ORGANIZAREA ŞI FUNCţIONAREA GUVERNELOR

4.1. Consideraţii generale Caracter uşor diferenţiat, parlamentar al statelor comunitare determină o serie de particularităţi ale fiecărui guvern mai semnificative fiind cele ce privesc formarea, longevitatea, structura şi funcţionarea acestora. Stabilitatea guvernamentală cu repercursiuni în planul acţiunii administrative (programul de guvernare) este condiţionată de numeroşi factori, printre care se evidenţiază sistemul partidelor politice şi obiceiurole care se practica la alcătuirea guvernelor. Instabilitatea guvernamentală nu presupune schimbarea tuturor sau a majorităţii deţinătorilor de portofolii ministeriale, odată cu schimbarea guvernelor. Aceasta, după părerea noastră, ar dovedi un real exerciţiu democratic deoarece titularii portofoliilor ministeriale sunt numiţi după criterii de competenţă şi nu după culoarea politică1. Practica a dovedit că longevitatea ministerială poate exista cu o instabilitate guvernamentală cronica (ex. Franţei sub cea de-a III şi a IV-a Republică sau a Italiei din domeniile 7-8 ale sec. XX). Această realitate impune prudenţă în aprecierea efectelor instabilităţii guvernamentale asupra administraţiei. În ce priveşte formarea şi funcţionarea guvernelor sunt de remarcat trei aspecte care prezintă interes: 1. gradul de libertate privind modificarea structurii guvernamentale, cu efecte asupra stabilităţii administraţiei şi capacităţii sale de adaptare; 2. poziţia şefului guvernului care poate fi primus inter pares sau adevaratul conducător al politicii guvernamentale; 3. modul de funcţionare a echipei guvernamentale care condiţionează modalităţile de coordonare interministerială şi rezultatele acţiunii guvernului.

4.3. Aspecte privind organizarea şi funcţionarea Guvernului în România, comparativ cu ţările Uniunii Europene

Comparând formarea guvernului României cu formarea guvernelor statelordin Uniunea Europeană constătăm că şi România se încadrează în regimul, mai mult sau mai puţin parlamentar al acestor state. În ce priveşte modul de numire al şefului guvernului (facem abstracţie de denumirile diverse folosite în statele analizate), situaţia se prezintă astfel: a) în 5 ţări, investirea Guvernului se face de Parlament, după numirea Primului-ministru de către şeful statului (Belgia, Danemarca, Grecia, Italia, şi Portugalia). Opţiunea este limitată; b) în alte 5 state: Austria, Franţa, Luxemburg, Marea Britanie şi Olanda, Primul-ministru şi Guvernul se numesc de şeful statului, fără a fi necesar votul de încredere al Parlamentului. Libertatea de opţiune a şefului statului variază de la o ţară la alta (ex. în Franţa libertatea este apreciabilă, în Marea Britanie este practic inexistentă); c) în alte 5 ţări: Finlanda, Germania, Irlandaa, Spania şi Suedia există proceduri particulare de investitură.

În Spania, caandidatul la funcţia de Prim-ministru desemnat prin acordul dintre Rege şi preşedintele Congresului Deputaţilor, devine Prim-ministru după obţinerea votului de încredere al Congresului Deputaţilor. Ceilalţi membri ai guvernului sunt numiţi de rege la propunerea Primului-ministru.

În ce priveşte compatibilitatea funcţiei guvernamentale cu cea parlamenmtară, situaţia se prezintă astfel: a) ţări în care calitatea de membru al guvernului este condiţionată de calitatea de parlamentar: Marea Britanie, Irlanda; b) ţări în care calitatea de membru al guvernului este incompatibilă cu cea de parlamentar: Austria, Franţa, Luxemburg, Portugalia, Suedia; c) ţări în care cele două calităţi nu sunt incompatibile: Finlanda, Belgia, Danemarca, Olanda, Italia şi Spania. Sub acest aspect, România se alătură acestui ultim grup de state comunitare. În ce priveşte 1

structura Guvernului, Constituţia cuprinde o singură reglementare ce face trimitere la lege organică: Guvernul este alcătuit din mrim-ministru, miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege organică. Această lege (L 90/2001) a apărut în aprilie 2001, până atunci fiind în vigoare Legea 37/1990, anterioară Constituţiei. Conform vechii legi, Guvernul era alcătuit din Prim-ministru, miniştri şi Secretari de Stat. Inexistenţa unor reglementări clare a făcut ca opiniile cu privire la structura Guvernului să difere, în funcţie de poziţia Primului-ministru şi /sau a coaliţiei guvernamentale. După unele opinii (prof. I. Vida) Legea 37/1990 a fost abrogată parţial de Constituţia din 1991 în sensul că secretarii de stat nu pot face parte din guvern, nefiind prevăzuţi în Constituţie. în realitate situaţia a fost alta, conform celor prezentate mai sus. În ce priveşte funcţia de ministru de stat, acelaşi autor o considera conformă Constituţiei, deoarece titulatura de ministru utilizată în textul constituţional, are caracter generic, fiind posibile orice circumstanţieri. Astfel, se poate utiliza atât denumirea de miniştru de stat, cât şi cea de ministru fără portofoliu (ceea ce de altfel se întâmplă în realitate – ex. minsitru pentru relaţii cu Parlamentul, ministru delegat la Ministerul Integrarii europene), existenţa acestor funcţii fiind dictată de imperative politice, şi nu juridice. Trebuie precizat că funcţia de ministru de stat are caracter onorific, reprezentând o evidenţiere a ministerelor pe care primul-ministru le consideră mai importante. În actualul guvern (Adrian Năstase) există 26 de miniştri din care 4 fără portofoliu, funcţia de ministru de stat fiind abandonată.

2.4. PORTUGALIA2.4.5. Alte prevederi constituţionale

În ceea ce priveste tribunalele, Constituţia portugheză stabileste organizarea acestora siprincipiile pe baza cărora acestea îsi desfăsoară activitatea. De remarcat că, potrivit art.218, judecătoriisunt inamovibili, ei neputând fi transferaţi, suspendaţi, pensionaţi sau demisi decât în cazurile prevăzutede lege. Judecătorii nu pot fi făcuţi răspunzători pentru hotărârile lor. Ei nu pot să ocupe alte funcţiipublice sau private, cu excepţia funcţiilor didactice sau de cercetare stiinţifică de natură juridică, dar siacestea neremunerabile.Tribunalul Constituţional este compus din 13 judecători, dintre care 10 sunt desemnaţi deAdunarea Republicii, iar trei sunt cooptaţi de către ceilalţi 10. Sase dintre judecătorii desemnaţi deVol. 1315Adunarea Republicii (sau cooptaţi) sunt alesi în mod obligatoriu dintre judecătorii celorlalte tribunale,iar ceilalţi - dintre persoane cu studii juridice. Mandatul judecătorilor Tribunalului Constituţional estede sase ani. Judecătorii se bucură de garanţiile de independenŃă, inamovibilitate, imparţialitate sineresponsabilitate, aplicându-li-se toate prevederile legate de incompatibilităţi, care sunt valabile încazul tuturor judecătorilor.În ceea ce priveste verificarea constituţionalităţii, există prevederi speciale în legătură cu factoriicare pot sesiza Tribunalul Constituţional în cazul legilor trimise spre promulgare sau al tratatelorinternaţionale. O asemenea procedură este denumită "aprecierea preventivă" a constituţionalităţii sitrebuie efectuată într-un termen de 8 zile de la data primirii actului. Cât priveste factorii care potdeclansa "aprecierea preventivă", acestia sunt: Presedintele Republicii, primul ministru sau o cincimedin deputaţi, membri ai Adunării Republicii.Există însă si posibilitatea declarării unor recursuri împotriva hotărârilor unor tribunale carerefuză aplicarea unor norme invocând neconstituţionalitatea, sau care aplică o normă a căreineconstituţionalitate a fost invocată în cursul procesului (art.280 pct.1). În primul caz, recursuriletrebuie declarate de Ministerul Public, iar în cel de al doilea, de partea care a invocatneconstituţionalitatea. În unele situaţii, Ministerul Public se poate adresa Tribunalului Constituţional siîmpotriva hotărârilor care aplică norme considerate anterior neconstituţionale sau ilegale de cătreTribunalul Constituţional (art.280 pct.5). De asemenea, Ministerul Public este singurul care poate facerecurs împotriva hotărârii tribunalelor care refuză aplicarea normelor cuprinse într-un act legislativmotivând ilegalitatea sa prin violarea unei legi cu valoare superioară (art.280 pct.2 lit."a").O procedură specială se referă la neconstituţionalitatea prin omisiune, în situaţiile în care nu sau

luat măsurile necesare pentru respectarea normelor constituţionale. În asemenea situaţii va trebui săfie încunostiinŃat organul legislativ competent (art.283).În ceea ce priveste puterea locală, Constituţia portugheză consacră o largă autonomie, unităţilelocale ale administraţiei fiind comunele, municipiile si regiunile administrative. Trebuie menţionatfaptul că desi în Portugalia puterea locală se bucură de autonomie, art.243 din Constituţie stabileste siexistenŃa unor elemente de tutelă administrativă, prin verificarea respectării legii de către organelelocale.De remarcat este si faptul că în cadrul Constituţiei portugheze există prevederi exprese cu privirela organizaţiile de locatari (art.263-265), competente - printre altele - de a prezenta probleme în faŃaautorităţilor locale si de a participa la adunările comunale.O particularitate interesantă a Constituţiei portugheze, pe care dorim să o semnalăm, estereglementarea funcţiei publice (art.269) si a răspunderii funcţionarilor (art.271).Elemente de specificitate prezintă si procedura de revizuire a Constituţiei, mai exact principiilecărora nu li se poate aduce atingere prin legi de revizuire constituţională. În comparaţie cu ConstituţiaRomâniei, există mult mai multe prevederi de la care nu se pot admite derogări pe calea unei modificăriconstituţionale. Menţionăm, în acest sens, pluralismul de expresie si organizare politică, separaţia siinterdependenŃa organelor de suveranitate, verificarea constituţionalităţii, independenŃa tribunalelor,autonomia organelor locale (art.288).

Organizareaşi funcţionarea Guvernului în Spania

Formarea şi stabilitatea Guvernului1

Spre deosebire de tradiţia celorlalte monarhii parlamentare, în Spania, potrivit Constituţiei din 1978,şeful guvernului, care poartă denumirea de Preşedinte al Guvernului, nu este stabilit de Rege. Desemnarea candidatului pentru funcţia de Preşedinte al Guvernului se face printr-un acord între Regeşi Preşedintele Congresului Deputaţilor. Candidatul astfel desemnat trebuie să obţină votul de încredere al Congresului, cu majoritate absolută. Dacă majoritatea absolută nu a fost realizată, după un termen de gândire de 48 de ore, este suficientă majoritatea simplă. Abia după îndeplinirea acestei proceduri, Preşedintele Guvernului este considerat numitşi poate trece la formarea Guvernului. Ceilalţi membri ai Guvernului sunt numiţişi demişi de Rege la propunerea Preşedintelui Guvernului, iar secretarii de stat sunt numiţi de Preşedintele Guvernului. Remanierile guvernamentale sunt la latitudinea Preşedintelui Guvernului. Menţionăm că numai primul Preşedinte al Guvernului, de după 1978, Adolfo Suarez, a fost stabilitşi numit în fapt de către Rege, având în vedere perioada de tranziţie către democraţie. Ceilalţi au fost numiţi ca urmare a negocierilor politice. Nu există incompatibilitate între funcţia guvernamentală ş i cea parlamentară. Mandatul Guvernului ia sfârşit în următoarele cazuri : • noi alegeri (cazul obişnuit) ;

• demisia Preşedintelui Guvernului;

• adoptarea de către Congresul Deputaţilor a unei moţiuni de cenzură

constructivă (după modelul german), însoţită de alegerea altui Preşedinte al Guvernului ; • neacordarea unui vot de încredere cerut de Preşedintele

Guvernului, situaţie în care Constituţia spaniolă exclude dizolvarea

Parlamentului. Stabilitatea guvernamentală spaniolă este datorată mai mult existenţei unui partid de guvernământ majoritar, decât mecanismelor de raţionalizare a parlamentarismului. 4.6.2. Structuraşi funcţionarea Guvernului2 Relativ la structura guvernamentală, Constituţia spaniolă prevede doar că, Guvernul se compune din Preşedintele Guvernului, din vicepreşedinte, din miniştrişi din alţi membri prevăzuţi de lege. Guvernul funcţionează ca organ colegial, sub conducerea Preşedintelui său, care îlşi reprezintă în faţaşefului statului, a Parlamentului şi a opiniei publice. Vicepreşedintele Guvernului asigurăsuplinirea şi interimatul Preşedintelui, în caz de deces. Fiecare ministru conduce, în principiu, un minister, numărul acestora fiind stabilit de lege. Fac excepţie Preşedinteleşi Vicepreşedintele Guvernului, care nu conduc ministere. Se utilizează ş i funcţia de secretar de stat, care este inclusă în structura ministerelor, în subordinea ministrului. Secretarii de stat nu fac parte din Guvernşi nu participă la Consiliul de Miniştri. Consiliul de Miniştri, care este forma de lucru ce reuneşte toţi membrii Guvernului, se întruneşte săptămânal, sub conducerea Preşedintelui. Deciziile se iau prin consens sau prin vot.