Răspunderea în cadrul profesiilor juridice liberale

Profesia liberala reprezinta o ocupatie intelectuala, exercitata de opersoana pe cont propriu (liber-profesionista) care face parte, in mod obligatoriu, dintr-unordin profesional. Desi nu exista o reglementare care sa defineasca aceste meserii in mod concret, profesiile libere joaca un rol important in economie, contribuind la cresterea castigurilor si a numarului locurilor de munca.Uniunea Profesiilor Liberale din România:Asociația Medicilor Stomatologi cu Practică Privată din România;Asociația Națională a Evaluatorilor din România (ANEVAR);Camera Auditorilor Financiari din România;Clubul Român de Presă;Colegiul Farmaciștilor din România;Colegiul Medicilor din România;Colegiul Medicilor Veterinari din România;Colegiul Psihologilor din România;Colegiul Asistentilor Sociali din Romania ;Consiliul de Mediere ;Corpul Experților Contabili și Contabililor Autorizați din România (CECCAR) ;Corpul Experților Tehnici din România (CETR) ;Ordinul Arhitecților din România;Ordinul Geodezilor din România;Uniunea Națională a Barourilor din România;Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești din România;Uniunea Națională a Notarilor Publici din România;Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România.

Profesia de avocat

Avocatura este o instituţie cu o îndelungată tradiţie istorică. Se poate afirma că avocatura a evoluat paralel cu justiţia şi a fost influenţată de organizarea politică şi statală. Originea avocaturii este plasată, de majoritatea autorilor, în Roma. Instituţia avocaturii este atribuită lui Romulus, în epoca căruia funcţionau aşa numiţii „patroni”; ei aveau misiunea de a asista, în formă gratuită, pe justiţiabili. În epoca legii acţiunilor, „patronii” au fost utilizaţi numai de către patricieni. Ulterior, în perioada procedurii formulare, avocatura a dobândit valenţele unei adevărate profesiuni. În această epocă avocatura a încetat să fie un serviciu gratuit. Ea a început să fie exercitată de adevăraţi jurisconsulţi, numiţi „advocati”. De aici provine şi denumirea actuală a persoanelor ce exercită funcţia de apărare în faţa organelor judiciare.În epoca lui Justinian avocatura era organizată în colegii şi corporaţii cu caracter profesional. Funcţia avocaţială era retribuită prin plata de onorarii.Organizarea avocaturii pe baze profesionale a început să fie o caracteristică a societăţilor moderne. Totuşi, nu au lipsit tendinţele de desfiinţare a corporaţiilor profesionale de avocaţi.Aşa s-a întâmplat la începuturile Revoluţiei franceze. Se considera în această tumultuoasă epocă istorică că monopolul unor profesii legale constituie o „ofensă adusă libertăţii individuale”. Avocatura a devenit astfel o profesie liberă într -un mod absolut lipsită de condiţii

profesionale şi de orice control public. Prin urmare, justiţiabilul francez era liber să-şi aleagă un apărător din rândul oricăror categorii de cetăţeni şi chiar fără nicio pregătire profesională. Experimentul a fost de scurtă durată. Printr -o lege din 27 august 1830 s-a pusbazele organizării Baroului francez. În istoria avocaturii s-a manifestat însă şi o altă tendinţă semnificativă pentru a fi prezentată în această „schiţă evolutivă” a instituţiei. Luând în considerare rolul esenţial alfuncţiei avocaţiale în administrarea justiţiei,s-a evocat şi posibilitatea organizării unei magistraturi avocaţiale similare ordinului judecătoresc. În această concepţie, avocaţii ar fi trebuit să fie retribuiţi de stat, întocmai ca şi judecătorii, şi numiţi din oficiu pentru fiecare caz în parte.O incercare de organizare a unei „magistraturi a apărării” a avut loc în Prusia lui Frederic cel Mare. Acesta a desfiinţat avocatura în anul 1781 considerând că o atare soluţie reprezintă cel mai bun sistem pentru restabilirea justiţiei. În locul avocaţilor, organizaţi pânăatunci într-o corporaţie profesională liberă, erau numiţi din oficiu de către tribunal consilieri asistenţi ( Assistenzrat ) pentru fiecare caz în parte. Consilierii asistenţi erau numiţi dintre membri tribunalului sesizat cu soluţionarea unei cauze concrete. Experienţa prusiană nu a dat rezultate satisfăcătoare, iar în anul 1793 s-a revenit la sistemul anterior.Rusia sovietică a fost martora unui experiment soldat cu „rezultate” similare celor din Prusia. Printr-un decret din anul 1918 a fost desfiinţată avocatura vechiului regim. În locul acesteia s-au organizat colegii încadrate cu funcţionari de stat. Treptat s-a revenit însă lasistemul organizării pe baze liberale a avocaturii. În ţara noastră organizarea avocaturii începe odată cu adoptarea Regulamentelor organice. Pe baza Regulamentelor organice se constituie în Muntenia şi Moldova câte un corprestrâns de avocaţi, care la început erau salariaţi de stat şi funcţionau pe lângă instanţele penale. Avocatura a fost organizată pe baze moderne printr-o lege din anul 1864. Modelulnoii legislaţii a fost cel francez. Reglementarea impusă în anul 1864 stabilea că avocatura poate fi exercitată numai de persoanele care deţin „diploma de studiul dreptului de la una dinfacultăţile de drept române sau străine”.Legislaţiei adoptate în anul 1864 i s-au adus succesive îmbunătăţiri prin actele normative promulgate la începutul acestui secol. Una din cel mai importante legi a fost cea pentru organizarea corpului de avocaţi din 19 februarie 1923. Principiile organizării pe baze liberale a avocaturii s-au menţinut în întreaga perioadă interbelică. Prin Decretul nr. 281/1954 pentru organizarea şi exercitarea avocaturii s-a renunţat în mare măsură la sistemul liberaltradiţional. În temeiul acestei reglementări, avocaţii erau organizaţi în birouri colective deasistenţă juridică. Potrivit acestei reglementări, raporturile privitoare la acordarea asistenţei juridice se stabileau între conducerea biroului colectiv de asistenţă juridică şi justiţiabil.Avocatul era asimilat, în special în materia răspunderii juridice, cu funcţionarul de stat. În prezent s-a revenit la sistemul de organizare democratică a avocaturii. Actualareglementare este consacrată în Legea nr. 51/1995. Principiile organizării şi exercităriiprofesiei de avocat au fost detaliate în Statutul adoptat de Consiliul Uniunii Naţionale a Barourilor din România la data de 30 septembrie 1995. Legea nr. 51/1995 a suferit modificărisuccesive, cea mai importantă fiind de dată recentă, respectiv cea realizată prin Legea nr.255/2004.

Raspunderea juridica

Raspunderea penala a avocatuluiObligaţiile impuse avocatului prin lege şi statut nu ne pot conduce la concluzia neresponsabilităţii penale a avocatului în legătură cu activitatea sa profesională. Astfel, de pildă, nerespectarea dispoziţiilor art. 37 alin. (5) din Legea nr. 51/1995, privitoare la solemnitatea şedinţelor de judecată, la abţinerea de la folosirea unor expresii jignitoare laadresa instanţei, părţilor sau celorlalţi avocaţi poate antrena răspunderea penală a persoaneivinovate. Evident că fapta constituie infracţiune doar dacă sunt întrunite elementeleconstitutive ale uneia din infracţiunile prevăzute de legea penală. Reamintim însă că avocatul nu răspunde penal pentru susţinerile făcute în faţa instanţeisau altor organe dacă acestea sunt „în legătură cu apărarea în acea cauză şi sunt necesare stabilirii adevărului” [art. 37 alin. (6) din Legea nr. 51/1995]. Avocatul poate săvârşi, în exerciţiul funcţiei sale, şi alte infracţiuni, cum ar fi infracţiunile de fals, încercarea de a determina mărturia mincinoasă etc. De asemenea, avocatul poate fi subiect şi a altor infracţiuni prevăzute de legea penală, răspunderea urmând să se stabileascăîn condiţiile dreptului comun. Săvârşirea unor asemenea infracţiuni poate determina, încondiţiile art. 13 lit. a) din Legea nr. 51/1995, nedemnitatea profesională a avocatului.

Raspunderea civila a avocatului

Legea nr. 51/1995 nu conţine prevederi legale privitoare la răspunderea civilă a avocatului. Cu toate acestea, este evident că în cursul activităţii sale avocatul poate săvârşi unele fapte de natură să aducă prejudicii părţilor din proces. Principial, problema răspunderiicivile a avocatului se poate invoca în raporturile acestuia cu propriul său client. De altfel, unadin obligaţiile fundamentale ale avocatului este aceea de a depune „toată diligenţa pentruapărarea libertăţilor, drepturilor şi intereselor legitime ale clientului”. În acelaşi sens, art. 221 din Statut impune avocatului obligaţia de a depune toate diligenţele necesare pentru îndeplinirea serviciului profesional ce i-a fost încredinţat. Neprezentarea avocatului la proces, deşi s-a obligat prin contractul de asistenţă juridică săasigure apărarea, pierderea unor termene procedurale (de exemplu, prescrierea dreptului laacţiune, datorită nedepunerii cererii de chemare în judecată în termen, deşi avocatul aveaîmputernicire în acest sens şi se afla în posesia tuturor actelor necesare), îndeplinirea unor acteprocedurale cu rea-credinţă etc. constituie împrejurări ce pot cauza adeseori clientului unprejudiciu irecuperabil.Răspunderea civilă a avocatului poate fi angajată numai în condiţiile dreptului comun. Eanu este însă operantă pentru simplul fapt al pierderii procesului. Ea trebuie să se raporteze laobligaţiile avocatului, la conţinutul contractului de asistenţă juridică şi mai cu seamă la naturaobligaţiilor asumate de avocat. Obligaţiile avocatului nu sunt, în principiu, obligaţii de rezultat, ci de mijloace. Pe de altă parte, poziţia avocatului faţă de client nu este una de strictăsubordonare, ci de relativă independenţă. Toate aceste elemente trebuie să fie avute în vederede instanţele judecătoreşti sesizate cu acţiuni în stabilirea răspunderii civilea avocatului. De aceea, specificul activităţii de avocat nu justifică în niciun fel limitarea răspunderii pe care oinstituie art. 34 alin. (2) din lege, cu cât mai mult cu cât, pe plan civil, răspunderea avocatului

este aceea a unui specialist, împrejurare care, prin definiţie, nu poate conduce la înlăturarea răspunderii pentru culpă.O prevedere notabilă privitoare la conţinutul răspunderii civile a avocatului regăsim totuşiîn art. 218 alin. (2) din Statut. Potrivit acestui text, prin „răspundere profesională” se înţelegeacoperirea daunelor efective suferite de client şi rezultate din exercitarea profesiei cunerespectarea prevederilor Legii, ale statutului şi ale regulilor deontologice. Potrivit art. 40 din Legea nr. 51/1995, avocatul este obligat să se asigure pentru răspundere profesională, în condiţiile stabilite prin statutul profesiei. Statutul determină şi limitele în care avocaţii sunt obligaţi să se asigure pentru răspundere profesională. Astfel, avocaţii stagiari trebuie să se asigure pentru unrisc asigurat în valoare deminimum 3.000 de euro anual, iar avocaţii definitivi, pentru un risc anual în valoare deminimum 6.000 de euro anual [art. 218 alin. (3) din Statutul profesiei de avocat].Primele de asigurare profesională, achitate de avocat şi de societăţile civile profesionalede avocaţi reprezintă cheltuieli profesionale obligatorii, legal datorate şi integral deductibile pentru anul fiscal în curs. Statutul determină şi care sunt consecinţele nerespectării obligaţieiprofesionale anterior menţionate. Potrivit art. 218 alin. 7 din Statut, neîndeplinirea obligaţiilor de plată a primelor de asigurare poate atrage neînscrierea în Tabloul anual al avocaţilor cudrept de exercitare a profesiei, cu toate consecinţele prevăzute de lege şi de statut.