Zorii anului 1187 surprindeau caderea Ierusalimului in mainile Islamului. La aflarea vestii, cativa mestesugari instariti din Bremen si Lubeck s-au decis sa infiinteze un spital pentru cruciatii care asediau Acra. Asa a fost pusa piatra de capatai pentru Order der Bruder vom Deutschen Haus St. Mariens in Jerusalem. Pe scurt, Ordinul Cavalerilor Teutoni. Timp de 300 de ani, sumbrii cavaleri germanici au fost coltii de fier ai expansiunii Romano-Catolicismului in Europa de Miazazi...

Ordo domus Sancte Marie Theutonicorum Ierosolimitanorum

Motivul crearii acestui nou ordin monastic al cavalerilor luptatori din avangarda armata a Bisericii Catolice a fost unul eminamente nationalist. Se pare ca si in acele vremuri indepartate, elementul etnic conta la fel de mult ca in prezent. Bunaoara, cronicarul francez Jean d’Ypres aminteste ca in anul 1143, Papa Celestin al II-lea a ordonat cavalerilor din Ordinul Ospitalierilor sa ia in grija lor un spital unde erau ingrijiti soldatii de origine germana care luptasera in cruciade. In asezamantul respectiv au inceput sa-si gaseasca adapost nenumarati pelerini si cruciati germani care isi cautau compania unii altora din simplul motiv ca nu vorbeau latina sau franceza, limbile care circulau pe atunci in Ierusalim. Caderea Ierusalimului sub dominatie musulmana nu a temperat insa avantul cavalerilor crestini din Europa, razboinicii veniti din indepartatele pamanturi nordice nerenuntand la lupta pentru recucerirea orasului sfant. Grupul de cavaleri germani din Palestina s-a distins in ochii papalitatii prin devotamenul si determinarea in lupta contra sarazinilor. Impresionat de daruirea acestor soldati, papa Celestin al III-lea a sustinut crearea noului ordin calaveresc al teutonilor.

Bazandu-se pe modelul oferit de ordinul templierilor, ordinul teutonic a fost definitivat drept grupare de elita a calugarilor razbonici abia in anul 1198, moment in care a primit comanda expresa a Papei de a  recuceri Ierusalimul si a apara Tara Sfanta de atacurile arabilor. Teutonii si-au creat propriile insemne heraldice, deosebite de cele ale templierilor, ospitalierilor, maltezilor si altor ordine cavaleresti medievale. Pentru a evidentia sobrietatea si seriozitatea tipic germanica precum si a aminti tuturor ca acesti noi calugari soldati pastreaza doliu pentru nenumaratii crestini cazuti in luptele cu musulmanii, teutonii si-au ales ca simbol crucea neagra pe fond alb. Imaginea crucii negre tronand peste scuturile, coifurile si pieptarele teutonilor a avut mai apoi o rezonata de trista amintire in randul slavilor de Est, dusmani traditionali ai teutonilor. Crucea lor a servit ca model pentru decoratiile militare si insignele regatului Prusiei. Nici Adolf Hitler nu a ramas insensibil la acest puternic simbol heraldic german, la ordinele Führerului, crucea teutonica regasindu-se in celebra decoratie germana, Crucea de Fier. Tranzitia de la un obscur spital pentru etnicii germani, la unul dintre cele mai temute ordine militare ale cavalerilor catolici s-a facut in momentul in care Hemann von Salza a devenit al patrulea mare maestru al castei teutonilor. Noul ordin cavaleresc a primit sub forma de donatii pamanturi si proprietati pe locurile unde astazi exista Germania, Italia, Grecia si Palestina. Totul a fost insa in zadar. In ciuda renumelui lor de luptatori necrutatori si al spijinului papal, ordinul teutonilor se vede nevoit sa se retraga definitiv din Orientul Apropiat, sub loviturile tot mai indraznete ale armatelor Islamului. Teutonii au fost apoi lasati in plan secund in timpul campaniilor din Palestina, de catre ordinele mai bogate si mai influente ala Templierilor si Ospitalierilor. Cu toate acestea, perioada de glorie a teutonilor abia acum se nastea, ordinul stramutandu-se in Europa pentru a servi drept mana inarmata a catolicismului in conflictele cu statele slave nou aparute pe firmamentul Istoriei.

 

Ca un fapt interesant, stramutarea teutonilor in Europa are o nebanuita legatura cu Romania. In 1211, regele Andrei al ungurilor angajeaza ordinul teuton in apararea granitelor Transilvaniei contra atacurilor concentrate ale populatiei autohtone romanesti precum si impotriva raidurilor efectuate de cumani. Teutonii au primit atunci sub stapanire, in regim de feuda, Tara Barsei, denumita de ei Burzenland. Pe meleagurile brasovene, teutonii s-au ocupat cu paza si protectia viitorilor colonisti germani sositi din provincia Saxonia, colonisti pe care-i cunoastem sub numele de sasii din Ardeal! Situatia a mers bine timp de 13 ani, dar dupa acest interval teutonii s-au simtit ingraditi si exploatati de ungurii care stapaneau Ardealul. In consecinta i-au scris o petitie Papei Honorius al III-lea in care au cerut sa-i primeasca sub autoritatea lui. Gestul l-a infuriat pe regele ungur Andrei, care era deja alarmat de cresterea puterii teutonilor, drept urmare regele expulzandu-i in afara granitelor. Teutonii se vad astfel nevoiti sa isi gaseasca un alt suveran caruia sa-i ofere serviciile lor de calugari mercenari. L-au gasit in persoana lui Konrad Intaiul, duce de Mazovia, care i-a chemat sa-i apere domeniile de atacurile triburilor germanice ale prusacilor, pagani mandri care ardeau de viu orice crestin prins. Acest eveniment marcheaza de fapt prima cruciada din Europa indreptata impotriva triburilor pagane care respingeau crestinismul. Cucerirea Prusiei a fost un proces dificil si sangeros in care teutonii au pierdut multi razboinici invesmantati in armura, iar luptele intre cavalerii purtatori ai stindarului crucii negre si triburile prusace au excelat in cruzime. Cronicile ordinului amintesc ca paganii prusaci “aveau obiceiul de a arde de vii cavalerii teutoni

imbracati in armuri, pana in momentul in care armurile de fier pocneau precum coaja alunelor coapte. Crudul spectacol avea loc in fata altarelor zeilor prusaci”. Totusi, crestinismul avea sa se raspandesca incet dar sigur in sanul tuturor triburilor germanice, astfel incat teutonii ajung sa stapaneasca Prusia, stabilindu-si in aceste locuri cartierul general, odata cu definitivarea unui stat monastic similar cu cel condus de cavalerii ospitalieri in insulele Rodos si Malta. Teutonii sunt cei care au fondat orasul Konigsberg, in onoarea regelui Otakar al Boemiei. Faima lor incepea sa se raspandeasca in Europa, cavalerii Ordinului Sfantului Toma din Anglia adoptand regulile si legile teutonice, iar Fratia Livoniana a Sabiei a aderat cu toti membrii sai la ordinul teutonilor. In scurt timp, atentia papei a fost atrasa de taramurile impadurile ale Lituaniei, populate de triburile razboinice ale slavilor lituanieni. Evident, teutonii au primit comanda de a raspandi “religia pacii si iubirii intre oameni” cu ajutorul sabiei. Deoarece papalitatea a promis iertarea pacatelor tuturor razboinicilor care vor macelari paganii Lituaniei in “campania de crestinare” ordonata de Vatican, multi mercenari din Anglia, Franta si Olanda i-au insotit in lupta pe teutoni.Luptele au fost crude, crestinarea lituanienilor fiind un episod plin de atrocitati. Nu la fel s-a intamplat si in cazul conflictului ruso-teuton. Deranjati de ortodoxia rusilor, teutonii au atacat pamanturile acestora, cucerind cetatile Pskov, Izborsk si Koporia. Cand intentionau sa cucereasca si Novgorodul, s-au trezit in fata armatei printului Alexandr Nevski, nimeni altul decat invingatorul suedezilor in lupta de pe raul Neva. Batalia a avut loc in preajma Lacului Peipus (Pskovskoe). Conform cronicilor ruse, inclestarea a durat cateva ore, fara a se stabili vreun invingator. Atunci, Printul Nevski a ordonat o miscare magistrala care a schimbat sortii bataliei. Incet, incet s-a retras cu oamenii sai pe suprafata inghetata a lacului. Teutonii, vazand ca prind teren, l-au urmat in mod nesabuit. In acel moment, rusii s-au retras de pe gheata, iar Alexandr a poruncit ca arcasii sa-i sageteze de voie pe trufasii cavaleri germani. Acestia au incercat sa se retraga in dezordine, manevra care, amplificata de greutatea armurilor, a dus la cedarea stratului de gheata. In dezastrul care a urmat si-au pierdut viata 400 de cavaleri, 20 dintre acestia fiind membri ai forului de conducere. Doar 50 au scapat cu viata, urmand a fi vanduti drept sclavi de catre rusii victoriosi. Astfel s-a sfarsit incercarea de catolicizare a rusilor. Aflati in plina ascensiune, teutonii au fost atrasi si de posesiunile tanarului regat polonez . Polonezii trecusera de timpuriu la crestinism, imbratisand cultul catolic, dar acest aspect nu a contat prea mult pentru teutoni care nu priveau cu ochi buni dezvoltarea economica si cresterea ratei comertului din regatul vecin.  In plus vestile despre persecutiile si abolirea  ordinului templierilor i-au pus pe ganduri pe confratii lor teutoni. Cum frica si lacomia sunt doua surori nedespartite, teutonii si-au dorit tot mai multe averi, pamanturi si  castele. Cavalerii incorsetati in armuri grele au cerut regatului polonez castelele din Danzig, Swiecie si Tczew. In fata refuzului

categoric al sleahtei, furia germanica s-a dezlantuit, iar o buna parte din regatul polonez a fost cucerita. Intentia teutonilor era aceea de a germaniza fortat populatia poloneza, bazanduse pe faptul ca aceasta metoda ar fi cumva inlesnita de credinta catolica comuna a celor doua parti combatante. La momentul cuminant al puterii si influentei lor, teutonii detineau tinuturile Prusiei, Livoniei, Estoniei si Pomeraniei. Pentru a contracara amenintarea teutona Marele Duce Jogaila al lituanienilor a trecut la catolicism si s-a insurat cu regina Jadwiga a Poloniei, luand numele de Vladislav Iagello si devenind rege deopotriva al polonezilor si lituanienilor.

Bataliile de la Grunwald si Marienburg au fost inceputul sfarsitului pentru ordinul teuton. Insusi Ulrich von Jungingen, marele maestru si conducatorul ordinului, a pierit pe campul de batalie odata cu 50 din cei 60 conducatori de vaza ai teutonilor. Merita amintit ca fara aportul celor 400 de luptatori de elita moldoveni trimisi de voievodul Alexandru cel Bun sa-i ajute pe plonezi, sortii bataliei ar fi urmat sa se  incline inspre tabara teutona. Moldovenii i-au atras intr-o cursa pe teutoni, provocandu-i sa-i urmareasca calare pana la liziera unei paduri. Acolo, soldatii lui Alexandru cel Bun au descalecat in viteza si i-au potopit cu o ploaie de sageti pe greoii cavaleri germani. Cei scapati cu viata au fost ucisi fara greutate de sabiile moldave. “Operatiune” mult usurata din cauza faptului ca greutatea armurii unui teuton cazut de pe cal limita foarte mult gradul miscarilor nefericitului cavaler.

Dupa infrangerea dezastruoasa de la Marienburg, ordinul teuton traverseaza secolele pe o panta descendenta. Teutonii primesc o lovitura grea chiar de la marele lor maestru, Albert von Brandenburg, cel care, in urma unui alt razboi pierdut cu regatul polon, paraseste credinta romano-catolica, alegand sa se converteasca la luteranism. Pe langa dezastrul ideologic a urmat si cel material. Albert von Branderbung cedeaza polonezilor insasi inima statului teuton, ducatul prusac fiind daruit in anul 1525 regelui Sigismunt cel Batran, regele Poloniei. Dupa pierderea Prusiei, ordinul teuton isi concentreaza activitatile in interiorul granitelor Sfantului Imperiu Romano-German. Ordinul se muta apoi in viitorul imperiu Austro-Ungar, departe de campanile lui Napoleon Bonaparte. Pana in anul 1923 avea sa fie condus de membrii casei de Habsburg. In 1929, urmasii calerilor teutoni sunt regrupati intr-un ordin eminamente religios, de orientare romano-catolica, redenumit Deutschen Order (Ordinul Germanilor). Dupa anexarea Austriei de catre nazisti, ordinul a fost prigonit de Reich-ul lui Hitler, cu toate ca masina de propaganda nazista s-a folosit din belsug de imageria si simbolismul cavalerilor teutoni din perioada Evului Mediu. Membrii supravietuitori prigoanei naziste se refugiaza in Italia, pentru ca sa se reconstituie dupa cel de-al doilea Razboi Mondial pe teritoriul Germaniei Federale. La sfarsitul anilor ’90 din secolul XX, temutul ordin  al teutonilor se transformase intr-o organizatie caritabila care incorporeaza si astazi numeroase clinici si spitale. De fapt, teutonii se regasesc in prezent sub forma unei organizatii istorico-caritabile care se ocupa si de sponsorizarea santierelor arheologise si organizarea unor circuite de turism in Israel. In urma cu cativa ani, ordinul a fost zguduit de un scandal financiar, pornit de la acuzarea de implicare in bancruta frauduloasa a conducatorilor ordinului. Ancheta din anul 2003, ordonata  de o comisie a parlamentului bavarez, nu s-a finalizat cu nicio acuzare concreta a vreunui membru al ordinului. Stranie situatie pentru urmasii unui ordin cavaleresc care facea in vechime acelasi legamant de saracie la care se raliau insasi cavalerii templieri.

Imaginea negativa a Ordinului Teuton s-a reflectat ca un tipar impus la noi dupa Unirea de la 1859, prin filiera franceza de denigrare a ceea ce nu corespundea idealurilor Lojei franceze si, deasemenea, prin aparitia best-seller-ului “Cavalerii Teutoni” de Henrik Sienkiewicz. Minciuna s-a raspandit apoi in manualele de istorie de dinainte de 1989 si continua sa persiste voit. Iata fraza cu care ne-am obisnuit deja:…”teutonii au fost alungati din tinuturile transilvane de hotar, cand situatia a scapat de sub controlul regilor maghiari…” sau “…teutonii au creat grave prejudicii tinuturilor transilvane de hotar…” Autorul articolului de fata a avut ocazia sa viziteze asezamintele

teutone din Tara Barsei si sa-si formeze o imagine mai apropiata de relativitatea adevarurilor istorice, eliminand falsurile din tiparele importate prin traditionala “prietenie romano-franceza” - precum nu demult apusa “prietenie romano-sovietica”…. Acest articol cauta sa elimine “anatemele” istorice cu care ne-am obisnuit deja sau acele povesti spuse la nesfarsit pentru a induce in eroare opinia publica de 50 de ani incoace. Este bine ca ura, subversitatile si adversitatile de orice gen sa dispara si din istoriografia romaneasca odata pentru totdeauna si sa ne aliniem statelor civilizate ale lumii, nu celor barbare ca pana acum. Foarte probabil din motive politice bine intemeiate, nasterea unui ordin cavaleresc german in Tara Sfanta provenea si din dificultatea intelegerii limbii germane de catre cavalerii franci si in egala masura de pelerinii latini, majoritari vorbitori de limba latina, franceza, italiana. Pelerinii germani sositi in teritoriile sfinte se aflau asadar in imposibilitate de a comunica cu Ospitalierii sau Templierii, iar stabilirea unui “hospiciu” german era o nevoie stringenta. Daca privim cu atentie cele doua artefacte de mai sus (vezi foto) observam perpetuarea lor ca insemne oficiale ale armatei germane (Wehrmacht) pana in timpurile prezente. Neindoielnic este faptul ca regimul nazist (1933-1945) s-a folosit abuziv de ele pentru propagarea militarismului german in teritoriile aflate sub ocupatia Celui de-al Treilea Reich. Teutonii, prin originea lor germanica, circumscrisa conceptului de Vaterland i-au adus curand dupa fondare in opozitie cu Templierii si mai apoi cu reprezentantii Ospitalierilor.

Un alt element de diferentiere sensibila a ordinului german fata de alte confrerii, prezente in teritoriile sfinte, a fost rolul rezervat femeilor ca asistente pentru raniti si bolnavi, deasemenea promovarea lor in diverse functii ale Ordinului, neintalnita la Templieri si Ospitalieri. Interesant de remarcat este si portul cavalerilor teutoni din timpul sederii lor in Tara Sfanta, adaptat conditiilor climatice: o manta alba (simbolul puritatii) cu o cruce neagra brodata, dreapta la extremitati, prinsa la umarul stang al purtatorului. O prima cruce era incizata pe armura, o a doua sub tunica. Ca o curiozitate adaugam faptul ca aceasta cruce neagra teutonica a fost preluata pe blazonul Casei de Habsburg. Pe casca de protectie se afla Vulturul imperial, un alt insemn preluat ulterior in armatele germane. De atunci ei s-au numit si cavalerii crucii negre, iar prima figura reprezentativa a Ordinului a fost Hermann von Salza, Mare Maestru al Ordinului intre anii 1211-1239. Originar din Thuringia (o provincie a Sfantului Imperiu Romano-German), acesta a fost consilierul diplomatic al imparatului Friedrich al II-lea de Hohenstaufen (1212-1250) si preferatul Papei Honorius al III-lea. Imparatul insusi l-a cunoscut pe “calugarul militar” in orasul imperial Nuremberg in anul 1216, cu ocazia unei donatii a ordinului.

Aceasta intrevedere a fost un bun prilej pentru imparat, caci intre ei s-au instalat de indata respectul reciproc si intelegerea deplina. Preconizarea unei noi cruciade, in dezacord cu principiile Papei Honorius al III-lea aflat in conflict deschis cu imparatul, va determina o discreditare a Maestrului in ochii suveranului pontif. In vederea cruciadei germane s-au recrutat militiile imperiale (trupe de soc sau echivalentul unor echipe de interventie rapida, am zice noi astazi “stramosii” comandourilor, un alt termen derivand tot din germanul Kommando) care aveau sa se alature Ordinului in Syria. Datorita initiativei pe cont propriu luata de imparat, operatiunea va fi numita “cruciada excomunicatilor”. Von Salza va negocia casatoria dintre Friedrich si Yolanda, fiica regentului coroanei Ierusalimului Jean de Brienne. Precedentele mentionate anterior au determinat ca membrii Ordinului Teuton sa fie priviti cu ostilitate de catre Templieri si Ospitalieri, fideli cauzei Sfantului Scaun, aceasta atitudine mentinandu-se de-a lungul intregii campanii imperiale din anul 1228. Marele maestru i-a fost fidel suveranului sau pana la moarte si, in ciuda tuturor angajamentelor sale fata de Curia imperiala, a reusit sa mentina controlul Ordinului fara a-l discredita in ochii contemporanilor… Atitudinea sa loiala a adus multe beneficii Ordinului in Tara Sfanta, caci imparatul a permis ca de-a lungul fasiei litorale siro-palestiniene, intre Liban si Iordania, cruciatii teutoni sa-si construiasca o serie de fortarete defensive (krak) si domuri. Intre 1225-1226, ducele polonez Conrad al Mazoviei va apela la ajutor teuton pentru a combate populatiile pagane (prusii) din Prusia de azi, teritoriu care in sec. al XIX-lea va constitui nucleul statului german. Profitand de excelentele raporturi si de trecerea de care se bucura la curtea suaba, von Salza va obtine de la suveranul sau Friedrich al II-lea, in 26 martie 1226 la Rimini, confirmarea imperiala cu act de donatie din partea ducelui de Mazovia a Kulmerlandului, precum si dreptul Ordinului de a cuceri si evangheliza Prusia. Incepand cu aceasta data, timp de peste 50 de ani, Cavalerii Teutoni vor initia un sir lung de campanii militare, impropriu numite Cruciade, cu scopul de a converti fortat la crestinismul de rit apusean populatiile baltice pagane. Centrul de greutate militara, civila, ecclesiastica, se muta firesc din Orientul cruciat spre Nord in Europa de Rasarit. Se ridica noi orase, castele fortificate, porturi si centre comerciale foarte prospere prin purtarea de grija a Ordinului, vizand in primul rand oprirea potentialilor migratori asiatici. Aceste teritorii, aflate in spatele limes-ului polonez, la adapost de pericolul extern, va atrage in scurt timp populatia germana care va coloniza Kulmerlandul, unde este prezenta pana azi. Pe considerentele enumerate mai sus, Hitler va ordona invadarea Poloniei la 1 Septembrie 1939 desi minoritatea germana nu a avut de suferit dupa disparitia tinuturilor teutone de la Baltica.

In 1237 Livonia a fost anexata teritoriilor prusace, urmata de Estonia, gratie Cavalerilor Purtatori de Spada - o ramura distincta a teutonilor. (Despre activitatea lor am amintit deja in articolul “Originile crestinismului in Tarile Nordice”.) Expansiunea Ordinului Teuton a fost oprita spre Rasarit in iarna anului 1242 de catre cneazul rus Alexandre Nevski, in celebra victorie de pe Lacul Ciudsk (foto din filmul omonim al regizorului Eisenstein-1938) deviind traseul teuton spre lituanieni si teritoriile baltice. In 1283 putem vorbi de cucerirea totala a Prusiei, ca teritoriu exclusiv german - nucleu al viitorului stat german, asa cum il cunoastem noi astazi. In sec. al XIV-lea ordinul capata un prestigiu deosebit, devenind o putere militara si financiara de prim rang in Europa, si isi cunoaste apogeul sub indrumarea altui Maestru renumit: Winrich von Kniprode (1352-1382). Istoria Ordinului este suprimata odata cu Reforma protestanta germana din sec.al XVI-lea, atunci cand majoritatea statelor germane din Nord adera la credinta lutherana, determinand criza ireversibila a Ordinului. Marele maestru, printul Albert de Brandenbourg, lutheran, transforma Prusia in ducat ereditar al Casei princiare de Brandenbourg, ducand la disparitia statului teuton dar creionand granitele viitoarei Germanii a kaiser-ilor din sec.al XIX-lea. Cavalerii ramasi fideli credintei catolice isi vor gasi refugiul in sud, la curtea habsburgica. In anul 1809, Napoleon Bonaparte va suprima definitiv Ordinul Teuton ca entitate politica. Revenirea la putere a monarhiilor absolutiste in urma Congresului de la Viena (1815) va readuce membrii ordinului german in atentia Casei de Habsburg. In anul 1834 Francisc I va restaura si va modifica statutul calugarilor. Treptat, dintr-un ordin cu vadite atributiuni militare, teutonii vor deveni o congregatie religioasa conform regulamentelor aprobate de Scaunul Apostolic in 1965. Sediul Ordinului Teuton, o vie marturie istorica, se afla la Viena.

Ordinul teutonic în Ţara Bârsei

După ce forţele creştine au fost învinse, ordinul s-a mutat în Ţara Bârsei din Transilvania, în 1211, pentru a ajuta la apărarea contra invaziei cumane şi pecenege. Aşezarea lor a fost posibilă în urma diplomei de donaţie a regelui Andrei al II-lea al Ungariei, emisă în acelaşi an:

„...În numele Sfintei Treimi una şi nedespărţită, Andrei, din mila lui Dumnezeu, regele Ungariei, Dalmaţiei, Croaţiei, Ramei, Serbiei, Galiţiei şi Lodomeriei, de-a pururea. Între semnele osebitoare ale măreţiei regale, semne cu care e împodobită amintirea vrednică de pomenire a înaintaşilor noştri, cel mai de seamă şi mai pilduitor e acela de a întinde o mână cât mai darnică oaspeţilor vrednici de laudă, a căror aşezare se vede că e folositoare regatului şi despre a căror rugăciune se ştie că este preţuită de Dumnezeu. Aşa se face că, mânaţi de o evlavioasă dorinţă, apucând pe urmele părinţilor noştri de cucernică pomenire şi dorind, după trecerea acestei vieţi, să împărtăşim cu dânşii răsplata vieţii veşnice, am dăruit cruciaţilor Ospitalieri ai ordinului Sfintei Marii, care pe vremi a fost la Ierusalim, iar acum, pentru că aşa cer păcatele [noastre], este aşezat la Acra, din dragoste frăţească o ţară numită Bârsa, în Transilvania între Cumani, deşi este deşartă şi nelocuită, ca să o locuiască în pace şi să o stăpânească slobod pe veci, pentru ca prin convieţuirea cu ei să se întindă regatul nostru, iar prin rugăciunile lor milostenia noastră să fie adusă în faţa lui Dumnezeu celui prea înalt, spre binele sufletului nostru şi al

părinţilor noştri. Afară de aceasta, le-am îngăduit ca, de se va găsi în sus-numita ţară a Bârsei aur şi argint, o parte să se dea visteriei, iar restul să rămână lor. Pe deasupra le-am lăsat pe deplin târgurile libere şi vămile târgurilor din acel ţinut şi le-am dat voie să-şi ridice cetăţi de lemn şi oraşe de lemn ca să apere regatul împotriva Cumanilor. Mai hotărâm ca nici un voievod să nu aibă drept de găzduire la ei. I-am mai iertat de dinarii liberi şi de pondere şi le-am îngăduit să fie scutiţi şi liberi de plata oricărei dări. Să nu fie supuşi judecăţii sau jurisdicţiunii nimănui altuia decât a regelui şi să aibă dreptul de a-şi alege dintre ei pe judecătorul ce-i va judeca. Iar noi am poruncit ca sus-zişii cruciaţi să fie aşezaţi în stăpânirea sus-pomenitei ţări a Bârsei de către pristavul nostru Fecate Juna, care a înconjurat sus-numitul ţinut şi l-a dat lor, împrejmuindu-l cu anumite semne de hotar, după porunca voievodului Mihail. Iar primul hotar al acestui ţinut începe de la întăriturile cetăţii Hălmeag şi merge până la întăriturile cetăţii Ungra şi de aici merge până la întăriturile lui Nicolae, pe unde curge apa ce se numeşte Olt şi, aşa urcând pe Olt, merge până acolo unde Prejmerul se varsă în Olt; iarăşi merge până la izvorul aceluiaşi Prejmer şi de la izvorul apei ce se cheamă Timiş merge până la vărsarea apei ce se numeşte Bârsa; apoi, de-a lungul munţilor Carpaţi ce încing acelaşi pământ, hotarul merge până la Hălmeag. Tot acest pământ, după cum îl înconjoară sus-numiţii munţi şi râuri, se numeşte Bârsa. Măcar că ceea ce noi am făcut mânaţi de dragoste frăţească nu poate fi acoperit de uitare în faţa aceluia care el însuşi este dragoste, totuşi din prevederile pentru viitor am poruncit ca această milostenie să fie întărită cu mărturia peceţii noastre. Dat de mâna magistrului Toma, cancelar al curţii regale şi prepozit de Veszprém, în anul o mie două sute unsprezece de la întruparea Domnului, în vremea când venerabilul Ioan era arhiepiscop de Strigoniu, reverendul Bertold

[arhiepiscop] ales de Calocea şi Pécs, Boleslav de Vác, Cathapan de Agria, Simion de Oradea, Desideriu de Cenad, Wilhelm al Transilvaniei, Gothard de Zagreb, Petru de Györ, Robert de Veszprém; pe când Poth era palatin şi comite de Moson, Mihail voievod, Petru comite de Bács, Jula de Bodrog, Banco de Bihor şi comite curial al reginei, Marcel comite de Kewe şi comite curial, Nicolae comite de Pojon [Bratislava], în anul al şaptelea al domniei noastre. ”

Ordinul Cavalerilor Teutoni a construit în Ţara Bârsei numeroase cetăţi fortificate, cu sprijinul localnicilor, cum sunt cele de la Feldioara, Cetatea Neagră, Cetatea Crucii. De asemenea, a colonizat un număr însemnat de ţărani şi meşteşugari germani, care le asigurau hrana şi produsele meşteşugăreşti necesare. Aceştia au fost denumiţi în timp saşi şi s-au aşezat printre populaţia autohtonă, formată în cea mai mare parte din români şi mai apoi din slavi şi probabil pecenegi. Primele localităţi înfiinţate sau puternic dezvoltate de către noii veniţi au fost Feldioara, Braşov, Codlea, Râşnov şi Prejmer.Devenind din ce în ce mai puternic, ordinul a început să-şi extindă autoritatea şi dincolo de munţii de graniţă, construind fortificaţii la Tabla Buţii (pasul Buzău) şi la Podul Dâmboviţei (după pasul Bran). Către 1225, cavalerii teutoni au început să se desolidarizeze de regele maghiar, punând teritoriul stăpânit de ei sub autoritatea Papei. Acest lucru a fost favorizat şi de legăturile Ordinului cu Papalitatea (era socotit egalul Ordinului templierilor şi Ordinului ospitalierilor) şi în special de legăturile marelui maestru al ordinului, Hermann von Salza, cu împăratul romano-german Frederic al II-lea şi cu Papa Honoriu al III-lea. Drept urmare, în 1225, regele a purtat o luptă hotărâtoare împotriva ordinului, învingându-l şi expulzându-l din Ţara Bârsei. Saşii colonizaţi de teutoni au rămas în continuare în Ţara Bârsei, sub ascultarea unui conte numit de rege.

Localităţi care au aparţinut de domeniul ordinului cavalerilor teutoni din Ţara Bârsei, în perioada 1211-1225: Bod • Braşov • Codlea • Cristian • Caciulata • Dopca • Feldioara • Ghimbav • Hălchiu • Hărman • Măieruş • Prejmer • Râşnov • Rotbav • Sânpetru • Şercaia • Veneţia de Jos • Veneţia de Sus