca un program de cooperare militară, menit să

perfecţioneze abilitatea aliaţilor şi a partenerilor acestora de a acţiona împreună în

situaţii de criză; dezvoltarea unei Identităţi de Securitate Europeană în cadrul

NATO; asigurarea capabilităţii Uniunii Europene Occidentale (UEO) de a

conduce operaţii militare ale NATO; realizarea unui dialog cu ţările din Bazinul

Mediteraneean, destinat creşterii securităţii şi stabilităţii în zonă.

aprilie 1999 – Summit-ul de la Washington, în cadrul căruia Republica Cehă,

Polonia şi Ungaria au fost admise oficial în Alianţă. A fost formulat şi un nou

C oncept Strategic (IV) al NATO. Conceptul a confirmat că scopul esenţial al

Alianţei este de a garanta libertatea şi securitatea membrilor săi prin mijloace

politice şi militare. S-au definit, în capitole distincte: obiectivul şi misiunile

Alianţei, bazate pe securitate, consultare, descurajare şi apărare, gestionarea

crizelor şi parteneriat; perspectivele determinate de mediul strategic în evoluţie şi

de ameninţările şi riscurile la adresa securităţii; modul de abordare a securităţii în

secolul XXI, incluzând, ca elemente esenţiale, legătura transatlantică, menţinerea

capacităţilor militare ale Alianţei, Identitatea Europeană de Securitate şi Apărare,

extinderea controlului armamentelor, dezarmarea şi neproliferarea; orientări

pentru forţele NATO, cu referire la principiile strategiei Alianţei şi dispozitivul

11 Vezi http://www.sferapoliticii.ro/sfera/119/art9-enachescu.html

28

militar, pentru a răspunde la exigenţele misiunilor impuse de folosirea forţelor

convenţionale şi nucleare.

Problema crizei din Kosovo a constituit subiectul principal de dezbatere al

summit-ului de la Washington, fiind evaluată situaţia din zonă în vederea întăririi

deciziei comunităţii internaţionale de a rezolva conflictul pe cale politică şi de a

crea condiţiile pentru reinstaurarea păcii şi păstrarea securităţii în regiune.

In octombrie 1998, ca urmare a deteriorării situaţiei din Kosovo, Consiliul

NATO autorizase iniţierea ordinelor de atac aerian. Această decizie a fost

prezentată ca un sprijin pentru eforturile diplomatice de a determina regimul

Milosevic să retragă forţele armate din Kosovo, să coopereze pentru încheierea

violenţelor şi să faciliteze întoarcerea refugiaţilor. Ordinele au fost anulate în

ultimul moment. In martie 1999, a fost declanşată operaţiunea militară a NATO în

Kosovo, la care au participat: SUA, Canada, Franţa, Marea Britanie, Germania,

Italia, Belgia, Portugalia, Spania, Turcia, Olanda, Danemarca şi Norvegia.

noiembrie 2002 – La Summit-ul de la Praga, Bulgaria, Estonia, Letonia,

Lituania, România, Slovacia şi Slovenia au fost invitate să înceapă procesul de

aderare.

26 martie 2003 – A avut loc, la Bruxelles, semnarea protocoalelor de accedere în

structurile Alianţei a celor şapte state candidate.

16 aprilie 2003 – NATO a preluat comanda Forţei Naţionale de Asistenţă pentru

Securitate (ISAF) din Afganistan, decizie adoptată la cererea Germaniei şi

Olandei, care conduceau ISAF în acel moment. A fost prima dată în istoria

Alianţei când a fost organizată o misiune în afara zonei euro-atlantice.

2 aprilie 2004 – S-a consfinţit ultima extindere a Alianţei, prin ceremonia de

înălţare a drapelelor celor şapte state.

aprilie 2008 – are loc Summit ul de la Bucureşti 12

3.5 Parteneriatele NATO

a. Consiliul pentru Parteneriatul Nord Atlantic (1997)

12 Vezi declaraţia : http://www.summitbucharest.ro/ro/doc_201.html

29

- Coordonează cadrul politic de cooperare al organizaţiei cu statele partenere şi

relaţiile bilaterale dezvoltate de NATO cu statele, în Programul “Parteneriatul

pentru pace”.

- Este compus din reprezentanţi ai 26 state membre şi 24 state partenere; se

reuneşte periodic la nivel de ambasadori şi de miniştrii de externe şi ai apărării

- Organizează consultări în domenii cum sunt: gestionearea crizelor, operaţiuni de

menţinere a păcii, probleme regionale, controlul armamentului şi al proliferării

armelor de distrugere în masă, planificarea intervenţiilor în cazuri de urgenţă,

cooperare ştiinţifică etc

b. Parteneriatul pentru pace

Este un program de cooperare bilaterală între statele partenere şi NATO, iniţiat de

către Consiliul Nord Atlantic în anul 1994. Bazat pe angajamente asumate de participanţi,

prin intermediul documentelor internaţionale, (Carta ONU, DUDO, Actul final de la

Helsinki etc); scopul urmărit este întărirea stabilităţii, diminuarea ameninţarilor la adresa

păcii şi dezvoltarea securităţii.

c. Dialogul Mediteranean al Alianţei

A fost lansat de către Consiliul Nord-Atlantic în 1994. Şapte state din regiunea

mediteraneană – Algeria, Egipt, Maroc, Israel, Iordania, Mauritania şi Tunisia –

şi-au exprimat interesul de a-şi intensifica cooperarea politică şi practică cu

Alianţa.

Alianţa a promovat conceptul de Program Individual de Cooperare, instrument

destinat să structureze adecvat cooperarea cu statele mediteraneene. Obiectivul

este de a contribui la consolidarea securităţii şi stabilităţii regionale prin

dezvoltarea cooperării practice, inclusiv prin intensificarea dialogului

politic, dezvoltarea interoperabilităţii, promovarea reformei apărării şi contribuţia

la lupta împotriva terorismului.

Dialogul se desfăşoară la diferite niveluri (experţi, ambasadorial, miniştrii

apărării, miniştrii afacerilor externe). Prima reuniune la nivelul miniştrilor

afacerilor externe a avut loc la Bruxelles în decembrie 2004 pentru a marca cea

30

de-a zecea aniversare a Dialogului Mediteranean. În februarie 2006 a avut loc la

Taormina (Italia) prima reuniune la nivelul miniştrilor apărării.

România a sprijinit lansarea, la summit-ul de la Riga din noiembrie 2006, a

Iniţiativei de Cooperare în domeniul Instruirii, în vederea intensificării cooperării

cu statele din Dialogul Mediteranean (DM) şi din Iniţiativa de Cooperare de la

Istanbul.

d. Consiliul NATO-Rusia

Relaţia NATO-Rusia a debutat formal în 1991, iar Consiliul NATO-Rusia a fost

creat pe 28 mai 2002, prin Declaraţia de la Roma a şefilor de state şi de guverne ai

membrilor NATO şi al Rusiei, privind Relaţia NATO-Rusia: O nouă

dimensiune şi a reunit statele aliate şi Rusia ca parteneri egali.

Consiliul NATO-Rusia este principalul organism care serveşte ca for de dialog,

cooperare şi dezvoltare a relaţiei dintre NATO şi Rusia.

Este prezidat de Secretarul general al NATO şi se întruneşte cel puţin lunar la

nivel de ambasadori şi de reprezentanţi militari. De două ori pe an au loc reuniuni

la nivel de miniştri de externe şi ai apărării şi şefi ai statelor majore şi, ocazional,

la nivel de summit. Au fost realizate consultări politice constructive pe subiecte ca

Afganistan, Balcani, Darfur, Georgia, Irak, regiunea Orientului Mijlociu Extins

sau Ucraina.

Consiliul NATO-Rusia lucrează pentru a spori cooperarea practică într-o serie de

domenii, cum ar fi lupta împotriva terorismului, gestionarea crizelor,

neproliferarea, controlul armamentelor, apărarea antirachetă în teatrul de

operaţiuni, căutarea şi salvarea pe mare, cooperarea militară (ex. participarea

navală a Rusiei în operaţiunea NATO de interdicţie maritimă Active Endeavour)

şi urgenţele civile. Consiliul NATO-Rusia şi-a concentrat de curând eforturile

asupra realizării Proiectului-pilot privind antrenarea personalului afgan şi din Asia

Centrală în combaterea traficului de droguri

O dată cu aderarea la NATO în 2004, România a devenit şi membră a Consiliul

NATO-Rusia.

31

e. Comisia NATO -Ucraina

La baza relaţiilor NATO-Ucraina se află Carta pentru un Parteneriat Distinctiv,

lansată în 1997 la Madrid şi Planul de Acţiune NATO-Ucraina, lansat la

Summitul de la Praga (2002). Totodată, Ucraina a început un Dialog Intensificat

asupra aspiraţiilor sale de integrare euro-atlantică la reuniunea miniştrilor de

externe NATO din 21 aprilie 2005 de la Vilnius.

Comisia NATO-Ucraina , creată în 1997, reprezintă principalul forum de decizie

politică responsabil pentru dezvoltarea relaţiei NATO-Ucraina şi direcţiile de

acţiune. Cooperarea practică se derulează prin intermediul Grupului de Lucru

Comun privind Reforma Apărării (JWGDR), sub egida căruia au fost lansate o

serie de proiecte menite să sprijine reforma sectorului de apărare şi securitate.

Printre proiectele la iniţierea şi materializarea cărora România a contribuit se află

Programul de dezvoltare a segmentului civil din sectorul ucrainean de securitate,

cu relevanţă pentru consolidarea controlului democratic asupra forţelor armate şi

de securitate.De asemenea, România participă la Reţeaua de parteneriat NATO-

Ucraina pentru dezvoltarea expertizei societăţii civile. Aceasta iniţiativă lansată

în 2006 la Sintra, promovează transferul de expertiză între ONG-urile aliate şi

ONG-urile din Ucraina privind rolul societăţii civile în formularea şi

implementarea poiticilor de securitate şi apărare şi modul în care societatea civilă

se poate implica în sprijinirea reformei sectorului de apărare şi securitate

f. Iniţiativa de cooperare de la Istambul

Are în vedere extinderea intereselor Alianţei spre regiunea Orientului Mijlociu

Lărgit prin lansarea Iniţiativei de cooperare de la Istanbul cu scopul de a contribui

la securitatea globală şi regională, prin promovarea cooperării practice între

NATO şi diferite state interesate din regiune.

Până în prezent, patru state au aderat la Iniţiativă.

- Kuweit, la 1 decembrie 2004

- Qatar şi Bahrein, la 16 februarie 2005

32

- Emiratele Arabe Unite, la 22 iunie 2005

Domenii de cooperare: reforma apărării, relaţiile civili-militari, promovarea

cooperării mil-to-mil, lupta împotriva terorismului prin cooperarea în domeniul

maritim şi a schimbului de informaţii, contracararea proliferării armelor de

distrugere în masă şi combaterea traficului ilegal.

g. Relaţiile cu ţările de contact

Globalizarea ameninţărilor la adresa securităţii impune NATO dezvoltarea

dialogului politic şi a cooperării cu state (precum Australia, Noua Zeelandă,

Coreea de Sud, Japonia) care împărtăşesc aceleaşi valori şi care pot sprijini

Alianţa în misiunea de asigurare a securităţii, indiferent de spaţiul geografic de

apartenenţă.

Aceasta nu înseamnă aderarea acestor state la NATO şi nici o extindere la

dimensiuni globale a umbrelei NATO, ci doar o extindere a relaţiilor de

parteneriat ale Alianţei, determinată de natura globală a ameninţărilor de

securitate.

3.6 Cronologia aderării României la NATO

Procesul aderării României la NATO s-a derulat pe o perioadă de câţiva ani, fiind

marcat de o serie de evenimente semnificative, care au jalonat etapele înscrierii statului

roman în cadrul Alianţei:

Acest proces a avut ca punct de plecare invitaţia adresată, în iulie 1990, de către

premierul român de la acea dată – Petre Roman - secretarului general al NATO,

Manfred Worner, de a vizita România. Scrisoarea a conţinut şi propunerea acreditării

unui ambasador român pe lângă NATO. In luna decembrie a aceluiaşi an au avut loc

primele întâlniri la Cartierul General al NATO de la Bruxelles, între secretarul

general al NATO, reprezentaţii permanenţi militari ai statelor membre ale Alianţei şi

şeful Statului Major General român.

Iulie 1991 – Secretarul general al NATO a vizitat România, pentru prima oară, după

Revoluţia din 1989.

33

Octombrie 1991 – Preşedintele Ion Iliescu i-a transmis secretarului general al NATO

un mesaj diplomatic în care a afirmat disponibilitatea României de a se angaja într-o

cooperare strânsă cu Alianţa Nord-Atlantică.

Decembrie 1991 – Ministrul român al afacerilor externe a participat la prima întâlnire

a Consiliului de Cooperare Nord-Atlantic (NACC).

26 ianuarie 1994 – România a devenit prima ţară post-comunistă care s-a alăturat

programului Parteneriat pentru Pace (PfP).

Iunie 1996 – Parlamentul de la Bucureşti a lansat un apel forurilor parlamentare ale

statelor membre NATO de a sprijini aspiraţiile României de integrare în Alianţă.

Iulie 1997 – România a fost nominalizată, în cadrul Summit-ului NATO de la

Madrid, între statele care au realizat progrese în îndeplinirea criteriilor de aderare la

Alianţă.

9 - 13 octombrie 1997 – A avut loc cea de-a 43-a sesiune a Adunării Parlamentare a

Alianţei Nord-Atlantice (AAN), la Bucureşti.

Octombrie 1998 – Parlamentul român a aprobat cererea NATO ca avioanele Alianţei

să utilizeze spaţiul aerian al ţării noastre pentru posibile operaţiuni militare împotriva

Iugoslaviei, numai în situaţii excepţionale şi de urgenţă.

25 noiembrie 1998 – S-a desfăşurat ultima reuniune în format “16+1” din cadrul

“Dialogului Individualizat Intensificat între NATO şi România”, la sediul NATO din

Bruxelles.

18 - 22 aprilie 1999 – NATO a solicitat României deschiderea spaţiului aerian pentru

avioanele aliate, Consiliul Suprem de Apărare al Ţării (CSAT), Guvernul României şi

Parlamentul adoptând documentele prin care s-a autorizat ca avioanele NATO să

utilizeze spaţiul aerian românesc în timpul operaţiunilor din Iugoslavia.

23 - 25 aprilie 1999 – România a fost menţionată pe lista ţărilor candidate, în

articolul 7 din Comunicatul final al Summit-ului NATO de la Washington.

2000 - 2001 - 2002 – 2003 - au avut loc reuniuni anuale ale Consiliului de Cooperare

Nord-Atlantic în care s-a evaluat stadiul implementării Planului Naţional de Aderare

al României.

Septembrie 2001 – Parlamentul român a adoptat decizia privind participarea ţării

noastre ca aliat de facto al NATO în lupta împotriva terorismului internaţional.

34

25 - 26 martie 2002 – A avut loc Summit-ul “Primăvara noilor aliaţi” al ţărilor

candidate la NATO - Grupul Vilnius.

21 noiembrie 2002 – La Praga s-a desfăşurat Summit-ul NATO, în cadrul căruia

România a primit invitaţia de a iniţia negocierile de aderare la Alianţa Nord-Atlantică

26 martie 2003 – S-a desfăşurat ceremonia de semnare a protocoalelor de aderare, la

Bruxelles.

25 iulie 2003 – S-a desfăşurat ceremonia de predare - primire a preşedinţiei

Comitetului de Coordonare a Procesului Reuniunilor Miniştrilor Apărării din Sud-

Estul Europei (SEDM-CC), a Comitetului Director Politico-Militar (PMSC) al Forţei

Multinaţionale de Pace din Sud-Estul Europei (MPFSEE), a comenzii Brigăzii

Multinaţionale de Menţinere a Păcii în Sud-Estul Europei (SEEBRIG) şi de mutare la

Constanţa a Cartierului General al SEEBRIG.

26 februarie 2004 – Parlamentul a adoptat Legea de aderare a României la Tratatul

Atlanticului de Nord.

20 aprilie 2004 – Ministrul român al afacerilor externe a organizat prima întâlnire cu

ambasadorii statelor membre NATO acreditaţi în România.

12 mai 2006 – România a semnat documentele de lansare a Fondului de Asistenţă

NATO/ Parteneriatul pentru Pace - OSCE/ ENVSEC (Iniţiativa de Mediu şi

Securitate) pentru distrugerea de substanţe chimice periculoase şi pesticide din

Republica Moldova.

28 martie 2007 – La reuniunea Consiliului de Cooperare Nord-Atlantic de la

Bruxelles a fost adoptată decizia privind găzduirea, de către România, a Summit-ului

NATO din 2008 (2 - 4 aprilie).

În prezent, ţara noastră participă la următoarele misiuni NATO:

- “Kosovo Force”/ KFOR (cu un contingent de 148 de militari);

- Forţa Internaţională pentru Asistenţă şi Securitate din Afganistan/ ISAF şi

“Enduring Freedom”/ OEF (cu 562 de soldaţi);

- “NATO Training Mission Irak”, de instruire a ofiţerilor irakieni (cu doi ofiţeri).

35

Bibliografie:

Maior, George-Cristian – „Noul Aliat. Regândirea politicilor de apărare a României

la începutul secolului XXI”, Editura Rao International Publishing Company,

Bucureşti, 2008

Manualul NATO (http://www.nato.int/docu/other/ro/handbook2001.pdf)

www.nato.int

http://www.centru-studii-nato.ro/publicatii.html ;

http://www.nato-romania.ro/

http://www.summitbucharest.ro/ro/doc_201.html

http://www.nato.int/docu/review/2006/issue1/romanian/contents.html

Anexa 1 . ALIANŢA GLOBALĂ SAU NOUL SENS AL EXTINDERII NATO

(Valentin Filip)

Lordul Byron spunea că „trecutul este cel mai bun profet al viitorului” sau, cu alte

cuvinte, viitorul poate fi înţeles şi chiar anticipat numai printr-o cunoaştere atentă a

trecutului. Păstrând proporţiile şi cu rezervele de rigoare, schiţarea unei paralele între

trecut şi prezent ar putea oferi răspunsuri, printr-un exerciţiu de imaginaţie, unor întrebări

de genul: Încotro se îndreaptă Alianţa? Care sunt limitele extinderii sale? În acest sens, ar

fi utilă o scurtă trecere în revistă a unor momente din evoluţia Alianţei Nord-Atlantice,

începând cu anii '90.

Similitudini între decenii

Acum, ca şi atunci, evenimente complexe au tulburat scena internaţională, iar

undele lor de şoc se resimt în întreaga lume (sfârşitul Războiului Rece şi, respectiv,

atentatele de la 11 septembrie). Alianţa se regăseşte la un moment de răscruce, încercând

să se adapteze noilor realităţi geostrategice. „Transformarea NATO” constituie obiectul

unor intense dezbateri, atât în structurile aliate, în cercurile diplomatice din statele

membre, cât şi în mediul academic. Dacă primii paşi erau imaginaţi în celebra Declaraţie

de la Londra, din 1990, în care se vorbea despre „Alianţa Nord-Atlantică transformată”,

în ultimii ani s-a ajuns la adevărate „Summit-uri ale transformării”, dar este vorba de

acelaşi proces care a urmat o progresie constantă, firească.

36

Acum, ca şi atunci, Alianţa se implică în acţiuni inedite, atât prin natura, cât şi

prin anvergura lor sau teatrele în care sunt desfăşurate. Dacă la mijlocul deceniului trecut,

NATO s-a arătat capabilă să se implice în primele misiuni de luptă şi operaţiuni în

sprijinul păcii din istoria sa, în Bosnia şi Herţegovina, iată că la începutul noului mileniu

întreprinde misiuni complexe de stabilizare şi de reconstrucţie în Afganistan.

În sfârşit, în ambele perioade, Alianţa regândeşte modul în care relaţionează cu

statele cu care împărtăşeşte interese sau valori comune, fie că este vorba de integrare

efectivă în structurile aliate sau de stabilire a unor relaţii de cooperare. În anii '90, avem

de-a face cu o dinamică deosebită datorită admiterii unui prim val de membri şi lansării

unor parteneriate şi foruri consultative sau de dialog (Consiliul Cooperării Nord-

Atlantice, Parteneriatul pentru Pace etc.). După 2001, procesul de aderare nu numai că

este continuat, dar numărul statelor acceptate chiar se dublează, iar formele de cooperare,

de pregătire şi asistenţă pentru statele partenere se rafinează (Planuri de Acţiune pentru

Aderare, Iniţiativa de Cooperare de la Istanbul, dialoguri intensificate etc.). Mai mult,

apare chiar şi conceptul de „state de contact”, în categoria cărora intră acele ţări care nu

au (încă!) relaţii instituţionalizate cu NATO, dar care îi împărtăşesc preocupările în

domeniul securităţii sau, altfel spus, contribuie la operaţiunile Alianţei (Australia, Coreea

de Sud, Japonia, Noua Zeelandă – ISAF).

Desigur, acest subiect al relaţionării cu alţi actori nu poate omite legăturile

politico-militare cu Rusia sau cu Uniunea Europeană. La mai bine de 10 ani distanţă,

aceleaşi probleme, dar pe o altă scară, par să persiste: chestiunea rusă rămâne în

continuare tensionată, iar relaţia cu UE trebuie tratată în continuare cu grijă pentru a evita

potenţiale paralelisme sau duplicări între cele două organizaţii. Aceasta nu înseamnă însă

că nu s-au făcut progrese: Consiliul NATO-Rusia rămâne un instrument important al

dialogului cu Moscova şi a avut, de exemplu, o contribuţie majoră la acceptarea, de către

liderii de la Kremlin, a intrării ţărilor baltice în Alianţă (primele foste republici sovietice

care au făcut acest pas). Pe de altă parte, cooperarea cu UE a ajuns la un asemenea nivel

încât a permis preluarea cursivă, eficientă, a unor misiuni ale Alianţei de către Uniune.

Pentru a închide această fereastră în trecut, analogia dintre provocările de acum

15 ani şi cele de astăzi pare evidentă. Lucruri care păreau inimaginabile în deceniul

trecut, acum sunt deja istorie. Alianţa a parcurs o etapă a evoluţiei sale, iar acum se

37

pregăteşte pentru o nouă fază în care trebuie să se readapteze, dar diferenţa dintre cele

două este doar de magnitudine, nu neapărat şi de viziune!

Extinderea, ca logică a transformării NATO

S-au scris nenumărate rânduri cu privire la necesitatea adaptării Alianţei la noul

context strategic şi, cum nu ne propunem să disecăm argumentele şi raţiunile acestui

proces de transformare, l-am putea sintetiza în câteva cuvinte. Cine? Alianţa. Ce? Se

pregăteşte să devină un furnizor de securitate mai eficient şi mai eficace. Unde? Într-o

lume globalizată, cu riscuri şi ameninţări neconvenţionale. Cum? Prin îmbunătăţirea

capabilităţilor operaţionale şi consolidarea relaţiilor cu alţi actori, statali sau instituţionali.

Aşadar, se poate spune că extinderea este parte a transformării, numai că aici

trebuie realizată o diferenţă de nuanţă. Conjugarea celor două componente, cel puţin la

nivel conceptual, a fost efectuată prima dată, într-un document oficial, în 1995, când a

fost elaborat „Studiul privind lărgirea NATO” şi în care erau expuse obiectivele şi

principiile acestui proces. Doi ani mai târziu, la Madrid, odată cu invitarea primelor state

din fostul Tratat de la Varşovia (Cehia, Polonia, Ungaria), a fost confirmat angajamentul

aliaţilor de a accepta în continuare noi candidaţi, într-un proces deschis şi continuu. Era,

de fapt, afirmarea explicită a celebrei „politici a uşilor deschise”, la al cărei apogeu am

fost martori acum câţiva ani, atunci când şapte ţări, printre care şi România, au aderat la

NATO, în ceea ce avea să fie şi cel mai mare val al extinderii Alianţei. Dar cu toate că

este un proces de succes şi cu efecte benefice, extinderea NATO, în accepţiunea sa

clasică, de încorporare a unor membri cu drepturi depline, se apropie de sfârşit. Cu

excepţia câtorva state din Europa care fie au o adâncă tradiţie de neutralitate sau

nealiniere (ex: Suedia, Elveţia), fie nu-şi doresc să adere la NATO (ex.: Belarus), lărgirea

Alianţei va sfârşi prin a include toate statele candidate care îndeplinesc criteriile de

aderare. Este doar o chestiune de timp.

Odată cu invitarea şi, ulterior, aderarea Albaniei, Croaţiei şi Macedoniei , „lista de

aşteptare” se diminuează considerabil. Şi în cazul acestora mai există mici probleme, de

ordin politic (independenţa kosovară poate avea implicaţii asupra chestiunii albaneze din

toată regiunea; Grecia rămâne reticentă în a vota integrarea Macedoniei sub acest nume),

dar nu de nesoluţionat. Un val viitor ar putea să securizeze complet Balcanii de Vest (prin

38

aderarea Muntenegrului şi chiar a Bosniei şi Herţegovinei) sau ar putea să atingă zona

Caucazului (Georgia), sigur că numai în condiţiile în care aceste state îndeplinesc

criteriile de aderare. Limitele extinderii NATO sunt însă trasate de Marea Mediterană,

Marea Caspică şi Munţii Ural, cel puţin atât timp cât nu este modificat articolul 10 al

Tratatului fondator al Alianţei care stipulează clar apartenenţa la continentul european ca

un criteriu de eligibilitate pentru statele candidate. Şi aceasta fără a lua în calcul

problemele de ordin birocratic care apar din cauza creşterii numărului de state membre

(deja sunt voci care contestă eficienţa şi operativitatea sistemului de vot unanim, prin

consens, pe baza căruia funcţionează structurile decidente din cadrul Alianţei în

momentul de faţă).

Aici intervine diferenţa de nuanţă menţionată mai devreme. De fapt, este vorba

despre un nou mod de a gândi extinderea NATO. Nu ca pe un proces de integrare de noi

membri, ci ca pe o interconectare cu alte state şi instituţii. În contextul globalizării,

NATO poate şi trebuie să devină o alianţă globală. Este deja un truism că securitatea este

indivizibilă şi că poate fi garantată cel mai eficient doar în comun. În acest caz, dacă am

făcut deja un prim salt, conceptual, atunci când am trecut de la securitate naţională la

securitate euroatlantică, de ce să nu continuăm către securitatea globală? Dacă o

ameninţare transnaţională necesită o reacţie transnaţională, atunci nu i se răspunde unei

ameninţări globale tot printr-o abordare globală?

Transformarea paradigmei în care gândim extinderea NATO este susţinută de o

serie de argumente. În primul rând, valoarea adăugată a acestor noi parteneri în materie

de capabilităţi, mai ales acum când Alianţa este suprasolicitată în operaţiuni. Apoi,

aportul de cunoaştere. Globalizarea ne aduce în faţa unor state, societăţi care fac parte din

alte lumi şi civilizaţii şi pe care nu le-am putea înţelege decât prin intermediul unor

vectori care provin din acelaşi mediu. În fine, este vorba de considerente geostrategice. În

ciuda progresului tehnologic şi militar, care sporeşte considerabil capacitatea şi viteza de

dislocare şi susţinere a forţelor în teatrele de operaţii, nimeni şi nimic nu poate contesta

rolul geografiei ca platforma de proiectare a puterii. Retoric vorbind, ce ar însemna

accesul deplin şi fără echivoc pe teritoriul indian pentru desfăşurarea unor misiuni în

zonele cu potenţial de criză din sud-estul Asiei?

39

Această „globalizare” a NATO ar presupune, fără doar şi poate, şi unele

provocări. Pe de o parte, reglementarea relaţiilor cu noii parteneri globali în cadrul unor

structuri bine sedimentate. Este greu de crezut că Australia şi Japonia, de exemplu, ar

accepta să contribuie cu fonduri, tehnică şi personal la operaţiunile NATO fără a avea un

cuvânt de spus în cercurile de decizie aliate. Pe de altă parte, rearanjarea acestui nou tip

de relaţii în reţeaua mai largă de legături cu partenerii actuali. Un asemenea complex sau

sistem de securitate presupune ca fiecare componentă a sa să-şi cunoască bine rolul şi

locul, drepturile şi responsabilităţile. Ordinea generează şi eficienţă şi predictibilitate. În

acest sens, trebuie reflectat asupra modului în care NATO abordează Rusia, UE şi, mai

ales, Statele Unite, în condiţiile în care cooperarea cu acestea din urmă constituie nucleul

relaţiei transatlantice.

În concluzie, Alianţa traversează, încă o dată, un moment al schimbării, proces în

care extinderea joacă un rol esenţial. Numai că, acum, parametrii la care trebuie să ne

raportăm se găsesc la nivel global. De unde şi imperativul strategic de „a gândi global”

într-o eră în care poate că „in/out of area” nu-şi mai află sensul, iar vechile concepte de

teritorialitate cad în derizoriu. Acest demers intelectual nu se doreşte a fi nici prescriptiv,

nici exhaustiv, ci doar imaginativ sau, altfel spus, „food for thought”.

Anexa 2. ROLUL NATO IN CONFLICTUL DIN KOSOVO (sursa: Manualul

NATO, 2001)

Scena conflictului

Kosovo este situat în partea de sud a Serbiei şi are o populaţie mixtă, în care

majoritatea o reprezintă etnicii albanezi. Regiunea s-a bucurat de un grad ridicat de

autonomie în cadrul fostei Iugoslavii până în anul 1989, când liderul sârb Slobodan

Miloşevici a schimbat statutul regiunii, retrăgându-i autonomia şi trecând-o sub controlul

direct al Belgradului, capitala sârbă. Albanezii kosovari s-au opus energic acestei decizii.

Pe parcursul anului 1998, conflictul deschis dintre forţele militare şi de poliţie sârbeşti şi

cele ale albanezilor kosovari a provocat moartea a peste 1500 de albanezi şi a alungat

400 000 de persoane de la casele lor.

40

Escaladarea conflictului, consecinţele umanitare şi riscul extinderii acestuia şi în alte

ţări au provocat o îngrijorare profundă în rândurile comunităţii internaţionale.

Nesocotirea de către preşedintele Miloşevici a eforturilor diplomatice îndreptate către

rezolvarea pe cale paşnică a crizei şi rolul destabilizator al forţelor militante albaneze din

Kosovo au constituit alte motive de îngrijorare.

La data de 28 mai 1998, Consiliul Nord-Atlantic, întrunit la nivel de miniştri de

externe, a stabilit cele două obiective majore ale NATO cu privire la criza din Kosovo, şi

anume:

• să faciliteze obţinerea unei rezolvări pe cale paşnică a crizei, prin contribuţia adusă la

reacţia comunităţii internaţionale; şi

• să promoveze stabilitatea şi securitatea în ţările vecine, cu precădere în Albania şi în

fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei.

La data de 12 iunie 1998, Consiliul Nord-Atlantic, reunit la nivel de miniştri ai

apărării, a solicitat evaluarea posibilelor măsuri suplimentare pe care NATO le-ar putea

lua în condiţiile adâncirii crizei din Kosovo. Aceasta a dus la luarea în considerare a unui

număr mare de opţiuni.La data de 13 octombrie 1998, în urma înrăutăţirii situaţiei,

Consiliul NATO a autorizat ordine de activare pentru atacuri aeriene. Această măsură era

menită să susţină eforturile diplomatice pentru determinarea regimului lui Miloşevici să

îşi retragă forţele din Kosovo, să coopereze pentru încetarea violenţei şi să faciliteze

întoarcerea refugiaţilor la casele lor. În ultimul moment, în urma altor iniţiative

diplomatice ale oficialilor NATO şi ai Statelor Unite, preşedintele Miloşevici a acceptat

să colaboreze, iar atacurile aeriene au fost anulate.

Rezoluţia 1199 a Consiliului de securitate al ONU (UNSCR) exprima, printre altele,

adânca îngrijorare privind folosirea excesivă a forţei de către trupele de securitate sârbeşti

şi armata iugoslavă şi cerea încetarea focului de către ambele părţi implicate în conflict.

În spiritul rezoluţiei, au fost stabilite limite referitoare la numărul de forţe sârbeşti în

Kosovo şi la scopul operaţiunilor efectuate de către acestea, conform unui acord separat

încheiat cu guvernul sârb. În plus, s-a convenit ca Organizaţia pentru Securitate şi

Cooperare în Europa (OSCE) să instituie o Misiune de verificare în Kosovo (KVM) care

să se asigure de respectarea condiţiilor în teren şi ca NATO să stabilească o misiune de

supraveghere aeriană. Stabilirea celor două misiuni a fost aprobată prin Rezoluţia 1203 a

41

Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite. Câteva naţiuni nemembre NATO au fost de

acord să contribuie la misiunea de supraveghere.

Venind în sprijinul OSCE, Alianţa a constituit o forţă militară operativă specială care

să ajute la evacuarea de urgenţă a membrilor KVM, în cazul în care reînceperea

conflictului i-ar expune riscului. Această forţă operativă a fost desfăşurată în fosta

Republică Iugoslavă a Macedoniei, sub controlul general al Comandantului Suprem al

Forţelor Aliate în Europa. În ciuda acestor măsuri, situaţia din Kosovo s-a schimbat la

începutul anului 1999, în urma unor acte de provocare venite din ambele părţi şi a

folosirii excesive şi disproporţionate a forţei de către armata şi poliţia specială, sârbeşti.

O parte din aceste incidente au fost dezamorsate prin eforturile de mediere ale

inspectorilor OSCE, dar la jumătatea lui ianuarie situaţia s-a deteriorat, în urma

escaladării ofensivei sârbeşti împotriva albanezilor din Kosovo.

Au fost întreprinse eforturi noi internaţionale pentru a impulsiona căutarea unor

soluţii paşnice ale conflictului. Cele şase naţiuni ale Grupului de Contact înfiinţat în

1992, la Conferinţa de la Londra pentru fosta Iugoslavie, s-au întrunit la data de 29

ianuarie. S-a hotărât organizarea de urgenţă a negocierilor între părţile implicate în

conflict, care să se desfăşoare sub mediere internaţională.

NATO a sprijinit şi a reîntărit eforturile Grupului de Contact, aprobând la data de 30

ianuarie folosirea atacurilor aeriene în caz de necessitate, Franţa, Germania, Italia, Marea

Britanie, Rusia şi Statele Unit transmiţând un avertisment ambelor părţi implicate în

conflict. Aceste iniţiative concertate au culminat cu o primă rundă de negocieri la

Rambouillet, lângă Paris, între 6 şi 23 februarie, urmate de o a doua rundă la Paris, între

15 şi 18 martie. La sfârşitul celei de-a doua runde de convorbiri, delegaţia albanezilor

kosovari a semnat acordul de pace propus, dar convorbirile s-au încheiat fără ca o

semnătură similară să fie obţinută şi din partea delegaţiei sârbeşti. Imediat după aceea,

forţele de poliţie şi militare sârbeşti au intensificat operaţiunile împotriva etnicilor

albanezi din Kosovo, deplasând trupe şi tancuri suplimentare în regiune, într-o încălcare

flagrantă a acordului din octombrie. În faţa acestei ofensive sistematice, zeci de mii de

persoane şi-au părăsit casele.

La data de 20 martie, Misiunea OSCE de verificare în Kosovo a fost retrasă din

regiune, din cauză că obstrucţionările forţelor sârbeşti nu îi mai permiteau să îşi continue

42

activitatea. Ambasadorul Statelor Unite, Richard Holbroocke s-a deplasat la Belgrad,

într-o ultimă încercare de a-l convinge pe preşedintele Miloşevici să pună capăt atacurilor

asupra albanezilor kosovari, pentru a evita atacurile aeriene iminente din partea NATO.

Miloşevici a refuzat să se supună, aşa încât la 23 martie a fost dat ordinul de declanşare a

atacurilor aeriene (Operaţiunea Allied Force).

Obiectivele NATO

Obiectivele NATO privind conflictul din Kosovo au fost stabilite în declaraţia

întrunirii extraordinare a Consiliului Nord-Atlantic, desfăşurată la sediul NATO la data

de 12 aprilie 1999, şi au fost reconfirmate de către şefii de stat şi de guvern la

Washington, la data de 23 aprilie 1999:

• încetarea controlabilă a tuturor acţiunilor militare şi încetarea imediată a violenţelor şi

actelor de represiune;

• retragerea din Kosovo a forţelor de poliţie, militare şi paramilitare;

• staţionarea în Kosovo a unei prezenţe militare internaţionale;

• repatrierea în siguranţă şi necondiţionată a tuturor refugiaţilor şi persoanelor deportate

şi accesul nestingherit al organizaţiilor de ajutor umanitar în scopul asistării acestora;

• stabilirea unui angajament-cadru politic pentru Kosovo pe baza acordurilor de la

Rambouillet, în conformitate cu legile internaţionale şi Carta Naţiunilor Unite.

Pe parcursul desfăşurării conflictului, realizarea acestor obiective, alături de măsurile

de asigurare a implementării lor totale, au fost considerate de către Alianţă drept condiţii

necesare pentru încetarea violenţelor şi suferinţelor umane din Kosovo.

La data de 10 iunie 1999, după o campanie aeriană care a durat 77 de zile, Secretarul

General al NATO, Javier Solana, a anunţat că îi dăduse instrucţiuni generalului Wesley

Clark, Comandantul Suprem al Forţelor Aliate din Europa, privind încetarea operaţiunilor

aeriene întreprinse de NATO. Această decizie a fost adoptată după consultări alături de

Consiliul Nord-Atlantic şi confirmarea din partea generalului Clark a începerii retragerii

complete a forţelor iugoslave din Kosovo. Retragerea se efectua în conformitate cu

Acordul tehnico-militar încheiat între NATO şi Republica Federală Iugoslavia, în seara

datei de 9 iunie.

43

Acordul a fost semnat de general locotenent, Sir Michael Jackson, din partea NATO,

şi de către general colonel Svetozar Marjanovic, din partea armatei iugoslave şi general

locotenent Obrad Stefanovic din Ministerul Afacerilor Interne, din partea guvernelor

Republicii Federale Iugoslavia şi Republicii Serbia. Retragerea s-a efectuat, de asemenea,

în baza prevederilor acordului încheiat la data de 3 iunie între Republica Federală

Iugoslavia şi trimişii speciali ai Uniunii Europene şi ai Rusiei.

La data de 10 iunie, Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite a adoptat rezoluţia

1244, salutând acceptarea de către Republica Federală Iugoslavia a principiilor pentru o

soluţie politică a crizei din Kosovo, incluzând încetarea imediată a violenţelor şi

retragerea rapidă a forţelor iugoslave militare, poliţieneşti şi paramilitare. Rezoluţia

adoptată cu 14 voturi favorabile, nici unul împotrivă, şi o abţinere (China), a anunţat

decizia Consiliului de Securitate de a stabili o prezenţă civilă şi de securitate în Kosovo,

sub auspiciile Naţiunilor Unite.

Acţionând în virtutea Capitolului VII al Cartei ONU, Consiliul de Securitate a decis

că soluţia politică a crizei avea să fie bazată pe principiile generale adoptate la data de 6

mai de către miniştrii de externe din Grupul celor şapte ţări industrializate şi Federaţia

Rusă - Grupul celor 8 - şi pe principiile incluse în documentul prezentat la Belgrad de

preşedintele Finlandei şi reprezentantul special la Federaţiei Ruse, care fuseseră acceptate

de Republica Federală Iugoslavia la data de 3 iunie.

Principiile includeau, printre altele, încetarea imediată şi verificabilă a violenţelor şi a

represiunii în Kosovo; retragerea forţelor iugoslave militare, poliţieneşti şi paramilitare;

desfăşurarea unei prezenţe internaţionale civile şi de securitate efective cu participarea

substanţială a NATO în cadrul acesteia şi sub control şi comandă unice; înfiinţarea unei

administraţii interimare; repatrierea sigură şi liberă a tuturor refugiaţilor; o transformare

politică prin care să se asigure o auto-guvernare substanţială a provinciei Kosovo;

demilitarizarea Armatei de Eliberare din Kosovo (KLA); şi o abordare globală a

dezvoltării economice a regiunii de criză.

Consiliul de Securitate a autorizat statele membre şi principalele organizaţii

internaţionale să stabilească prezenţa internaţională de securitate şi a hotărât ca

responsabilităţile acesteia să includă descurajarea reizbucnirii ostilităţilor, demilitarizarea

KLA şi asigurarea unui mediu de siguranţă pentru întoarcerea refugiaţilor, şi care să

44

permită prezenţei internaţionale civile să îşi desfăşoare activitatea. Totodată, Consiliul de

Securitate l-a autorizat pe Secretarul general al ONU să stabilească prezenţa

internaţională civilă şi i-a solicitat să numească un reprezentant special care să

supravegheze realizarea acestui proiect în practică.

În urma adoptării UNSCR 1244, generalul Jackson, desemnat drept comandant al noii

forţe civile şi de securitate şi acţionând la instrucţiunile Consiliului Nord-Atlantic, a

declanşat imediat pregătirile pentru desfăşurarea rapidă a Forţei de Securitate, care urma

să opereze sub mandatul Consiliului de Securitate al ONU.

Forţa de Stabilizare (KFOR) condusă de NATO

Primele efective KFOR au intrat în Kosovo la data de 12 iunie 1999. După cum se

convenise în Acordul tehnico-militar, desfăşurarea trupelor KFOR a fost sincronizată cu

plecarea forţelor sârbeşti din Kosovo. Pe 20 iunie, retragerea sârbilor se încheiase, iar

KFOR îşi îndeplinise misiunea iniţială de desfăşurare a forţelor. La întreaga lor

capacitate, efectivele KFOR au ajuns la aproximativ 50 000 de oameni. Toţi cei 19

membri NATO, precum şi 20 de ţări nemembre ale Alianţei participă la KFOR, sub

comandă şi control comune (printre acestea se numără 16 ţări partenere, inclusiv un

contingent rusesc de 3 000 de oameni).

Tot la data de 20 iunie, în urma confirmării de către Comandantul Suprem al Forţelor

Aliate din Europa (SACEUR) că forţele sârbeşti de securitate eliberaseră Kosovo,

Secretarul General al NATO a anunţat că, în conformitate cu Acordul tehnico-militar,

pusese capăt în mod oficial campaniei aeriene. Pe tot parcursul crizei, forţele NATO au

fost în prima linie a eforturilor umanitare de alinare a suferinţelor miilor de refugiaţi care

fuseseră obligaţi să părăsească teritoriul Kosovo în urma campaniei de epurare etnică

întreprinse de sârbi. În fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, trupele NATO au

construit tabere pentru refugiaţi, centre de primire a refugiaţilor, cantine pentru situaţii de

urgenţă şi au transportat sute de tone de ajutoare umanitare pentru cei aflaţi în suferinţă.

În Albania, NATO a desfăşurat forţe considerabile care să asigure acelaşi tip de asistenţă

şi a sprijinit Înaltul Comisariat ONU pentru Refugiaţi - UNHCR - prin coordonarea

zborurilor cu ajutoare umanitare, precum şi prin suplimentarea acestor zboruri, utilizând

avioane puse la dispoziţie de către ţările membre. Centrul Euro-Atlantic de Coordonare a

45

Măsurilor împotriva Dezastrelor (EADRCC), înfiinţat la NATO în iunie 1998, a jucat, la

rândul său, un rol important în coordonarea sprijinirii operaţiunilor de ajutorare

întreprinse de către UNHCR.

Încă de la începutul crizei, ţările membre NATO şi comunitatea internaţională în

general au fost deosebit de îngrijorate de situaţia albanezilor kosovari care au rămas în

provincie, ale căror suferinţe erau descrise de refugiaţii care o părăsiseră. Toate mărturiile

indicau persecuţii organizate, care includeau execuţii în masă; folosirea civililor ca

scuturi umane; violuri; expulzări în masă; arderea şi jefuirea caselor şi satelor; distrugerea

culturilor agricole şi a animalelor; eliminarea actelor certificând identitatea, originea

etnică şi drepturile de proprietate; înfometare, inaniţie şi epuizare; şi multe alte încălcări

ale drepturilor omului şi normelor internaţionale ale comportamentului civilizat.

Sprijinul pentru ţările învecinate

Alianţa a recunoscut pe deplin imensele probleme umanitare, politice şi economice cu

care se confruntau ţările din regiune ca rezultat al conflictului din Kosovo. Eforturile

Alianţei s-au concentrat în special asupra acordării imediate de asistenţă practică în

rezolvarea crizei refugiaţilor, prin reorientarea spre misiuni umanitare a unei părţi a

forţelor NATO prezente în regiune.

La începutul lunii aprilie 1999, Comandantul NATO din fosta Republică Iugoslavă a

Macedoniei a primit autoritatea deplină de a coordona ajutorul acordat de NATO acestei

ţări şi de a înfiinţa un alt cartier general avansat în Albania, în cooperare cu autorităţile

albaneze şi cu UNHCR, pentru a evalua situaţia umanitară de acolo şi a oferi sprijin. În

plus, Consiliul Nord-Atlantic a însărcinat autorităţile militare ale NATO să continue

planificările în acest domeniu. Asistenţa pe care Alianţa a asigurat-o în continuare a

constat în acordarea de adăpost de urgenţă şi construirea de tabere de refugiaţi şi

sprijinirea organizaţiilor umanitare prin asigurarea transportului, sau prin alte modalităţi,

printre care distribuirea de hrană şi ajutoare. Ţările membre NATO au acordat sprijin

financiar şi alte tipuri de ajutoare Albaniei şi fostei Republici Iugoslave a Macedoniei şi

au reconfirmat că vor riposta oricărei provocări la adresa securităţii lor din partea

Iugoslaviei, cauzate de prezenţa forţelor NATO şi de activităţile acestora pe teritoriile lor.

46

Şefii de stat şi de guvern ai NATO şi-au expus la Washington opiniile cu privire la

realizarea unei păci, stabilităţi şi viitoare prosperităţi durabile, bazate pe integrarea

sporită a ţărilor din regiune în curentul general european şi pe conlucrarea cu alte

instituţii internaţionale în scopul atingerii acestor obiective. Aceştia au stabilit un proces

de consultări şi discuţii individuale între cele 19 ţări membre NATO şi ţările din regiune

şi s-au angajat să promoveze cooperarea regională în cadrul Consiliului Parteneriatului

Euro-Atlantic (EAPC). Totodată, au convenit să folosească resursele Parteneriatului

pentru Pace (PfP) pentru a asigura o asistenţă mai directă şi mai concentrată în privinţa

problemelor în materie de securitate. Alianţa a salutat măsurile complementare adoptate

în cadrul altor forumuri, inclusiv propunerea Uniunii Europene de a convoca la sfârşitul

lunii mai 1999, o conferinţă pe tema unui pact de stabilitate pentru Europa de Sud-Est.

Alianţa a mai recunoscut că ţările grupului G7 şi instituţii financiare, precum Banca

Mondială şi Fondul Monetar Internaţional, vor juca un rol vital în procesul de

reconstrucţie care va urma după încetarea crizei din Kosovo.

Situaţia din Kosovo a fost monitorizată îndeaproape de Consiliul Nord-Atlantic. La

întâlnirile ministeriale din mai 2000, ţările NATO şi-au reafirmat hotărârea de a contribui

pe deplin la îndeplinirea obiectivelor comunităţii internaţionale, aşa cum au fost stabilite

în UNSCR 1244, de a depune eforturi pentru transformarea provinciei Kosovo într-un

teritoriu paşnic, democratic, multietnic şi multicultural, unde toţi locuitorii să se poată

bucura de drepturile şi libertăţile universale. Miniştrii de externe ai NATO şi-au exprimat

sprijinul hotărât pentru sarcina asumată de către Misiunea ONU din Kosovo (UNMIK) şi

de către Reprezentantul special al Secretarului General al ONU, precum şi pentru

continuarea cooperării la nivel înalt dintre UNMIK şi KFOR.

Totodată, ei şi-au reafirmat hotărârea de a asigura menţinerea efectivelor de forţe şi

capacităţilor KFOR la toate nivelele cerute de provocările cărora aceasta va trebui să le

facă faţă. Acestea includ menţinerea unui mediu de securitate într-un Kosovo încă

nestabilizat, descurajarea şi prevenirea violenţelor interetnice, asigurarea securităţii şi

protecţiei tuturor minorităţilor, asistenţa pentru întoarcerea refugiaţilor, fie ei albanezi,

sârbi sau din alte comunităţi, şi sprijinirea OSCE în organizarea de alegeri libere, corecte

şi sigure.

47

4. Organizaţia pentru Cooperare şi Securitate în Europa (O.S.C.E.)

4.1. Prezentare generală

Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE) a apărut în anul 1973,

iniţial sub numele de Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa. Cunoscută

ulterior drept "procesul de la Helsinki", CSCE a constituit un forum de dialog şi negocieri

multilaterale intre Est şi Vest.

Istoria CSCE se împarte în două perioade:

- Între anii 1975-1990 (semnarea Actului Final de la Helsinki şi, respectiv, a Cartei

de la Paris pentru o nouă Europa), în care CSCE a funcţionat ca un proces de

conferinţe şi reuniuni periodice.

- Evoluţiile pe planul securităţii europene apărute în anii ‘90 au impus schimbări

fundamentale atât în ceea ce priveşte structura şi caracterul instituţional al

procesului început la Helsinki, cât şi rolul acestuia. Conferinţa la nivel înalt de la

Budapesta, 1994, a hotărât adoptarea denumirii de Organizaţie pentru

Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE).

Prin dimensiunea sa geografică, OSCE se întinde “de la Vancouver pana la

Vladivostok”, reunind toate statele europene, SUA, Canada şi toate republicile din fosta

URSS. Toate statele membre (55) au statut egal, iar regula de bază în adoptarea deciziilor

este consensul.

OSCE, asemeni altor structuri de securitate regională, a cunoscut transformări

substanţiale, ca urmare a faptului că a devenit tot mai evident că nici o instituţie

europeană nu-şi poate asuma de una singură gestionarea întregului complex de probleme

cu care se confruntă continentul.

În etapa actuală, OSCE se află în faza de definire a identităţii de securitate

europeană, bazată pe patru elemente: geopolitic, funcţional, normativ şi operaţional.

Avantajele OSCE în această privinţă rezidă in: abordarea atotcuprinzătoare a

securităţii (militară, politică, economică şi umană); participarea, pe bază de

egalitate, a tuturor ţărilor participante; principii, norme, valori şi standarde

48

comune; instrumente, mecanisme şi experienţă unică în domeniul diplomaţiei

preventive. Datorită capacitaţii şi experienţei sale unice în domeniul diplomaţiei

preventive, prevenirii conflictelor şi gestionării crizelor; consolidării respectării

drepturilor omului, a democraţiei şi statului de drept şi promovării tuturor aspectelor

societăţii civile, OSCE va continua să joace un rol important în promovarea unui spaţiu

comun de securitate. Ea va contribui la consolidarea încrederii în domeniul militar şi

promovarea securităţii prin cooperare.

4.2. Scurt istoric

Originile OSCE au apărut în anii 1950, odată cu ideea convocării unei conferinţe

general-europene pentru securitate. Eforturile pentru realizarea acestei idei -

intensificate intr-o perioadă caracterizată drept "destindere în relaţiile Est-Vest", când o

politică de "acomodare între state având interese divergente" era preferabilă războiului -

au cuprins un proces îndelungat şi complex de acţiuni desfăşurate în diferite foruri sau de

diferite grupuri de ţări. Un rol deosebit în cadrul acestor acţiuni au jucat ţările mici şi

mijlocii, printre care şi România. Conferinţa era văzută de unii ca o cale pentru a depăşi

divizarea Europei rezultată după cel de-al doilea război mondial, iar de alţii - pentru a

consacra status-quo-ul postbelic. Oricum, mesajul principal al celor care au acţionat

pentru convocarea ei a fost "asigurarea securităţii printr-o politica de deschidere".

Aceste eforturi au dus la convocarea, la 22 noiembrie 1972, la Dipoli (lângă

Helsinki), a reprezentanţilor statelor europene, SUA şi Canadei, pentru consultări în

vederea pregătirii Conferinţei. Consultările multilaterale pregătitoare s-au prelungit

pana la 8 iunie 1973, iar rezultatele acestora au fost cuprinse în Recomandările finale de

la Helsinki (Cartea bleu), adoptate de către miniştrii de externe ai statelor participante .

Acestea au stat la baza negocierilor propriu-zise ale Conferinţei pentru securitate şi

cooperare în Europa, concepută, iniţial a se desfăşura în trei faze: a) la nivel de ministru

de externe; b) la nivel de experţi; c) la nivel înalt. La 18 septembrie 1973, la Geneva,

experţii statelor participante au început activitatea de elaborare a Actului Final, care a

durat până în vara anului 1975.

49

La 1 august 1975, la Helsinki, a fost semnat, la nivel înalt, Actul Final al

Conferinţei pentru securitate şi cooperare în Europa, cunoscut şi sub denumirea de

acordurile de la Helsinki. Cuprinzând principiile de bază (decalogul de principii) care

guvernează relaţiile dintre statele participante şi atitudinea guvernelor respective faţă de

cetăţenii lor, precum şi prevederi de cooperare în diferite domenii, Actul Final a pus

bazele viitoarei evoluţii a procesului CSCE.

Decalogul de principii care guvernează relaţiile între state, înscris în Actul final

de la Helsinki :

- principiul egalitaţii suverane a statelor

- principiul nerecurgerii la forţă şi la ameninţarea cu forţa

- principiul inviolabilităţii frontierelor

- principiul integrităţii teritoriale a statelor

- principiul reglementării pe cale paşnică a diferendelor

- principiul neintervenţiei în afacerile interne ale unui stat

- principiul respectării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale

- dreptul egal al popoarelor la autodeterminare

- principiul cooperării internaţionale

- principiul executării cu bună credinţă a obligaţiilor internaţionale

Documentul nu conţine obligaţii juridice, ci politice, împărţite în trei mari categorii

(cunoscute, iniţial, sub denumirea de "coşuri", iar ulterior "dimensiuni"):

- probleme privind aspectele politico-militare ale securităţii în Europa;

- cooperarea în domeniul economic, tehnico-ştiinţific şi al mediului înconjurător;

- cooperarea în domeniul umanitar şi alte domenii.

- un al patrulea capitol - Urmările CSCE - se referă la reuniuni şi acţiuni de

continuare a procesului început.

In anii '70 şi '80, asemenea reuniuni au avut loc la Belgrad (1977-1978), Madrid

(1980-1983), Stockholm (1983-1986) şi Viena (1986-1989). Ele au fost marcate de

evoluţiile sinuoase ale climatului politic internaţional, în special de confruntările

ideologice intre Est şi Vest, precum şi de raporturile tensionate dintre SUA şi URSS.

Carta de la Paris, semnată la nivel înalt în noiembrie 1990, a marcat un punct de

cotitură în istoria CSCE deschizând calea transformării sale într-un forum instituţionalizat

50

de dialog şi negocieri, cu o structura operaţională. Fiind prima Conferinţă la nivel înalt

după adoptarea Actului Final de la Helsinki, Summit-ul CSCE de la Paris a deschis o

pagina noua în raporturile dintre statele europene, punându-se oficial capăt războiului

rece şi fiind adoptate documente de importanta majoră în domeniul dezarmării - Tratatul

privind reducerea armelor convenţionale în Europa, Declaraţia statelor membre ale

NATO şi ale Tratatului de la Varşovia privind nerecurgerea la forţă şi la ameninţarea cu

forţa, Acordul asupra unui pachet de măsuri de creştere a încrederii şi securităţii

(Documentul de la Viena - 1990). Carta de la Paris pentru o nouă Europă pune bazele

instituţionalizării procesului CSCE prin întâlniri regulate la nivel înalt (din doi în doi ani),

reuniuni ale miniştrilor de externe şi ale Comitetului Înalţilor Funcţionari. Sunt create,

totodată, Secretariatul permanent (cu sediul la Praga), Centrul pentru Prevenirea

Conflictelor (Viena) şi Biroul pentru Alegeri Libere (Varşovia). A fost definit obiectivul

edificării unei Europe a democraţiei, păcii şi unităţii, constând în asigurarea securităţii,

dezvoltarea unei cooperări largi între toate statele participante şi promovarea

drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

Un nou impuls pentru acţiune concertată în cadrul OSCE a fost dat de Conferinţa la

nivel înalt de la Helsinki, 1992. Documentul adoptat cu acea ocazie - Declaraţia de la

Helsinki, denumita simbolic "Sfidările schimbării" - conţine prevederi vizând întărirea

contribuţiei şi rolului CSCE în asigurarea drepturilor omului, gestionarea crizelor şi

tensiunilor. Documentul prevede asumarea unui rol activ al CSCE în alerta timpurie,

prevenirea conflictelor şi gestionarea crizelor. Noul instrument - Înaltul Comisar

pentru Minorităţi Naţionale - este însărcinat să se ocupe, intr-o fază cât mai timpurie,

de tensiuni etnice care pot escalada într-un conflict. Tot prin Documentul de la Helsinki,

1992, a fost creat un nou organ - Forumul de Cooperare în domeniul Securităţii, - care

se întruneşte, la Viena, pentru a se consulta şi negocia masuri concrete vizând întărirea

securităţii şi stabilităţii în regiunea euro-atlantică.

Consiliul Ministerial al CSCE, întrunit la Stockholm, în decembrie 1992, a creat

funcţia de Secretar General, iar Consiliul Ministerial de la Roma, din decembrie 1993, a

stabilit o structură consolidată şi unificată a Secretariatului CSCE, cu sediul la Viena.

Prin crearea, în aceeaşi perioadă, a Comitetului Permanent (transformat ulterior în

51

Consiliul Permanent), au fost lărgite şi instituţionalizate posibilităţile de dialog,

consultări şi decizie politică.

Pe baza hotărârilor şi posibilităţilor create prin Documentul de la Helsinki, 1992,

CSCE şi-a adăugat un nou profil, operaţional, având capacitatea de a înfiinţa misiuni de

lungă durată pentru prevenirea conflictelor şi gestionarea crizelor în zone de conflict sau

potenţial conflictuale.

Pentru a conferi un nou impuls politic CSCE, Summit-ul de la Budapesta, 1994, a

hotărât schimbarea denumirii procesului început la Helsinki în Organizaţia pentru

Securitate şi Cooperare în Europa, care a devenit, totodată, primul instrument pentru

prevenirea conflictelor şi gestionarea crizelor, exprimându-se voinţa politicăa statelor

membre de a se trimite o misiune OSCE de menţinere a păcii în Nagorno-Karabah. Tot la

Budapesta a fost adoptat Codul de conduită privind aspectele militare ale securităţii,

conţinând principiile care să guverneze rolul şi folosirea forţelor armate în societăţi

democratice. Documentul de la Budapesta prevedea, totodată, începerea discuţiilor în

cadrul OSCE privind modelul comun şi atotcuprinzător de securitate pentru Europa

secolului XXI, bazat pe principiile şi angajamentele OSCE, materializat prin adoptarea la

Summit-ul de la Istambul a Cartei pentru securitate europeana.

După semnarea Acordurilor de pace de la Dayton, OSCE şi-a asumat responsabilităţi

importante în aplicarea acestora. Prin Misiunea sa din Bosnia-Herzegovina şi prin alte

instrumente specifice (Biroul de la Varşovia, Reprezentanţi personali sau speciali ai

preşedintelui în exerciţiu s.a.), OSCE a jucat un rol important în organizarea şi

desfăşurarea alegerilor prezidenţiale, parlamentare şi municipale în Bosnia-Herzegovina,

asigurarea respectării drepturilor omului, edificarea instituţiilor specifice unui stat de

drept, realizarea dezarmării, stabilităţii şi securităţii regionale.

În prezent, OSCE ocupă un loc unic în sistemul organizaţiilor internaţionale.

Caracteristicile principale ale OSCE se referă la numărul de membri (toate statele

spaţiului euro-atlantic), abordarea atotcuprinzătoare a securităţii, instrumente şi

mecanisme specifice pentru prevenirea conflictelor, procesul decizional, bazat pe

consens, realizat în urma consultărilor intense, dialog politic constant şi deschis, normele

şi valorile comune asumate de state prin documentele adoptate, precum şi un sistem de

contacte şi cooperare cu alte organizaţii şi instituţii internaţionale.

52

Priorităţile OSCE sunt:

- consolidarea valorilor comune şi asistarea statelor membre în edificarea unor

societăţi democratice, civile, bazate pe statul de drept;

- prevenirea conflictelor locale, restaurarea stabilităţii şi păcii în zone de tensiune;

- eliminarea unor deficite reale şi perceptibile de securitate şi evitarea creării de noi

diviziuni politice, economice sau sociale, obiectiv ce se realizează prin

promovarea unui sistem de securitate prin cooperare.

4.3. Structurile şi instituţiile OSCE

1. Conferinţe ale şefilor de stat sau de guvern (Summit) ai statelor membre trasează

priorităţile şi liniile directoare la cel mai înalt nivel politic. După stabilirea, prin Carta de

la Paris, a tinerii periodice a acestora, la fiecare doi ani, Conferinţele CSCE/OSCE la

nivel înalt au avut loc la Helsinki (1992), Budapesta (1994), Lisabona (1996) şi Istambul

(18-19 noiembrie 1999). în prezent, aceasta periodicitate nu mai este respectata cu

rigurozitate.

2. Consiliul Ministerial, care se reuneşte, de regulă, o dată pe an (atunci când în anul

respectiv nu are loc Summit-ul OSCE), la nivel de ministru al afacerilor externe, este

organul central de decizie şi orientare politică al OSCE. Ministrul de externe al ţării

gazdă a reuniunii Consiliului Ministerial deţine funcţia de preşedinte în exerciţiu al

OSCE. Perioada de preşedinţie se încheie odată cu reuniunea ministerială care, de regulă,

are loc în luna decembrie.

3. Consiliul Superior (care a înlocuit Comitetul Înalţilor Funcţionari) răspunde de

orientarea, coordonarea şi gestionarea tuturor activităţilor OSCE. Examinează şi

stabileşte politica şi orientările bugetar-financiare. Anual, Consiliul Superior se întruneşte

ca Forum Economic la Praga. De notat că periodicitatea reuniunilor acestei structuri, de

la crearea ei prin Carta de la Paris, a fost de cel puţin două ori pe an, la care se adăugă

reuniuni speciale, în aplicarea mecanismului de urgenţă. Ultima reuniune a Consiliului

Superior a avut loc în anul 1996 la Praga. Deşi nu exista o decizie formală privind

desfiinţarea acestei structuri, unele state participante consideră inutilă menţinerea

acesteia, datorita existenţei Consiliului Permanent.

53

4. Consiliul Permanent (fostul Comitet Permanent) se ocupă de activitatea politică,

decizională şi operaţională curentă a OSCE. Se întruneşte la Viena, de regulă,

săptămânal, în şedinţe plenare, precum şi ori de cate ori se consideră necesar în reuniuni

speciale, extraordinare sau de urgentă. Sub egida Consiliului Permanent funcţionează

diferite grupuri de lucru ad-hoc, deschise participării tuturor statelor membre. Pentru

creşterea transparenţei procesului decizional şi lărgirea ariei de consultări în cadrul

acestuia, prin Carta asupra securităţii europene adoptata la Istanbul în 1999, a fost creat

Comitetul Pregătitor, ca structură subordonată Consiliului Permanent.

Reuniunile structurilor menţionate mai sus (în afara Summit-ului OSCE) sunt

prezidate de reprezentanţii preşedinţiei în exerciţiu. Reuniunile grupurilor de lucru

pot fi prezidate şi de reprezentanţii ţărilor din troica OSCE, din însărcinarea

preşedinţiei în exerciţiu. Preşedinţia şedinţelor Summit-elor OSCE se asigură prin

rotaţie.

5. Forumul de Cooperare în domeniul Securităţii este parte integrantă a OSCE, se

întruneşte săptămânal, la Viena, pentru consultări şi negocierea de măsuri concrete

vizând întărirea încrederii, securităţii şi stabilităţii în aria euro-atlantica. Obiectivele

principale ale acestui for sunt: a) negocieri privind controlul armamentelor şi masuri de

dezarmare, creştere a încrederii şi securităţii; b) consultări regulate şi cooperare intensă în

probleme de securitate; c) reducerea, în continuare, a riscurilor unui conflict armat.

Forumul se ocupă, de asemenea, de aplicarea masurilor de creştere a încrederii şi

securităţii (CSBM), pregătirea seminariilor privind doctrinele militare, organizarea

reuniunilor anuale de evaluare a aplicării angajamentelor asumate în domeniul militar,

precum şi examinarea şi clarificarea schimbului de informaţii convenit conform măsurilor

de încredere. Sub auspiciile Forumului, au loc reuniunile anuale de evaluare a aplicării

Documentului de la Viena privind măsurile de creştere a încrederii şi securităţii,

reuniunile de evaluare a aplicării Codului de Conduită, ca şi seminarii pe diferite teme.

Forumul îşi desfăşoară activitatea în şedinţe plenare şi în cadrul a două grupuri de lucru.

6. Preşedintele în exerciţiu - ministrul de externe al ţării care găzduieşte reuniunea

Consiliului Ministerial al OSCE pe anul în curs - este investit cu responsabilitatea

generală asupra activităţii executive a OSCE.

54

 

România a deţinut mandatul de Preşedinte în exerciţiu al OSCE în anul 2001 .

Începând cu 1 ianuarie 2002, preşedinţia organizaţiei a fost preluată de Portugalia, Pentru

anul 2003 funcţia a fost preluată de Olanda, iar pentru 2004 şi-a prezentat candidatura

Bulgaria.

Preşedintele în exerciţiu, în îndeplinirea atribuţiilor sale, poate fi asistat de:

- troica OSCE, formată din fostul, actualul şi viitorul preşedinte al OSCE (în

prezent, troica OSCE este formată din Portugalia, Olanda şi Bulgaria);

- grupuri ad-hoc, create pentru diferite probleme, îndeosebi în domeniul prevenirii

conflictelor şi gestionării crizelor;

- reprezentanţi personali, numiţi de preşedintele în exerciţiu cu un mandat clar şi

precis, pentru a-l asista într-o situaţie de criză sau conflict.

7. Secretarul general este numit de Consiliul ministerial pentru o perioadă de trei ani.

Având sediul la Viena, el acţionează ca reprezentant al preşedintelui în exerciţiu şi-l

sprijină pe acesta în toate activităţile vizând promovarea obiectivelor OSCE. Sarcinile

Secretarului general includ, de asemenea, gestionarea structurilor şi operaţiunilor OSCE.

Primul Secretar general al OSCE a fost dr. Wilhelm Hoynck (Germania), urmat de

Giancarlo Aragona (Italia), iar din 1999 - Jan Kubis (Slovacia). Secretarul general are în

subordinea sa Secretariatul OSCE, cu sediul la Viena (şi o unitate la Praga), structurat

pe trei departamente:

- politic (probleme generale - sprijinirea activităţii preşedintelui în exerciţiu, pregătirea

reuniunilor, contacte cu organizaţii internaţionale etc.);

- Centrul pentru Prevenirea Conflictelor, în competenţa căruia intra activitatea

operaţională a OSCE în domeniul prevenirii conflictelor şi gestionarii crizelor, sprijinirea

activităţii misiunilor OSCE. CPC mai urmăreşte îndeplinirea obligaţiilor pe care şi le-au

asumat statele în domeniul politico-militar al securităţii europene (Documentul de la

Viena privind masuri de creştere a încrederii şi securităţii, Codul de Conduită etc.)

- Departamentul administrativ-financiar şi pentru organizarea conferinţelor

(traduceri, documentaţie, protocol).

În cadrul Secretariatului funcţionează, totodată, un Oficiu de presa al OSCE.

55

În cadrul Secretariatului există, de asemenea, un Coordonator pentru activităţi

economice şi de mediu ale OSCE, în ale cărui sarcini intră consolidarea capacitaţii

Consiliului Permanent şi ale altor instituţii OSCE de a examina aspectele economice,

sociale şi de mediu ale securităţii.

8. Înaltul Comisar pentru Minorităţi Naţionale - instrument creat pentru a se ocupa de

tensiuni etnice în faza incipientă a acestora, cu potenţial de a se dezvolta într-un conflict

ce poate pune în pericol pacea, stabilitatea sau relaţiile dintre statele participante - are

rolul de a preveni situaţiile conflictuale şi de criză şi de a identifica soluţii pentru

reducerea tensiunilor. Înaltul Comisar acţionează independent, mandatul său conţine

prevederi ce-i impun păstrarea confidenţialităţii informaţiilor şi acţiunilor sale. Înaltul

Comisar, asistat de experţi, elaborează rapoarte în legătură cu diferite situaţii sau

probleme cu care a fost sesizat şi formulează recomandări pentru părţile implicate. Aceste

recomandări nu au un caracter obligatoriu. Obiectivul acestora este de a încuraja părţile în

identificarea de soluţii paşnice pentru soluţionarea problemelor. De la 1 iulie 2001,

potrivit deciziei Consiliului Ministerial de la Viena din noiembrie 2000, ambasadorul

Rolf Ekeus (Suedia) a fost numit în această funcţie pentru o perioadă de trei ani.

9. Reprezentantul OSCE pentru libertatea presei, funcţie nou creata (în 1997), în care

a fost numit dl. Freimut Duve (Germania), pentru o perioadă de trei ani, începând cu 1

ianuarie 1998, mandatul sau fiind prelungit în cadrul Consiliului Ministerial de la Viena

din noiembrie 2000 şi din nou în cursul anului 2001.

10. Biroul pentru Instituţii Democratice şi Drepturile Omului (ODIHR), cu sediul la

Varşovia este instituţia OSCE responsabilă cu promovarea drepturilor omului,

democraţiei şi a statului de drept. Se ocupă de organizarea reuniunilor şi seminariilor

privind îndeplinirea angajamentelor asumate în domeniul dimensiunii umane. Directorul

acestei instituţii este ambasadorul Gerard Stoudman (Elvetia). ODIHR are un rol

deosebit în monitorizarea alegerilor şi dezvoltarea instituţiilor electorale naţionale,

acordând asistenţă tehnică pentru dezvoltarea instituţiilor juridice, promovarea acţiunii

organizaţiilor neguvernamentale şi a societăţii civile, pregătirea observatorilor pentru

alegeri şi respectarea drepturilor omului, a ziariştilor; funcţionează ca punct de contact

pentru problemele Roma şi Sinti, oferă sprijin logistic pentru seminariile OSCE. în anul

1997, aceasta instituţie a marcat evoluţii considerabile, definind un nou concept de

56

funcţionare, prin consolidarea mijloacelor operaţionale şi sporirea implicării sale în

diferite acţiuni ale OSCE, îndeosebi în zone de tensiune, în favoarea structurilor

democratice şi drepturilor omului. în anul 1999, în cadrul ODIHR a fost creat postul de

consilier pentru problemele populaţiei Roma, ocupat în prezent de Nicolae Gheorghe

(România).

11. Misiuni ale OSCE sunt amplasate în Kosovo, Bosnia-Herzegovina, Croaţia, FRI

Macedonia, Georgia, Republica Moldova, Estonia, Letonia, Armenia, Aderbaidjan,

Tadjikistan si Belgrad.

Misiunile OSCE sunt unul din instrumentele OSCE pentru prevenirea conflictelor şi

gestionarea crizelor.

În afară de misiuni, există şi alte activităţi OSCE în domeniul prevenirii conflictelor,

gestionării crizelor şi reconstrucţiei post-conflict. Din diferite motive, ţările pe teritoriul

cărora ele se desfăşoară au evitat acceptarea denumirii de "misiuni". Dintre acestea,

menţionăm: Reprezentantul personal al preşedintelui în exerciţiu şi echipa sa de asistenta

pentru problema din Nagorno Karabah; Grupul de asistenta din Cecenia, Prezenta OSCE

în Albania; Grupul de consultanţă şi monitorizare din Belarus; Coordonatorul pentru

proiectele OSCE în Ucraina.

12. Curtea de Conciliere şi Arbitraj, creată conform Convenţiei privind concilierea şi

arbitrajul în cadrul OSCE, intrată în vigoare în decembrie 1994 (după depunerea

instrumentelor de ratificare de către 12 state semnatare). în funcţiile Curţii intră

reglementarea diferendelor ce-i sunt supuse de către statele semnatare ale Convenţiei,

prin conciliere sau arbitraj, după caz. Sediul Curţii este la Geneva. România a semnat şi

ratificat această Convenţie.

13. OSCE este depozitarul Pactului de Stabilitate pentru Europa Centrală, iniţiat şi

promovat de Uniunea Europeană. Totodată, OSCE joacă un rol important în exerciţiul

privind Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est. Recent, a început procesul de

definire a dimensiunii regionale a OSCE.

 4.4. Adunarea Parlamentară a OSCE

Adunarea Parlamentară a OSCE (AP OSCE), creată ca una din instituţiile

originale ale OSCE prin Carta de la Paris din 1990, a continuat să se dezvolte şi să-şi

lărgească rolul şi competentele. Secretariatul internaţional al Adunării Parlamentare - cu

57

sediul la Copenhaga - colaborează strâns cu Secretarul general şi alte instituţii ale OSCE.

Preşedintele Adunării Parlamentare participă în mod regulat la reuniunile troicii OSCE şi

prezintă declaraţii ale Adunării în cadrul reuniunilor la nivel înalt şi ministeriale ale

OSCE. Sesiunile anuale ale Adunării parlamentare au loc în diferite capitale ale ţărilor

membre. Conform unei tradiţii stabilite, preşedintele în exerciţiu al OSCE, Secretarul

general, precum şi şefii diferitelor instituţii şi misiuni OSCE prezintă expuneri la aceste

reuniuni. De menţionat ca hotărârile Adunării Parlamentare se adoptă prin vot majoritar

(spre deosebire de OSCE, a cărei regulă de bază este consensul) şi nu sunt obligatorii

pentru OSCE.

În perioada iulie 2000 - iulie 2002, funcţia de Preşedinte al AP OSCE a fost

îndeplinită de domnul Adrian Severin. La încheierea mandatului, ca o recunoaştere a

activităţii desfăşurate în această calitate, domnului Adrian Severin i s-a conferit titlul de

"Preşedinte emerit" al AP OSCE.

4.5 Relaţiile OSCE cu organizaţii şi instituţii internaţionale

OSCE si-a dezvoltat considerabil cooperarea cu alte organizaţii internaţionale. Cu

excepţia ONU, aceste relaţii nu au un cadru formal, derulându-se ad-hoc.

La nivelul organismelor de conducere şi al secretariatelor există o serie de mecanisme

sau forme de consultare menite să permită o mai bună coordonare a acţiunilor sau

reacţiilor. Printre acestea se numără: reuniuni trilaterale periodice OSCE - Consiliul

Europei - CEE/ONU; reuniuni bilaterale OSCE - Consiliul Europei; reprezentarea, pe

bază de reciprocitate, la diferite reuniuni etc.

Amploarea problemelor cu care se confruntă comunitatea internaţională în prevenirea

conflictelor, gestionarea crizelor şi reconstrucţia post-conflict în zona OSCE impune tot

mai mult necesitatea conjugării eforturilor diferitelor organisme internaţionale. OSCE a

elaborat un cadru coerent de acţiune a "instituţiilor care se întăresc reciproc" (Mutually

Reinforcing Institutions), respectiv, Platforma de cooperare în domeniul securităţii,

ca parte a Cartei de securitate europeană, adoptata la Istanbul în noiembrie 1999.

58

4. 6. Parteneri de cooperare

Japonia, Republica Coreea şi Thailanda sunt parteneri de cooperare.

Algeria, Egipt, Israel, Maroc şi Tunisia sunt parteneri mediteraneeni de cooperare ai

OSCE.

Dialogul cu partenerii şi partenerii mediteraneeni de cooperare s-a intensificat şi

consolidat.

 

 Bibliografie : www.mae.ro

www.osce.org

Bibliografie generală:

1. Nastase Adrian - Organizatii internationale, Universitatea "Valahia", Targoviste,

2000.

2. Popescu Andrei, Jinga Ion - Organizatii europene si euroatlantice, Ed Lumina Lex,

București, 2001

5.  Organizaţia Cooperării Economice la Marea Neagră (OCEMN)

5.1 Inființarea organizației și obiectivele ei

Crearea unei structuri de cooperare în zona Mării Negre a fost avansată pentru prima

oară în 1990, de fostul preşedinte al Turciei, Turgut Ozal, în cursul unei vizite oficiale în

România.  La iniţiativă au subscris România, Bulgaria şi URSS.

Cooperarea Economică a Mării Negre (CEMN) a fost oficial lansată, prin semnarea

Declaraţiei de la Istanbul, la 25 iunie 1992.

Membrii fondatori ai CEMN sunt: Albania, Bulgaria, Grecia, România, Turcia, R.

Moldova, Rusia, Ucraina şi trei ţări caucaziene (Armenia, Azerbaidjan şi Georgia).

Regiunea CEMN se întinde, ca suprafaţă, de la Marea Adriatică la Oceanul Pacific şi

cuprinde în arealul său un număr de opt mări.

Cele două documente adoptate la Istanbul la 25 iunie 1992 (”Declaration on Black

Sea Economic Cooperation” şi ”Bosphorus Statement”) arată că obiectivul central al

59

CEMN îl constituie accelerarea dezvoltării economice şi sociale a statelor membre în

scopul realizării unui grad superior de integrare în economia europeană şi mondială, prin

intensificarea cooperării multilaterale şi folosirea avantajelor care decurg din

proximitatea geografică şi complementaritatea economiilor naţionale. In mod deliberat a

fost evitată includerea unor obiective de natură politică sau de securitate, considerate

neadecvate momentului.

Regiunea Mării Negre are o importanţă strategică recunoscută, care este dată de

resursele naturale foarte bogate, în special petrol şi gaz şi de o piaţă potenţială de peste

350 milioane consumatori. Comerţul cumulat al regiunii reprezintă peste 5% din comerţul

mondial.

Componenta strategică a regiunii s-a accentuat, în ultimul timp, ca urmare a

declanşării campaniei antiteroriste; SUA sunt interesate de evoluţiile din regiune, iar UE

îşi substanţiază asistenţa pentru ţările din zonă prin Politica de Nouă Vecinătate.

Evoluţia cooperării economice în bazinul Mării Negre poate fi împărţită în trei

etape:

1. de formare, lipsită de rezultate şi fără o organizare clară, a durat până la întâlnirea de

la Bucureşti, din anul 1996, când miniştrii de externe au adoptat un ”Plan de acţiune”

care a îmbunătăţit cooperarea;

2. de introducere a sistemului Troicii ministeriale, în cursul căreia a început finanţarea

comună a Secretariatului Internaţional Permanent (PERMIS) de la Istanbul şi s-au

intensificat reuniunile la toate nivelele. În iunie 1998, la Yalta, s-a semnat ”Carta

CEMN”;

3. de asumare a caracteristicilor unei organizaţii regionale. La 30 aprilie 1999, la

Reuniunea miniştrilor de externe din statele CEMN de la Tbilisi, a fost înfiinţată

Organizaţia Cooperării Economice a Mării Negre (OCEMN), care a devenit o

structură regională de cooperare în domeniul economic. OCEMN a dobândit statutul de

observator la ONU începând cu 8 octombrie 1999, urmare adoptării Rezoluţiei A/54/5.

La 25 iunie 2002, la Istanbul, şefii de stat şi de guvern din regiunea Mării Negre au

marcat, în cadrul unei reuniuni extraordinare, aniversarea a zece ani de la crearea

Cooperării Economice a Mării Negre. La Summit-ul aniversar OCEMN a fost semnată

“Declaraţia Decenială” prin care se marchează trecerea organizaţiei într-o nouă etapă şi

60

în care sunt creionate domeniile viitoare de acţiune, cum sunt cele legate de securitatea şi

stabilitatea regională, cooperarea cu Uniunea Europeană şi colaborarea cu alte iniţiative şi

structuri regionale.

La 25 iunie 2007, la Istanbul, a avut loc Summit-ul Aniversar al OCEMN (15 ani de

la înfiinţarea organizaţiei). A fost adoptată o Declaraţie Aniversară.

Relaţia cu UE a constituit unul din cele mai importante puncte ale preşedinţiei elene

(noiembrie 2004-aprilie 2005). Reuniunea de la Komotini a adoptat o declaraţie

ministerială care se referă la necesitatea unei platforme de cooperare UE-OCEMN. La 14

februarie 2008, la Kiev, a avut loc Reuniunea specială a Consiliului miniştrilor afacerilor

externe ai statelor membre ale OCEMN şi ai statelor membre ale UE, fiind lansat

procesul Sinergiei Mării Negre.

5.2. Organizare și structuri instituționale

State membre: Albania, Armenia, Azerbaidjan, Bulgaria, Georgia, Grecia,

R.Moldova, România, Federaţia Rusă, Serbia – Muntenegru, Turcia şi Ucraina.

Observatori: Austria, Egipt, Israel, Italia, Polonia, Slovacia, Tunisia, Franţa,

Germania, Conferinţa Cartei Energiei, Black Sea Commission, International Black Sea

Club (cu statut mai vechi), SUA, Rep. Cehă, Croaţia şi Belarus (din octombrie 2005).

Ungaria şi Marea Britanie deţin statutul de partener pentru dialog sectorial cu OCEMN.

Alte organizaţii şi instituţii internaţionale, printre care Uniunea Europeană, OSCE,

Consiliul Europei, OECD, CEE/ONU, PNUD, ONUDI, FAO, OMC, OIM, BERD, BEI

şi Banca Mondială sprijină activităţile OCEMN.

Intâlniri periodice ale șefilor de state și guverne   Istanbul - 25 iunie 1992;

Bucureşti - 30 iunie 1995; Moscova - 25 octombrie 1996; Yalta - 5 iunie 1998; Yalta- 10-

11 septembrie 1999, reuniunea extraordinară pe tema “Cooperării Marea Baltică - Marea

Neagră”; Istanbul -17 noiembrie 1999; Istanbul – 25 iunie 2002, Istanbul, la 25 iunie

2007

  Consiliul miniştrilor afacerilor externe  

Este forul de decizie al OCEMN (Consiliul Ministerial) care se întruneşte semestrial

în ţara care deţine Preşedinţia-în-Exerciţiu. La reuniunile miniştrilor de externe,

deciziile se adoptă prin consens pentru primirea unor noi membri, acordarea statutului de

61

observator, crearea de noi mecanisme sau modificarea structurii acestora, adoptarea sau

modificarea regulilor de procedură şi a regulamentelor financiare. Pentru alte decizii este

nevoie de o majoritate de 2/3 din voturile exprimate.

La reuniunea specială a Consiliului Ministerial, de la Istanbul din 25 iunie 2004, s-a

adoptat o declaraţie comună a miniştrilor de externe ai statelor membre OCEMN cu

privire la contribuţia organizaţiei la securitatea şi stabilitatea în regiunea Mării Negre,

ceea ce marchează intrarea cooperării în sfera politicului (aspect neabordat iniţial).

Comitetului Înalţilor Funcţionari (CIF) din ministerele de externe ale statelor

membre analizează principalele probleme ale organizaţiei şi formulează propuneri

înaintate Consiliului Ministerial. Reuniunile CIF pot fi:

Reuniuni Ordinare - au loc în perioadele premergătoare reuniunilor Consiliului

Ministerial, fiind destinate pregătirii acestora;

Reuniuni Extraordinare – pot fi convocate de Preşedinţia-în-Exerciţiu pentru

discutarea problemelor urgente. Asemenea întâlniri au fost organizate de Federaţia Rusă

în anul 2000 (pentru finalizarea Agendei Economice a OCEMN si examinarea

problematicii lărgirii organizaţiei), de Azerbaidjan în sem.I. 2004 (cu scopul

reformării instituţionale a OCEMN) şi de Georgia în sem.II. 2004 (pentru pregătirea

Declaraţiei asupra securităţii şi stabilităţii în zona Mării Negre şi respectiv creşterea

eficienţei activităţii OCEMN).

Troica OCEMN: Asistă Preşedinţia-în-Exerciţiu la îndeplinirea mandatului

încredinţat de Consiliul Ministerial. Este formată din statul care exercită preşedinţia, cel

de la care s-a preluat preşedinţia şi cel care o va prelua.

 grupurile de lucru, la care se adaugă întâlniri ale grupurilor create ad-hoc şi ale

experţilor, acoperă domeniile: energie; transporturi, comunicaţii, mediu; situaţii de

urgenţă; turism; ştiinţă şi tehnologie; ocrotirea sănătăţii şi domeniul farmaceutic;

promovarea şi protejarea investiţiilor; cooperare industrială şi comercială; IMM; finanţe

şi bănci; schimb de date statistice şi informaţii economice; agricultură şi industrie

alimentară; combaterea criminalităţii organizate

 Secretariatul Internaţional Permanent ( PERMIS ), cu sediul la

Istanbul. Funcţionează sub autoritatea Preşedintelui în exerciţiu al OCEMN şi această

autoritate se exercită de către Secretarul General.

62

5.3 Organisme ȋnrudite

  Adunarea Parlamentară a OCEMN - organ consultativ, constituită în 1993, este

formată din 70 de parlamentari ai ţărilor membre şi un Secretariat cu sediul la Istanbul;

  Consiliul OCEMN al Oamenilor de Afaceri, are un Secretariat separat la Istanbul;

Centrul Internaţional de Studii privind Marea Neagră–Atena 

  Banca pentru Comerţ şi Dezvoltare a Mării Negre (BCDMN/ BSTDB), cu sediul

la Salonic.  

5.4. Centre afiliate

În urma deciziei Consiliului Ministerial şi în vederea promovării intereselor ţărilor

membre în domenii specifice de cooperare, au fost înfiinţate: Centrul regional pentru

energie–Sofia; Centrul de coordonare a datelor statistice –Ankara; Centrul pentru

întreprinderi mici şi mijlocii–Bucureşti, Asociaţia Camerelor de Comerţ din

Regiunea Mării Negre etc.

5.5 Proiecte și acțiuni prioritare

La summit-ul din 2002 şi la reuniunile ulterioare ale Consiliului Miniştrilor

Afacerilor Externe, organizaţia a început să acorde atenţie sporită proiectelor.  

În baza deciziei Consiliului Ministerial de la Tirana, din 25 octombrie 2002, a fost

constituit Fondul de Dezvoltare a Proiectelor (FDP) prin contribuţii voluntare ale statelor

membre, iar în baza deciziei CM de la Istanbul, din 14-15 iulie 2003, s-a înfiinţat un

Comitet Director al FDP însărcinat cu gestionarea fondurilor acumulate. 

Intr-o primă etapă, la constituirea FDP au contribuit “voluntar” numai 5 state, Grecia,

Federaţia Rusă, România şi Turcia (cu 30.000 USD fiecare) şi Azerbaidjanul (cu suma

simbolică de 1.500 USD) . Ulterior, au mai contribuit cu sume variabile Consiliul de

Afaceri al OCEMN şi Centrul Internaţional de Studii privind Marea Neagră, astfel încât

fondurile acumulate s-au ridicat la cca 130.000 USD. În anul 2006, Bulgaria a contribuit

la FDP cu 30.000 USD, iar R.Moldova şi-a anunţat intenţia de a contribui cu o sumă

similară. FDP rămâne deschis participării şi altor state şi organizaţii interesate din afara

zonei.

63

Datorită volumului restrâns de fonduri, sumele ce se acordă promotorilor de proiecte

regionale nu depăşesc cifra de 15.000 USD / proiect şi servesc prioritar pentru finanţarea

studiilor de pre-fezabilitate. Până în prezent, au fost alocate fonduri pentru implementarea

unor proiecte regionale, cu caracter mai mult de cercetare, în domeniile comerţului,

transportului rutier de mărfuri, politicilor energetice, protecţiei mediului înconjurător,

sănătăţii şi farmaciei.

Pe măsura degajării consensului politic şi a identificării surselor de finanţare

necesare, statele membre OCEMN vor trece la implementarea unor proiecte de

dimensiuni mai mari, după cum urmează:

1. interconectarea reţelelor electrice şi conectarea lor la sistemele din vestul Europei;

2. dezvoltarea infrastructurilor de transport, prin prelungirea către Est a marilor

magistrale europene;

3. construirea unor conducte pentru transportul petrolului şi gazelor naturale;

4. modernizarea şi interconectarea sistemelor de comunicaţii.

În baza deciziei Consiliului Ministerial (CM) de la Tirana, din 25 octombrie 2002, a

fost constituit Fondul de Dezvoltare a Proiectelor (FDP) prin contribuţii voluntare ale

statelor membre, iar în baza deciziei CM de la Istanbul, din 14-15 iulie 2003, s-a înfiinţat

un Comitet Director al FDP însărcinat cu gestionarea fondurilor acumulate. 

Fondul urmăreşte facilitarea elaborării şi promovării proiectelor cu impact economic

regional mărit în regiunea OCEMN.

5.6. Contribuții ale României la activitățile OCEMN

A susţinut constant necesitatea strângerii relaţiilor de colaborare între OCEMN si

Uniunea Europeană. O asemenea abordare este favorizată atât de trecerea OCEMN in

faza operaţională cât şi de curentul favorabil creat prin "Politica Europeană de

Vecinătate". 

A iniţiat procesul de implicare a OCEMN pe dimensiunea de securitate şi stabilitate

în regiunea Mării Negre, contribuind la elaborarea unui concept viabil în materie şi la

identificarea mijloacelor de creştere a contribuţiei organizaţiei în acest domeniu. 

A lansat procesul de reformă şi restructurare a OCEMN, în vederea creşterii eficienţei

şi vizibilităţii sale pe plan regional şi internaţional. „Declaraţia de la Bucureşti-Către cea

64

de-a 15-a aniversare a OCEMN”, adoptată prin consens, exprimă acordul statelor

membre de a trece la realizarea următoarelor obiective: monitorizarea implementării

deciziilor, reforma şi restructurarea OCEMN, creşterea contribuţiei statelor observatoare

la activităţile Organizaţiei.

În calitate de ţară-coordonatoare a Grupului de lucru pentru cooperare în domeniul

combaterii crimei organizate a contribuit substanţial la încheierea unui Protocol Adiţional

la Acordul CEMN în materie, cu accent particular pe combaterea terorismului şi a iniţiat

încheierea unui Memorandum de Înţelegere între OCEMN şi Central SECI de la

Bucureşti, în vederea transferării experienţei acestui centru în zona Mării Negre.

Prin statutul deţinut pe plan internaţional, de membru al NATO şi al UE, îşi aduce o

contribuţie semnificativă la promovarea obiectivelor OCEMN în cadrul forurilor

internaţionale şi la creşterea vizibilităţii organizaţiei. 

Priorităţile României pe durata Preşedinţiei la OCEMN (noiembrie 2005 -

aprilie 2006) 

România a exercitat preşedinţia OCEMN în intervalul noiembrie 2005 - aprilie 2006,

iar obiectivele promovate au fost următoarele :

1. Dezvoltarea unei relaţii de parteneriat între OCEMN şi UE;

2. Lansarea şi, eventual, finalizarea unui proces de reflecţie asupra viitorului OCEMN,

inclusiv din perspectiva restructurării Organizaţiei;

3. Consolidarea dimensiunii de securitate şi stabilitate în cadrul OCEMN;

4. Sprijinirea eforturilor statelor din Europa de Est şi Caucaz de consolidare a proceselor

democratice şi a reformelor impuse de tranziţia la economia de piaţă, concomitent cu

crearea unui mediu de afaceri sigur şi atractiv;

5. Mobilizarea statelor membre pentru a trece la elaborarea şi implementarea cât mai

rapidă a unor proiecte de dezvoltare consistente, cu impact şi vizibilitate pentru întreaga

regiune;

6. Dezvoltarea schimburilor comerciale între statele din bazinul Mării Negre;

7. Extinderea colaborării OCEMN cu alte organizaţii regionale şi internaţionale.

Pentru îndeplinirea obiectivelor, România a organizat o serie de evenimente la Bucureşti

şi la sediul organizaţei din Istanbul, dintre care menţionăm 4 reuniuni ministeriale

65

(transporturi, mediu, afaceri interne şi afaceri externe), o Conferinţă regională a Energiei,

un Salon special destinat promovării turismul în regiunea Mării Negre şi o serie de

reuniuni ale Grupurilor de Lucru din OCEMN (în total cca 34 evenimente)

Atât statele membre, cât şi Secretariatul OCEMN au menţionat că România a

exercitat o preşedinţie de succes a OCEMN, cu rezultate notabile în reformarea şi

restructurarea OCEMN şi în apropierea de Uniunea Europeană.

Cu ocazia reuniunii miniştrilor de externe din statele membre UE şi statele din

regiunea Mării Negre (Kiev, 14.02.2008), România a anunţat disponibilitatea de a

promova patru proiecte noi, în domeniul urgenţelor civile, protecţiei mediului, educaţiei

şi dezvoltării contactelor dintre societatea civilă. Au fost distribuite conceptele acestor

proiecte. A fost anunţat şi interesul pentru lansarea unei platforme regionale privind

migraţia.  

La 23 iunie 2008, a aut loc, la Bucureşti, evenimentul de lansare a studiului BSECAO

(Black Sea and Central Asian Economic Outlook Study), proiect iniţiat în cadrul CIF

OCEMN (semestrul I/2006) şi aprobat la CM Moscova (noiembrie 2006). OCEMN,

alături de OECD şi OSCE, are calitatea de partener de proiect cu rol de coordonator

pentru celelalte structuri regionale. SG OCEMN a participat la acest eveniment.

 

5.7 Președenția turcă și ucraineană

La reuniunea Consiliului Miniştrilor Afacerilor Externe din statele membre OCEMN

de la Belgrad (19 aprilie 2007) s-au semnat cele două Memorandumuri de Înţelegere

privind dezvoltarea Automagistralei Inelare a Mării Negre şi respectiv, dezvoltarea

Autostrăzilor Maritime.

În urma reuniunii ministeriale de la Belgrad, din 19 aprilie 2007, Turcia a preluat

preşedinţia în exerciţiu a OCEMN şi a organizat Summit-ului aniversar al OCEMN

(Istanbul, 25 iunie). La acest Summit, Comisia Europeană a primit statutul de observator

la OCEMN. La 25 octombrie 2007, mandatul de conducere a organizaţiei a fost preluat

de Ucraina.

PiE turcă nu s-a remarcat prin rezultate notabile. Summit-ul a survenit pe fondul unei

situaţii politice interne extrem de complexe, însă a beneficiat de prezenţa tuturor şefilor

de state.

66

Consiliul Ministerial de la Ankara (25 octombrie 2007) nu a adoptat decizii

importante pentru evoluţia OCEMN. Principalul proiect al PiE, respectiv înfiinţarea unui

mecanism modelat după conceptul „Europei cu mai multe viteze” („fast track

mechanism”, în terminologia OCEMN) nu a fost adoptat.

Progresele înregistrate, în perioada în care PiE a fost asigurată de Ucraina, sunt

moderate. Singurele excepţii notabile sunt lansarea Sinergiei Mării Negre şi adoptarea

noului buget restructurat. Succesul reuniunilor ministeriale sectoriale (energie şi

transporturi), dar şi ale Consiliului Miniştrilor Afacerilor Externe a fost umbrit de absenţa

consensului pentru transmiterea unui mesaj politic comun (toate cele trei declaraţii

comune adoptate la nivelul miniştrilor au fost însoţite de declaraţii unilaterale).

5.8 Președenția albaneză (mai – octombrie 2008)

Are în vedere următoarele obiective:

1. Implementarea reformelor structurale pentru ca OCEMN să devină mai activă si mai

eficientă.

2. Amplificarea cooperării OCEMN-UE prin utilizarea mecanismelor troicii şi a GL ad-

hoc de experţi în domeniul interacţiunii OCEMN-UE; implicarea statelor membre UE cu

statut de observator OCEMN; extinderea relaţiilor cu ONU şi agenţiile specializate ale

acesteia; extinderea interacţiunii cu alte iniţiative regionale, active în regiunea extinsă a

Mării Negre.

3. Intensificarea cooperării multilaterale în zona Mării Negre, în special în domeniile:

energie, transport, turism, cultură, protecţia mediului, combaterea crimei organizate şi a

terorismului.

La 23 octombrie 2008, la Tirana, va avea loc cea de-a 19-a reuniune a Consiliului

Ministerial al OCEMN. 

 5.9 Perspective

Principalele probleme aflate în atenţia OCEMN pentru etapa viitoare sunt:

Restructurarea şi reorientarea activităţilor astfel încât aceasta să fie în măsură să

răspundă noilor evoluţii de pe plan regional şi internaţional şi mai ales aşteptărilor

legitime ale statelor membre ;

67

Identificarea unor priorităţi de acţiune care să fie menţinute în atenţie pe parcursul

mai multor preşedinţii ale organizaţiei, de natură să permită finalizarea proiectelor şi

programelor de cooperare demarate anterior (eliminarea fragmentărilor de până acum

prin schimbarea la fiecare 6 luni a priorităţilor);

Revitalizarea activităţii unor grupuri de lucru din cadrul OCEMN şi consolidarea

instituţiei de ţară coordonatoare, ca premise esenţiale pentru asumarea de către statele

membre a unor responsabilităţi directe în promovarea de proiecte de cooperare; 

Intensificarea demersurilor pentru stabilirea unor relaţii de parteneriat cu Uniunea

Europeană, în contextul favorabil creat de noua politică europeană de vecinătate;  

Sprijinirea eforturilor statelor din Europa de Est şi Caucaz de consolidare a proceselor

democratice şi a reformelor impuse de tranziţia la economia de piaţă, precum şi

asigurarea unei cooperări susţinute cu comunitatea euro-atlantică;

Creşterea contribuţiei OCEMN la consolidarea securităţii si stabilităţii în zona Mării

Negre, inclusiv prin atragerea SUA, UE şi a NATO la asemenea acţiuni;

Extinderea colaborării OCEMN cu alte organizaţii şi structuri de cooperare

regională.   

Bibliografie:

Sursa docum: MAE Romania

6. Procesul de Cooperare Dunăreană

Procesul de Cooperare Dunăreană (PCD) a fost lansat în mod oficial la Viena la 27

mai 2002, ca urmare a unei iniţiative comune a României, Austriei, Comisiei

Europene şi a Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est.

Participanţii la PCD sunt, alături de cei patru co-iniţiatori, toate statele din bazinul

Dunării - Bosnia şi Herţegovina, Bulgaria, Cehia, Croaţia, Germania, Republica

Moldova, Serbia şi Muntenegru, Slovacia, Slovenia, Ucraina şi Ungaria.

Procesul este conceput ca un forum de cooperare regională, structurat pe mai multe

dimensiuni sectoriale (economie şi dezvoltare durabilă, mediu, cultură, navigaţie, turism,

68

cooperare sub-regională), subsumate unei dimensiuni politice care are rolul de a stabili

liniile directoare ale viitoarei cooperări şi de a identifica proiectele prioritare care

urmează a se realiza în cadrul dimensiunilor sectoriale.

Obiectivul său fundamental îl constituie armonizarea diverselor iniţiative de

cooperare în regiunea dunăreană, în lumina valorilor şi standardelor europene, având în

vedere că, în contextul extinderii Uniunii Europene, Dunărea devine un fluviu interior al

Uniunii.

Procesul de Cooperare Dunăreană este o formă unică de cooperare, având avantaje

importante care să contribuie la atingerea scopurilor sale: o structură flexibilă, ne-

instituţionalizată; participarea tuturor statelor riverane, aparţinând bazinului fluviului

Dunărea, fiecare având profiluri economice şi culturale diferite; o arie de cooperare

cuprinzătoare; participarea şi sprijinul activ al Comisiei Europene şi al Pactului de

Stabilitate.

De la lansarea sa în 2002, în cadrul Procesului de Cooperare Dunăreană a fost iniţiate

şi realizate diverse proiecte: activitatea de revizuire a Convenţiei de la Belgrad din 1948

privind regimul juridic al navigaţiei pe Dunăre (aflată în derulare); Bursa de Turism

Dunărean (Bucureşti, octombrie 2002), două ediţii ale Conferinţei de Afaceri Dunărene

(Bucureşti, 8-9 octombrie 2003, şi Belgrad, 10-11 noiembrie 2005), precum şi alte

proiecte.

Cea de-a doua Conferinţa Ministerială a Procesului s-a desfăşurat la Bucureşti, la 14

iulie 2004, urmând ca cea de-a treia Conferinţă să fie găzduită de Belgrad, în toamna

acestui an.

Pentru mai multe detalii, inclusiv prezentarea documentelor fondatoare ale

Procesului, a se vedea site-ul http://www.danubecooperation.org/.

Cea de-a doua Conferinţă Ministerială a PCD (Bucureşti, 14 iulie 2004)

Evenimentul a fost precedat de o serie de întâlniri pregătitoare. Cele mai importante

s-au desfăşurat la Viena (5 martie 2004 - reuniunea la nivel de înalţi oficiali ai

Participanţilor la PCD), Bruxelles (18 iunie 2004 - întâlnirea dintre cei patru co-iniţiatori)

şi Bucureşti (13 iulie 2004 - reuniune pregătitoare, la nivel de înalţi oficiali).

69

În plan intern, Conferinţa Ministerială a fost organizată printr-un efort comun al

Ministerului Afacerilor Externe, Camerei de Comerţ şi Industrie a României şi

Municipiului Bucureşti şi Secretariatului General al Guvernului.

Au participat miniştrii afacerilor externe sau reprezentanţii acestora din Austria,

Bosnia şi Herţegovina, Bulgaria, Cehia, Croaţia, Germania, Ungaria, Republica Moldova,

România, Serbia şi Muntenegru, Slovacia, Slovenia şi Ucraina, Comisia Europeană şi

coordonatorul special al Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est.

Au fost evaluate rezultatele obţinute în cadrul Procesului, după lansarea acestuia, în

cadrul primei Conferinţe Ministeriale care a avut loc la Viena, în mai 2002 şi a fost

confirmat rolul deosebit de important al PCD în dezvoltarea cooperării în regiunea

dunăreană, având ca scop obţinerea stabilităţii, prosperităţii şi a unei mai bune coeziuni

economice şi sociale pentru statele din bazinul Dunării.

Participanţii au adoptat Documentul Final al Conferinţei, intitulat Danube as a

European Lifeline şi structurat pe două paliere:

- un prim palier, consacrat relaţiei dintre regiunea dunăreană şi procesul integrării

europene, în care se vor face prezentări detaliate ale politicilor europene şi demersurilor

de apropiere de realităţile dunărene ale instituţiilor europene, în condiţiile în care, prin

extinderea UE, Dunărea devine progresiv un fluviu interior al Uniunii;

- un al doilea palier, consacrat rolului PCD şi obiectivelor prioritare din fiecare

dimensiune sectorială a sa, prin care se fixează principalele direcţii de acţiune în vederea

dezvoltării colaborării dunărene în diverse domenii în perioada următoare.

De asemenea, s-au angajat să depună eforturi în vederea intensificării cooperării în

cadrul Procesului de Cooperare Dunăreană şi pentru identificarea priorităţilor pentru

perioada următoare. Astfel, a fost prezentat Tabelul indicativ 2002-2004 cuprinzând

rezultatele activităţilor desfăşurate în cadrul dimensiunilor Procesului. Totodată,

participanţii au stabilit un nou Tabel indicativ pentru perioada 2004-2006.

Organizarea celei de-a doua Conferinţe la nivel înalt a PCD de către România, care

a avut o contribuţie foarte importantă atât la crearea Procesului de Cooperare Dunăreană,

lansat ca o iniţiativă comună româno-austriacă, dar mai ales la dezvoltarea cooperării în

cadrul acestuia, a constituit o bună oportunitate pentru întărirea rolului regional al

ţării noastre.

70

2006 – an aniversar, marcând celebrarea a 150 ani de la înfiinţarea primei

organizaţii dunărene - Comisia Europeană a Dunării

În 2006 se împlinesc 150 de ani de la semnarea Tratatului de Pace de la Paris (30

martie 1856), după războiul Crimeii (1853-1856), tratat care includea şi prevederi

referitoare la internaţionalizarea apelor Dunării, înfiinţarea Comisiei Europene a Dunării,

proclamarea neutralităţii Mării Negre. Comisia Europeană a Dunării a reprezentat

prima organizaţie internaţională – în contextul sec. al XIX – dedicată cooperării

dunărene.

Tratatul de Pace de la Paris, a fost consacrat, în mare parte, statutului celor două

principate româneşti Moldova şi Ţara Românească, al căror destin comun a devenit, din

acel moment, o responsabilitate europeană. De asemenea, tratatul a instituit o comisie

specială având atribuţia de a propune principii pentru organizarea viitoare a principatelor,

precum şi crearea divanurilor ad-hoc în cele două ţări române în cadrul cărora populaţia

să-şi exprime punctul de vedere privind organizarea principatelor, stabilind, astfel, cadrul

necesar dublei alegeri a domnitorului Alexandru Ioan Cuza în 1859 – fapt care a marcat

unirea principatelor române.

În acelaşi timp, Tratatul de la Paris a instituit şi principiul libertăţii de navigaţie pe

Dunăre, iar organizaţia constituită potrivit dispoziţiilor sale - Comisia Europeană a

Dunării – a fost una dintre primele organizaţii internaţionale guvernamentale din lume.

Odată cu înfiinţarea Comisiei, care a avut sediul în România, pentru o îndelungată

perioadă istoria Dunării s-a confundat, practic, cu istoria României. Ulterior înfiinţării

Comisiei au avut loc, pe segmentul românesc al fluviului ample lucrări pentru asigurarea

navigabilităţii Dunării.

Sursă : site ul MAE

71

7. Acordul de Liber Schimb Central-European (CEFTA)

7.1 Constituire şi participanţi

CEFTA reprezintă cel mai important acord multilateral de liber schimb din Europa

Centrală şi de Sud-est. CEFTA a fost semnat la 21 decembrie 1992 la Cracovia (Polonia)

şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1993, având ca membri fondatori următoarele ţări:

Cehoslovacia – ulterior Cehia şi Slovacia, Polonia şi Ungaria.

Celor 4 membri ai Grupului de la Vişegrad li s-au alăturat ulterior Slovenia (de la 1

ianuarie 1996), România (1 iulie 1997), Bulgaria (1 ianuarie 1999), şi Croaţia (1 martie

2003).

CEFTA şi-a modificat componenţa de la 1 mai 2004, având în vedere că cinci dintre

ţările parte (Cehia, Polonia, Slovacia, Slovenia şi Ungaria) au aderat la UE, rămânând în

Acord Bulgaria, Croaţia şi România.

La data de 27 februarie 2006 s-a semnat, la Skopje, Acordul de aderare a Republicii

Macedonia la CEFTA, în prezent acesta aflându-se în proces de ratificare.

CEFTA este considerat o ‘‘antecameră’’ şi o etapă de pregătire a participării la piaţa

internă comunitară, UE fiind de la început în favoarea formării şi funcţionării CEFTA.

Principalul obiectiv urmărit de CEFTA a fost crearea unei zone de liber schimb

prin liberalizarea graduală a comerţului reciproc cu produse industriale şi agricole

şi prin eliminarea barierelor tarifare şi netarifare din calea comerţului în perioada

de tranziţie.

Preşedinţia CEFTA se asigură prin rotaţie. În anul 2006 preşedinţia este asigurată de

România.

7. 2. Preocuparea pentru viitorul CEFTA

Principala preocupare a ţărilor membre CEFTA în ultima perioadă a fost viitorul

acestui Acord, având în vedere faptul că de la 1 ianuarie 2007, odată cu integrarea în UE,

România şi Bulgaria vor trebui să se retragă din CEFTA.

La Reuniunea Primilor Miniştri ai ţărilor membre CEFTA din 29 noiembrie

2005 de la Zagreb, sub preşedinţia Republicii Croaţia, şefii delegaţiilor au acordat o

72

atenţie deosebită viitorului Acordului, fiind unanimi în a sublinia, ca mesaj politic al

Summit-ului, faptul că viitorul CEFTA poate fi asigurat numai prin extinderea sa.

Negocierile din cadrul Summit-ului primilor miniştri s-au concentrat pe redefinirea

criteriilor de aderare, astfel încât să se asigure o bază mai largă de aderare la acest Acord.

Rezultatele reuniunii au fost influenţate şi de întâlnirea trilaterală a primilor miniştri din

Bulgaria, Croaţia şi România care a avut loc la Barcelona, 28 noiembrie 2005 (cu prilejul

Summit-ului Euro-Mediteranean), ocazie cu care s-a transmis un mesaj privind

menţinerea CEFTA şi după aderarea României şi Bulgariei la UE, sens în care se va da

posibilitatea ţărilor din Balcanii de Vest şi Republicii Moldova de a participa la Acord.

Declaraţia Primilor Miniştri de la Zagreb a inclus un nou set de criterii de aderare la

CEFTA, mai flexibile şi mai cuprinzătoare şi a creat premizele pentru realizarea unui

acord unic de liber schimb în regiune, pornind de la CEFTA.

În acelaşi timp, în cadrul Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-est exista

iniţiativa creării unui acord de comerţ liber în sud-estul Europei, a cărui realizare să aibă

loc, în conformitate cu voinţa exprimată în Declaraţia ministerială de la Sofia, adoptată

la reuniunea Mesei Regionale a Pactului de Stabilitate (10 iunie 2005), în cursul anului

2006.

Existau astfel două iniţiative în regiune pentru crearea unui acord de liber schimb,

care trebuiau armonizate pentru a se obţine rezultatul dorit, şi anume un acord unic.

7. 3. Summit-ul primilor miniştri din Sud-estul Europei, Bucureşti, 6 aprilie 2006

România, în calitate de preşedinte al CEFTA, împreună cu Pactul de Stabilitate pentru

Europa de Sud-est au organizat la Bucureşti, în data de 6 aprilie, Summit-ul primilor

miniştri din Sud-estul Europei, cu tema „Integrarea Europei prin dezvoltarea

comerţului liber în regiune”.

Obiectivul Summit-ului a fost lansarea, la nivel politic, a negocierilor pentru

crearea unui Acord unic de comerţ liber în regiune, prin extinderea simultană şi

amendarea CEFTA. Acest Acord va înlocui reţeaua de 31 de acorduri de liber schimb

bilaterale existente în regiune.

La reuniune au participat prim-miniştri din Albania, Bosnia şi Herţegovina, Bulgaria,

Croaţia, România, Republica Moldova, Republica Macedonia, Serbia şi Muntenegru,

73

UNMIK/Kosovo, cancelarul austriac Wolfgang Schussel, preşedintele Consiliului

European, comisarul pentru extindere Olli Rehn şi comisarul pentru comerţ Peter

Mandelson. Prezenţa la nivel înalt a instituţiilor europene a constituit un semnal

important al suportului Uniunii Europene pentru această iniţiativă, precum şi pentru

perspectiva europeană a regiunii în general.

Totodată, coordonatorul special al Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-est,

Dr. Erhard Busek, a participat la eveniment, alături de ambasadorii la Bucureşti din ţările

partenere ale Grupului de Lucru pentru comerţ din cadrul Pactului de Stabilitate.

La finalul reuniunii a fost adoptată o Declarație comună care exprimă voinţa politică

existentă, la cel mai înalt nivel, de a se iniţia negocierile privind crearea unui Acord de

comerţ liber în Europa de Sud-est prin extinderea şi amendarea CEFTA, astfel încât acest

Acord să devină un instrument modern, ambiţios şi cuprinzător, complementar celorlalte

instrumente în vigoare sau în curs de negociere între statele din regiune şi UE. Declaraţia

include principiile şi orientările în baza cărora vor avea loc negocierile efective precum şi

un calendar privind desfăşurarea la nivel tehnic a acestora. Se are în vedere semnarea

Acordului în 2006, în timpul preşedinţiei Române a CEFTA, de toate părţile implicate în

acest proces.

România, ca deţinătoare a Preşedinţiei CEFTA în 2006, şi-a asumat un rol important

în susţinerea activă a procesului, prin promovarea transformării CEFTA într-un format

care să reflecte schimbările din ultimul deceniu în Sud-estul Europei. Sprijinul României

a constat inclusiv în formularea propunerilor care să concretizeze cât mai rapid şi eficient

lărgirea CEFTA.

Prin organizarea acestui eveniment, România şi-a asumat rolul de promotor al acestui

proces regional, având convingerea că CEFTA extins şi modernizat va reprezenta un

instrument necesar şi util pentru susţinerea participanţilor la Acord pe drumul către

integrarea europeană, alături de o contribuţie semnificativă la stabilitatea, securitatea şi

prosperitatea întregii regiuni

Sursă : site ul MAE

74

8. Iniţiativa de Cooperare în Sud-Estul Europei (Southeast European Cooperative Initiative - SECI)

8.1 Iniţiativa de Cooperare în Sud-Estul Europei (Southeast European

Cooperative Initiative - SECI) a fost lansată în decembrie 1996, după semnarea

acordurilor de pace de la Dayton, la propunerea comună a Uniunii Europene şi Statelor

Unite ale Americii, cu scopul dezvoltării unei strategii economice şi de mediu viabile în

regiune.

Reuniunea inaugurală a avut loc la Geneva, în perioada 5-6 decembrie 1996, la 6

decembrie 1996 fiind adoptată Declaraţia de Intenţie privind cooperarea în cadrul

SECI.

Potrivit Declaraţiei, SECI este o structură regională care încurajează cooperarea între

statele participante şi facilitarea integrării lor în structurile europene. SECI urmăreşte

coordonarea planurilor de dezvoltare regională, asigură o mai bună prezenţă a sectorului

privat în economia zonei şi stimulează transferul de know-how, precum şi realizarea de

investiţii în sectorul privat.

8.2 Componenţa SECI 

Statele participante la SECI: Albania, Bosnia-Herţegovina, Bulgaria, Croaţia,

Grecia, F.R.I. a Macedoniei, R. Moldova, România, Slovenia, Turcia şi Ungaria.

Statele susţinătoare: Austria, Italia, Elveţia, SUA, Republica Cehă şi Federaţia Rusă.

Dr. Erhard Busek, fost vice-cancelar al Austriei, este Coordonatorul SECI. Erhard

Busek deţine, de asemenea, şi funcţia de Cordonator Special al Pactului de Stabilitate

pentru Europa de Sud-Est (PSESE), până în iunie 2008, moment în care PSESE îşi va

înceta activitatea.

Iniţiativa a cooperat cu: Organitaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa,

Comisia Economică a Naţiunilor Unite pentru Europa, Comisia Europeană, Pactul de

Stabilitate pentru Europa de Sud-Est, Banca Mondială, Banca Europeană pentru

Reconstrucţie şi Dezvoltare, Banca Europeană de Investiţii, precum şi cu instituţii şi

iniţiative regionale, cum ar fi: Iniţiativa Central Europeană, Organizaţia pentru Cooperare

Economică a Mării Negre, procesul Royaumont. SECI colaborează de asemenea cu

75

Institutul pentru Regiunea Dunării şi Europa Centrală, cu sediul la Viena, precum şi cu

Centrul Naţiunilor Unite pentru Prevenirea Criminalităţii Internaţionale. 

8.3 Structuri şi modalităţi de funcţionare 

Comitetul de Agendă ("Agenda Committee") a reprezentat organismul decizional al

acestei Iniţiative de cooperare regională. Format din coordonatorii naţionali pentru SECI

(care gestionau, în plan intern, participarea la proiectele SECI), Comitetul de Agendă a

avut drept obiectiv identificarea preocupărilor comune legate de economia şi protecţia

mediului în regiune, precum şi stabilirea listei de priorităţi pe baza cărora au fost

concepute şi dezvoltate proiecte concrete.

Priorităţile de acţiune selecţionate de Comitetul de Agendă al SECI, la cea de-a 24-a

întâlnire (Salonic, 17 decembrie 2002) au fost vizibil diminuate faţă de acţiunile

preconizate la înfiinţarea SECI, în 1996, şi anume: Transportul pe Dunăre, Iniţiativa

Râului Sava şi a Râului Tisa.

S-a considerat că experienţa comercială şi de afaceri câştigată de SECI prin proiectele

dunărene în aria dezvoltării infrastructurii de transport şi a managementului apelor este

valoroasă şi poate fi folosită şi pentru râurile Sava şi Tisa, în special în atragerea de

finanţări.

Comitetele naţionale PRO, inspirate după modelul EUROPRO al ONU/CEE, s-au

dovedit active în ţările în care a existat un interes susţinut pentru armonizarea şi

simplificarea procedurilor în materie de administraţie, comerţ şi transport.

Comitetele PRO reunesc reprezentanţi ai sectorului privat (transportatori rutieri,

expeditori, comisionari/brokeri, agenţi vamali) şi ai ministerelor comerţului,

transporturilor, finanţelor, afacerilor externe, afacerilor interne.

Legătura la nivelul SECI a acestor structuri de facilitare -SECIPRO- a avut la bază

problemele specifice întregii regiuni ca, de exemplu, reglementarea problemei vizelor

pentru şoferii de camioane din regiunea respectivă.

În baza deciziilor adoptate de Comisia Economică pentru Facilitarea Activităţilor de

Comerţ şi Transport (CEFACT/ONU), la sesiunea din iunie 1999, activitatea comitetelor

a fost direcţionată spre domeniul identificării problemelor care afectează eficienţa

comerţului internaţional. Astfel, Comitetul ROMPRO a creat patru grupe de lucru,

76

respectiv: simplificarea şi facilitarea procedurilor de trecere a frontierei pentru mijloacele

de transport comerciale; comerţ electronic; formare profesională; întâlniri bi şi

multilaterale. Membrii Comitetului aparţin instituţiilor guvernamentale care

reglementează formalităţile şi procedurile de comerţ exterior.

8.4 Domenii şi priorităţi de acţiune 

SECI a vizat încurajarea cooperării între statele participante şi facilitarea integrării lor

în structurile europene.

Proiectele SECI, realizate de către experţi din statele participante şi susţinătoare, au

primit asistenţă tehnică din partea Comisiei Economice a ONU pentru Europa (ONU-

CEE), precum şi din partea altor instituţii internaţionale, inclusiv Comisia Europeană,

OSCE, Organizaţia Mondială a Vămilor, Interpol.

SECI s-a concentrat, în principal, pe proiectele legate de trecerea frontierei şi pe acele

proiecte care ţin de dezvoltarea infrastructurii de transport, securitate, energie şi

dezvoltarea sectorului privat:

a) Facilitarea trecerii frontierei 

- îmbunătăţirea infrastructurii fizice: au fost identificate cca. 30 de puncte de trecere a

frontierei din regiunea SECI ca având nevoie de ameliorări. Acest proces include: lucrări

de construcţie pentru extinderea punctelor de trecere a frontierei, noi echipamente de

modernizare a serviciilor vamale, sporirea capacităţii de procesare la punctele vamale,

precum şi proiectarea şi supervizarea proiectelor de construcţie.

- activităţi şi pregătire vizând facilitarea comerţului: standardizarea şi coordonarea

operaţiunilor comitetelor pentru procedurile de trecere a frontierei, pregătirea operatorilor

de transport şi a comunităţii de afaceri în utilizarea noilor proceduri vamale, precum şi

îmbunătăţirea cooperării între sectoarele public-privat.

Notă: SECI a asigurat, din fonduri puse la dispoziţie de SUA şi Norvegia, finanţarea

îmbunătăţirii serviciului de ferry-boat în punctul de traversare a Dunării între Vidin şi

Calafat.

- sisteme de management al informaţiilor vamale: hardware şi lucrări pentru sistemele

informatice vamale integrate, software şi asistenţă pentru îmbunătăţirea sistemelor

informatice.

77

b) Revizuirea regimului vizelor 

- facilitarea eliberării vizelor pentru comunitatea de afaceri în regiunea SECI.

c) Facilitarea transporturilor (mărfuri/pasageri) 

Grup de Lucru ad-hoc pentru reducerea staţionării la frontieră a trenurilor expres.

Grup de proiect privind transportul pe Dunăre (Coridorul VII), cu scopul reducerii

transportului rutier prin transferarea acestuia pe calea fluvială oferită de Dunăre.

d) Eficienţa energetică: realizarea unei reţele regionale pentru utilizarea eficientă a

resurselor energetice şi de apă.

e) Interconectarea sistemelor electrice  

- reabilitarea subcentralelor şi liniilor de electricitate din Bosnia-Herţegovina şi Croaţia,

pentru reconectarea aripii sudice a UCTE.

- crearea unui sistem tele-informatic pentru conectarea centralelor-dispecerat ale

sistemelor energetice.

f) Interconectarea reţelelor de gaz natural: investiţii în extinderea reţelelor existente şi

interconexiunea cu conductele internaţionale.

g) Combaterea criminalităţii transfrontaliere 

Centrul Regional SECI de la Bucureşti a devenit operaţional în ianuarie 2001.

h) Combaterea terorismului global 

la 14 septembrie 2001, Comitetul Mixt de Cooperare a adoptat „Declaraţia de la

Bucureşti pentru reprimarea terorismului”.

i) Cooperarea între pieţele de capital 

acest proiect a fost lansat, la Bursa de la Istanbul, în iunie 1998, cu scopul creşterii cotei

pe care o primesc ţările SECI din fluxurile internaţionale de capital.

j) Arbritajul comercial şi medierea: crearea Grupului de Experţi SECI şi a Centrului

SECI pentru Arbitraj Comercial, Trening şi Promovare a Medierii.

k) Alte proiecte: noi tehnologii de comunicatie, precum şi managementul apei şi tratării

apelor reziduale.

8.5 SECI şi Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est

Odată cu lansarea Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est, în care, din anul

2002, Dr. Erhard Busek deţine poziţia de Coordonator Special, s-a evidenţiat posibilitatea

78

ca, datorită naturii complementare şi obiectivelor comune ale celor două iniţiative,

activităţile lor să fie coordonate.

În acest sens, la 27 ianuarie 2003, în prima zi a sesiunii de iarnă a Adunării

Parlamentare a Consiliului Europei, dr. Erhard Busek, Coordonatorul Special al Pactului

de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est, a subliniat faptul că s-a reuşit fuzionarea

activităţilor SECI cu cele ale Pactului, urmând a se elabora programele concrete de

transpunere în practică ale acestei reorganizări.

Astfel:

Centrul SECI de la Bucureşti a devenit Centrul Regional SECI pentru Combaterea

Criminalităţii Transfrontaliere.

Consiliul Consultativ de Afaceri al SECI a fost transformat în Consiliul Consultativ

de Afaceri al Pactului de Stabilitate, creându-se astfel Consiliul Consultativ pentru

Afaceri al Europei de Sud-Est.

Comitetele SECIPRO au trecut în subordinea noului Consiliu Consultativ de Afaceri

al Europei de Sud-Est.

Întâlnirile Comitetului de Agendă al SECI, care aveau loc la fiecare două luni, au fost

programate din ce în ce mai rar, ca 'anexă' a unor reuniuni ale Pactului de Stabilitate.

La 27 octombrie 2006, s-a desfăşurat la Viena, conferinţa aniversară a 10 ani de activitate

a Iniţiativei de Cooperare Sud-Est Europene.

Sursă : site ul MAE

9. Procesul de Cooperare în Europa de Sud-Est (SEECP)

9. 1. Istoric şi principii de funcţionare:

79

Procesul de Cooperare în Europa de Sud-Est (SEECP) este o structură de cooperare

regională neinstituţionalizată. A fost înfiinţată în 1996, la iniţiativa Bulgariei, care a

dorit să pună bazele unei noi forme de cooperare, după apariţia noilor state pe teritoriul

fostei Iugoslavii.

SEECP poate fi considerat drept continuatorul colaborării balcanice, iniţiatǎ de

Nicolae Titulescu în perioada interbelică şi reluată după cel de-al doilea război mondial

sub forma conferinţelor miniştrilor de externe la care participau Albania, Bulgaria,

Grecia, Iugoslavia, România şi Turcia.

State participante la SEECP: Albania, Bulgaria, Grecia, Macedonia, România,

Serbia ,Turcia, (ţări fondatoare), Bosnia şi Herţegovina (2001), Croaţia (2004),

Republica Moldova (2006) şi Muntenegru (2007).

Principalul for politic al SEECP sunt reuniunile la nivel înalt, organizate anual. La

nivel de lucru, au loc întâlniri ale directorilor politici din ministerele de externe.

Coordonarea activităţilor este asigurată de Preşedinţia în exerciţiu (PiE), deţinută prin

rotaţie, pe o durată de un an şi reprezentată de ministrul afacerilor externe. 

Mandate recente ale PiE SEECP: România (2004-2005), Grecia (2005-2006),

Croaţia (2006-2007), Bulgaria (2007-2008). In perioada mai 2008 – mai 2009, PiE este

deţinută de către Republica Moldova.

Troica SEECP este formată din Republica Moldova, ca Preşedinte în Exerciţiu,

Bulgaria, fostă PiE şi Turcia, care va deţine preşedinţia Procesului în perioada mai 2009

- mai 2010.

Ca forum de dialog politic şi consultare, inclusiv la cel mai înalt nivel, SEECP

constituie un instrument important pentru promovarea intereselor statelor

participante de integrare în structurile politice, de securitate şi economice europene

şi euro-atlantice.

SEECP a fost conceput ca expresie a solidarităţii dintre statele din zonă. Elementul

definitoriu este reprezentat de faptul că SEECP este singurul forum din sud-estul Europei

provenit şi gestionat de statele din regiune, prin care se doreşte să se contribuie

semnificativ la îmbunătăţirea climatului politic.

9. 2. Obiective şi domenii de acţiune  

80

Documentul de bază al activităţii SEECP îl constituie Carta relaţiilor de bună

vecinătate, stabilitate, securitate şi cooperare în Europa de Sud-Est, semnată la 12

februarie 2000 la Bucureşti. Carta este un document politic major, de substanţă, o

premieră în gestionarea relaţiilor interstatale din această regiune a Europei. Anexa Cartei

a fost modificată în 2007, prin introducerea referirilor legate de înfiinţarea Consiliului

Cooperării Regionale (RCC). 

Pe agenda reuniunilor SEECP figurează ca teme majore:

a. întărirea stabilităţii, securităţii şi a relaţiilor de bună vecinătate;

b. intensificare a cooperării multilaterale economice şi comerciale în zonă, cu accent

pe cooperarea transfrontalieră, modernizarea infrastructurii în transporturi,

comunicaţii şi energie, promovarea comerţului şi investiţiilor;

c. promovarea cooperării în domeniile umanitar, social şi cultural;

d. cooperarea în domeniul justiţiei, în combaterea crimei organizate, traficului ilicit

cu droguri şi arme, precum şi a terorismului.  

Dimensiune parlamentară în cadrul SEECP se realizează prin întâlniri ale

preşedinţilor parlamentelor statelor participante. În cadrul reuniunii Preşedinţilor

Parlamentelor statelor SEECP (Atena, martie 2006) s-a semnat o Declaraţie comună care

stipulează necesitatea ca fiecare PiE să organizeze o conferinţă parlamentară precum şi

interesul pentru instituţionalizarea unei forme de cooperare între Parlamentele statelor din

regiune. Astfel, în aprilie 2007, a fost constituit Secretariatului pentru cooperare

parlamentară în Europa de Sud-Est, cu sediul la Sofia. 

Cooperarea la nivel ministerial este foarte dinamică. Pe lângă reuniunile miniştrilor

de externe, se organizează întâlniri sectoriale: justiţie, afaceri interne, economie etc. 

9. 3. PiE a R. Moldova a SEECP (mai 2008-mai 2009)

La 21 mai 2008, R. Moldova a preluat PiE SEECP, folosind motto-ul: „Future

through cooperation”. 

Priorităţile şi obiectivele PiE a R. Moldova reflectă interesele statelor din regiune:

apropierea de UE, dezvoltarea de relaţiilor de cooperare SEECP-RCC), precum şi dintre

statele din regiune, implementarea unor proiecte concrete.

81

Domeniile prioritare de cooperare identificate de R. Moldova (integrare europeană,

dezvoltare economică, comerţ şi investiţii, energie, infrastructură, securitate, lupta

împotriva crimei organizate, capital uman, cooperare parlamentară) sunt în concordanţă

cu ariile de acţiune ale RCC, fapt ce va contribui la alinierea obiectivelor şi activităţilor

celor două structuri.

9. 4. PiE bulgară a SEECP (mai 2007-mai 2008)

PiE bulgară s-a desfăşurat în perioada 11 mai 2007-21 mai 2008, sub motto-ul: „SEE

the European Perspective”. Printre priorutăţile Bulgariei s-au numărat: consolidarea

cooperării regionale, în strânsă interacţiune cu UE; stabilirea structurilor RCC şi a

mecanismelor operaţionale ale acestuia; implementarea strategiei de restructurare a

iniţiativelor Pactului de Stabilitate; dezvoltarea infrastructurii de transport în ESE;

energie; cooperarea în domeniul JAI; mediu, dezvoltarea parteneriatului public privat.

Cele mai importante rezultate:

- negocierea şi semnarea, de către Bosnia şi Herţegovina, pe de o parte, şi statele

participante la SEECP şi UNMIK Kosovo, pe de alta, a Acordului de Sediu pentru RCC

(Plovidv, 14 septembrie 2007, în marja reuniunii informale a miniştrilor afacerilor

externe).

- organizarea ultimei reuniuni a PSESE şi în acelaşi timp, prima reuniune a RCC (Sofia,

27 februarie 2008).

- la Summit-ul SEECP de la Pomorie (21 mai 2008), au fost adoptate: Declaraţia de la

Pomorie şi Programul Strategic al RCC pentru perioada 2008-2009.

PiE bulgară şi-a adus aportul cel mai important al PiE bulgare în remodelarea arhitecturii

regionale, axată pe tranziţia de la PSESE la RCC.

Reuniuni sectoriale organizate de PiE bulgară: întâlnirea Reţelei de Sănătate din

Europa de Sud-Est (21-23 iunie 2007, Sofia); reuniunea miniştrilor transporturilor (15-16

octombrie 2007, Varna); reuniunea miniştrilor apărării (10-11 martie 2008, Sofia);

conferinţa privind competitivitatea Europei de Sud-Est – societăţi informaţionale (4-5

aprilie 2008, Sofia); reuniunea miniştrilor care gestionează domeniul prevenirii

dezastrelor (7-9 aprilie 2008, Sofia); reuniunea preşedinţilor Parlamentelor din statele

82

SEECP (14 aprilie 2008, Sofia); reuniunea miniştrilor justiţiei şi afacerilor interne (29-30

aprilie 2008). 

9. 5. PiE croată a SEECP (mai 2006-mai 2007)

Principalul obiectiv al PiE croată a fost ajustarea funcţională a activităţilor şi

structurilor SEECP cu scopul de a le conecta la activităţile UE, ţinând în acelaşi timp cont

de strategia de re-definire a Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est (PSESE). În

acest sens, au avut loc întâlniri SEECP–PSESE, în care s-au discutat aspecte privind

eficientizare şi convergenţa acţiunilor acestora.

Reuniuni relevante: reuniunea preşedinţilor Parlamentelor din regiune (16-17 aprilie

2007, Zagreb); reuniunea ministerială pe problematica (JAI 12-13 aprilie 2007, Zagreb);

Conferinţa ministerială pe tema energiei (2-3 aprilie 2007, Zagreb); reuniunea miniştrilor

afacerilor externe din statele participante la SEECP (1-2 martie 2007, Zagreb); reuniunea

miniştrilor afacerilor externe, organizată back-to-back cu Masa Regională a PSESE (10

mai 2007 (Zagreb); Summit-ul SEECP (11 mai 2007, Zagreb:   s -a adoptat Declaraţia

politică şi Actul Final de la Zagreb şi s-a semnat Protocolul de amendare a Cartei

SEECP).

9.6. Iniţiative ale PiE elenă a SEECP (mai 2005 – mai 2006) 

Desfăşurată sub motto-ul „Vecinătatea în cooperare” („Neighbourhood in

cooperation”), PiE elenă a continuat, prin acţiunile pe care şi le-a propus, activitatea

promovate de PiE română.

Activităţi relevante realizate la nivel politic:

- 6-7 decembrie 2005: Misiunea Troicii SEECP la Priştina şi Belgrad. Acţiunea a afirmat

interesul direct şi constant al SEECP pentru evoluţiile cu repercusiuni asupra securităţii şi

stabilităţii regionale precum şi necesitatea implicării sporite a SEECP în dezvoltările

majore din zonă.

- 5 aprilie 2006 (Atena): întâlnirea la nivel de directori politici, Grupul de Contact-

SEECP. Agenda reuniunii a cuprins: Procesul de stabilire a viitorului statut al Kosovo –

situaţia actuală, Posibila contribuţie a SEECP la procesul privind statutul.

83

- 4 mai 2006 (Salonic): la Summit-ul SEECP, R. Moldova a obţinut statutul de participant

la SEECP.

9.7. Iniţiative ale României 

a) Preşedinţia-în-Exerciţiu a României (aprilie 1999–martie 2000)

În timpul PiE română, SEECP s-a consacrat pe plan internaţional, prin

menţionarea expresă a acestei iniţiative regionale de cooperare în două documente

importante ale NATO şi, respectiv, UE. În Declaraţia Consiliului Alianţei Nord-

Atlantice (Washington, aprilie 1999), NATO a salutat activitatea SEECP, considerând-o

complementară acţiunilor proprii pentru menţinerea păcii, stabilităţii şi securităţii în SEE.

UE a înscris în mod expres SEECP pe lista participanţilor la PSESE (Koln şi Sarajevo,

iunie-iulie 1999).

Una din cele mai importante contribuţii ale PiE române a SEECP a fost semnarea, la

12 februarie 2000, la Bucureşti a Cartei relaţiilor de bună vecinătate, stabilitate,

securitate şi cooperare în Europa de Sud-Est.

b) Preşedinţia-în-Exerciţiu a României (aprilie 2004–mai 2005) 

Dimensiunea politică şi de securitate: primirea R. Croaţia ca stat participant la

SEECP şi obţinerea de către R. Moldova a statutului de observator.

Iniţierea procesului de reflecţie asupra dosarului Kosovo: în marja Reuniunii

Ministeriale SEECP, PiE română a organizat o dezbatere informală asupra evoluţiilor

politice din regiune.

Reuniuni organizate: reuniunea miniştrilor apărării din ESE (martie 2005), întâlnirea

preşedinţilor comisiilor de politică externă/integrare europeană (martie 2005), forumul

regional pentru tineret “Youth – intercultural dialogue and promotion of peace in the

region” (aprilie 2005).

Dimensiunea JAI: a reprezentat o prioritate şi a vizat intensificarea cooperării

regionale în domeniu. Reuniunea miniştrilor justiţiei şi afacerilor interne (mai 2004) a

avut ca obiectiv lansarea Campaniei comune pentru combaterea criminalitǎţii organizate

şi a corupţiei în regiune. Sub egida PiE română, a fost creat în cadrul Ministerului

Justiţiei, Grupul Consultativ SEECP de luptă împotriva crimei organizate şi a corupţiei.

Raportul de progres privind implementarea Campaniei comune SEECP împotriva crimei

84

organizate şi corupţiei în ESE a fost prezentat de ministrul român al justiţiei, la forumul

UE - Balcanii de Vest pe problematica JAI (Bruxelles, 2 decembrie 2004).

Cu prilejul semnării MoU privind crearea Forumului Regional MARRI (Tirana, 2

iulie 2004), PiE a susţinut disponibilitatea preluării sub egida SEECP a activităţilor

Forumului şi Centrului Regional MARRI, prin furnizarea sprijinului politic necesar.

Dimensiunea economică: Conferinţa la nivel de înalţi funcţionari „Entrepreneurship

and Employment in South Eastern Europe” (26-27 mai 2004, Bucureşti). PiE a contribuit

la procesul de constituire a Comunităţii Energiei în Europa de Sud-Est (ECSEE) prin

organizarea Conferinţei “Towards an Energy Community of South Eastern Europe” (11-

12 octombrie 2004).

Reuniunea şefilor de stat şi de guvern (Summit-ul SEECP), 11 mai 2005: a marcat

încheierea Preşedinţiei române şi preluarea de către Grecia a PiE. În pregătirea Summit-

ului SEECP a avut loc cea de a doua Reuniune Ministerială (10 mai 2005), precum şi

întâlnirea Comitetului Directorilor Politici (8-9 mai 2005).

 Sursă : site ul MAE

10. Iniţiativa Central Europeană (ICE)

10. 1. Istoricul şi structura ICE    

Iniţiativa Central Europeană (ICE) este o formă flexibilă de cooperare regională care

reuneşte 18 state:  Albania, Austria, Belarus, Bosnia şi Herţegovina, Bulgaria, Cehia,

Croaţia, Italia, Macedonia, Republica Moldova, Muntenegru (1 august 2006), Polonia,

România, Slovacia, Slovenia, Serbia Ucraina, Ungaria.

O dată cu aderarea României şi Bulgariei la UE, la 1 ianuarie 2007, ICE cuprinde un

număr egal de state membre şi nemembre UE (9). ICE cuprinde 8 state membre NATO

(Bulgaria, Cehia, Italia, Polonia, România, Slovacia, Slovenia, Ungaria).

Primul pas în direcţia creării ICE a fost făcut în noiembrie 1989, la Budapesta, cu

prilejul reuniunii vicepremierilor şi miniştrilor de externe din Austria, Ungaria, Italia şi

Iugoslavia. Scopul iniţiativei (denumită ”Patrulater”) era dezvoltarea cooperării politice,

economice, tehnice, ştiinţifice şi culturale. Odată cu admiterea Cehoslovaciei, în 1990,

structura a devenit "Grupul Pentagonal", iar în 1991, prin aderarea Poloniei, s-a

85

transformat în "Grupul Hexagonal". Prin aderarea Bosniei, Croaţiei şi Sloveniei, structura

devenit Iniţiativa Central Europeană.

Deciziile ICE sunt reflectate în documente finale, declaraţii şi recomandări politice,

adoptate prin consens la reuniunile de nivel (Summit-ul şefilor de guvern şi reuniunile

miniştrilor afacerilor externe).

1. Preşedinţia-în-Exerciţiu (PiE): Coordonarea generală a activităţilor este asigurată,

prin rotaţie, de statul care deţine preşedinţia într-un sistem de succesiune anuală. Din 1

ianuarie 2008, Preşedinţia este asigurată de R. Moldova. Pentru 2009, PiE ICE va fi

asigurată de România. Principalele obiective ale PiE R. Moldova sunt:

- implementarea reformei ICE, adoptată la Sofia, la Summit-ul şefilor de guvern din

noiembrie 2007.

- dezvoltarea dialogului ICE-UE, inclusiv consolidarea perspectivei europene a statelor

nemembre UE ale ICE.

- facilitarea transferului de expertiză între statele membre şi nemembre UE, prin

implementarea de proiecte comune.

- coordonarea agendei activităţilor ICE cu priorităţile politice ale statelor din regiune.

coordonarea procesului de stabilire a punctelor de contact, care vor înlocui Grupurile de

Lucru.

- încurajarea cooperării ICE cu alte formate regionale (SEECP, RCC etc).

promovarea valorilor democratice şi standardelor europene ca mecanism de dezvoltare

pentru întreaga regiune.

- crearea unui cadru favorabil pentru identificarea de soluţii comune la probleme

specifice cu care se confruntă statele din regiune.

10. 2. Activitatea ICE

- reuniunile şefilor de guvern adoptă hotărâri privind orientările politice şi economice

de cooperare în cadrul ICE, crearea şi dizolvarea structurilor de lucru, obţinerea

/pierderea statutului de membru.

- reuniunile miniştrilor de externe - se iau decizii privind problemele politice ale

regiunii, domeniile şi formele de cooperare, structurile de lucru, chestiunile de buget şi

86

personal, se numesc sau revocă Secretarul General şi Secretarii Generali Adjuncţi ai

Secretarului Executiv.

- reuniuni sectoriale ad-hoc ale miniştrilor transporturilor, agriculturii etc.

- În marja reuniunilor primilor miniştri, au loc Forumuri Economice (SEF). Din partea

României, Coordonatorul Naţional SEF este Mihai Harbic, director adjunct, DAEc.

- reuniunile Comitetului Coordonatorilor Naţionali. Pentru România, Coordonator

Naţional este Gheorghe Magheru, director general, DGBVEEAC.

10. 3. Structuri ICE:

ICE are un Secretariat Executiv cu sediul la Trieste, care asistă Preşedinţia în

exercitarea atribuţiilor şi pregăteşte reuniunile şi conferinţele ICE. La sediul BERD,

Londra funcţionează un Secretariat pentru proiecte care oferă asistenţă în pregătirea

dosarelor de finanţare a proiectelor.

Secretariatul Executiv este condus de un Secretar General - SG (Pietro Ercole Ago,

Italia). Acesta este sprijinit de doi Secretari Generali Adjuncţi (Alternate Secretary

General/Deputy Secretary General). Până la 16 aprilie 2008 titulatura funcţiilor executive

a fost Director General/Director General Adjunct. SG şi SG Adjuncţi sunt selectaţi din

statele membre şi numiţi la reuniunile anuale ale miniştrilor afacerilor externe, pe baza

recomandării Comitetului Coordonatorilor Naţionali. Mandatul lor este de trei ani şi

poate fi reînnoit doar o singură dată.

10. 4. Fonduri ICE:

Activitatea ICE este finanţată din contribuţiile statelor membre. Cea mai mare

contribuţie o are Italia (1,5 mil. euro include costurile pentru funcţionarea Secretariatului

Executiv).  

- Fondul de Cooperare (iunie 2002, principalul fond cu contribuţii anuale

obligatorii) – destinat finanţării de programe şi proiecte, la care contribuie toate statele

membre, în baza unui barem de contribuţii anuale. Contribuţia ICE la implementarea

proiectelor este de 50% din costul total al proiectului, complementat de alte surse de

finanţare. Plafonul maxim oferit spre finanţare - 30.000 euro. România contribuie cu

87

9.900 euro. La acest fond, Italia are cea mai mare contribuţie (27%), urmată de Austria

(20%) şi Polonia (8%).

- Trust Fund, BERD, Londra (1991) - Italia alimentează fondul, de unde sunt

finanţate parţial proiecte de cooperare tehnică şi de investiţii). Trust Fund

funcţionează pe baza unui acord ICE-BERD pentru promovarea de proiecte cu caracter de

studii de fezabilitate, mai ales în domeniul infrastructurilor, programe de transfer de

know-how în sectoarele de agricultură, IMM, cooperare transfrontalieră, procurement,

care sunt apoi dezvoltate în proiecte de lucrări pe baza unor credite  

- Fondul special privind clima şi protecţia mediului (2008) destinat statelor

nemembre UE.

- Fondul de Solidaritate (iunie 1998) din care se suportă costurile de transport ale

reprezentanţilor din statele membre ICE la diferite manifestări din cadrul Iniţiativei. 

- Secretariatul ICE pentru proiecte UE (ianuarie 2004) sprijină participarea statelor

membre la derularea de proiecte comune de cooperare, finanţate de UE şi aplicabile

domeniilor de activitate ICE. Fondul se adresează statelor eligibile de fonduri UE.

- Know - How Exchange Program (2004) destinat facilitării schimbului de know-how

între un stat membre UE şi un stat nemembre UE ICE, prin lansarea de proiecte comune.

Detalii privind promovarea proiectelor: La nivel naţional, coordonarea proiectelor de

cooperare se realizează astfel: ministerele de resort, ONG-uri promovează conceptul

proiectului prin accesarea unui formularului tip.

- Fondul de Cooperare: 1 aprilie (proiectele implementate în perioada iulie - decembrie),

sau 1 octombrie (proiectele implementate în perioada ianuarie - iunie).

- Fondul Special privind clima şi protecţia mediului: 30 septembrie.

10.5. Redimensionarea ICE a fost lansată la Summit-ul şefilor de guvern de la Sofia

din 27 noiembrie 2007. Procesul se înscrie în curentul dominant al remodelării

structurilor regionale şi porneşte de la existenţa, după 1 ianuarie 2007, a unui număr egal

de state membre şi nemembre UE. Scopul iniţierii procesului este eficientizarea

structurilor şi mecanismelor ICE. Pachetul de decizii privind redimensionarea se referă

la:

88

- mandatul ICE - concentrarea pe agenda europeană, sprijinirea tuturor statelor interesate

în avansarea procesului de integrare UE, consolidarea cooperării cu UE prin implicarea şi

facilitarea implementării programelor UE.

- restructurarea ariilor de activitate - orientarea pe climă, mediu şi energie sustenabilă,

dezvoltarea întreprinderilor, inclusiv turism, dezvoltarea resurselor umane, informaţii şi

mass-media, cooperare interculturală, inclusiv minorităţi, transport multimodal, ştiinţă şi

tehnologie, agricultură sustenabilă.  

- dizolvarea Grupurilor de Lucru (17) şi înlocuirea lor cu o reţea de puncte focale din

statele membre. Reţeaua va evalua şi propune proiecte de cooperare.  

- obţinerea unei participări financiare echilibrate, printr-o creştere graduală a

contribuţiilor statelor membre.

- înfiinţarea fondului special privind protecţia mediului şi clima cu eligibilitate ODA. 

- consolidarea relaţiei cu UE prin participarea ICE la proiectele finanţate de UE, stabilirea

de relaţii de colaborare în programele comunitare, îmbunătăţirea relaţiilor instituţionale

cu COM.

- dezvoltarea de activităţi comune cu alte structuri regionale compatibile pentru evitarea

duplicărilor şi obţinerea unei diviziuni clare a muncii. 

10.6. Activitatea României: România a fost primită în ICE la 1 iunie 1996, cu ocazia

reuniunii de la Viena a miniştrilor afacerilor externe ai ţărilor membre ale acestei

organizaţii.

a) România beneficiară a unor proiecte cu finanţare ICE:

2006: Proiect de cooperare tehnică finanţat de BERD, Londra, privind contractarea unui

împrumut în valoare de 30.000 € pentru modernizarea facilităţilor aeroportuare din

Aeroportul Internaţional Henri Coandă.

2007: „CEI - EUROPAfest, Youth Empowerment Through Music” (Bucureşti, 7-13 mai

2007) 6.500 €, iniţiat de Jeunesses Musicales, România; „Science and Technology for

Safe Development of Lifeline Systems - Natural risks: Progress on seismic and

geotectonic modeling across CEI territory and implications on preventing and mitigating

seismic risk “

2008: „CEI Music Corner, Young Musicians in Action” (Bucureşti, 5-14 mai 2008) în

valoare totală de 97.145 €, iniţiat de Jeunesses Musicales, România; „ Deterministic

89

seismic hazard analysis and zonation of the territory of Romania, Bulgaria and Serbia -

creating a network on seismic hazard mapping” (51.210 €); „Intercultural Bridges in

Europe 2008”

b) Proiecte de succes ale României:

2001: proiect de realibilitare a infrastructurii feroviare pe teritoriile României, Poloniei şi

Ucrainei

2002: “Politicile culturale, patformă pentru stabilirea unui centru documentar pentru

politicile culturale în Europa de Sud-Est”.

2006: modernizarea facilităţilor aeroportuare din Aeroportul Internaţional Henri Coandă.

Sursă : site ul MAE

11. Consiliul Cooperării Regionale (Regional Cooperation Council -

RCC)

Consiliul Cooperării Regionale (Regional Cooperation Council - RCC) reprezintă

rezultatul unui proces cuprinzător de restructurare a formatelor de cooperare regională,

pentru adaptarea acestora la nevoile şi provocările actuale ale regiunii.

RCC şi-a început activitatea la 27 februarie 2008, prin preluarea şi continuarea

rezultatelor pozitive ale Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est (PSESE).

PSESE a fost lansat în 1999, la Köln, ca o iniţiativă politică având ca misiune

stabilizarea, relansarea cooperării politice şi economice, precum şi în reconstrucţia

Europei de Sud-Est după războaiele din spaţiul ex-iugoslav. În 2005 a fost demarat

procesul de revizuire a activităţilor PSESE datorită datorită faptului că progresele statelor

din regiune în relaţia cu UE şi NATO impuneau o nouă formă de cooperare între

acestea.  

I. Etapele constituirii RCC

Pentru a se decide viitorul PSESE, ambasadorul finlandez Alpo Rusi a fost a fost

însărcinat să coordoneze un Grup de Revizuire a activităţilor Pactului. Grupul a elaborat

şi prezentat, în martie 2006, un raport care sintetiza viziunile tuturor statelor membre

privind remodelarea PSESE.

90

În aprilie 2006, Comisia Europeană, împreună cu Secretariatul PSESE au prezentat

un Non-paper care prevedea înfiinţarea RCC pentru a continua activităţile PSESE.

La Masa Regională de la Belgrad (30 mai 2006), statele au hotărât redefinirea

activităţilor PSESE, prin transformarea acestuia în RCC.

La Masa Regională de la Bucureşti (16 noiembrie 2006), statele au convenit schema

financiară a Secretariatului Regional al RCC şi au aprobat strategia de eficientizare a

iniţiativelor şi grupurilor de acţiune ale PSESE.

Reuniunea informală a miniştrilor de externe din statele participante la SEECP

(Rijeka, 8-9 decembrie 2006), a decis înfiinţarea Grupului de lucru privind aranjamentele

instituţionale pentru RCC (Institutional Working Group - IWG) – format din

reprezentanţii statelor SEECP, UNIMK/Kosovo, ai donatorilor şi ai Secretariatului

Pactului şi co-prezidat de PiE SEECP şi Secretariatul PSESE. Obiectivele prioritare ale

acestuia au constat în conturarea structurii RCC şi în elaborarea documentelor pe baza

cărora va funcţiona. Au fost abordate chestiuni precum: mandatul şi procedura de

nominalizare a Secretarului General al RCC, sediul Secretariatului RCC, mandatul şi

structura RCC, relaţiile dintre RCC şi iniţiativele şi grupurile de acţiune ale PSESE,

relaţia RCC-SEECP, proceduri de luare a deciziilor şi de raportare a activităţii

desfăşurate.

Documentele Procedura de nominalizare a primului Secretar General al RCC şi

Procedura pentru stabilirea locaţiei Secretariatului RCC, elaborate de IWG, au fost

aprobate la reuniunea miniştrilor afacerilor externe din statele participante la SEECP

(Zagreb, 2 martie 2007). La aceeaşi dată a fost iniţiat procesul depunerii candidaturilor

pentru postul de Secretar General (SG) al RCC şi pentru găzduirea Secretariatului RCC.

Masa Regională de la Zagreb (10 mai 2007) şi Summit-ul SEECP (11 mai 2007) au

marcat încheierea etapei „conceptuale” a remodelării noului format de cooperare

regională, prin andosarea deciziilor cu privire la sediul Secretariatului RCC - Sarajevo şi

la nominalizarea SG în persoana lui Hidajet Biscevic (fost secretar de stat în MAE croat).

II. Obiectivele şi funcţionarea RCC

RCC va funcţiona pe baza parteneriatului dintre statele participante la SEECP

(Albania, Bosnia şi Herţegovina, Bulgaria, Croaţia, Grecia, Republica Macedonia,

Muntenegru, Republica Moldova, România, Serbia şi Turcia), statele donatoare (Austria,

91

Elveţia, Finlanda, Germania, Irlanda, Italia, Letonia, Norvegia, Slovenia, Suedia şi SUA)

şi Comisia Europeană, depăşind astfel paradigma PSESE: state beneficiare-state

donatoare. UNMIK/Kosovo este membru RCC cu drepturi şi obligaţii depline 

Scopul RCC constă în susţinerea cooperării regionale în Europa de Sud-Est, într-un

cadru regionally-owned and led, care să faciliteze integrarea europeană şi euro-atlantică a

statelor din regiune. Coordonarea activităţilor SEECP cu cele ale RCC va fi esenţială.

Cele două structuri vor acţiona de pe poziţii de egalitate, dar complementare: SEECP va

deţine rolul politic, iar RCC unul preponderent operaţional. RCC presupune un grad

sporit de implicare a statelor din zonă, pe trei coordonate esenţiale: politic, financiar şi

personal.

1. Structuri:

Secretariatul regional de la Sarajevo, condus de SG.

Profilul SG: personalitate recunoscută şi apreciată din regiune, care, de asemenea, va

sprijini şi PiE SEECP. SG este numit de SEECP, pentru un mandat de 3 ani, cu

posibilitatea extinderii cu încă 2.

Birou de Legătură la Bruxelles: este parte integrantă a Secretariatului RCC şi se

supune autorităţii SG.

2. Foruri decizionale:

Întâlnirea Anuală: asigură coordonarea strategică şi dezvoltarea proceselor de

cooperare regională şi andosează Raportul Anual al Secretarului General şi Programul

Strategic de Lucru al RCC. Se va reuni la nivel de înalţi funcţionari, în statul care deţine

Preşedinţia-în-Exerciţiu a SEECP. Reuniunea se desfăşoară back-to-back cu Summit-ul

SEECP.

Comitetul Director: compus din membrii RCC care contribuie la bugetul

Secretariatului RCC şi din Troika UE (PRES, COM şi Secretariat) şi se reuneşte de 4 ori

pe an, la nivel de coordonatori naţionali.

Deciziile la nivelul RCC se iau prin consens.

3. Finanţarea - bugetul Secretariatului este de 3 milioane euro: 1 milion euro

reprezintă contribuţia statelor participante la SEECP+UNMIK/Kosovo, Comisia

Europeană contribuie cu 1 milion de euro, iar statale donatoare cu 1 milion de euro.

Componenta regională a schemei de finanţare a Secretariatului RCC presupune gruparea

92

statelor în patru categorii şi atribuirea unor cote corespunzătoare la bugetul organizaţiei.

România va face parte din grupa IV, cu o contribuţie anuală de 140.000 euro.

4. Documentele RCC

Declaraţia comună privind instituirea RCC, la care va fi ataşat Statutul RCC;

Acordul de sediu între statele participante la SEECP şi ţara-gazdă (BiH);

Acord de sediu pentru Biroul de Legătură de la Bruxelles, ce va fi încheiat între

Secretariat şi autorităţile belgiene.

III. Domeniile de interes ale RCC

Activitatea RCC se va concentra pe cinci arii prioritare:

- dezvoltare economică şi socială,

- infrastructură,

- justiţie şi afaceri interne,

- cooperare în domeniul securităţii,

- formarea capitalului uman (building human capital),

De asemenea, cooperării parlamentare i se acordă o atenţie deosebită.

RCC va stabili relaţii de cooperare cu iniţiativele şi grupurile de acţiune cu scopul de a

asigura sprijinul reciproc în realizarea intereselor regionale. RCC va favoriza accesul

structurilor regionale la instrumentele şi mecanismele de susţinere politică, tehnică şi

financiară la nivel regional şi internaţional.

Dimensiunea operaţională de care va dispune este menită să identifice oportunităţi de

cooperare între statele din zonă şi să promoveze proiecte viabile care să faciliteze

dezvoltarea regiunii, astfel încât să o conecteze la dinamica politică, economică şi socială

europeană şi internaţională.  

Link:

http://www.rcc.int/

93