(oravița) · 2019-08-30 · menţionaţi în iliada ca locuind în aceste ţinuturi banatice....

Pag. 1

Revistă de cultură istorică

Dr. Ionel Bota(Oravița)

Țara Carașului în preistorie și în istoria antică.

Ținutul în dimineața istoriei1. Preistoria locului

Valea Căraşului este parte integrantă a Banatului istoric, a civilizaţiei şi istoriei româneşti. Cele mai vechi urme de locuire umană în aceste locuri au fost identificate datorită campaniilor arheologice din anii 1872-1877, 1892-1912, 1936-1939, 1950-1960, 1970-1983 şi sporadic după 1990, în care s-au afirmat, adesea cu opinii pertinente, rezistând parţial şi azi în cercetarea istoriografică, personalităţi precum Carol Torma de la „Muzeul Ardelean” din Cluj, Bodog Milleker, în secolul XIX, Ernö Balog în interbelic, iar mai aproape de noi Ovidiu Bozu, Dumitru Ţeicu, Gheorghe Lazarovici, Marian Gumă, Caius Săcărin, Ilie Uzum, Dacian Rancu. Concluziile lor, deja publicate sub formă de articole, studii, comunicări şi cărţi, ajută construirii unei perspective sintetice asupra evoluţiilor omului şi comunităţilor umane din preistoria şi istoria veche a ţinutului în habitatul căruia Oraviţa păstrează şi azi calitatea prioritară de cea mai importantă localitate din Valea Căraşului.

În 1872, arheologul clujean Carol (Karolyi) Torma organiza săpăturile de pe Dealul Vodari, din imediata apropiere de Oraviţa1. În acelaşi an era semnalat, într-o colecţie bucureşteană, toporul de piatră găurit, găsit în „cetatea latinilor” de lângă „satul Oraviţa”2. Descoperirea va fi asociată rezultatelor sondajelor efectuate, între 1936-1939, de un pasionat speolog clujean, Ernö Balogh, în peşterile de pe Valea Căraşului, Popovăţ (Megiureca sau Popovaci), în raza satului Iabalcea, în Dealul Navesu Mare, pe versantul drept al Căraşului, descoperită în 1890, cu o lungime de 1.121 m, şi Cerbului (Szárvásbarlang), aceasta în raza satului Iabalcea, săpată drept în Dealul Navesu Mare, pe versantul drept al râului Căraş, cu o lungime de 233 m. Aici s-au descoperit unelte ale omului paleolitic din oase de urs de peşteră3. În paleolitic zona e locuită, aşadar, de purtătorii culturii Starčevo-Criş4, dar şi de elemente de populaţie ale culturii bandliniare din Europa Centrală5. Pentru neolitic mărturii avem la Milcoveni, într-o vreme când piemontul orăviţean era marcat de prezenţa comunităţilor culturilor Tiszápolgár şi Bodrogkeresztür, dar şi fazele II b şi IV ale culturii Sălcuţa. Tranziţia spre epoca bronzului, prin eneoliticul în care habitatul orăviţean era marcat printr-o

aşezare, e specifică altui grup cultural, cultura Vinča (Vinča-Turdaş)6 cu descoperiri în zona noastră la Vârşeţ7 şi în alte localităţi cuprinse în Repertoriul principalelor localităţi cu descoperiri arheologice de pe teritoriul Banatului, unde întâlnim menţiuni despre aşezările de la Măidan (poziţia 19)8, Ilidia (60), Milcoveni (73), Oraviţa (89), Răcăşdia (104), Vrăniuţ. Tabelul bibliografic mai adaugă şi Socolari (poziţia 117)9. Interferenţele culturale sunt mai numeroase acum, întâlnindu-se în aceste părţi de Banat elemente ale culturilor Baden-Pecel, Kostolac, Vučedol, Coţofeni, Periam-Pecica, Wittenberg, Vatina. Această din urmă cultură e reprezentată de descoperirile de la Tirol10, dar şi de cele 122 de localităţi prezente pe lista specialiştilor, menţionându-se aşezări fortificate identificate la Greoni, Broşteni, Oraviţa, Măidan, Iam şi Giurgiova (peste 200 piese de bronz şi fier, podoabe, obiecte de uz personal, arme)11.

Încă de la finele veacului XIX, o lucrare menţiona „vase şi mai multe table mari de aramă” descoperite lângă Oraviţa12, iar săpăturile din campania anilor 1872 şi 1877, efectuate la Oraviţa de echipa aceluiaşi Carol Torma, pe Dealul Prisaca şi în Dumbrava, identificau un depozit de bronzuri şi un atelier metalurgic la care cercetările din anii ’80 ai secolului XX ale Muzeului Judeţean Reşiţa şi Muzeului de Istorie Naţională din Cluj-Napoca, alăturau descoperirile de la Ticvaniul Mare, Potoc, Vărădia, Greoni (la punctul „Obroace”)13. Pentru prima epocă a fierului avem semnalate ateliere metalurgice la Ciclova Montană şi Oraviţa, alături de aşezarea de la Broşteni (în punctul „Micleni”)14, cu interesante fragmente ceramice, precum şi alte urme hallstattiene pe râul Vicinic, la Ilidia în punctul „Funii”, la Greoni pe „Dealul Albului” şi „Obroace”, la Vărădia pe „Dealul Chilii” şi la Vrăniuţ în punctul „Iagodărie”15. În fine, pentru Latène, amintitul Repertoriu semnalează urme la Oraviţa (poziţia 16) şi Vărădia (poziţia 26), iar Bibliografia mai adaugă Giurgiova (poziţia 23)16.

Aşadar, încă din preistorie, Banatul cărăşan a fost un spaţiu de circulaţie intensă a elementelor de civilizaţie materială şi umană, foarte multe argumente datorându-se descoperirilor arheologice, mai vechi ori mai noi, făcute în Oraviţa şi în localităţile de pe Valea Căraşului17.

NOTE:

1. C. TORMA, Repertorium Daciai regiség és filiratani irodalmodhaz, Kolozsvar, 1879, p. 13-31.

2. Studiul lui C. BOLLIAC, în „Trompeta Carpaţilor”, nr.1010, 1872, amintind de săpăturile lui Torma la Oraviţa.

3. E. BALOGH, Réstes de l’homme dans deux grottes de la contrée montagneuse de Bánság, în „Kőzlemenyék az Erdélyi Múzeum Erém és Régiségtárából”, I, 1942, p. 13-14; N. HILLINGER, G. DUMITRESCU, Retrospectivă. Simpozionul „Noi

Pag. 2

MORISENA, anul IV, nr. 2 (14)/2019

aspecte privind ocrotirea mediului ambiant în judeţul Caraş-Severin”, ediţia 1976, pliant, p. 3-18.

4. FL. MOGOŞANU, Date cu privire la paleoliticul din judeţul Caraş-Severin, în „Banatica”, II, 1973, p. 13-23; Idem, Rezultatele ultimelor săpături arheologice privind paleoliticul din Munţii Banatului, în „Revista Muzeelor”, I, 1964, p. 90; C. S. NICOLAESCU-PLOPŞOR, La paléolitique en Roumanie, în Dacia, V-VI, 1935-1936, p. 41-104; D. BERCIU, Repertoriu arheologic de staţiuni şi descoperiri preistorice în România. Paleoliticul şi mezoliticul, Bucureşti, 1941, p. 2-16; Idem, Zorile istoriei în Carpaţi şi la Dunăre, Bucureşti, 1960, p. 79-82; F. BORDES, La Paléolitique dans le monde, Paris, 1968, p. 16-39; F. BORDES, D. de SONNEVILLE, L’âge de la pierre, Paris, 1965, p. 75-78.

5. G. CHILDE, The Danubian in Prehistory, Oxford, 1929, p. 26-27; J. HAMPEL, Altherthümer des frühen Mittelalters in Ungarn, 2, Braunschweig, 1905, p. 17.

6. GH. LAZAROVICI, Neoliticul Banatului, Cluj-Napoca, 1979, p. 35-49; Idem, Tipologia şi cronologia culturii Vinča în Banat, în „Banatica”, II, 1973, p. 25-55; FL. DRAŞOVEANU, GH. LAZAROVICI, Cultura Vinča în România, Timişoara, 1991, passim.

7. B. BRUKNER, Neolit u Vojvodini, Beograd-Novi Sad, 1968, p. 66-73; P. ROMAN, Modificări structurale ale culturilor eneoliticului final din regiunea carpato-dunăreană, în „Banatica”, II, 1973, p. 57-77; D. BERCIU, Contribuţii la problemele neoliticului în România, Bucureşti, 1961, p. 14.

8. N. GUDEA, I. MOŢU, Repertoriul principalelor localităţi cu descoperiri arheologice de pe teritoriul Banatului, în „Banatica”, 1983, p. 191.

9. Idem, Bibliografia principalelor localităţi cu descoperiri arheologice de pe teritoriul Banatului, în Ibidem, p. 196.

10. Idem, Repertoriul, loc. cit.11. J. HAMPEL, A bronzkör, Budapest, 1896, p.

16-18; S. FOLTINY, Zur Chronologie der Bronzezeit des Karpatenbekens, Bonn, 1955, p. 73-92; N. GUDEA, I. MOŢU, Repertoriul, p. 197; I. BANNER, Die Peceler kultur, în „Archaeologia Hungarica”, 35, 1956, p. 19-28; D. POPESCU, Asupra începuturilor epocii bronzului în România, în „Studii şi Cercetări de Istorie Veche”, XVI, 1969, 1, p. 129-148, 2, p. 323-340; B. HÄNSEL, Beiträge zur Chronologie der mittleren Bronzezeit im Karpaten becken, 1968, p. 16-21; A. D. ALEXANDRESCU, Die Bronzenschwerter aus Romänien, în „Dacia”, X, 1966, p. 117-189; R. HACHMANN, Die frühe Bronzezeit im westlichen Östseegebiet und ihre mittel-und südösteuropäischen Beziehungen, Hamburg, 1997, p. 29-46.

12. N. DENSUŞIANU, Dacia preistorică, text stabilit de V. Neagoe, studiu introductiv şi note de M. Neagoe, Bucureşti, Editura Meridiane, 1986, p. 54; S. LIUBA, Comuna Măidan din judeţul Căraş, în „Natura”, XVI, nr. 4 p. 6.

13. J. SZENTKLARAY, Krásso vármegye öshajdana, Budapest, Az Athenaeum irodálom és nyomdai R. T. Könyvnyomdája, 1900, p. 1, vorbind despre unelte de bronz şi arme; C. SĂCĂRIN, Depozitul de bronzuri de la Ticvaniul Mare, judeţul Caraş-Severin, în „Banatica”, VI, 1981, p. 97-106; N. GUDEA, I. MOŢU, Repertoriul, p. 193; Idem, Bibliografia, p. 198; ŞT. CĂDARIU, Aşezări ale culturii Coţofeni în judeţul Caraş-Severin, în „Banatica”, V, 1979, p. 35-69.

14. M. GUMĂ, Contribuţii la cunoaşterea culturii Basarabi în Banat, în „Banatica”, VII, 1983, p. 68.

15. Ibidem, p. 72.16. N. GUDEA, I. MOŢU, Repertoriul, p. 193.17. Idem, Bibliografia, p. 198; P. ROGOZEA,

Câteva descoperiri recente hallstattiene din Banat, în „Banatica”, VII, 1983, p. 139; L. MĂRGHITAN, Banatul în lumina arheologiei, I, Timişoara, 1979, p. 117-125; I. GLODARIU, Civilizaţia fierului la daci, Cluj-Napoca, 1978, p. 18-26.

2. Autohtoni şi alogeni până la începutul statului dac

Istoriografia sfârşitului de secol XIX, împingând mult înapoi începuturile vieţii comunitare, vorbea de abii şi agavii menţionaţi în Iliada ca locuind în aceste ţinuturi banatice. Teoria, desigur, era construită pe tradiţia arhaic-mitizantă a acelor locuitori pelasgi hiperboreeni (hiperboreici) din „istoria” lui Densușianu1. Dar, din anul 513 î. Hr., avem atestată prima prezenţă a agatârşilor în ţinutul dintre Timiş, Mureş şi Dunăre, pe urmele menţiunilor lui Herodot socotiţi „neam trac”. Agatârşii ţinutului transilvano-banatic au fost, adesea, înglobaţi în seria cercetărilor ulterioare dedicate civilizaţiilor ariene2. O căpetenie, Aniapeithes, e plasată în fruntea unei comunităţi din actualul ţinut cărăşan3. O altă opinie aşează ca locuitori ai Văii Căraşului ramura idanthyrsus4, iar alte concluzii asimilează pe thraus, travs cu agamates şi agathyrsus, pe linia aceloraşi cercetări ale popoarelor ariene5. Un istoric din veacul XIX îndrăznea mai mult, plasând o localitate Arva, în micul defileu depresionar unde se află astăzi oraşul Oraviţa6. Desigur că, fiind puţine urmele lăsate în Banat de acest neam iraniano-scit, agatârşii7, mai des menţionaţi în spaţiul transilvănean, concluzia istoriografică trebuie să mai aştepte.

Celţii, însă, unul din neamurile mari ale antichităţii8, au lăsat destule urme ale trecerii lor pe aici, penetrând într-o zonă aparţinând deja interferenţelor traco-illire, situaţie

Pag. 3


mai clară în Banat prin cultura de tip Basarabi. Aşadar, în perioada Latène, se realizează un important contact cu triburile celtice, orientând civilizaţia comunităţilor autohtone şi mai mult spre centrul şi vestul Europei, de la urmele celui mai vechi grup, descoperite în nordul provinciei, la Arad, şi până în ţinutul cărăşan unde, la Maidan, s-au descoperit la finele secolului al XIX-lea, într-o necropolă, săbii şi lăncii îndoite ritualic9. Destui istorici sunt de acord că toponime din jurul Oraviţei – Marila, Maidan – sau hidronime precum Caraş (în popor, Căraş), au origine celtică10, deşi rădăcina e mult mai veche, după cum vom vedea într-un alt capitol. Toponimul Ilidia (Iladia), viitoarea reşedinţă a districtului medieval românesc din zona cărăşană, e pus în legătură cu celticul Eliud11, prin compozitul „il” înalt şi „ad” deal12.

Banatul, în cazul nostru Banatul de Munte, inclu-zând şi ţinutul cărăşan, Valea Căraşului, este o zonă de confluenţă a eponimelor, etnonimelor. Dar baza etnică, aici, sunt dacii.

NOTE:

1. N. DENSUȘIANU, Dacia preistorică, text stabilit de V. Neagoe, studiu introductiv şi note de M. Neagoe, Bucureşti, Editura Meridiane, 1986, p. 54.

2. J. SZENTKLARAY, Krásso vármegye öshajdana, Budapest, Az Athenaeum irodálom és nyomday, R. T. Könyvnyomdája, 1900, p. 2; R. FRÖHLICH, Az agathyrsöek, în „Archaeologia Ertesitöje”, I, 1884; vezi şi la T. ANTONESCU, Dacia, patria primitivă a arienilor, în volumul Lumi uitate, Iaşi, 1901, 214 p

3. J. SZENTKLARAY, op. cit., p. 4.4. Ibidem, p. 5, reluând opinia lui I. BIZANTI;

vezi şi Teatrul Vechi Mihai Eminescu, Oraviţa, Colecţiile Documentare, Fondul Documentar „Sim. Sam. Moldovan”, Mapa Tematică „Însemnări istorice”, manuscris cu titlul „Mituri ale ţinutului nostru”, cerneală verde, p. 1, 21 x 34 cm; Ibidem, Documentul nr. 855, cerneală albastră, 4 p., 21 x 29,5 cm,

5. J. SZENTKLARAY, op. cit., p. 5; vezi şi T. ANTONESCU, op. cit., passim.

6. Ibidem; citând pe P. HUNFALVY, Magyarország ethnográphia, Budapest, p. 11.

7. V. VASILIEV, Sciţii agatârşi pe teritoriul României, Cluj-Napoca, 1980, passim; H. C. MATEI, Mic dicţionar al lumii antice, Bucureşti, Editura Albatros, 1986, p. 9; N. DENSUȘIANU, op. cit., loc. cit.; SZENTKLARAY, op. cit., loc. cit.; HUNFALVI, op. cit., loc. cit.

8. D. BERCIU, Lumea celţilor, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1970, p. 106-107; H. HUBERT, Les Céltes

et l’éxpansion céltique jusqu’à l’époque de La Tène, I, Paris, 1932, p. 116-142; II, Paris, 1932, p. 56-57; V. PÂRVAN, La Dacie à l’époque céltique, în „Compte rendus des Séances de l’Academie des Inscriptions et Belles Lettres”, Paris, 1926 (aprilie-mai), p. 86-97.

9. AT. M. MARIENESCU, Studiu despre celţi şi numele de localităţi, în volumul S. LIUBA, A. IANA, Topografia satului şi hotarului Maidan, Caransebeş, Tiparul Tipografiei Diecesane, 1895, p. 133-324.

10. Cf. I. STĂNILĂ, Valea Caraşului. Districtul Ilidia, secolele XIV-XVII. Pagini din trecutul unui colţ de ţară, Reşiţa, 1986, p. 19; S. LIUBA, A. IANA, Topografia satului Maidan, în „Foaia Diecesană”, X, nr. 2, 8/20 ianuarie 1895.

11. I. STĂNILĂ, op. cit., p. 19-2212. Ibidem.

3. Ţinutul în descrieri antice

Valea Căraşului e încadrabilă unui teritoriu mai extins al Banatului de Munte, unde s-au păstrat numeroase mărturii ale civilizaţiei dacice. Dacii (dakoi, davi, daoi)1 sunt locuitorii ţinutului, viaţa comunităţilor ilustrând ceea ce mai târziu istoriografia veacului XX avea să conchidă în legătură cu realitatea unei „naţiuni puternice, expansive”2. Orice descriere antică a teritoriului locuirilor dacice (geto-dacice, fiind vorba de acelaşi popor, vorbind aceeaşi limbă, cum spune Strabon3, ramura de nord a tracilor, „cei mai viteji şi mai drepţi”, cum îi elogiază Herodot4), are ca reper Dunărea, de la izvoare şi până la vărsarea fluviului în mare.

În astfel de descrieri se identifică, geografic, şi ţinutul bănăţean. Claudius Ptolemaios, de pildă, prezintă astfel frontiera zonei: „Dacia se mărgineşte la miazănoapte cu acea parte a Sarmaţiei europene (…) la apus cu iazygii metanaşti, de lângă râul Tibiscos, iar la miazănoapte cu acea parte a fluviului Danubios care merge de la vărsarea râului Tibiscos până la Axiopolis”5. Mai sus amintitul Strabon din Amaseea Pontului începe descrierea habitatului dac pornind aproximativ tot dinspre părţile care includ geografia bănăţeană: „Apoi urmează teritoriul geţilor, la început îngust, mărginit la sud cu Istros, în partea opusă cu munţii pădurii Hercynice şi cuprinzând şi o parte din munţi…”6. Iulius Caesar aproximează, la rându-i: „Pădurea începe de la hotarele helveţilor şi nemenţilor şi rauracilor şi mergând paralel cu fluviul Danubius ajunge până la hotarele dacilor (ad fines Dacorum) şi ale anarţilor…”7 Şi din nou Strabon: „Prin ţara lor curge râul Marisos, care se varsă în Danubios. Pe acesta îşi făceau romanii aprovizionările pentru război. Ei numeau Danubius (Danoubion) partea

Pag. 4


superioară a fluviului şi cea dinspre izvoare până la cataracte… .Ţinuturile de aici se află, în cea mai mare parte, în stăpânirea dacilor”8.

NOTE:

1. STRABON, Geographia, în volumul Izvoare privind istoria României. De la Hesiod la Itinerarul lui Antoninus, Bucureşti, Editura Academiei, 1964, p. 238 (în limba greacă) şi p. 239-241 (în limba română).

2. Vezi la N. HANNESTAD, Monumentele publice ale artei romane, II, traducere şi prefaţă de M. Gramatopol, Bucureşti, Editura Meridiane, 1989, capitolul V, Împăraţii adoptivi. Războaiele dacice, p. 14; C. DAICOVICIU, Neue Mitteilungen aus Dazien, Bucureşti, 1941, p. 38; Z. SZILAGYI, A daciai erödrendszér helyorségei és alkatonai teglabelyegek, Budapest, 1946, p. 17-21; I. H. CRIŞAN, Civilizaţia geto-dacilor, Bucureşti, 1993, passim; I. ANDRIEŞESCU, Contribuţii la Dacia înainte de romani, Iaşi, 1917, p. 48-56; A. HUSZTI, Ö és Úy Dacia, Budapest, s.a., p. 135; V. LASCHIDE, Histoire de la conquette romaine de la Dacie, Paris, 1903, p. 15-16; G: TEGLAS, A dák király kincse, în „Hunyádmegyei törtenete és regeszeti tarsulát evkönyve”, Deva, VI, 1889, p. 3-11.

3. HERODOT (din Halicarnas), Istorii, II, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1964, p. 29-30.

4. STRABON, op. cit., p. 238 şi p. 239-241; POMPEII TROGI (TROGUS POMPEIUS), Istoria lui Filip, în volumul Izvoare, p. 358 (în limba latină) şi p. 359 (în limba română).

5. PTOLOMEU (CLAUDIUS PTOLEMAIOS), Îndreptar geografic, în volumul Izvoare, p. 54 (în limba greacă) şi p. 541 (în limba română).

6. STRABON, op. cit., p. 224 (în limba greacă) şi p. 225 (în limba română).

7. C. IULIUS CAESAR, Războiul gallic. Războiul civil, Bucureşti, Editura Stiinţifică, 1964, p. 224.

8. STRABON, op. cit., p. 239-241 (limba greacă şi traduceri).

Valea Cărașului, dacii, daco-romanii și continu-itățile de locuire și civilizație în zonă

Aşadar, Valea Căraşului e un colţ al Banatului de Munte, unde dacii1 sunt locuitorii ţinutului, viaţa comunităţilor ilustrând, cum am văzut în pasajul anterior, calităţile unei „naţiuni puternice, expansive”. Ţinutul dac e o entitate geografică în conştiinţa contemporanilor, percepţia nu doar a popoarelor vecine designându-l ca habitat al unei etnii a cărei istorie a stat dintotdeauna sub semnul continuităţii şi al apartenenţei la continentul

european2. În nordul zonei noastre, menţiunile includ ca limite geografice râul Tibiscos, Timişul, cu izvoarele în munţii de la estul Banatului cărăşan, apoi Bârzava, Tigas3, mult mai la nord Marisos, Mureşul, în sud Dunărea, Istrul, Donarisul dacic, celticul Danuvius, deşi alte opinii coboară la sanscrită, unde „sru” se traduce prin a curge. Pe urmele spuselor lui Herodot că tracii au multe nume, fiecare după ţinutul locuit, izvoarele antice au păstrat şi menţiuni în legătură cu triburile de albocensi (albocensios în greacă)4, saldensi, biefi 5, biessi (aramaicul „vaisya” se traduce prin membrii familiei, clanului)6, ramură a tracilor care îşi întind locuirea până la izvoarele Mariţei, la sud de Dunăre7. Tot în sudul fluviului, acelaşi Strabon spune că dacii, celţii, tracii şi illyrii convieţuiau8, iar Dion Cassios (Dio Cassius) afirmă că „dacii locuiau pe ambele maluri ale Istrosului, dar cei de dincoace de fluviu, lângă ţara triballilor, ţin cu plata tributului de Mysia şi se numesc mysi afară de cei aşezaţi foarte aproape (…). Eu îi numesc daci pe oamenii pomeniţi mai sus…”9.

Între aşezările apropiate geografic sau incluse ţinutului cărăşan, identificate azi ori încă sub semnul întrebării, amintim Denta spre vest, Canonia sub romani10, Foeni – Potula11, Fizeş, Ramna, apoi Aizis, Ezeriş – Fârliug12, Bersobis13, Acidava – Slatina, Sacidava – Secaş, Argidava, Arcidava – Vărădia, Centum – Putea – Surduc (Forotic), unde a campat Legio IV Flavia Felix14. Desigur, legate de cele mai îndepărtate de Valea Căraşului, înspre nord, nord-est Tibiscum – Jupa15, Dierna, Tierna, Zerna – Orşova16, Ad Mediam – Mehadia, o aşezare tip mansio la extremitatea sud-estică Pojejena, Gornea pe fluviu17. Încă neidentificate trebuie să pomenim şi noi Zeugma18 şi Carsidava, Carasidava. La aceasta din urmă, amintită şi la Ptolemeu şi dezvoltată în studiul lui Pârvan, am putea situa demersul asupra etimologiei părţii de sud-vest a Banatului, ţinutul care ne interesează în lucrarea de faţă, Caraşul, Căraşul, Valea Căraşului. În sanscrită, „csi” e arătură, iar în iraniana veche „harsi”, „kars” se traduce prin a trage brazde. Şi azi, în localitatea Secăşeni, din preajma Oraviţei, rostul pânzei se numeşte „craşche”19. Cum teritoriul acesta e dominat de relieful montan, să ne mai amintim că în sanscrită „Carpata” e un compozit din „kar”, a tăia şi „pa”, lanţ de munţi tăioşi20. Dar şi defileu, desigur, dava traducându-se prin cetate.Altă opinie pleacă de la o rădăcină iliră (traco-iliră mai degrabă), ajunsă în croata de azi „krs”, stâncă, baza fiind „kar”, „cara” piatră, stâncă21. În documentele turceşti” „kurusu” înseamnă munte împădurit iar „kara” se traduce negru. Astfel că alte interpretări au în vedere apa, râul care străbate ţinutul şi-i dă numele său. N. Drăganu încerca o opinie despre originea antroponimică (aşadar, un hipocoristic)22, iar alţi cercetători vorbesc de originea pecenegă a cuvântului

Pag. 5


„cara-su”, apa cea neagră23. Mai aproape de revelaţia unei interpretări corecte sunt opiniile privind sorgintea celtică a cuvântului, intrând în latina vulgară, daco-romană şi protoromână „cârşie”, Căraş, stânca, muntele, dar şi râul stâncii care străbate relieful înalt24. Ungurii au asemuit, prin asimilare, cu „orom” – coamă, creastă (de munte) şi „cakk” (ţac) colţ de stâncă, iar „ov” – a feri, aşadar „Orovcakk”, loc ferit între munţi, defileu, ulterior Orawicza, Oravitza, Oraviţa. În Dobrogea, unde există un râu, Carasu, vechiul Carsium din epoca romană a dat mai târziu denumirea Hârşovei, la turci Korsova, Corsova25. În Banat, graiul local înregistrează cuvântul cârşovan, caraşovan, devenit craşovean la mijlocul evului mediu şi designând, în percepţia autohtonilor români, comunitatea catolică a croaţilor din Căraş „misterioşi rătăcitori ai istoriei”, cum îi numea Virgil Birou. Şi noi credem că ţinutul e numit după râul său. Dar la daci şi în epoca romană râul Căraş se numea Apo (Appion) în Tabula peutingeriană26 şi la Geograful ravenat27. Rădăcina e dublă, aramaică şi sanscrită, designând „ap” – apă28. Dar amintita geografie îl înregistrează „apo – cars” iar în sanscrită există adjectivul „keres” slab, ceea ce într-o opinie mai recentă ar însemna „râul liniştit”29, aşa cum a fost şi este şi azi râul Căraş. Când vechea denumire Apo ajunge să se confunde, în perioada romană şi post-romană, în limba autohtonilor cu apă, treptat intră în limbajul local denumirea de Căraş dată râului-emblemă în acest ţinut.

Istoria politică e bogată în evenimente legate de realităţile Banatului cărășan în vremea dacilor. În 280-278 î. Hr. ei sunt amintiţi în alianţă cu scordiscii, într-o incursiune la sudul Dunării, împotriva romanilor. O altă incursiune peste fluviu, la 112-109 î. Hr., e oprită de trupele proconsulului M. Minucius Rufus30. La anul 74 î. Hr., guvernatorul Macedoniei, Caius Scribonius Curio, ajunge să depăşească frontiera bănăţeană a Daciei, dar se opreşte impresionat de „munţii păduroşi”31. Cum se ştie, Burebista se luptă în zonă cu boii, tauriscii şi eraviscii32. „În câţiva ani – scrie Strabon – a făurit o stăpânire puternică şi a supus geţilor cea mai mare parte din populaţiile vecine: încă a ajuns să fie temut şi de romani, căci trecând plin de îndrăzneală Istrosul şi prădând Thracia, până în Macedonia şi Illyria, a pustiit pe celţi care erau amestecaţi cu thracii şi cu illyrii şi a nimicit pe de-a întregul pe boii aflaţi sub conducerea lui Kritasiros şi pe teurisci”…33. În 31 d. Hr., munţii bănăţeni şi dacii conduşi de Cotiso (Cotison) revin în menţiunile izvoarelor vechi. Iată un pasaj din Florus: „Dacii trăiesc nedeslipiţi de munţi. De acolo, sub conducerea regelui Cotison, ori de câte ori Danubius îngheţat de ger îşi unea malurile, obişnuiesc să coboare şi să pustiască ţinuturile vecine”34. În vremea luptelor cu romanii conduşi de împăraţii Domiţian (războiul din 87-89)

şi Traian (cele două războaie din 101-102, 105-106), Valea Căraşului e un traseu strategic pentru viitorii cuceritori ai Daciei. Itinerarul lui Traian, în primul său război cu Dacia lui Decebal, începe de la vărsarea râului Căraş şi continuă de-a lungul său. Scenele XIII şi XIV au cunoscut noi reinterpretări, cetatea cucerită pe o înălţime fiind Arcidava iar râul, Căraşul35. În vremea stăpânirii romane, ţinutul cărăşan e, firesc, inclus în organizările administrative ale provinciei din vremea lui Hadrian (119), când Transilvania şi Banatul intră în componenţa Daciei Superior, păstrată şi la o nouă împărţire (123-124). Berzovia şi Surduc sunt, cu intermitenţe, sedii de garnizoană ale Legio IV Flavia Felix. O listă mai recentă, pe baza descoperirilor arheologice şi informaţiilor din izvoare, atestă locuiri de continuitate dacică apoi daco-romană în aşezările de mineri din ţinutul cărăşan, la Ciclova-Montană, Sasca-Montană, Slatina-Nera, dar şi la Surduc, Berzovia, Ramna, Broşteni, Oraviţa, Cacova (Grădinari), Greoni, Iam, Ilidia, Măidan, Milcoveni, Potoc, Răcăşdia, Comorâşte, Socolari, Vărădia36. La Oraviţa, Caraşova şi Greoni s-au descoperit din perioada dacică tezaure monetare (tetradrahme de imitaţie macedoneană)37, tot la Greoni o monedă de bronz datată 335-336 î. Hr.38, la Potoc monede din vremea lui Alexandru cel Mare şi Filip II39, alte descoperiri fiind rezultatul săpăturilor arheologice din veacul XIX de la Mercina şi Slatina-Nera40. Pentru perioada romană şi post-romană, Repertoriul arheologic (1983) menţionează aşezări şi descoperiri la Ilidia (poziţia 15), Oraviţa (20), Potoc (22), Cacova (27), Ciclova (36), Comorâşte (38), Iam (68), Măidan (87), din nou Oraviţa (99) şi Vărădia (152)41, alături de Greoni şi Berzovia, rod al convieţuirilor, simbiozei şi continuităţilor dacice, apoi daco-romane, din epoca romană, post-romană şi proto-română.

În procesul etnogenezei a fost reiterat şi în ţinutul cărăşan noul destin în istorie pentru comunitatea locală, majoritar românească.

NOTE:

1. STRABON, Geografia, în volumul Izvoare privind istoria României I, De la Hesiod la Itinerarul lui Antoninus, Bucureşti, Editura Academiei, 1964, p. 238 (limba greacă), traducere la p. 239-241; POMPEII TROGI (TROGUS POMPEIUS), Istoria lui Filip, în volumul Izvoare, p. 358 (limba latină), traducere la p. 359.

2. N. HANNESTAD, Monumentele publice ale artei romane, II, traducere şi prefaţă de M. Gramatopol, Bucureşti, Editura Meridiane, 1989, capitolul V, Împăraţii adoptivi. Războaiele dacice, p. 14; pentru completări vezi şi C. DAICOVICIU, Neue Mitteilungen aus Dazien, Bucureşti, 1941, p. 38; I. ANDRIEŞESCU, Contribuţii la Dacia înainte de romani, Iaşi, 1912, p. 39;

Pag. 6


Z. SZILAGYI, A daciai erödrendszer helyörségei és alkatonai teglabelyegek, Budapest, 1946, p. 17-21; I. H. CRIŞAN, Civilizaţia geto-dacilor, Bucureşti, 1993, passim; I. ANDRIEŞESCU, Contribuţii la Dacia înainte de romani, Iaşi, 1917, p. 48-56; A. HUSZTI, Ö és Uy Dacia, Budapest, s.a., p. 135; V. LASCHIDE, Histoire de la conquete romaine de la Dacie, Paris, 1903, p. 15-16; G. TEGLAS, A dák király kincse, în „Hunyádmegyei törtenete és regeszeti tarsulat evköniyve”, Deva,VI, 1889, p. 3-11.

3. J. SZENTKLARAY, Krásso vármegye öshajdana, Budapest, Az Athenaeum irod. és nyomdai R. T. Könyvnyomdaja, 1900, p. 2; R. FRÖHLICH, Az agathyrsöek, în „Archaeologia Ertesitöje”, I, 1884.

4. PTOLEMEU, Geographia, III, 8, 3.5. Ibidem.6. Ibidem.7. Ibidem; vezi şi STRABON, op. cit., în vol. cit., p.

236 şi p. 238 (limba greacă), traduceri la p. 237 şi p. 239.8. DION CASSIOS (DIO CASSIUS), Istoria

romană, în volumul Izvoare, p. 670, p. 672, p. 682 (limba greacă), traduceri la p. 671, p. 673 şi p. 683.

9. J. SZENTKLARAY, op. cit., p. 26.10. Ibidem.11. Ibidem.12. D. PROTASE, L. PETCULESCU, Coiful

roman de la Berzovia, în „Banatica”, III, 1975, p. 85-89.13. J. SZENTKLARAY, op. cit., p. 26; PTOLEMEU,

Geographia, III, 8, 4, „Geograful Ravenat”, IV, 14; Tabula Peutingeriana; B. MILLEKER, Delmagyarország regiségleletéi, II, 1899, p. 257-262; V. PÂRVAN, Getica, 1926, p. 262; Teatrul Vechi Mihai Eminescu, Oraviţa, Colecţiile Documentare, Fondul Documentar „Sim. Sam. Moldovan”, Mapa Tematică „Însemnări istorice”, Document nr. 855, cerneală albastră, 4p., 21 x 29,5 cm, datat 18 iunie 1957.

14. D. BENEA, P. BONA, Tibiscum, Bucureşti, 1994, passim; D. BENEA, Cercetări arheologice în aşezarea civilă de la Tibiscum – edificiu VII, în „Banatica”, 1983, p. 203; P. BONA, C. POP, Un vas antropomorf descoperit la Jupa – Tibiscum, în Ibidem, p. 231; R. PETROVSZKY, O diplomă militară din Tibiscum, în „Banatica”, III, 1975, p. 61-63; PTOLEMEU, Geographia, III, 8, 4; N. GUDEA, O. BOZU, Cronica arheologică. Pojejena, în „Banatica”, IV, 1977, p. 435-436; N. GUDEA, Gornea. Aşezări din epoca romană şi romană târzie, Reşiţa, 1974, p. 67-74; I. I. RUSSU, Inscripţii romane din castrul Praetorium – Mehadia, în „Banatica”, II, 1973, p. 103-115.

15. J. SZENTKLARAY, op. cit., p.2816. A. M. COMAN, Dacia în conştiinţa lumii

moderne, în „Anale de Istorie”, XXVIII, nr. 3, 1981, p. 162-206; V. PÂRVAN, Getica, p. 257 după PTOLEMEU, Geographia, III, 8, 4.

17. V. PÂRVAN, Getica, p. 25718. O. RĂUŢ, V. IONIŢĂ, Studii şi cercetări de

toponimie, Reşiţa, 1976, p. 5; R. VULPE, Les cités de la rive gauche du Bas-Danube et les Romains, în „Dacia”, IV, 1960, p. 309-332; J. M. ACKNER, Römisch – dakische Alterthümer, în „Archiv des Vereins fur Siebenbürgische Landeskunde”, IV, 1859, p. 104-134.

19. Ibidem; pentru etimologie, vezi V. IONIŢĂ, Metafore ale graiurilor din Banat, Timişoara, Editura Facla, 1985, p. 40

20. N. DRĂGANU, în „Dacoromanica”, VI, 1934, p. 234-235.

21. Ibidem.22. D. M. PIPPIDI (coordon.), Dicţionar de istorie

veche a României (paleolitic – sec. X), Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976, p. 37.

23. NAIMA TARIHI (sau RAVZAT – UL – HUSEYIN FI HULASAT – UL – AHBAR VE-L HAFIKAYN), Vestea răscoalei lui Mihai, voievodul Ţării Româneşti, în volumul Cronici turceşti privind Ţările Române, extrase, volumul III, sfârşitul sec. XVI – începutul sec. XIX, întocmit de Mustafa A. Mehmet, Bucureşti, Editura Academiei, 1980, p. 8; cf., şi E. ANTALFFY, Cronici turceşti ca izvoare pentru istoria românilor, în „Analele Academiei Române”, Memoriile Secţiunii Istorice, seria III, tom IX, 1928-1929, p. 1-22.

24. Vezi supra nota 22; Tabula Imperii Romani, Budapest, 1968, L 34, 29.

25. GEOGRAFUL din RAVENNA, Cosmographia (Descrierea lumii), IV, 11.

26. A. M. COMAN, op. cit., loc. cit.27. A. BERINDE, S. LUGOJAN, Contribuţii la

cunoaşterea limbii dacilor, Timişoara, Editura Facla, 1984, p. 124.

28. FRONTINUS (SEXTI IULI FRONTINI), Stratagemele, în volumul Izvoare, p. 430 (limba latină), traducere la p. 431; vezi şi I. MONORÁI, Brevis notitia rerum dacicarum, 1820, p. XVII; A. SCHÖBER, Die römischen Gräbsteine von Norricum und Pannonien, Wien, 1923, p. 39-40.

29. FLORUS (L. ANNAEI FLORI), Rezumat în două cărţi al tuturor războaielor din Titus Livius, vreme de 700 de ani. Războiul cu dacii, în volumul Izvoare, p. 525 (limba latină), traducere la p. 525.

30. STRABON, Geografia în volumul Izvoare, p. 236 şi p. 238, în limba greacă, p. 237 şi p. 239, traduceri.

31. Ibidem.32. FLORUS, lucr. cit., în vol. cit., loc. cit.; J.

Pag. 7


CARCOPINO, Points de vue sur l’imperialisme romain, Paris, 1934, p. 86-91; P. KIRALY, A márkomán haboruk, în „Szazadok”, 3, 1891.

33. C. PATSCH, Der Kampf um den Donauraum unter Domitian und Trajan, în „Sitzungsberichte der Akademie”, Wien, 217/1, 1937, p. 111; J. DIERAUER, Beiträge zur einer critische Geschichte Trajans, Leipzig, 1866, p. 92-104; G. A. T. DAVIES, Trajan’s First Dacian War, în „The Journal of Roman Studies”, VII, 1917, p. 2-18; H. FRACKE, Zur Geschichte Trajan’s und seiner Zeitgenossen, Lepzig, 1840, passim (tradusă de reşiţeanul P. Broşteanu, Istoria împăratului Traian şi a contimporanilor sei, Temişioara, 1897); ST. G. SELL, Essai sur le régime de l’empereur Domitien, Paris, 1894, p. 137-139; GR. FLORESCU, Le campaine romain d’Arcidava (Vărădia). Feuilles de 1934, în „Istros”, 1934, p. 60-72; E. POLGAR, A fost Arcidava capitală a lui Burebista?, în „Foaia Oraviţei”, nr. 5, 1994, p. 3; E. STAN, Misterele cetăţilor dacice şi romane din Banatul antic, descifrate pe Columna lui Traian, II, în „Renaşterea Bănăţeană. Magazin”, nr. 10, 1994, p. 88-89; C. CREŢU, Şi împăratul Traian a fost la Arcidava, în „Foaia Oraviţei”, XIII, nr. 59, 60, 61, 2002, p. 8; B. MILLEKER, Delmagyarorszag regisegleletel, Temeswar, 1889, p. 257-262; T. ANTONESCU, Columna lui Traian. Studiu sintetic din punct de vedere arheologic, geografic şi artistic, vol. I, Iaşi, 1910, p. 271; C. CICHORIUS, Die Reliefs der Trajanssäule, vol. I-II, Berlin, 1896-1900; H. DAICOVICIU, Osservazioni intorno alla Colonna Traianna, în „Dacia”, III, 1959, p. 311-323; E. PETERSEN, Trajans dakische Kriege nach den Säulenrelief erzahlt, I, Leipzig, 1899, p. 16-32; C. şi H. DAICOVICIU, Columna lui Traian, Bucureşti, 1966, passim; R. PARIBENI, Optimus Princeps. Saggi sulla storia e sui tempi dell Imperatore Traiano, vol. II. Messina, 1927, p. 119-146; K. LEHMANN – HARTLEBEN, Die Trajanssäule, vol. I, 1926, p. 49-56; tot despre războaiele dacilor cu romanii, la P. COISSIN, Les triomphes de Domitien, în „Revista Arcaelogica”, XVIII, 1988, p. 65-94; B. W. HENDERSON, Five roman Emperors: Vespasian, Titus, Domitian, Nerva, Trajana, p. 69-117, Cambridge, 1927 passim.

34. N. GUDEA, I. MOŢU, Observaţii în legătură cu istoria Banatului în epoca romană, în „Banatica”, VII, 1983, p. 171; V. CHRISTESCU, Viaţa economică a Daciei romane. Contribuţii la o reconstituire istorică, Piteşti, 1929, p. 11-30; A. BORZA, Banatul în timpul romanilor, 1943, p. 61-63; Banyaszobrak a Dáciai aranyvidekröl, în „Archaeologiai Ertesitö”, V, 1885, p. 16-20; U. TÄCKHOLM, Studien über den Bergbauder römischen Kaiserzeit, Uppsala, 1937.

35. I. STĂNILĂ, op. cit., p. 11, p. 138;J.WINKLER, Tipurile monetare ale daco-geţilor şi aria lor de răspândire, în „ Acta Musei Napocensis”, V, 1968,p. 35-51; K. REGLING, Die antiken Münzen von Dacien und Moesien, II, Berlin, 1910, p. 623-625; E. CONDURACHI, Tezaurele monetare din regiunea carpato-dunăreană şi însemnătatea lor pentru trecutul românesc, Bucureşti, 1943; tot J. WINKLER, Contribuţii numismatice la istoria Daciei, în „Studii şi Cercetări Ştiinţifice”, Ştiinţe Sociale, seria III, 1-2, VI, 1955; N. GUDEA, Tezaurul monetar de la Răcăşdia, în „Acta Musei Napocensis”, 12, 1975, p. 183-190; I. BERKESZI, Délmagyarország eremleletei, Temesvár, 1907, passim.

36. E. CHIRILĂ, N. GUDEA, Monede romane de bronz din secolul al IV-lea descoperite la Moldova-Veche, judeţul Caraş-Severin, în „Apulum”, 10, 1972, p. 714; I. STĂNILĂ, op. cit., p. 10-11; N. GUDEA, Tezaurul monetar de la Dalboşeţ, sec. IV, în „Tibiscum”, 2, 1973, p. 53-60; Idem, Monede din castrul roman de la Mehadia, în „Studii şi Cercetări de Istorie Veche”, 26, 1975, 1, p. 147-151; Idem, Descoperiri antice şi bizantine în Banat, în „Banatica”, I, 1974, p. 139-143; Vezi şi F. SCHROTTER, Wörterbuch der Münzkunde, Berlin-Leipzig, 1930, p. 175; O. FLOCA, Contribuţii la cunoaşterea tezaurelor de argint dacice, Bucureşti, 1956, passim; C. PREDA, Probleme de numismatică geto-dacică, în „Studii şi Cercetări de Numismatică”, III, 1960, (extras); D. O. POPESCU, Prelucrarea aurului în Transilvania înainte de cucerirea romană, în „Materiale de Arheologie”, II, 1956, p. 196-250; J. M. ACKNER, Dacien in den antiken Münzen, în „Mitteillungen der k. – k. Central-Comission zur Erförschung und Erhaltung der Baudenkmaller”, VII, 1862, p. 135-141, p. 164-173, p. 195-199, p. 221-228, p. 247-252; L. MĂRGHITAN; Banatul în lumina arheologiei, II, Timişoara, 1980, p. 115; I. I. RUSSU, Comorile regelui Decebal, în „Sargetia”, IV, 1966, p. 99-107.

37. I. STĂNILĂ, op. cit., p. 10; J. SZENTKLARAY, op. cit., p. 7.

38. J. SZENTKLARAY, op. cit., p. 7; J. CARCOPINO, Les richesses des Daces et le rédrèssement de l’émpire romain, în „Dacia”, I, 1924, p. 28-34; C. MOISIL, Monede şi tezaure din România Mare, în „Buletinul Societăţii Numismatice Române”, VIII, nr. 42-43-44, ianuarie-iunie 1922, p. 60-61; O. ILIESCU, Însemnări privitoare la descoperiri monetare, II, în „Studii şi Cercetări de Numismatică”, 1958 (extras); R. SYME, The imperial finances under Domitian, Nerva and Traian, în „Journal of Roman Imperial Studies”, XX, Londra, 1930, p. 57-70; J. GUEY, „De l’or des Daces” au livre de Sture Bolin. 1958, în „Mélanges J. Carcopino”,

Pag. 8


Paris, 1966, p. 445-475; V. STANCIU, Aurul Daciei şi imperiul roman, Timişoara, 1942, p. 95; S. LAMRINO, Râul Sargetia şi tezaurele lui Decebal, în „Închinarea lui N. Iorga”, 1931, p. 223-228.

39. N. GUDEA, I. MOŢU, Repertoriul principalelor localităţi cu descoperiri arheologice de pe teritoriul Banatului, în „Banatica”, VII, 1983, p. 193-194. Bibliografia problemei e mai vastă; M. MACREA, Viaţa în Dacia Romană, Bucureşti, 1969, p. 523; F. HOROVITZ, Despre organizaţia administrativă a Daciei Traiane până la Marcu Aureliu, în „Cultura Istorică”, V-VII, 1929-1931, p. 87-180; I. I. RUSSU, Daco-geţii în Dacia Romană, în volumul Contribuţii la cunoaşterea regiunii Hunedoara, 1956; E. CHIRILĂ, N. GUDEA, I. STRATAN, Drei Münzhorte des 4. Jhs. aus dem Banat, Timişoara, 1974, p. 41-64, p. 85-92; A. CUCU, Valurile romane, în „Natura”, XVI, nr. 3, p. 1; Idem, Drumurile romane în Banat, în „Natura”, XVI, nr. 7, p. 21 şi nr. 8, p. 29; TR. SIMU, Drumurile romane în Banat, Lugoj, 1924, passim; D. BENEA, Observaţii cu privire la tipografia Diernei în epoca romană, în „Banatica”, III, 1975, p. 91-98; N. GUDEA, I. DRAGOMIR, Cărămidă romană cu text cursiv din secolul al IV-lea descoperită la Gornea, în „Banatica”, III, 1975, p. 99-121; D. ISAC, Monumente votive romane din Banat, în „Banatica”, I, 1971, p. 111-121; C. POPA, ŞT. DĂNILĂ, Statuete romane reprezentând luptătorii, în „Banatica”, I, 1971, p. 127-137; O. RĂUŢ, O. BOZU, R. PETROVSZKY, Drumurile romane din Banat, în „Banatica”, IV, 1977, p. 135-159; Teatrul Muzeu („Teatrul Vechi”) Mihai Eminescu, Fond cit., Mapa cit., Document 77, p. 1.

40. I. I. RUSSU, Etnogeneza românească, Bucureşti, 1981, passim; I. JUNG, Fasten der Provinz Dazien mit Beiträge zur römischen Verwaltungsgeschichte, Innsbruck, 1894, p. 509-571; C. DAICOVICIU, Problema continuităţii în Dacia. Câteva observaţii şi precizări de ordin istoric-arheologic, Cluj, 1940, p. 2-70; D. PROTASE, Problema continuităţii în Dacia în lumina arheologiei şi numismaticii, Bucureşti, 1968, p. 39-62; G. L. CHEESMAN, The Auxilia of the Roman Imperial Army, Oxford, 1914, passim; A. ARMBRÜSTER, Romanitatea românilor. Istoria unei idei, Bucureşti, 1972, passim; Idem, Evoluţia sensului de „Dacia”, în „Steaua”, XXII, 3, 1969, p. 423-444; M. OPPERMANN, Tracii între arcul Carpaţilor şi Marea Egee, Bucureşti, 1988, passim. C. M. VLĂDESCU, Armata romană din Dacia Inferior, Bucureşti, 1983, passim; D. PROTASE, Legiunea IV Flavia la nordul Dunării şi apartenenţa Banatului şi Olteniei la provincia Dacia, în „Acta Musei Napocensis”, 1967, p. 47 sq; W. TOMASCHEK, Les réstes de la langue dace, extras din „Museon” Louvrain,

1883; R. VULPE, Consideraţii istorice în jurul evacuării Daciei de către Aurelian, în „Studii şi Articole de Istorie”, XXIII, 1973, p. 5-15; A. GARZETTI, L’Impero de Tiberio gli Antonini, Bologna, 1960, p. 39-46; K. KRAFT, Zur rekrutierung der Alen und Kohorten am Rhein und Donau, Bern, 1951, passim; L. HOMO, Essai sur le regne de l’empereur Aurelien (270-275), Paris, 1904, passim; A. CUCU, Dacia Ripensis, în „Natura”, XX, nr. 1, p. 29; Idem, La cadastrul roman din Berzovia, în „Natura”, XVIII, nr. 10, p. 23; N. IORGA, Le problème de l’abanndonement de la Dacie par l’émpereur Aurélien, în „Révue Historique Sud-Est”, I, 1924, p. 37-58; I. I. RUSSU, Onomasticon Daciae, Sibiu, 1943, p. 185-233; G. POPA-LISSEANU, Flavius Vopiscus şi părăsirea Daciei, în „Fraţilor Alexandru şi Ion I. Lăpedatu la împlinirea vârstei de 60 de ani”, Bucureşti, 1936, p. 709-728.

41. N. GUDEA, I. MOŢU, Repertoriul, loc. cit.

Evenimente politice în zonă până la cucerirea romană

Istoria politică e bogată în evenimente legate de realităţile Banatului cărăşan din vremea dacilor. Un capitol aparte îl reprezintă prezenţa în zonă a scordiscilor, grup celt, în nordul şi în sudul Dunării, despre care informaţiile cele mai multe cuprind intervalul până la Burebista şi Decebal. În 280-278 î.Hr., ei sunt amintiţi în alianţă cu dacii într-o incursiune la sudul fluviului, împotriva romanilor. O altă incursiune peste Dunăre, la 112-109, e oprită de trupele proconsulului M. Minucius Rufus1. Acelaşi rezultat îl avem între 109-106. După 81, o altă înfrângere o suportă „aliaţii” din partea trupelor comandate de L. C. Scipio Asiagenus, dar triburile eraviscilor, boilor şi tauriscilor sunt mai cunoscute prin conflictul perdant cu dacii lui Burebista, cel pomenit de Strabon2. La anul 74, guvernatorul Macedoniei, Caius Scribonius Curio, ajunge să depăşească frontiera bănăţeană a Daciei, dar se opreşte, impresionat de „munţii păduroşi”3. Despre Burebista scrie Strabon următoarele: „În câţiva ani a făurit o stăpânire puternică şi a supus geţilor cea mai mare parte din populaţiile vecine; încă a ajuns să fie temut şi de romani, căci trecând plin de îndrăzneală Istrosul şi prădând Tracia, până în Macedonia şi Illyria, a pustiit pe celţi care erau amestecaţi cu tracii şi cu illyrii şi a nimicit pe de-a întregul pe boii aflaţi sub conducerea lui Kritasiros şi pe teurisci”4. Din 15 î. Hr., teritoriul sud-dunărean al scordiscilor ajunge sub dominaţie romană în vremea lui Tiberius deşi, în aceleaşi timpuri, ei se vor alia cu romanii împotriva unor triburi panonice5. Important este că prin scordisci legăturile Daciei şi ale ţinutului cărăşan, locuit de daci, cu Roma au fost mult mai concrete, până la

Pag. 9


Burebista, decât în alte provincii ale noastre. Şi în Banatul istoric, scordiscii au lăsat destule urme în limba traco-geto-dacilor, în vremea lui Caracalla ţinutul Sirmium având chiar o „civitas scordiscorum”6.

În 31 d. Hr., munţii bănăţeni şi dacii, conduşi de Cotiso (Cotison), revin în menţiunile izvoarelor vechi. Iată un pasaj din Florus: „Dacii trăiesc nedeslipiţi de munţi. De acolo, sub conducerea regelui Cotison, ori de câte ori Danubius îngheţat de ger îşi unea malurile, obişnuiesc să coboare şi să pustiască ţinuturile vecine”7. În vremea luptelor cu romanii, conduşi de împăraţii Domiţian (războiul din 87-89) şi Traian (cele două războaie, din 101-102 şi 105-106), Valea Căraşului e un traseu strategic pentru viitorii cuceritori ai Daciei. Itinerarul lui Traian, în primul său război cu Dacia lui Decebal, începe de la vărsarea râului Căraş în Dunăre şi continuă de-a lungul râului. Scenele XIII şi XIV ale Columnei au cunoscut noi reinterpretări, cetatea cucerită pe o înălţime fiind Arcidava iar râul, Căraşul8.

NOTE:

1. FRONTINUS (SEXTI IULI FRONTINI), Stratagemele, în volumul Izvoare. Privind istoria României, Bucureşti, Editura Academiei, p. 430 (în limba latină) şi p. 431 (în traducere); vezi şi I. MONORÁI, Brevis notitia rerum daciarum, 1820, p. XVII; A. SCHÖBER, Die römischen Gräbsteine von Norricum und Pannonien, Wien, 1923, p. 39-40.

2. STRABON, Geografia, în volumul Izvoare, p. 236 şi p. 238 (în limba greacă), p. 237 şi 239 (în limba română).

3. FLORUS (L. ANNAEI FLORI), Rezumat în două cărţi al tuturor războaielor din Titus Livius, vreme de 700 de ani. Războiul cu dacii, în volumul Izvoare, p. 525 (în limba latină) şi p. 526 (în limba română).

4. STRABON, op. cit., loc. cit. 5. O. RĂUŢ, V. IONIŢĂ, Studii şi cercetări de

toponimie, Reşiţa, 1976, p. 5; R. VULPE, Les cités de la rive gauche de Bas-Danube et les Romains, în „Dacia”, IV, 1960, p. 309-330; J. M. ACKNER, Römisch-dakische Alterthümer, în „Archiv des Vereins für Siebenbürgische Landeskunde”, IV, 1859, p. 104-134.

6. O. RĂUŢ, V. IONIŢĂ, op. cit., p. 12; T. ORTVAY, Dáczia és Moesia területen, în „Archaeologia Ertesitö”, 8, 1875, p. 2-16; J. WIESNER, Die Thräker, Stuttgart, 1963, p. 76-78.

7. FLORUS, op. cit., loc. cit.; J. CARCOPINO, Points de vue sur l’imperialisme roman, Paris, 1934, p. 86-91; P. KIRALY, A márkomán haboruk, în „Szazadok”, 3, 1891.

8. E. STAN, Misterele cetăţilor dacice şi romane din Banatul antic, descifrate pe Columna lui Traian, II, în „Renaşterea Bănăţeană. Magazin”, nr. 10, 1994, p. 88-89; C. CREŢU, Şi împăratul Traian a fost la Arcidava, în „Foaia Oraviţei”, XIII, nr. 59-60-61, 2002, p. 8; E. POLGAR, A fost Arcidava capitală a lui Burebista? în „Foaia Oraviţei”, nr. 5, 1994, p. 3; C. PATSCH, Der Kampf um den Donauraum unter Domitian und Trajan, în „Sitzungsberichte der Akademie”, Wien, 217/1, 1937, p. 111; J. DIERAUER, Beiträge zur einer critische Geschichte Trajans, Leipzig, 1866, p. 92-104; G. A. T. DAVIES, Traian’s First Dacian War, în „The Journal of Roman Studies”, VII, 1917, p. 2-18; H. FRANCKE, Zur Geschichte Trajan’s und seiner Zeitgenossen, Leipzig, 1840, passim (tradusă de reşiţeanul P. BROŞTEANU, Istoria împăratului Traian şi a contimporanilor sei, Timişoara, 1897); ST. G. SELL, Essai sur le régime de l’empereur Domitien, Paris, 1894, p. 137-139; GR. FLORESCU, Le campaine romain d’Arcidava (Vărădia), în „Istros”, 1934, p. 60-72; B. MILLEKER, Delmagyarország regisegleletel, Temeswar, 1889, p. 257-262; T. ANTONESCU, Columna lui Traian. Studiu sintetic din punct de vedere arheologic, geografic şi artistic, I, Iaşi, 1910, p. 89-117; C. CICHORIUS, Die Reliefs der Trajanssäule, I-II, Berlin, 1896-1900, passim; H. DAICOVICIU, Osservazioni intorno alla Colona Traiana, în „Dacia”, III, 1959, p. 311-323; E. E. PETERSEN, Trajana dakische Kriege nach den Säulenrelief erzhalt, I, Leipzig, 1899, p. 16-32; C. şi H. DAICOVICIU, Columna lui Traian, Bucureşti, 1966, passim; E. PARIBENI, Optimus Princeps. Saggi sulla storia e sui tempi dell’Imperatore Traiano, II, Messina, 1927, p. 119-146; K. LEHMANN-HARTLEBEN, Die Trajanssäule, I, 1926, p. 49-56; tot despre războaiele dacilor cu romanii, la P. COISSIN, Les triomphes de Domitien, în „Revista Arcaeologica”, XVIII, 1968, p. 65-94; B. W. HENDERSON, Five roman Emperors: Vespasian, Titus, Domitian, Nerva, Trajan, a.d. 69-117, Cambridge, 1927, passim.

Argumente ale continuității dacice și daco-

romane

Reluând concluzii anterioare în legătură cu habitatul cărăşan, prin extensie bănăţean, menţiunile istoricilor vechi includ ca limite geografice spre nord râul Tibiscos, Timişul, cu izvoarele în munţii de la estul Banatului Montan, apoi Tigas, identificat cu Bârzava1, mult mai la nord Marisos, Mureşul, iar în sud Donarisul dacilor, Istrul, celticul Danuvius, Dunărea, deşi alte opinii coboară la sanscrită unde „sru” se traduce prin a curge. Pe urmele spuselor

Pag. 10


lui Herodot că tracii au multe nume, fiecare după ţinutul locuit, izvoarele antice au păstrat şi menţiuni în legătură cu triburile de albocensi (albocensios în greacă)2, saldensi, biefi3, biesii (arameicul „vaisya” se traduce prin membrii familiei, ai clanului4), ramură a tracilor care îşi întind locuirea până la izvoarele Mariţei, la sud de Dunăre5. Tot în sudul fluviului, Strabon spune că dacii, celţii, tracii şi illyrii convieţuiau6, iar Dio Casius (Dion Cassios) afirmă că „dacii locuiesc pe ambele maluri ale Istrosului, dar cei dincoace de fluviu, lângă ţara tribalilor, ţin cu plata tributului de Mysia şi se numesc mysi, afară de cei aşezaţi foarte aproape (…). Eu îi numesc daci pe oamenii pomeniţi mai sus…”7.

O listă recentă, pe baza descoperirilor arheologice şi informaţiilor din izvoare, atestă locuiri de continuitate dacică, apoi daco-romană în aşezările de „mineri” din ţinutul cărăşan, la Ciclova Montană, Sasca Montană, Slatina Nera, dar şi la Surduc, Greoni, Berzovia, Ramna, Broşteni, Oraviţa, Cacova (Grădinari), Iam, Ilidia, Măidan, Milcoveni, Potoc, Răcăşdia, Comorâşte, Socolari, Vărădia, sau la Dunăre, la Moldova Nouă. Ţinutul era menţionat în aria de evoluţie a cultului Cabirilor8. La Oraviţa, Caraşova şi Greoni s-au descoperit tezaure monetare din perioada dacică (tetradrahme de imitaţie macedoneană)9, tot la Greoni o monedă de bronz datată de specialişti la 336-335 î.Hr.,10 la Potoc monede din vremea lui Filip II şi Alexandru cel Mare11, alte descoperiri fiind rezultatul săpăturilor arheologice din veacul XIX de la Mercina şi Slatina Nera12. Pentru perioada romană şi post-romană, Repertoriul arheologic (1983) menţionează aşezări şi descoperiri la Ilidia (poziţia 15), Oraviţa (20), Potoc (22), Cacova (27), Ciclova (36), Comorâşte (38), Iam (68), Din nou Oraviţa (poziţia 99) şi Vărădia (152)13, alături de Greoni şi Berzovia, rod al convieţuirilor, simbiozei şi continuităţilor dacice, apoi daco-romane, din epoca romană, post-romană şi proto-română14. „Banatul – scrie un cărăşan de geniu – e provincia cu romanitatea cea mai pronunţată.”15 În scrisoarea către Hașdeu, academicianul Mangiuca, fiu al acestor locuri, cetăţean al Oraviţei până la moarte, spunea: „Şi portul poporului este altul şi, fiindcă locuim părţile următoare ale Banatului oriental, cred eu din aceste motive cum că noi suntem autoctonii romani ai Banatului.”16

NOTE:

1. J. SZENTKLARAY, Krásso vármegye öshajdana, Budapest, Az Athenaeum irodalom és nyomdai R. T. Könyvnyomdaja, 1900, p. 49.

2. PTOLEMEU, Geografia, III, 8, 3.3. Ibidem.

4. Ibidem. 5. Ibidem.6. STRABON, Geografia, în volumul Izvoare, p.

236 şi p. 238 (în limba greacă) şi p. 237 şi 239 (în limba română).

7. DION CASIOS (DIO CASSIUS), Istoria romană, în volumul Izvoare, p. 670, p. 672, p. 682 (în limba greacă) şi p. 671, p. 673 şi p. 683 (în limba română).

8. N. GUDEA, I. MOŢU, Observaţii în legătură cu istoria Banatului în epoca romană, în „Banatica”, VII, 1983, p. 171; V. CHRISTESCU, Viaţa economică a Daciei romane. Contribuţii la o reconstituire istorică, Piteşti, 1929, p. 11-30; A. BORZA, Banatul în timpul romanilor, 1943, p. 61-63; Banyaszobrak a Daciai aranyvidekröl, în „Archaeologiai Ertesito”, V, 1885, p. 16-20; U. TACKHLOM, Studien über den Bergbau der römischen Kaiserzeit, Uppsala, 1937; despre Cultul Cabirilor, la T. ANTONESCU, Cultul Cabirilor în Dacia, Bucureşti, 1889, 260 p.; vezi şi V. BRANA, Zăcămintele metalifere ale subsolului românesc, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1958, p. 8-9

9. I. STĂNILĂ, Valea Căraşului. Districtul Ilidia, secolele XIV-XVII. Pagini din trecutul unui colţ de ţară, Reşiţa, 1986, p. 138; S. LIUBA, A. IANA, Topografia satului Măidan, în „Foaia Diecesana”, X, nr.2, 8/20 ianuarie 1895; J. WINKLER, Tipurile monetare ale daco-geţilor şi aria lor de răspândire, în „Acta Musei Napocensis”, V, 1968, p. 35-51; K. REGLING, Die antiken Münzen von Dacien und Moesien, II, Berlin, 1910, p. 623-625; E. CONDURACHI, Tezaurele monetare din regiunea carpato-dunăreană şi însemnătatea lor pentru trecutul românesc, Bucureşti, 1943, passim; N. GUDEA, Tezaurul monetar de la Răcăşdia, în „Acta Musei Napocensis”, 12, 1975, p. 183-190; I. BERKESZI, Delmagyarorszag eremleletei, Temesvar, 1907, passim.

10. E. CHIRILĂ, N. GUDEA, Monede romane de bronz din secolul al IV-lea descoperite la Moldova Veche, judeţul Caraş-Severin, în „Apulum”, 10, 1972, p. 714; I. STĂNILĂ, op. cit., p. 10-11; N. GUDEA, Tezaurul monetar de la Dalboşeţ, secolul IV, în „Tibiscum”, 2, 1973, p. 53-60; Idem, Monede din castrul roman de la Mehadia, în „Studii şi Cercetări de Istorie Veche”, 26, I, 1975, p. 147-151; Idem, Descoperiri antice şi bizantine în Banat, în „Banatica”, I, 1974, p. 139-143; F. SCHRÖTTER, Wörterbuch der Münzkunde, Berlin-Leipzig, 1930, p. 175; O. FLOCA, Contribuţii la cunoaşterea tezaurelor de argint dacice, Bucureşti, 1956, passim; C. PREDA, Probleme de numismatică geto-dacică, în „Studii şi Cercetări de Numismatică”, III, 1960 (extras); D. O. POPESCU, Prelucrarea aurului în

Pag. 11


Transilvania înainte de cucerirea romană, în „Materiale de Arheologie”, II, 1956, p. 196-250; J. M. ACKNER, Dacien in den antiken Münzen, în „Mittellungen der k.-k. Central-Comission zur Erforschung und Erhaltung der Baudenkmaller”, VII, 1862, p. 135-141, p. 164-173, p. 195-199, p. 221-228, p. 247-251; L. MĂRGHITAN, Banatul în lumina arheologiei, II, Timişoara, 1980, p. 115; I. I. RUSSU, Comorile regelui Decebal, în „Sargeţia”, IV, 1966, p. 99-107.

11. I. STĂNILĂ, op. cit., p. 10; J. SZENTKLARAY, op. cit., p. 7.

12. J. SZENTKLARAY, op. cit., p. 7-8; J. CARCOPINO, Les richesses des Daces et le rédrèssement de l’empire romain, în „Dacia”, I, 1924, p. 28-34; C. MOISIL, Monede şi tezaure din România Mare, în „Buletinul Societăţii Numismatice Române”, VIII, nr. 42-43-44, ianuarie-iunie 1922, p. 60-61; O. ILIESCU, Însemnări privitoare la descoperiri monetare, II, în „Studii şi Cercetări de Numismatică”, 1958 (extras); R. SYME, The imperial finances under Domitian, Nerva and Traian, în „Journal of Roman Imperial Studies”, XX, London, 1930, p. 55-70; J. GUEY, „De l’or des Daces” où livre de Sture Bolin. 1958, în „Melanges J. Carcopino”, Paris, 1966, p. 445-475; V. STANCIU, Aurul Daciei şi imperiul roman, Timişoara, 1942, p. 95; S. LAMBRINO, Râul Sargeţia şi tezaurele lui Decebal, în „Închinare lui Nicolae Iorga”, 1931, p. 223-228.

13. N. GUDEA, I. MOŢU, Repertoriul principalelor localităţi cu descoperiri arheologice de pe teritoriul Banatului, în „Banatica”, VII, 1983, p. 193-194; Bibliografia problemei e mai vastă; M. MACREA, Viaţa în dacia Romană, Bucureşti, 1969, p. 523; F. HOROVITZ, Despre organizaţia administrativă a Daciei Traiane până la Marcu Aureliu, în „Cultura Istorică”, V-VII, 1929-1931, p. 87-180; I. I. RUSSU, Daco-geţii în Dacia Romană, în volumul Contribuţii la cunoaşterea regiunii Hunedoara, 1956, passim; E. CHIRILĂ, N. GUDEA, I. STRATAN, Drei Münzhörte des 4. Jhs. aus dem Banat, Timişoara, 1974, p. 41-64, p. 85-92; A. CUCU, Valurile romane în „Natura”, XVI, nr. 3, p. 1; Idem, Drumurile romane în Banat, în „Natura”, XVI, nr. 7, p. 21 şi nr. 8, p. 29; TR. SIMU, Drumurile romane în Banat, Lugoj, 1924, passim; D. BENEA, Observaţii cu privire la topografia Diernei în epoca romană, în „Banatica”, III, 1975, p. 91-98; N. GUDEA, I. DRAGOMIR, Cărămida romană cu text cursiv din secolul al IV-lea descoperită la Gornea, în „Banatica”, III, 1975, p. 99-121; C. POPA, ŞT. STĂNILĂ, Statuete romane reprezentând luptători, în „Banatica”, I, 1971, p. 127-137; O. RĂUŢ, O. BOZU, R. PETROVSZKY,

Drumurile romane din Banat, în „Banatica”, IV, 1977, p. 135-159; Teatrul Muzeu („Teatrul Vechi”) Mihai Eminescu, Oraviţa, Colecţiile Documentare, Fondul Documentar Sim. Sam. Moldovan, Mapa Tematică „Însemnări istorice”, Documentul nr. 77, 21x34 cm, cerneală verde, p. 1.

14. I. I. RUSSU, Etnogeneza românească, Bucureşti, 1981, passim; I. JUNG, Fasten der Provinz Dazien mit Beiträge zur römischen Verwaltungsgesichte, Innsbruck, 1894, p. 509-517; C. DAICOVICIU, Problema continuităţii în Dacia. Câteva observaţii şi precizări de ordin istoric-arheologic, Cluj, 1940, p. 2-70; D. PROTASE, Problema continuităţii în Dacia în lumina arheologiei şi numismaticii, Bucureşti, 1986, p. 39-62; G. L. CHEESMAN, The Auxilia of the Roman Imperial Army, Oxford, 1914, passim; A. ARMBRUSTER, Romanitatea românilor. Istoria unei idei, Bucureşti, 1972, passim; Idem, Evoluţia sensului de „Dacia”, în „Steaua”, XXII, 3, 1969, p. 423-444; M. OPPERMANN, Tracii între arcul Carpaţilor şi Marea Egee, Bucureşti, 1988, passim; C. M. VLĂDESCU, Armata romană din Dacia Inferior, Bucureşti, 1983, passim; D. PROTASE, Legiunea IV Flavia la nordul Dunării şi apartenenţa Banatului şi Olteniei la provincia Dacia, în „Acta Musei Napocensis”, 1967, p. 47 sq; W. TOMASCHEK, Les réstes de la langue dace, extras din „Museon”, Louvrain, 1883,; R. VULPE, Consideraţii istorice în jurul evacuării Daciei de către Aurelian, în „Studii şi Articole de Istorie”, XXIII, 1973, p. 5-15; A. GARZETTI, L’Impero de Tiberio gli Antonini, Bologna, 1960, p. 39-46; K. KRAFT, Zur rekrutierung der Alen und Kohorten am Rhein und Donau, Bern, 1951, passim; L’HOMO, Essai sur le regne de l’empereur Aurelien (270-275), Paris, 1904, passim; A. CUCU, Dacia Ripensis, în „Natura”, XX, nr. 1, p. 29; Idem, La castrul roman din Berzovia, în „Natura”, XVIII, nr. 10, p. 23; N. IORGA, Le probleme de l’abandonnement de la Dacie par l’empereur Aurelien, în „Revue Historique Sud-Est”, I, 1924, p. 37-58; I. I. RUSSU, Onomasticon Daciae, Sibiu, 1943, p. 185-233; G. POPA-LISSEANU, Flavius Vopiscus şi părăsirea Daciei, în „Fraţilor Alexandru şi Ion I. Lăpedatu la împlinirea vârstei de 60 de ani”, Bucureşti, 1936, p. 709-728.

15. cf. V. BIROU, Năzuinţe şi realizări. Etape din vieaţa culturală bănăţeană, Timişoara, Editura Institutului Social Banat-Crişana, 1941, p. VIII

16. M. M. DELEANU, Academicianul Simeon Mangiuca, Reşiţa, Editura Timpul, 2004, p. 67,

Pag. 12


Prof. Daniela Curelea(Sibiu)

Contribuții la cunoașterea legăturilor și a colaborării dintre

Asociațiunea Transilvană și instituțiile fundamentale ale României Mari: Guvernul și Casa Regală între 1918-1948

Interesantă ni s-a părut din perspectiva cercetării pe care am întreprins-o și pe care o supunem atenției dumneavoastră, în viitorul nostru studiu, colaborarea angajată între Asociațiunea Transilvană și instituțiile fundamentale ale României Mari: Casa Regală, Guvernul, Parlamentul, Biserica, Armata și Consiliul Dirigent între 1918-1920. Afirmăm că după Unirea din anul 1918, programele, proiectele, obiectivele, scopul Asociațiunii, nu aveau cum să fie realizate într-un mod eficient în lipsa unor resurse materiale adecvate. Iar de aici, permanentele discuții purtate în Comitetul central al sus-numitei instituții cultural-naționale între anii 1920-1938 cu privire la oportunitatea unei afilieri a acesteia la viața publică și instituțională din România Mare1.

Situația economică a Asociațiunii nu a putut fi niciodată rezolvată într-un mod satisfăcător, pentru că, în mod tradițional, aceasta a avut un caracter privat și colaborativ2, mai mult Astra a concurat în mentalul colectiv din Transilvania și Banat interesele unor partide, dar și ale unor mari oameni politici ai zilei3, care au

1 Pamfil Matei, ,,Asociaţiunea transilvană pentru literatura română şi cultura poporului român” (ASTRA) şi rolul ei în cultura naţională (1861-1950), Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1986, p. 64, 67-68.

2 Gheorghe Preda, Activitatea ,,Astrei” în 25 ani dela unire, p. 9-10; Valer Moga, Astra și Societatea (1918-1930), Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2003, p. 19-28, Dumitru Tomoni, Societate, cultură și politică. ,,Astra” în Banat (1896-1948), Timișoara, Editura Învierea, 2009, p. 26-30, 38-40; Matei Pamfil, Asociațiunea în lumina documentelor. Noi contribuții (1861-1950), Sibiu, Editura Universității ,,Lucian Blaga”, 2005, p. 102-108.

3 Valeriu Braniște, Amintiri din închisore (Însemnări contimporane și autobiografiece). Ediție îngrijită și note de Alexandru Porțeanu, București, Editura Minerva, 1972, p. 50; Dumitru Tomoni, Interferenţe culturale între Banat şi Ardeal în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Legăturile Asociaţiunii cu Banatul (1861-1896), în Revista istorică, serie nouă, Tomul XIV, nr. 1-2, 2003, p. 167-178; Cornel Sigmirean, Iulian Boldea,

urmărit capital electoral, încununându-se adeseori și nu întodeauna binemeritat cu realizarea Unirii din anul 19184, asociaționismul cultural-național fiind mai degrabă un demers privat al elitei românești din Transilvania5. Anterior anului 1918, Asociațiunea a fost mai puțin preocupată în a avea și întreține, respectiv în a cultiva relații instituționale cu autoritățile austro-ungare ale vremii, excepție făcând doar cele strict oficiale6. Susținerea sa financiară a venit din interior, forța și potențialul său financiar avându-și sursa în cotizațiile achitate de membri sau în donațiile generoase oferite de mari meccenași ai culturii române, așa cum a fost cazul basarabeanului Vasile Stroescu, dar și a magnatului austro-ungar de origine aromână Emanoil Gojdu7, însă sumele colectate cu titlul de cotizații din partea membrilor nu au fost niciodată suficiente pentru îndeplinirea programului său după anul 1918. Obiectivele Astrei au fost după Unirea din 1918 cu totul altele în comparație cu perioada antebelică, remarcând pedagogia socială și educația adulților, dar și reforma societății și susținerea sistemului de învățământ în educarea și formarea națiunii8.

Asociațiunea a activat în noul context, fiind mai degrabă nevoită să țină cont de situația economică, socială, culturală, politică întâlnită în societatea românească a deceniilor II-V din secolul al XX-lea, iar în momentele dificile ale perioadei interbelice, instituția cultural-națională de la Sibiu a fost determinată de împrejurări să apeleze la sprijinul statului român. Astfel, prin legea lui Octavian Goga, s-a recunoscut Asociațiunii statutul de persoană morală, fiind adeseori beneficiara unei contribuții semnificative a statului român sub forma unor alocații

Simion Costea (coordonatori), Culture, Elites and European Integration/Cultures, elites et integration european, Paris, Editions Prodif Multimedia, 2011, p. 56, 80, 100-101.

4 S.J.S.A.N., Registrul 36. Procese-verbale, 1922, p. 82; Vasile Goldiș. Corespondență (1888-1934), Cluj-Napoca, Dacia, volumul I, 1992, p. 177; Sextil Pușcariu, Memorii, București, Editura Minerva, 1978, p. 425.

5 Ion Clopoțel, Figuri reprezentative de la noi: Vasile Goldiș, Cluj, Biblioteca ziaristică, 1934, 27-24.

6 George Cipăianu, Astra şi oficialitatea maghiară la începutul anului 1918, în Anuarul Institutului de istorie şi arheologie, Cluj-Napoca, XV, 1972, p. 361-364

7 Administrarea averii Asociațiunii în anii 1919-1935, în Transilvania, anul 67, nr. 4, 1936, p. 262-263; Gheorghe Preda, Activitatea ,,Astrei” în 25 ani dela unire, p. 38; Valer Moga, Astra și Societatea, p. 60.

8 S.J.S.A.N., Fond Astra, Procesele verbale ale ședințelor Comitetului central al ,,Astrei” pe anul 1920, p. 32; Vatra Școalelor, anul I, nr. 7-9, 1925, p. 87-88; International Handbook of Adult Education, London, World Association for Adult Education, 476 p; Ioan Popa, Învățământul sibian. Repere istorice și documentare, Sibiu, Editura Magister, 2007, p. 174-176.

Pag. 13


bugetare, însă acestea nu au fost niciodată de ajuns9. Ion Agârbiceanu și-a amintit în ianuarie 1929, în Sibiu, despre un proiect anterior, care a urmărit impunerea unei taxe culturale, dar care nu a fost considerat adecvat de conducerea Asociațiunii. Contribuția aceasta urma să fie achitată de toți intelectualii țării întregite, pornindu-se de la o așa-numită constrângere morală și civică. Proiectul a fost conceput ca sursă financiară suplimentară pentru Asociațiune. S-a urmărit astfel identificarea unor surse de bani suplimentare dincolo de cotizațiile interne și de sprijinul statal, în scopul finanțării Asociațiunii și a programelor acesteia care se desfășurau în diferitele sale despărțăminte. Discuțiile cu caracter economic au fost frecvent reiterate de-a lungul perioadei interbelice între membrii Asociațiunii și conducerea diferitelor instituții de stat ori a diferitelor partide care au activat politic în decadele perioadei sus-amintite. În pofida unor soluții de moment, chestiunea spinoasă a resurselor financiare la dispoziția Astrei a fost una permanentă10.

Lipsa resurselor economice nu a împiedicat însă Comitetul central, dar și birourile județene din despărțăminte sale, să se declare solidare cu marile probleme economice care au afectat situația țării. După anul 1918, Asociațiunea s-a văzut obligată moral să se alăture amplelor eforturi financiare realizate în scopul consolidării unirii Transilvaniei și a celorlalte provincii cu România. Astfel, la Împrumutul național, un demers economic inițiat în ianuarie 1919 de Consiliul Dirigent, cu scopul instituirii și susținerii administrației românești în Transilvania, Conducerea centrală a aprobat preluarea în conturile sale a împrumutului sub forma unor bonuri de tezaur în cuantum de 100.000 coroane11. Prin nota circulară Către directorii despărțămintelor Asociațiunii12 (30 aprilie 1919), în condițiile trecerii puterii de stat din mâna autorităților maghiare în cea a autorităților județene române, președintele Andrei Bârseanu13 a solicitat conducerilor locale din Transilvania reactivarea

9 Valer Moga, Astra și Societatea, p. 60.10 Transilvania, anul L. nr. 1-12, 1919, p. 327.11 S.J.S.A.N., Fond Astra, Procesele verbale ale ședinței

comitetului central al ,,Astrei”, 1919, p. 75; Gazeta oficială, anul I nr. 12, 9/22 februarie 1919; Gheorghe Iancu, Contribuția Consiliului Dirigent la consolidarea statutului national unitar român (1918-1920), Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1985, p. 247-248; Idem, Activitatea Consiliului Dirigent în domeniul finanțelor, în Marisia, anul VI, 1976, p. 445-477.

12 M.N.U.A.I., Fond Documente, ,,Astra”Alba Iulia, dosar 3094, nr. 118.

13 Eugen Hulea, Andrei Bârseanu (1858-1922), în Apulum, XV, 1977, p. 497-515; Pamfil Matei, Andrei Bârseanu și ,,Asociațiunea”, Sibiu, Editura InfoArt Media, 2011, p. 38-40. Andrei Bârseanu (1858-1922) a fost președintele instituției culturale amintite între anii 1911-1922.

demersurilor lor functional-organizatorice, dar și a manifestărilor culturale specifice14. Intelectualii ro-mâni au organizat în acest sens adunări generale în 23 despărțăminte din totalul celor 87, urmărindu-se relansarea treptată, în funcție de specificul respectivului despărțământ, a activității Asociațiunii15.

În unele despărțăminte a trecut o perioadă de timp între reorganizarea oficială și reluarea propriu-zisă a activităților administrative și culturale16. Activitățile specifice Asociațiunii au fost reluate la Alba Iulia în anul 1920. Remarcăm că încercări în acest sens au fost întreprinse încă din anul precedent17, când cadre didactice din nou înființatul Liceu „Mihai Viteazul” din localitate, coordonate de profesorul Horea Teculescu, s-au angajat a activa în serviciul Astrei prin structura locală a acesteia din Orașul Unirii. Implicat în marele moment al Unirii de la 1918, Ioan Teculescu, directorul Despărțământului Alba Iulia al Astrei, a deținut și calitatea de președinte al Consiliului Național Român (local) din Orașul Unirii. Această situație, dar și un partizanat politic temporar i-au absorbit protopopului energiile, astfel încât relansarea activităților specifice Asociațiunii în Alba Iulia s-a realizat treptat, cu deosebire în perioada 1919-192018.

Colaborarea cu GuvernulAșezarea Asociațiunii pe temeiuri instituțional-

juridice în relația cu statul român după anul 1918 s-a realizat la solicitarea Comitetului central, adresată lui O.

14 Pamfil Matei, Asociațiunea în lumina documentelor, p. 108.

15 Transilvania, anul LI, nr. 5-9, 1920, p. 548-549.16 Transilvania, anul LI, nr. 5-9, 1920, p. 548-549. Faptul

este explicabil prin implicarea în mare măsură a directorilor și membrilor din birourile despărțămintelor transilvane în viața politică din România Mare după 1918.

17 Anuarul Liceului ,,Mihai Viteazul” din Alba Iulia, anul școlar 1919-1920, p. 5; Gheorghe Iancu, Contribuția Consiliului Dirigent la consolidarea statului național unitar român (1918-1920), Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1985, p. 267; Valer Moga, Despărțământul Alba Iulia al ,,Astrei”, în Apulum, XXXI, 1994, p. 445. Despre implicarea unora dintre cadrele didactice albaiuliene în procesul care a condus la înfințarea Liceului ,,Mihai Viteazul” din Alba Iulia, vezi în: Valer Moga, Liceul ,,Mihai Viteazul” din Alba Iulia, aproape de Centenar (1919-2019), în Laura Stanciu (Coordonator), Alba Iulia. Memoria urbis, Cluj-Napoca, Editura Mega, 2018, p. 309-313.

18 Traian Popa, Amintiri din revoluția din 1918, în Alba Iulia, anul 11, nr. 24, 1929, p. 7-8; Petre Pinca, Istoricul Episcopiei Armatei (cu Sediul la Alba Iulia) între anii 1921-1948. Tipărită cu binecuvântarea Înalt Preasfințitului Părinte Irineu, Arhiepiscopul Alba Iuliei, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2013, p. 173; Cornea Luminița, Constantin Catrina, Ioan Lăcătușu, Teculeștii din neam în neam. Volum apărut cu binecuvântarea Preasfințitului Ioan Selegean, Episcopul Covasnei și Harghitei, Sfântu Gheorghe, Editura Angustia, 2008, p. 24-34.

Pag. 14


Goga, ministrul Cultelor și Artelor în Guvernul condus de Alexandru Averescu. În 23 decembrie 1920, în plenul Adunării Deputaților a fost citit proiectul de lege care a fost însoțit de expunerea succesiunii de motive, iar la 5 aprilie 1921, Camera Deputaților adopta cu unanimitate de voturi Legea pentru recunoașterea calității de persoană morală Asociațiunii pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român. Senatul aproba prin vot legea anterior menționată, în unanimitate, în 2 iunie 1921. Prin Decretul Regal nr. 2602 din 22 iunie 1921, emis de Ferdinand I (1914-1927), Casa Regală a sancționat legea contrasemnată de ministrul O. Goga, anterior vreme secretar literar al Astrei19.

Consiliul Dirigent a asigurat între 1918-1920 conducerea tranzitorie a Transilvaniei; primele zile din existența organismului executiv s-au desfășurat la Alba Iulia, în casa avocatului Camil Velican, primul primar român al Alba Iuliei, membru de marcă în Despărțământul Alba Iulia al Astrei20. Asociațiunea și Consiliul Dirigent și-au avut sediul în Sibiu, multe dintre cadrele Asociațiunii au activat deopotrivă și în plan politic, ocupând diferite funcții în executivul provizoriu al acestei provincii după Unirea din 191821. Aspectul acesta a generat adeseori, atât polemici, cât și manifestări public-comunitare care au afectat organismele teritoriale ale Astrei. Prin Decretul nr. IX din 12 aprilie 1919, Consiliul Dirigent proceda la modificarea legii maghiare a presei, în vigoare până la acea dată, astfel încât Astra a devenit beneficiara dreptului de depozit legal, evident alături de Academia Română, dar și de alte instituții culturale ale epocii. Ca urmare a acestei hotărâri, Asociațiunea a avut numai de câștigat, privind îmbogățirea bibliotecii sale centrale cu fond de carte în mod constant, dar și a dotării cu periodice centrale, regionale și locale a bibliotecilor pentru popor din despărțămintele sale22. Mai amintim și faptul că prin

19 Monitorul Oficial, nr. 92 din 29 iulie 1921, p. 3576; Valer Moga, Astra și Societatea, p. 60. Asociațiunea Transilvană s-a înscris în acest fel, ca persoană morală, în seria instituțiilor culturale ale României Mari după anul 1921.

20 Cartea Încoronării. Album comemorativ, București, Imprimeria Națională, 1923, p. 74; Valer Moga, Primul primar român al orașului, în Laura Stanciu (Coordonator), Alba Iulia. Memoria urbis, Cluj-Napoca, Editura Mega, 2018, p. 293-295; http://www.dacoromania-alba.ro/nr25/avocatul_dr_camil_velican.htm, accesat la data de 12. 06.2015. Avocat dr. Camil Velican a fost un important lider național liberal în județul Alba, senator în mai multe legislaturi, avocat și vicepreședinte al Baroului Alba și membru pe viață al despărțământului local al Astrei.

21 Aurel Galea, Formarea și activitatea Consiliului Dirigent al Transilvaniei, Banatului și Ținuturilor românești din Ungaria, Tipomur, Târgu-Mureș, 1996, p. 96-106; Gheorghe Iancu, Contribuția Consiliului Dirigent, p. 248.

22 Gazeta Oficială, anul I, nr. 23 din 30 martie 1919.

decizia lui Iuliu Maniu, președintele Consiliului Dirigent și Șeful Resortului Internelor, din rezerva financiară a Resortului de Aprovizionare a acordat Asociațiunii suma de 1.000.000 de coroane. Această sumă urma să fie utilizată conform necesităților administrative, organizatorice și culturale ale instituției cultural-naționale23. Prin intermediul lui O. Goga, conducerea Asociațiunii a urmărit să primească o subvenție constantă din partea Guvernului din București24. În 9 octombrie 1919, Consiliul Dirigent acorda suplimentar 150.000 coroane, ajutor ocazional necesar în vederea relansării activității organizatorice, dar și a manifestărilor culturale specifice în despărțămintele din Transilvania, precum și pentru înființarea unor biblioteci pentru popor în rândurile unităților militare din garnizoanele din noua provincie25.

Subvențiile din partea statului român au adus Asociațiunea într-o stare de dependență față de politicile financiare ale guvernelor României interbelice26. Astra s-a bucurat de sprijinul unor personalități care au ocupat temporar diferite funcții. Remarcăm, printre multe altele, cazul lui Octavian Prie, profesor la Academia Teologică din Blaj. Originar din satul Săcădate de lângă Avrig, profesorul Prie, secretar general pentru Transilvania în Ministerul Instrucțiunii Publice, publica un Ordin circular către Universitatea din Cluj, către directoratele regionale, către revizoratele școlare, către direcțiunile școalelor secundare, profesionale, civile, primare27. De asemenea, menționăm că membrii Asociațiunii au ocupat diferite funcții în guvernele României, astfel, conducerea centrală

23 Transilvania, anul LIV, nr. 1-2, 1923, p. 68.24 Valer Moga, Astra și Societatea, p. 65; Idem, „Astra”

în relaţiile interinstituţionale ale României (1918-1930), în Annales Universitatis Apulensis, Series Historica, nr. 2-3, 1998-1999, p. 220-221.

25 S.J.S.A.N., Fond ,,Astra”, nr. 656/1919, f. 2; Paul Abrudan, Documente inedite privind activitatea Astrei pentru înfiinţarea de biblioteci literare în unităţile militare din Transilvania în anul 1919, în volumul Studii şi materiale de muzeografie şi istorie militară, XIII, 1980, p. 341-354. De remarcat acordarea sumei de 50.000 coroane, necesară Astrei centrale pentru achiziționarea și organizarea unui muzeu care cuprindea colecții zoologice, entomologice și minerale de la colecționarul maghiar Bela Adám din așezarea Galați, Hunedoara.

26 S.J.S.A.N., Fond Astra, Registrul de procese verbale ale ședințelor comitetului central al Asociațiunii, 1938-1948, p. 69.

27 Transilvania, anul LI, nr. 4, 1920, p, 537-538; Nicolae Comșa; Teodor Seiceanu, Dascălii Blajului, București, Editura Demiurg, 1994, p. 133. Documentul solicita instituțiilor menționate abonarea la revista Transilvania și la Biblioteca Poporală a Asociațiunii. În felul acesta se urmărea ca sistemul de învățământ să contribuie prin puterile sale la susținerea Astrei în îndeplinirea scopului și a programelor sale.

Pag. 15


a urmărit ca Astra să aibă de câștigat de pe urma acestei situații. S-au manifestat însă și adversități politice care inevitabil au afectat patrimonial și financiar instituția. Alexandru Vaida Voevod care prezida guvernul Blocului Parlamentar a fost interesat de problemele Astrei28. Și național-liberalii care conduceau Consiliul de Miniștri și controlau țara prin prefecți au avut o atitudine constant favorabilă Asociațiunii, pe care au sprijinit-o și cu care au colaborat în activități culturale. În relația interinstituțională angajată cu Asociațiunea, liberalii au înțeles să nu afecteze autonomia instituțională a Astrei29.

Sprijinul național-liberalilor în susținerea proiec-telor Asociațiunii trebuie subliniat încă din anul 1922, atunci când ministerele Cultelor și Artelor și Muncii și Ocrotirilor Sociale deveneau membri instituționali ai Casei Naționale Centrale a Astrei din Sibiu, achitând o taxă de 1000 lei30. În perioada respectivă era un obicei ca diferite instituții, centrale sau locale, ministere, prefecturi, primării, școli, unități militare, să fie înscrise pe listele de membri ai Asociațiunii31. Cu acordul lui Ion I.C. Brătianu și a lui Alexandru (Alecu) Constantinescu, ministrul Domeniilor, Alexandru Lapedatu a reușit în mandatele sale ministeriale să ofere atât sume, cât și bunuri Asociațiunii de peste 2.000.000 lei. Banii au fost folosiți în anul 1924 pentru organizarea serbărilor pe care Asociațiunea le-a marcat cu prilejul centenarului nașterii lui Avram Iancu32. În anul următor, ministrul Lapedatu aloca suplimentar 100.000 lei, sumă necesară Muzeului Central al Asociațiunii din Sibiu pentru gestionarea cheltuielilor curente, dar și a investițiilor necesare în fond de carte și publicații.

Semnificativ pentru spațiul imediat limitrof al Sibiului a fost și că ministrul A. Lapedatu a asigurat banii

28 Gheorghe Buzatu, Un capitol de istorie politică-constituirea, guvernarea și dispariția ,,Blocului Parlamentar” 1919-1920, în Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie, XIII, 1976, p. 133-146; Valer Moga, ,,Astra” în relațiile interinstituționale, p. 221.

29 Regulament pentru despărțămintele, cercurile culturale și regiunile ,,Asociațiunii”, p. 7; Valer Moga, ,,Astra” în relațiile interinstituționale, p. 221; Ion Ciupercă, Împrejurările venirii liberalilor la putere în ianuarie 1922, în Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie, IX, 1972, p. 351-379.

30 S.J.S.A.N., Fond ,,Astra”, Procesele verbale ale ședințelor comitetului central al ,,Astrei”, 1925, p. 30.

31 Valer Moga, Astra și Societatea, p. 66.32 Biblioteca Academiei Române, (în continuare,

B.A.R.), Fond Arhiva Alexandru Lapedatu, XX, varia 19, p. 1-3; Transilvania, anul 56, nr. 11- 12, 1925, p. 614; Ibidem, anul 57, nr. 1, 1926, p. 31; Ioan Opriș, Alexandru Lapedatu în cultura românească, București, Editura Științifică, 1996, p. 100-128; Idem, Alexandru Lapedatu și contemporanii săi, Cluj-Napoca, Editura Albastră, 1997, p. 30-32.

necesari (100.000 lei) pentru ridicarea monumentului comemorativ Troița de la Șelimbăr, dar și pentru desfășurarea serbării comemorative care a fost închinată memoriei voievodului Mihai Viteazul33. Monumentul acesta se găsește și astăzi, însă, din nu știm ce motive, se află într-o accentuată fază de degradare, autoritățile publice locale din comuna sibiană Șelimbăr nefiind pentru moment interesate de conservarea și păstrarea acestuia în condiții bune.

Președintele Asociațiunii, Vasile Goldiș, a inițiat Legea pentru administrarea teatrelor și controlul spectacolelor (21 martie 1926)34, în calitatea pe care a avut-o în guvernul lui Alexandru Averescu între 1926-1927, aceea de titular al portofoliului Cultelor și Artelor. Măsura a avut scopul să asigure avantaje financiare Asociațiunii, pe care Goldiș o prezida, dar și altor societăți culturale interbelice. Ministrul V. Godiș aloca instituției pe care o conducea din bugetul ministerului ca alocație bugetară 3.000.000 lei, iar profesorul Ioan Lupaș asigura din bugetul Ministerului Sănătății și Ocrotirii Sociale o alocație de 200.000 lei, care a intrat în bugetului Astrei. Între 1926-1927, Asociațiunea a dispus de cele mai mari bugete din perioada interbelică, ca urmare a implicării directe a personalităților din conducerea sa în viața publică a României35. Sume mai mari au fost alocate Astrei în perioada guvernării militare asigurate de generalul Ion Antonescu, pentru gestionarea situației din comunitățile locale românești, afectate atât de problemele exodului, cât și ale participării României la cel de-al Doilea Război Mondial pe Frontul de Est36.

Venirea la guvernare a Partidului Național Țărănesc (10 noiembrie 1928) a făcut ca organizarea și desfășurarea Serbărilor Unirii la Alba Iulia (20 mai 1929) să aibă alte sensuri, mai degrabă politice, în comparație cu proiectul inițial, anume acela prin care conducerea Asociațiunii înțelegea desfășurarea acestei serbări naționale, la

33 Transilvania, anul 56, nr. 11-12, 1925, p. 614; Ibidem, anul 57, nr. 8-9, 1926, p. 420.

34 Monitorul oficial, nr. 67 din 21 martie 1926; Transilvania, anul LI, nr. 4, 1920, p. 538.

35 S.J.S.A.N., Fond Astra, dosar nr. 2038/1927; Stelian Neagoe, Oameni politici români, București, Editura Machiavelli, 2007, p. 45-48; Nicolae C. Nicolescu, Şefii de stat şi de guvern ai României (1859-2003), București, Editura Meronia, 2003, p. 237-238. Între 30 martie 1926-4 iunie 1927, personalitățile Asociațiunii au deținut demnități publice, Vasile Goldiș, ministru al Cultelor și Artelor, Octavian Goga, ministru la Interne, Ioan I. Lapedatu, ministru al Finanțelor și Ioan Lupaș, ministru al Sănătății și Ocrotirilor Sociale, demnități publice prin care cei amintiți au ajutat Asociațiunea.

36 Transilvania, anul 73, nr. administrativ, 1942, p. 5; Gheorghe Preda, Activitatea ,,Astrei” în 25 ani dela unire, p. 163, 165-170, 220-222.

Pag. 16


aniversarea unui deceniu de la Marea Unire37. Situația Astrei sub guvernarea național-țărănistă, începând din 1928, a fost influențată direct de animozitatea dintre Vasile Goldiș și Iuliu Maniu. Pe de altă parte, remarcăm că obiectivele și interesele Asociațiunii, au fost serios afectate de criza economică din perioada 1929-1933. Divergențele dintre cei doi mari oameni politici, V. Goldiș și I. Maniu, erau mai vechi, agravându-se în anul 1926, când V. Goldiș s-a înscris în Partidul Poporului, devenind în acest fel ministru în guvernul generalului Averescu. Prin această demnitate publică, V. Godiș a putut acționa în mod constant, așa cum am mai amintit, atât în favoarea Astrei, cât și în servirea intereselor românilor din Transilvania și Banat.

Instalarea noului guvern, în noiembrie 1928, a determinat presa oficială a Partidului Național Țărănesc, Patria și Gazeta Transilvaniei, să remarce că prezența lui V. Goldiș în fruntea Asociațiunii a fost de natură să prejudicieze interesele imediate și cele de perspectivă ale instituției culturale din Transilvania în relația sa cu guvernul. Deși, V. Goldiș, politician atent și abil, și-a manifestat intenția în mai multe rânduri de a-și depune mandatul, nu și-a pus niciodată în aplicare intenția declarată38. Semnul, vădit de altfel, de distanțare a guvernului condus de I. Maniu față de proiectele Asociațiunii a însemnat marginalizarea forului cultural din Transilvania, cu ocazia Serbărilor Unirii din mai 192939. Cercurile național-țărăniste nu au agreat ideea de a subvenționa serbări organizate de Asociațiune, în care autoritățile guvernamentale, centrale și locale, să fie doar invitate. ,,Serbările acestea au avut și vor avea întotdeauna un caracter politic de stat” – era opinia clar exprimată a național-țărăniștilor conduși de I. Maniu40. Nu ignorăm nici aspectul potrivit căruia, pe fondul lobby-ului făcut de avocatul Ioan Pop, important om politic și membru al Partidului Național Țărănesc, reședința județului Alba a fost mutată cu această ocazie de la Aiud

37 S.J.S.A.N., Fond Astra, Procesele verbale ale ședințelor comitetului central al ,,Astrei”, 1926-1934, p. 118; Sever Bocu, Serbările Unirii, Bucureşti, Atelierele Grafice Cultura Naţională, 1929, p. 36-42; Valer Moga, Serbările Unirii, Alba Iulia-20 mai 1928, în Apulum, XXII, 1985, p. 256-279; Viitorul, anul XXI, nr. 6154 din 23 august 1928; http://www.banaterra.eu/romana/serbarile-unirii-de-la-alba-iulia-din-1929-au-fost-organizatede-sever-bocu-ministrul-banatului, accesat în 20.02.2017, ora 20,00.

38 Vasile Goldiș. Corespondență (1888-1934), Scrisori trimise, ediție de Gheorghe Șora, Cluj-Napoca, Editura Dacia, vol. I, 1992, p. 177. Evident o oarecare doză de inconsecvență și politicianism putem remarca la președintele Asociațiunii de la acea dată.

39 Valer Moga, Serbările Unirii, p. 275-276.40 Dreptatea, anul II, nr. 259 din 25 august 1928.

la Alba Iulia. Avocatul I. Pop făcea parte din comitetul de conducere al Despărțământului central județean Alba al Astrei, în fruntea căruia la acea dată se afla ca președinte profesorul Ioan Sandu, secondat de profesorul Leonte Opriș, cei doi având calitatea de președinte și secretar al Astrei albaiuliene. În accepțiunea guvernamentală național-țărănistă ,,nici Societatea culturală Astra, nici o altă societate nu poate patrona și organiza serbarea de la 1 Decemvrie 1928”41. Articolele din oficiosul național-țărănesc Dreptatea, prezentau un punct de vedere clar diferit de cel al Astrei42.

Guvernul considera că președintele Asociațiunii va activa numai pe linie culturală și literară în cadrul Serbărilor Unirii, rezervându-i lui Vasile Goldiș, un loc oarecum strict decorativ43. În contrapartidă, președintele Asociațiunii afirma, în opoziție cu aceia care erau excesiv de prudenți atunci când apreciau că actul de la 1 Decembrie 1918 a fost un act politic, că Asociațiunii i se cuvine mai mult decât oricărei alte societăți culturale sau instituții politice atât dreptul istoric, cât și datoria morală și instituțională de a organiza și prezida Serbările Unirii în Alba Iulia44. V. Goldiș afirma cu luciditate în anul 1928, la Sibiu, că Adunarea de la 1 Decembrie 1918 nu a fost deloc un congres al Partidului Național Român, ci mai degrabă ,,adunarea tuturor românilor, o adevărată adunare națională”,45 iar ,,programul de la Alba Iulia este un program național și nimeni poate contesta că Asociațiunea n-ar reprezenta idealul national”46. Opina totodată că ,,Asociațiunea este suverană să serbeze la Alba Iulia, toate actele unirei fiind acuma acte naționale. Astfel, considera Goldiș, nu partidelor politice, ci Asociațiunii i se cuvine să țină adunarea la Alba Iulia”47.

În august 1928, sibianul Gheorghe Preda, într-o scrisoare adresată secretarului literar Horia Petra-Petrescu, își exprima starea de nemulțumire privind politizarea excesivă a Serbărilor Unirii. Vicepreședintele

41 Ibidem42 Valer Moga, Astra și Societatea, p. 69.43 S.J.S.A.N., Fond Astra, dosar nr. 2995/1928, Registrul

de procese-verbale ale ședințelor Comitetului Central al Asociațiunii, 1928, p. 6-9; Transilvania, anul 59, nr. 12, 1928, p. 957.

44 Ibidem, p. 959.45 S.J.S.A.N., Fond Astra, Registrul de procese-verbale

ale ședințelor Comitetului Central al Asociațiunii, 1926-1934, p. 11-14.

46 Ibidem.47 Ibidem, p. 15; Pamfil Matei, Asociațiunea în lumina

documentelor, p. 141. Tot Asociațiunea, observa V. Goldiș, a propus înlocuirea inscripției de la Mirăslău, care spunea: Aici s-a frânt pentru totdeauna cerbicia valahă cu o cruce frumoasă realizată din marmură albă.

Pag. 17


Preda a încercat, fără succes însă, să ia legătura cu primul-ministru Maniu și cu Alexandru Vaida Voevod, urmărind a-i aduce pe cei doi lideri politici ai momentului la o atitudine mai bună față de instituția transilvăneană48. Remarcăm că o oarecare atenuarea a tensiunilor dintre Asociațiune și Guvern a avut loc prin cooptarea lui Octavian Russu, cel de-al doilea vicepreședinte al Astrei în comitetul guvernamental de organizare a Serbărilor Unirii49. Datorită motivelor expuse mai sus, V. Goldiș a fost marele absent al Serbărilor Unirii care s-au desfășurat în Alba Iulia. Un alt motiv potențial de conflict l-a reprezentat omiterea vicepreședintelui Astrei din lista oratorilor oficiali50. Subvențiile și felul în care acestea au fost alocate de guvernanții național-țărăniști au acutizat din nou tensiunile dintre Astra și Guvern, îndeosebi pe fondul observării tot mai pregnante la nivel social și economic a efectelor crizei mondiale, care afecta și țara noastră51. În comparație cu subvenția de 3.750.000 lei, primită din partea statului în 1927, Comitetul central constata cu îngrijorare că, până în august 1929, Asociațiunea nu a primit decât 150.000 lei, ceea ce semnifica o rectificare negativă pentru veniturile sale provenite din ajutoare guvernamentale.

Într-un memoriu, V. Goldiș a sesizat lui I. Maniu, în 13 august 1929, sistarea aproape în totalitate a subvențiilor primite de Astra în raport cu situația înregistrată în anii anteriori. Președintele Asociațiunii îl anunța pe prim-ministrul României că din ordinul guvernului pe care îl prezida au fost tăiate din bugetele primăriilor și prefecturilor din Transilvania subvențiile care erau destinate în anii anteriori Astrei. I. Maniu era somat de conducerea Asociațiunii, în general, de V. Goldiș în special, să rezolve de îndată plata chiriei pentru Liceul de fete „Domnița Ileana” din Sibiu, instituție preluată în anul 1919 de statul român de la Asociațiune, în caz contrar, afirma președintele Astrei, unitatea de învățământ din Sibiu urma să fie evacuată52. Remarcăm că memoriul lui V. Goldiș a reprezentat un rechizitoriu față de politica oficială și de atitudinea, Guvernului Maniu față de societatea culturală pe care Goldiș o prezida și din care, cel puțin teoretic, făcea parte în Secțiunea juridică inclusiv I. Maniu. Într-o

48 Biblioteca Județeană ,,Astra” Sibiu, Fond Manuscrise, M.L. 3/5; Pamfil Matei, Asociațiunea în lumina documentelor, p. 145; Valer Moga, „Astra” în relaţiile interinstituţionale, p. 223-224.

49 Idem, Astra și Societatea, p. 69.50 S.J.S.A.N., Fond Astra, Procesele verbale ale şedinţelor

comitetului central al ,,Astrei”, 1926-1934, p. 115-116.51 Loc. cit., Fond ,,Astra”, dosar nr. 2485/1931.52 Transilvania, anul 61, nr. 1-6, 1930, p. 137-146.

serie de audiențe care au avut loc în octombrie 1929, solicitate pe lângă autoritățile statului, V. Goldiș a aflat informația potrivit căreia I. Maniu acordase Regionalei ,,Astra Basarabeană” suma de 3.000.000 lei cu titlul de subvenție53.

În atare condiții V. Goldiș îl mandata pe avocatul sibian Octavian Russu, unul dintre cei doi vicepreședinți ai Astrei, să intervențină imediat pe lângă I. Maniu și să solicite premierului, la 31 octombrie 1929, un ajutor guvernamental egal cu suma oferită de autorități ,,Astrei Basarabene”. Atent față de ceea ce însemna Asociațiunea, mai ales în Ardeal, premierul I. Maniu l-a primit în audiență pe vicepreședintele Asociațiunii, explicându-i faptul că nu a fost deloc vorba de o subvenție directă. Din suma de 110.000.000 lei alocată de Guvern universităților din România, 10.000.000 lei au revenit Universității din Chișinău și, indirect, Regionalei ,,Astra Basarabeană”. La discuțiile avute, Iuliu Maniu promitea lui O. Russu că va solicita în mod expres lui Aurel Vlad, ministrul Cultelor și Artelor, să cuprindă în bugetul instituției pe care o conducea suma de 3.000.000 lei cu titlu de alocație bugetară pentru Asociațiune. Totodată, I. Maniu oferea asigurări Astrei că va îndemna ministerele care în trecut au susținut obiectivele înaltului for cultural din Transilvania să continue în această direcție prin alocații bugetare anuale. Dincolo de aceste promisiuni politice, în anul financiar 1930, bugetul Asociațiunii înregistra o singură subvenție de la stat (500.000 lei) prin intermediul Ministerului Instrucțiunii Publice54. În anii în care Carol al II-lea a fost rege al României (1930-1940), bugetul Astrei, a fost constant susținut de stat, dar niciodată cu sumele solicitate de conducerea instituției din Transilvania pentru ca obiectivele instituției să poată fi atinse în mod eficient.

Constrâns de criza economică care a afectat România, I. Maniu s-a dovedit a fi inconsecvent cu privire la ajutorarea reală a Astrei, la care adăugăm și animozitatea sa la adresa lui V. Goldiș, pe care liderul național-țărănist nu l-a agreat și pe care îl dorea mai degrabă plecat din fruntea Asociațiunii Transilvane55. În perioada restaurației carliste Asociațiunea a urmat fidelă politica suveranului, înscriindu-se în aparatul de propagandă monarhic. În perioada regimului de autoritate monarhică, între 1938-1940, Asociațiunea a fost determinată să colaboreze cu Institutul Social Român, prezidat de universitarul bucureștean Dimitrie Gusti, ceea ce, în fapt, a mascat o pătrundere în Transilvania a Fundației Culturale Regale

53 Valer Moga, „Astra” în relaţiile interinstituţionale, p. 224. 54 S.J.S.A.N., Fond Astra, dosar nr. 2522/1931; Pamfil

Matei, Asociațiunea transilvană pentru Literatura română și Cultura poporului român, p. 66-70.

55 Onisifor Ghibu în corespondență, p. 7-8; Valer Moga, „Astra” în relaţiile interinstituţionale, p. 225.

Pag. 18


„Principele Carol”. În anul 1941, România a intrat în războiul mondial, urmărind eliberarea teritoriilor românești din Răsărit: Basarabia, Bucovina, Țara Herței de sub controlul sovietic. În condițiile acestea, Asociațiunea, care prin intermediul propagandiștilor și funcționarilor săi putea să-și aducă propria contribuție la situația internă a României, cu precădere în mediul rural, a intrat în atenția cercurilor guvernamentale, a celor militare și a structurilor de informație ale României, conducerea sa centrală, dar și conducerile locale, fiind deopotrivă, atât curtate de noile autorități, cât și supravegheate de structurile de inteligence românești.

Deși a rămas sub președinția onorifică a Regelui Mihai I, drept garanție a autonomiei sale politice, în vreme de război, situația neatârnării sale partinice a devenit în aceste condiții o utopie56. La începutul anului 1942, conducătorul statului, I. Antonescu, a transmis Comitetului central al Asociațiunii Instrucțiunile pentru îndrumarea educației morale și patriotice, document în care mareșalul conducător al statului solicita sprijinul deschis tuturor instituțiilor din România, în vederea reactivării unor valori naționale oarecum uitate, precum cultul muncii, al cinstei și cel al strămoșilor. Se urmărea, în fond, redresarea națiunii române, care a trecut în deceniul al IV-lea prin mai multe experiențe politice neprielnice și care au afectat unitatea structurală a poporului român57. După anul 1942, Asociațiunea a fost implicată în două ample campanii naționale care au fost generate de situația grea prin care a trecut țara în acele momente. Evident, era vorba de Împrumutul pentru Reîntregire și Colecta națională pentru Palatul invalizilor58.

În prima parte a anului 1943, Asociațiunea a fost implicată într-un nou proiect guvernamental inițiat de Ministerul Propagandei Naționale, prin care, colaborând cu Fundația Culturală ,,Regele Mihai I”, funcționarii săi din cadrul despărțămintelor trebuiau să activeze în ,,propaganda pentru lămurirea opiniei publice de la sate asupra scopului războiului României”59. În perioada celui De-al Doilea Război Mondial, Asociațiunea, a fost implicată și în procesul de primire și gestionare a situației refugiaților din nord-estul Transilvaniei, Basarabia, Bucovina și Cadrilater în România60, acordarea sprijinului

56 Transilvania, 73, nr. administrativ, 1942, p. 5.57 M.N.U.A.I., Fond, Astra Alba Iulia, dosar 3120, nr. 32.58 Transilvania, anul 73, nr. administrativ, 1942, p. 7-9.59 M.N.U.A.I., Fond, Astra Alba Iulia, dosar 3120, nr.

112, 113.60 Serviciul Județean Cluj al Arhivelor Naționale,

(în continuare se va cita prescurtat: S.J.C.A.N.), Fond Liga Antirevizionistă Română, dosar nr. 46/1934-1937, f. 40-50; Aurel Gociman, România și revizionismul maghiar, București, Tipografia Ziarului ,,Universul”, 1934, p. 72; Liviu Lazăr,

familiilor afectate de război, dar mai ales primirea la Sibiu și Alba Iulia a universităților de la Cluj și Iași aflate în refugiu61.

Semnalăm că după anul 1945, noul premier al României, omul politic Petru Groza, a solicitat personal Asociațiunii să-și reia activitatea specifică în Ardealul de Nord, dar a recomandat președintelui Iuliu Moldovan ca reprezentanții despărțămintelor, cu deosebire a celor din Transilvania, să nu se implice partinic în viața politică, ci să se rezume la manifestările specific culturale ale Astrei62. În ceea ce privește legătura Asociațiunii cu diferitele guverne ale României, menționăm că prin decretul nr. 17 din 1949, publicat în Monitorul oficial63, Astra a pierdut dreptul de depozit legal, iar în anul care a urmat, prin decizia Consiliului de Miniștri din 14 aprilie 1950, Asociațiunea era dizolvată64.

Colaborarea cu Casa Regală a RomânieiAsociațiunea a cultivat începând din anul 1918

relații speciale cu instituția Monarhiei, dar și cu celelate instituții semnificative ale României Mari: biserica, școala, armata și sistemul de învățământ. Instituțiile amintite au constituit, în accepțiunea conducerii acestui for cultural român, (cum reiese din fondul său păstrat la Serviciul Județean Sibiu al Arhivelor Naționale, din paginile oficiosului acestei instituții: revistei Transilvania, dar și din procesele verbale ale Comitetului central), pilonii pe care se va construi în continuare națiunea română, de această dată întregită și unitară între celelalte națiuni din Europa65. Relația privilegiată cu regele Ferdinand I a adus Astrei prestigiu, susținere morală și financiară, dar mai ales, a urmat consolidarea poziției sale în societatea românească și în rândurile celorlate societăți culturale concurente în cel de-al treilea deceniu din secolul al XX-lea. Regele Ferdinand I a participat în perioada

Mișcarea revizionistă din Transilvania în perioada interbelică, Deva, Editura Călăuza, 2003, p. 28-29, 41-46.

61 Renașterea, anul XVIII, nr. 36 din 10 noiembrie 1940; Transilvania, anul 72, nr. administrativ, 1941, p. 11; Alba Iulia-2000, p. 488.

62 S.J.A.A.N., Fond Astra, dosar nr. 1/1946, nr. 65. În multe cazuri recomandarea făcută de la centru nu a fost respectată la nivelul despărțămintelor centrale județene și nici în despărțămintele filiale aflate în plasele administrativ-teritoriale ale județelor.

63 Monitorul oficial, nr. 11 din 14 ianuarie 1949; Pamfil Matei, Asociațiunea Transilvană pentru Literatura română și Cultura poporului român,, p. 143-144.

64 S.J.S.A.N., Fond Astra, doc. 182, 196/1950; Pamfil Matei, Asociațiunea în lumina documentelor, 198-199.

65 S.J.S.A.N., Fond Astra, dosar nr. 77/1920; Dorina N. Rusu, Istoria Academiei Române. Repere cronologice, București, Editura Academiei, 1992, p. 73; Valer Moga, Astra și Societatea, p. 60; Idem, ,,Astra” în relațiile interinstituționale, p. 217.

Pag. 19


anilor 1919-1926 la toate evenimentele importante din viața Asociațiunii, onorându-și întotdeauna îndatoririle care i-au revenit în calitatea sa de președinte onorific al înaltului for cultural din Transilvania66.

Astfel, remarcăm că în 6 iunie 1921, suveranul a primit la Palatul Regal din București delegația Astrei, care a fost formată din Andrei Bârseanu și prelații Vasile Suciu (greco-catolic) și Nicolae Bălan (ortodox)67. Cu acest prilej, delegația astristă a înmânat regelui o Diplomă de Onoare care certifica încă odată președinția de onoare a Majestății Sale, cât și un număr de 106 volume dintre cele recent editate de Asociațiune în Sibiu, la care se adăuga un album cu imagini din Muzeul Central de la Sibiu. Menționăm că, aflat în perioada 2-4 februarie 1920 în Cluj, regele Ferdinand I, care participa la inaugurarea Universității Daciei Superioare a donat 400.000 lei în scopul constituirii unui institut de istorie în acest oraș68.

În 15 octombrie 1922, Asociațiunea a fost implicată și a participat în Alba Iulia, la încoronarea regelui Ferdinand I și a soției sale, Regina Maria, eveniment care a avut loc la Catedrala Încoronării din Orașul Unirii69. S-a urmărit

66 Transilvania, anul LIV, nr. 1-2, 1923, p. 75; Cornel Sigmirean, Elita românilor din Transilvania la 1918: educație, proiecte și opțiuni politice, în Anuarul Institutului de Istorie «George Barițiu». Series Historica. Supliment nr. 1, 2016, p. 181-205. Crescută în cultul față de tron și Patrie, elita românească din Transilvania, intelligentsia românească a cultivat o relație specială cu regele Ferdinand I, înțelegând ca în felul acesta să se asigure premisele extinderii Asociațiunii la nivelul României Mari. Astfel au apărut în decadele interbelice: Astra Basarabeană, cea Bănățeană, respectiv cea Dobrogeană.

67 Transilvania, anul LII, nr. 7-8, 1921, p. 541; Ibidem, nr. 9, 1921, p. 790. Asociațiunea s-a aflat sub Patronajul de onoare al Majestății Sale regele din 31 mai 1919, atunci când suveranul a acceptat președenția de onoare. De asemenea, subliniem prezența președintelui Bârseanu în București (11 mai 1921), când președintele Astrei a fost primit de membrii familiei regale.

68 Sextil Pușcariu, Memorii, p. 425.69 Nicolae Iorga, Regele Ferdinand. Cu prilejul

încoronării, Iași, Editura Porţile Orientului, 1996, p. 93; Vasile Pușcaș, Marea Unire, Cluj-Napoca, Editura Studia, 1998, p. 7-10; Eugen Wolbe, Maria Nastasia; Ion Nastasia; Gabriel Badea-Păun, Ferdinand I, Întemeietorul României Mari, Bucureşti, Editura Humanitas, 2004, p. 191-194; Ionela Simona Mircea, Catedrala Încoronării, 15 octombrie 1922, Încoronarea suveranilor Românei Mari, în Sargetia, XXXIV, 2006, p. 373; Valer Moga, Încoronarea de la Alba Iulia, în Laura Stanciu (Coordonator), Alba Iulia. Memoria urbis, Cluj-Napoca, Editura Mega, 2018, p. 323-325. Construcția Cateralei Încoronării s-a realizat între anii 1921-1922 în scopul încoronării suveranilor României Mari în Alba Iulia, oraș încărcat cu puternice semnificații în conștiința românilor din Transilvania, rememorând în mod simbolic fapta de glorie din anul 1600 a voievodului unificator Mihai Viteazul.

să se ofere noului stat printr-un demers propagandistic un plus de imagine, atât în interiorul României, cât și în afara granițelor. Într-o conjunctură internațională favorabilă, România a reușit să recupereze anumite decalaje istorice, iar încoronarea suveranului în Orașul Unirii a fost un mesaj al națiunii române întregite care urma să dea dovadă de maturitatea conduitei sale70. Cu ocazia serbărilor legate de centenarul nașterii lui Avram Iancu, regele Ferdinand I s-a aflat la Câmpeni, Țebea, Vidra de Sus și Cluj în perioada 30 august-2 septembrie 192471. Suveranul a donat suma de 100.000 lei pentru ca Asociațiunea să dispună de resurse financiare pentru a institui Fundația ,,Regele Ferdinand I”, iar din venituri care se acumulau să fie sprijiniți tinerii din această zonă, dornici să învețe meserii sau să poată avea acces la studii universitare72.

În 14 iunie 1925, regele Ferdinand I (1914-1927) a promulgat cadrul necesar pentru o reorganizare adminstrativ-teritorială a României. A fost vorba de Legea de unificare administrativă. Se urmărea ca legea să fie aplicată după publicarea sa în Monitorul Oficial, de la 1 ianuarie 1926. Legea, dar și prevederile statutare și regulamentare aprobate în adunarea generală de la Reghin (29-30 august 1925)73 au reprezentat baza pe care au fost înființate 23 despărțăminte central-județene în Transilvania74. Printre hotărâri adoptate enumerăm: reorganizarea secțiilor științifice-literare și mutarea sediului acestora la Cluj; intensificarea și eficientizarea procedurală a legăturilor cu despărțămintele central-județene, cât și cu structurile lor care urmau să se organizeze în plasele

70 Nicolae Iorga, Regele Ferdinand. Cu prilejul încoronării, Iași, Editura Porţile Orientului, 1996, p. 93; Vasile Pușcaș, Marea Unire, Cluj-Napoca, Editura Studia, 1998, p. 7-10; Eugen Wolbe, Maria Nastasia; Ion Nastasia; Gabriel Badea-Păun, Ferdinand I, Întemeietorul României Mari, Bucureşti, Editura Humanitas, 2004, p. 191-194; Ionela Simona Mircea, Catedrala Încoronării, 15 octombrie 1922, Încoronarea suveranilor Românei Mari, în Sargetia, Serie nouă, anul XXXIV, 2006, p. 373. Construcția Catedralei Încoronării s-a realizat între anii 1921-1922, evident fiind edificată în scopul încoronării suveranilor României Mari în Alba Iulia, oraș încărcat cu puternice semnificații în conștiința românilor din Transilvania. Vezi în acest sens și în: Valer Moga, Încoronarea de la Alba Iulia, în Laura Stanciu (Coordonator), Alba Iulia. Memoria urbis, Cluj-Napoca, Editura Mega, 2018, p. 322-325.

71 S.J.S.A.N., Fond Astra, dosar nr. 1091/1924, loc. cit., dosar nr. 1092/1924; Transilvania, anul 55, nr. 8-9, 1924, p. 283.

72 Transilvania, anul 55, nr. 8-9, 1924, p. 310.73 Regulamentul pentru despărțăminte, cercurile cultu-

rale și regiunile ,,Asociațiunii” pentru literatura română și cultura poporului român – «Astra», Sibiu, 1925, în cadrul capi-tolelor 38-41 au fost dezvoltate noile statute.

74 Regulamentul pentru despărțăminte, cercurile culturale și regiunile ,,Asociațiunii”, p. 8; Pamfil Matei, Asociațiunea în lumina documentelor, p. 129.

Pag. 20


administrativ-teritoriale din județele Transilvaniei. S-a mai urmărit alcătuirea de repertorii pentru teatrul sătesc; înființarea bibliotecilor pentru popor în fiecare sat și comună; creșterea numărului de cursuri la care să predea cadre calificate; creșterea numărului de expoziții organizate în fiecare despărțământ; înființarea unor posturi pentru propagandiștii culturali care urmau să activeze în Basarabia; înființarea unui post de conferențiar pentru meseriași și muncitori; organizarea atentă de manifestări culturale în toate despărțămintele în cadrul Zilei Astrei75.

Fundația ,,Regele Ferdinand”, bine administrată, a crescut ca potențial financiar în mod constant, astfel că în anul 1931 existau în casa acesteia 180.586 lei76. La moartea suveranului Ferdinand I, în 20 iulie 1927, Asociațiunea, s-a aflat în postura de beneficiară în testamentul regelui, moștenind suma de 50.000.000 lei. Acești bani urmau să se împartă cu instituții bisericești, culturale și filantropice77. Regența, instituită pe perioada minoratului regelui Mihai I, a avut în general o atitudine favorabilă Asociațiunii, deși anii 1927-1930 au fost receptați ca o perioadă de provizorat78, Vasile Goldiș a fost bine primit în audiență în 16 octombrie 1929 de către principele Nicolae. Acesta a cunoscut activitatea Astrei din perioada în care a întreprins în 6 aprilie 1921, o vizită la sediul și Muzeul central al Asociațiunii din Sibiu79. Promisiunea ministrului Casei Regale, Constantin Hiott, în calitatea pe care o deținea, de președinte al consiliului de administrație al Fundației ,,Regele Ferdinand I”, a asigurat un fond financiar constant în conturile Asociațiunii, a fost onorată. Trebuie făcută precizarea că Fundația aceasta era una centrală, diferită de cea care era administrată de Asociațiune, chiar dacă purta același nume. Așadar, Asociațiunea a beneficiat în 1929 de 300.000 lei din această sursă. Suma era mai mult decât necesară, în condițiile declanșării crizei economice mondiale80.

75 Ibidem, p. 130. 76 Transilvania, anul 62, nr. 1-8, 1931, p. 55; Valer Moga,

Astra și Societatea, p. 61.77 Transilvania, anul 59, nr. 7, 1927, p. 250, 261, 297;

Mircea Ciobanu, Convorbiri cu Mihai I al României, (Adenda, Documente), București, Editura Humanitas, 1991, p. 222-224. La funeralile suveranului Ferdinand I, a participat președintele Asociațiunii, Vasile Godiș, iar oficiosul instituției, revista Transilvania, a dedicat memoriei regelui un întreg număr al său în anul 1927.

78 Transilvania, anul 61, nr. 7-10, 1930, p. 127; Valer Moga, „Astra” în relaţiile interinstituţionale, p. 218.

79 Transilvania, anul LII, nr. 7-8, 1921, p. 541.80 Transilvania, anul 61, nr. 7-10, 1930, p. 127; Ioan

Scurtu, Din viața politică a României, 1926-1947, București, Editura Științifică, 1983, p. 165-172; Keith Hitchins, România 1866-1947, București, Editura Humanitas, 1998, p. 450.

Restaurația (8 iunie 1930) s-a făcut într-o atitudine generală de așteptare în România. Lumea politică românească, corpul ofițeresc, cercurile de opinie publică considerau necesară prezența unui suveran tânăr și tenace pe tronul României. Un rege energic, așa cum se evidenția Carol al II-lea în 1930, era receptat ca suveranul care putea să favorizeze rezolvarea crizei economice și politice prin care trecea România81. Ca urmare a binecunoscutului schimb de telegrame purtat între V. Goldiș și regele Carol al II-lea, acesta a făcut cunoscut conducerii Asociațiunii acceptul de a îndeplini calitatea onorifică de președinte al Astrei în telegrama din 8 iunie 183082. Interesul pentru susținerea activității culturale în folosul poporului român a fost reconfirmat de suveran și după ce acesta a preluat tronul. În 12 august 1930, participant la Universitatea de Vară din Vălenii de Munte, organizată de către Nicolae Iorga, regele s-a referit la obiectivul statului cultural83.

Carol al II-lea a primit invitația lui V. Goldiș de a prezida, în 13 noiembrie 1930, adunarea generală a Asociațiunii, care s-a desfășurată în Caransebeș. Ne-au atras atenția figurile de stil ale unui limbaj ce prefigura cultul personalității față de acest suveran al României84. În discursurile susținute de către diferiții invitați la Caransebeș, a putut fi observat un anume limbaj, plin de entuziasm, însă mai mult decât laudativ, chiar adulativ la adresa regelui Carol al II-lea, prefigurând cumva discursul de tip adulativ (cultul personalității) de mai târziu din perioada comunistă. Remarcăm că suveranul Carol al II-lea nu a abătut Asociațiunea de la programul său, treptat însă, Astra s-a confruntat cu presiuni economice și ideologice, care izvorau din noua orientare politică autoritară a Palatului și a cercului de interese (camarila regală) care a orbitat în jurul lui Carol al II-lea în deceniul al patrulea din secolul care a trecut. În anul 1938, Asociațiunea a cunoscut efectele reformării statale autoritare, fiind subordonată Serviciului Social, deși oficial era angajată într-o colaborare cu această instituție din aparatul de propagandă al Monarhiei, condusă de Dimitrie Gusti. În urma acestei colaborări ,,reciproc avantajoase” Asociațiunea a avut de suferit.

Menționăm că după anul 1938, Asociațiunea a 81 Valer Moga, Astra și Societatea, p. 61; Idem, ,,Astra”

în relațiile interinstituționale, p. 218-219.82 Transilvania, anul 61, nr. 11-12, 1930, p. 43-45;

Ibidem, nr. 7-10, 1930, p. 3-4.83 Gazeta Transilvaniei, anul XCIII, nr. 85/15 august

1930; Nicolae Iorga, Memorii, București, Editura Științifică, 1986, vol. VI, p. 13.

84 Transilvania, anul 61, nr. 11-12, 1930, p. 3-16; Valer Moga, Astra și Societatea, p. 63; Pamfil Matei, Asociațiunea. În lumina documentelor, p. 146-147; Alexandru G. Savu, Dictatura regală, București, Editura Politică, 1970, p. 171-196.

Pag. 21


devenit o parte a sistemului de propagandă al regimului de autoritate monarhică condus de Suveran85, iar după abdicarea lui Carol al II-lea (septembrie 1940) urmare a destrămării statului România Mare, puterea a trecut la fiul său, regele Mihai I. Conducătorul de fapt al statului a devenit generalul Ion Antonescu. În condițiile în care România s-a confruntat cu situația internațională nefavorabilă, pregătindu-se de participarea la al Doilea Război Mondial, Asociațiunea s-a încadrat noii direcții oficiale a României, care a fost impusă de guvernarea militară. După anul 1945, a activat într-un nou cadru social și politic, care însă nu a mai fost interesat de formele specifice de manifestare ale sale și nici de structurile sale organizatorice. Astfel, între 1947-1950, ceea ce nu au reușit autoritățile habsburgice, mai târziu cele austro-ungare, au reușit românii puși în slujba mișcării comuniste internaționale86.

În perioada suveranilor Ferdinand I și Mihai I, guvernele României au alocat însemnate sume de bani Asociațiunii, evident în contexte social-politice și economice diferite. Ferdinand I după Unirea din 1918, iar Mihai I în perioada în care România a participat în al Doilea Război Mondial. În ultima parte a domniei regelui Carol al II-lea, Asociațiunea, îndeosebi după anul 1938, a colaborat în baza legii și a unor instrucțiuni specifice cu Serviciul Social, dar urmările au fost negative pentru despărțăminte. Indiferent de situație, Asociațiunea și-a exprimat întotdeauna atașamentul față de instituțiile fundamentale ale României Mari, cu deosebire față de instituția monarhică. Și în perioda participării țării noastre la al Doilea Război Mondial, președintele onorific al Asociațiunii a fost regele. Prezența lui Mihai I în fruntea Asociațiunii a reprezentat în concepția conducerii instituției o garanție pentru menținerea autonomiei politice, dar, în condițiile participării la război, această situație era mai mult una iluzorie87.

În concluzii menționăm că Astra a fost determinată de situația nou apărută în spațiul României după Unirea din anul 1918 să țină cont, să se raporteze și încadreze în noul context cultural, social, politic din România Mare, aspect care s-a văzut atât la nivelul Comitetului central al instituției cultural-naționale cu sediul în Sibiu, cât și la nivelul conducerilor culturale care activau în spațiul despărțămintelor sale.

85 Transilvania, anul 69, nr. 3-4, 1938, p. 152; Ioan Scurtu, Istoria României în timpul celor patru regi (1866-1947), Volumul al III-lea, Carol al II-lea, București, Univers Enciclopedic, 2001, p. 212-224; Alexandru G. Savu, Sistemul partidelor politice din România, 1919-1940, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1976, p. 154-158; Keith Hitchins, România 1866-1947, p. 454-455.

86 Pamfil Matei, Asociațiunea în lumina documentelor, p. 10.87 Transilvania, anul 73, nr. administrativ, 1942, p. 5.

Prof. em. dr. ing. Alimpie Ignea(Timișoara)

Un punct de vedere despre AlmăjLucrarea de față nu reprezintă un material istoric

propriu-zis, drept pentru care nu voi face trimiteri bibliografice amănunțite. Mă bazez pe lecturile pe care le-am parcurs de-a lungul anilor, pe ceea ce am aflat/reținut, dar și pe întrebările, de multe ori retorice, pe care mi le-am pus.

Eram elev la liceu când am citit faptul că prin anii 1600, Evliya Çelebi, un călător turc, afirma că pe Clisura Dunării navele turcești sunt atacate de haiducii almăjeni! Am fost surprins de această afirmație deoarece din Valea Almăjului, pe care o cunoșteam relativ bine, și până la Dunăre erau câteva zeci de kilometri de munți împăduriți, și o altă întrebare, de unde aveau almăjenii cunoștințe de navigație chiar într-o zonă periculoasă cum era Clisura Dunării, într-o perioadă în care nici marinarii nu prea știau să înoate?

Pe de altă parte, toate referirile istorice de consemnare a localităților din Valea Almăjului se făceau începând din anul 1484 pe baza informațiilor lui Pesty Frigyes, de la împroprietărirea lui Iacob Gârlișteanu la Rudăria, deși acolo participau nobili de la Moceriș, Bănia și Bozovici, care, este de presupus, că erau localități cunoscute mai înainte!

Primele referiri despre Almăj se pare că au apărut în anul 1241, când un nobil din Almăj, Iacob Gârlişteanu, a ajuns ban de Severin (după A. Golopenția – după alții – ban în Croația sau Bosnia).

Aflăm din Diploma Cavalerilor Ioaniți (2 Iunie 1247): „... îi dăm și îi dăruim, lui și printr-însul numitei case (a cavalerilor ioaniți, n.n.), întreaga Țara Severinului, împreună cu munții acesteia și cu toate celelalte locuri ce țin de ea...

...Pe lângă acestea am dăruit susnumiților frați pământul numit Woila de lângă Dunăre, nu departe de Semlin (acum Zemun – cartier al Belgradului, n.n.), scos de sub stăpânirea cetății Caraș, cu toate foloasele și cele ce țin de el, așa cum l-a ținut neîntrerupt Nicolae, fratele lui”. Desigur, dacă dania se întindea din Țara Severinului până aproape de Belgrad, referirea făcută la „munții acesteia și cu toate celelalte locuri ce țin de ea” conținea și Valea Almăjului.

Din document rezultă că acei cavaleri ioaniți au primit toți munții dintre Turnu Severin și Belgrad, însă nu se face nici o mențiune despre Almăj, poate zona fiind mai puțin locuită și poate, după retragerea acestora, donațiile,

Pag. 22


inclusiv Posesia1 Halmos, să depindă de Episcopia Calocea2. Prima atestare propriu-zisă se face la Calocea. Practic, după această atestare, citările încep să devină mai frecvente, însă unele au legătură cu cetatea Mehadiei, iar altele cu partea de vest a Almăjului.

O altă ciudățenie din Almăj este cea referitoare la limba vorbită; dacă în est, cu delimitarea Rudăria-Prilipeț, se vorbește cu „ge”, „gi” – ca în Craina, în vest se vorbește cu „dă” – ca în zona Ilidiei (Caraș)!

Că lunca Nergăniului nu era locuită atunci cred că este o certitudine – fiind străbătută doar de drumul roman care venea de la Stăncilova, străbătea Nergăniul pe la Prilipeț, apoi la Borlovenii Vechi și mergea pe la Lăpușnicel spre Mehadia și Teregova. Lunca Nergăniului era zonă inundabilă, acoperită de păduri, mlăștinoasă, puțin propice pentru creșterea animalelor sau agricultură, așa că populația a preferat stabilirea în zona deluroasă sau muntoasă, cu surse de apă, cu locuri unde se puteau adăposti și ascunde.

Se afirmă că: „ceea ce este cert, prima referire la Almăj este făcută în anul 1307. În acelaşi an (1307), episcopul de Kalocsa – Calocea – localitate situată la sud de Budapesta, la est de Dunăre, care a fost sediul unei arhiepiscopii catolice din Ungaria înființată în anul 1135 (după unii, în anul 1000, de către Ștefan cel Sfânt), care se întindea și asupra Banatului, amintește de Almăj. Dacă era proprietatea arhiepiscopiei (de fapt și nu de drept), de unde și de când cunoșteau denumirea de Almăj? Probabil înainte de dobândirea proprietății, care a avut loc după constituirea arhiepiscopiei în anul 1000!

Episcopia reclama pierderea unei proprietăţi datorită excomunicării pronunţate împotriva voievodului Transilvaniei, Ladislau Kán (voievod al Transilvaniei în perioada când Carol Robert de Anjou încerca să obțină tronul Ungariei, n.n.). Domeniul în discuţie este Almaş (Halmas), aflat în comitatul Caraş. Ladislau Kán al II-lea a fost un voievod al Transilvaniei (1294-1315), care a intervenit în luptele dinastice din Ungaria după stingerea dinastiei Arpadiene și s-a aflat în conflict cu Carol Robert de Anjou. Ladislau Kán a întărit alianța cu Serbia căsătorindu-și fiica cu cneazul Ștefan Uroș al II-lea. A ocupat mai multe teritorii din Banat, printre care și Almăjul, pentru a crea o cale de legătură cu cei din sudul Dunării. Istoriografia maghiară consideră că el a ocupat Almăjul prin 1300!

Dintr-o altă lucrare aflăm următoarele: „ca represalii, Ladislau Kán ocupă posesiunea Almaş a arhiepiscopului de

1 Possessis – în dreptul roman înseamnă posesiune de fapt și nu de drept; deci adevărații proprietari erau alții!

2 Calocea – localitate situată la sud de Budapesta, la est de Dunăre, care a fost sediul unei arhiepiscopii catolice din Ungaria înființată în anul 1135 (după unii, în anul 1000).

Kalocsa. În martie 1307, Carol Robert soseşte la Timişoara pentru a căuta sprijin şi decide construirea unei cetăţi” și stabilirea capitalei Ungariei acolo.

Cu toate acestea, prima localitate din Almăj atestată documentar este Mocerișul, într-un act emis de capitlul3 din Arad, în anul 1439: „Georgius de Mochorus fiind vecin cu Csornai Mibályt și Balást Csorna, la Plugova, Toplecz etc.”

Traian Simu face câteva referiri la cetățile Almăjului pe care vi le prezentăm în continuare (inclusiv o hartă cu districtele4 din Banat; observați dispunerea cetăților Kwesd și Almăj, dar și Drencova!):

„Castrum5 Kwesd, Kuesd sau Kevesd: „primul district privilegiat bănăţean atestat documentar, în 1341, apoi în anii 1349-1351, a fost Cuieşti (districtus Kuest). Peste câţiva ani, în 1370, era menţionat şi „Radul vayvoda comes de Kuesd”, unul dintre cnejii şi voievozii locali. Cetatea Cuieşti sau “Cetatea Pietroasă” (din maghiarul “köves” – pietros) era amintită odată cu cnejii din districtul aparţinător în 1376 (kenezius de districtu castri Kuesd) şi în 1395 (castrum Kwesd). În harta istorică a Văii Almăjului, Vasi Sperger o plasează între Șopotu Nou și Gârnic.

„Începe a fi pomenită începând cu anul 1376. În anul 1391 ni se prezintă ca centru de district „Kenesius de districtu castri Kunesd”. Urmele cetății ar trebui să fie în Valea Almăjului, pe Culmea Gavajdia, în preajma comunei Șopotu-Nou, pe unde curge si pârâul Gavajdia”.

Referitor la Cetatea Almăjului, istoricii au găsit doar puţine date despre această cetate. D. Ţeicu arată că actul din 1307 consemna existenţa unei posesio Halmas (v. nota 1), confirmată din nou în anul 1370, când au fost pomeniţi iobagii regali din villa6 Almas. Localizarea este propusă la Borloveni (Vechi sau Noi), dar nici un fel de ruină nu a fost semnalată încă acolo, după cum reiese inclusiv din lucrările mai noi (mai mult, zona respectivă aparținea atunci de districul Mehadiei: astfel, în anul 1402, apar Jabolchina (Iablanița) și Zalyn (în hotarul localității Borloveni), localități amintite într-un document despre Mehadia, unde e citat și Temesely Halmágy (ca proprietar), iar în anul 1447, Tomeschy D. (Tomeșel) era proprietar la Zelyn, Kalva și la Şopotu Nou!) și nu există referințe în acest sens; alții o localizează la Dalboșeț sau la Stăncilova (ori

3 Capitlu reprezintă o corporaţie de clerici (catolici), organizată după anumite statute.

4 District – Unitate administrativ-teritorială din unele țări, care cuprinde fie capitala țării și împrejurimile ei, fie un teritoriu care are o populație cu compoziție națională omogenă, ținut, comitat.

5 Castrum – cetate, castel.6 Villa – oraș, sat.

Pag. 23


în zonele respective primele localități consemnate sunt după 1600, perioadă de declin pentru cetatea Almăjului), pe când Traian Simu, la Bozovici.

Este interesant că în anul 1359, Dionisie, comite al grajdurilor regale şi comite de Caraş, împreună cu vicecomitele şi juzii nobiliari, adeveresc faptul că posesiunea Kuesdpathaka (Cuiești) a magistrului Ioan Bisenul, castelan de Ersomlyo (Vârşeţ) este aşezată între cetățile Ilidia şi Almăj, în comitatul Caraş (distanța Ilidia-Șopotu Nou: circa 22 km, Șopotu Nou-Bozovici: circa 15 km, în linie dreaptă!). Referitor la posesiunea Kuesdpathaka, în 1363, aparține nobilimii din Socolari. Cu întindere între Ilidia și Almăj (1359 ), apa Găvăjdiei se revărsa în Nyárád (Nera) (1358).

În iulie 1363, Palatinul7 îşi trimite oamenii care constată că moara din Kuesd, aflată pe râul Narad (Cetatea Kuesd nu era situată pe Nera – aici, râul Narad!), a fost dărâmată de oamenii slujbaşului şi iobagii din (cetatea, n.n.) Almăj, care au rănit grav cu săgeţi pe slujbaşul şi pe cneazul de acolo.

Prin anul 1370 se aminteşte că un oarecare Laslo Nador, nobil, a fost pedepsit şi trecut ca “iobag regesc” pe lângă cetatea Almăj.

La 10 iunie 1410, într-o scrisoare de la Timișoara a lui Ozorai Pipo (ofițer la Curiatum salinen regalini – salină), este amintit Gerlistyei István, care îi face fiului său Sebestyén o donație.

În anul 1421 este amintit Köszek (Aşezarea de la ~), Cusecul, pârâu de la Zăbăl spre Poneasca – proprietar fiind Nagylaki Janós.

O atestare a districtului Almăj este aceea care se referă la deplasarea în Almăj, în 1430, a lui Nicolae Redwitz (Radawitz), comandantul Cavalerilor Teutoni și ban de Caransebeș, pentru ca, la faţa locului, să lămurească nişte abuzuri făcute de câţiva cneji şi nobili (furt de oi).

În anul 1437, Almăjul este numită cetate regală. În 1484 cetatea Almăjului este în posesiunea Gârleștenilor, dar imediat după aceasta, trimisul regelui, Lazăr de Bohovith, semnează, în calitate de viceban al Caransebeșului, cu Lazăr de Almăj!

Aflăm că în anul 1429 în cetatea Almăjului existau 293 de oameni ai cnejilor şi 504 ţărani liberi. Sunt câteva semne de întrebare: din datele de mai sus, rezultă că zona era populată!

La 22 ianuarie 1451, Ioan de Hunedoara convoacă o adunare generală a obştii nobililor şi cnejilor din cele şapte districte româneşti, care începe pe 13 ianuarie, la Caransebeş. Cu acest prilej se judecă multe dintre procesele dintre aceştia, dintre ei şi terţi. Un exemplu: Ioan

7 Palatin – Mare demnitar la palatul regilor în evul mediu.

de Sylisthe, din districtul Almăj, arată că actele de donaţie a regelui Albert pentru familia Cerna au fost pierdute cu prilejul unei incursiuni otomane şi solicită reconstituirea lor prin jurământul unor nobili şi cneji, câte trei din fiecare district. Delegaţii districtelor Almăj, Bârzava, Caraşova, Caransebeş, Ilidia, Lugoj şi Mehadia adeveresc faptul, iar capitlul din Arad îl întăreşte printr-un document.

Almaș, această fortăreață, se pare că a existat în împrejurimile Bozoviciului.

La Bozovici se păstrează o serie de toponime interesante care pot avea legătură cu localizarea acestei cetăți; astfel, platoul între Nergăni și vărsarea Minișului, se numește „Târgoviște”, iar dealul învecinat, la Cimitirul Catolic, „La cetate”. În jurul Bozoviciului avem cea mai mare densitate de predii8, zone care în prezent, păstrează denumirile din documentele istorice: 1. Moceriș (Mocherus), 2. Lăpușnic, 3. Agreș, 4. Bozovici (Bohowith), 5. Târgoviște (Thargowysthya), 6. Prilipeț (Prilipecz), 7. Herniac, 8. Slăcinic (Zlatnic), 9. Lighidia (Legedea), 10. Pră Vale (Prewalacz), 11. Rujina (Rudina), 12. Păgijel (Paades), 13, Tăria, 14. Craiește, 15. Tisovița (Thyzowytza), 16. Pleșiva, 17. Miniș, 18. Zăgrage (Zagradie), 19. Jidovini, 20. Cusec, 21. Moșnic, 22. Mândrișag.

În anul 1598, adunarea Comitatului Caraş i-a judecat pe iobagii Buda şi Haal care erau locuitori din Villa Almas (orașul Almăj).

La conscrierea localităților rurale din 1603, cea mai mare localitate din districtul Caransebeșului era Bozoviciul, cu 13 porți9, urmată de Teregova, cu 11 porți, dar și Rudăria cu 10 porți, respectiv Gârbovăț cu 9 porți (este ciudat că o localitate cu un asemenea potențial ecomic – Gârbovățul – are prima consemnare cu ocazia acestei conscripții!). În Țara Almăjului apar 15 localități cu un total de 67 de porți, unele dintre aceste localități, azi dispărute.

În anul 1605, în “cetatea Almăjului” a fost semnat un tratat de pace între solii împăratului Rudolf II al Austriei şi cei ai sultanului Ahmet I.

Cele mai importante districte bănăţene sunt amintite după 1343-1347: Ilidia, Almăj, Sebeş, Caran (devenite prin unire Caransebeş), Caraşova, Bârzava, Comiat, Lugoj şi Mehadia. Cele opt districte bănăţene (situate pe teritoriul Banatului de Severin şi al comitatelor Caraş şi Timiş), se

8 Prediu – 1. latifundiu; domeniu feudal; mare proprietate (regească, nobiliară, obștească). 2. așezare rurală dependentă de o altă așezare mai mare (sat-comună)

9 Poartă – eu cred că e porțâie, cu semnificația de impozit sau taxă; la o poartă erau circa 10 familii; dacă o familie avea în jur de 10 membri, rezultă un echivalent de 100 de persoane/poartă, de unde ne putem face o imagine cu numărul de locuitori ai unui sat.

Pag. 24


aflau într-o strânsă legătură administrativ-judiciară, recon-firmată de regalitate printr-un privilegiu, la 1457, prin care se recunoşteau vechile lor libertăţi, ca răsplată pentru meritele cnejilor şi nobililor români în lupta antiotomană”. După Traian Simu, contextul istoric în care regele Ladislau al V-lea Postumul a întărit, în 1457, privilegiile districtelor Almăj, Bârzava, Caraşova, Comiat, Lugoj, Mehadia, Ilia şi Sebeş, nu din vreo iubire personală, ci pentru interese dinastice”.

La 29 august 1457, apare decretul regelui Ladislau V pentru confirmarea privilegiilor celor opt districte româneşti din Banat care este unicat în cazul istoriei medievale româneşti. Printr-o remarcabilă solidarizare a reprezentanţilor celor opt districte bănăţene privilegiate, adunarea nobililor, cnejilor şi a celorlalţi români din aceste districte, i-au ales pe nobilii Mihail Deş de Timişel şi Ştefan, fiul lui Şişman de Buziaş pentru a se înfăţişa înaintea regelui Ladislau cu rugămintea de a confirma, printr-o diplomă, vechile lor „libertăţi, prerogative şi drepturi”. Potrivit diplomei regale emise ca răspuns la cererea acestora, districtele Caransebeş, Mehadia, Almăj, Lugoj, Caraşova, Ilidia, Comiat şi Bârzava rămân unite şi dispun de următoarele drepturi: 1) regele nu poate dărui străinilor pământ sau vite pe aceste teritorii decât cu acordul nobililor şi cnejilor români băştinaşi; 2) nici regele nu poate despărţi administrativ şi juridic aceste opt districte; 3) acestea aveau un pretor, iar atunci când funcţionarii districtuali aveau de încasat amenzi, ei nu puteau lua împricinatului caii, vitele şi armele; 4) amenda putea fi încasată doar atunci când executorul se deplasa împreună cu pretorul românilor la faţa locului; 5) nobilii şi cnejii români sunt scutiţi de dare; 6) nobilimea românească a districtelor este egală (la drepturi) cu restul nobilimii din regat. Sunt recunoscute vechile legi şi obiceiuri cutumiare româneşti. Toate aceste privilegii se datorează efortului militar extraordinar pe care obştea districtelor l-a făcut şi-l făcea pentru apărarea Banatului în faţa oricărui duşman, dar mai ales a turcilor otomani. În fond, acest decret nu face altceva decât să confirme mai vechile privilegii acordate de regii Ungariei unuia sau altuia dintre aceste districte.

Referiri la Almăj am găsit două studii critice asupra unor materiale istorice referitoare la Banat. Astfel, din articolul despre IULIU VUIA10, am extras următoarele:

„Despre districtul Almăj, Vuia are puţine date istorice, dar la secvenţa respectivă din lucrare face cele mai multe trimiteri bibliografice (la Pesty Frigyes, la Archeologiei közlöny, II, la Turchanyi şi la Timişana).

10 Iuliu Vuia - n. 11 martie 1865, Felnac, judeţul Arad – d. 1933, Caransebeş, profesor şi publicist bănăţean, participant la Marea Unire şi membru al Marelui Sfat Naţional de la Sibiu.

O primă atestare documentară a districtului pe care o menţionează autorul este aceea care se referă la deplasarea în Almăj, în 1430, a lui Nicolae Redwitz (Radawitz), comandantul Cavalerilor Teutoni, pentru ca, la faţa locului, să lămurească nişte abuzuri făcute de câţiva cneji şi nobili de acolo. În anul 1452, la adunarea comună a celor şapte districte bănăţene, ţinută la Caransebeş, reprezentantul districtului Almăj a fost Ioan Selişte (Johannes de Sylisthea), ca să depună jurământ pe lângă Mihai Ciorna în cauza posesiunii Drencova.

Cetatea Drencova este prezentată de Simu doar în patru rânduri: În documente apare cu numele de Castrum Dranco. A aparţinut districtului Almăj. În veacul al XV-lea cetatea era proprietatea familiilor Ciorna şi Bizerea. La începutul veacului al XVI-lea se vorbeşte de Drinko oppidum11. Nicolae Săcară a aratat că prima atestare documentară a cetăţii Drencova este din anul 1430, într-un raport al magistrului Nicolae Radewitz, conducătorul grupului de cavaleri teutoni, aduşi de Sigismund de Luxemburg în Banatul de Severin, pentru a apăra linia fortificată a Dunării. Din anul 1451 sunt două acte emise de Iancu de Hunedoara, din care aflăm că încă din vremea regelui Albert (1438-1439) și cetatea Drencovei (castrum Dranko vocatum cisdanubium existens – lat. există castrul cisdanubian numit Dranko), împreună cu toate posesiunile acesteia, au fost donate lui Mihai de Ciorna (banul Severinului) şi fratelui său Blasius, precum şi lui Nicolae Bizere, nobili români care-şi pierduseră actele de posesie în timpul unei incursiuni turceşti. Cetatea Drencova şi împrejurimile acesteia făceau parte din districtul românesc al Almăjului.

Simu consideră că cetatea Almas ar fi existat în împrejurimile Bozoviciului. Într-un document din anul 1437 este numită cetate regală. Într-un alt document, din 1484, se menţionează că această cetate este în posesiunea familiei Gârlişte. Şi ulterior, istoricii au găsit doar puţine date despre această cetate. D. Ţeicu arată că actul din 1307 consemna existenţa unei posesio Halmas, confirmată din nou în anul 1370, când au fost pomeniţi iobagii regali în villa Almas.

În continuare vă prezentăm câteva date preluate de Mircea Rusnac din cartea prof. Liviu Smeu, material intitulat „Din trecutul Văii Almăjului”.

„În anul 1430, regele Sigismund menţiona în Almăj cnezate şi aşezări stabile care cuprindeau 504 (de) ţărani liberi, 32 de grăniceri şi 26 de curieri.”.

Din Dicţionarul istoric al aşezărilor din Banat aflăm:„ALMAȘ (HALMAS) villa: 1307, 1308, 1359,

11 Oppidum era termenul oficial pentru a denumi “orașe-târguri”, care aveau un statut inferior orașelor regale libere, dar superior satelor

Pag. 25


1363; 1429, cetate regală cu 293 cneji şi 504 oameni liberi în zonă; 1457, cetate regală; 1550, 1574, 1589;

Almaș, 1370; 1626, cetate cu 100 călăreţi şi 100 pedestraşi drept garnizoană; 1736, Almasch, loc de încartiruire a trupelor pentru care se cere preot misionar catolic; 1792, Allmasch, pentru trupe se cer 2 preoţi catolici. Localizată de Milleker şi Csanki Desi, la S-V de Şopotu Nou, de Trâpcea pe dealul Grădişte de la Dalboşeţ, de Ivănescu pe dealul Şestu Stăncilovei de lângă satul omonim, 7 km de Şopotu Nou. Numele cetăţii a fost preluat de zonă: Almăj”.

Printre cnejii locali almăjeni documentele medievale îi aminteau pe Radu, Raia, Dobre, Ioan, fiul lui Dragomir, pe Iacob Gârlişteanu, înnobilat de Matei Corvin, precum şi pe vecinii săi Lazăr de Bozovici, George de Moceriş şi Vasile de Bănia. Iacob Gârlişteanu avea să ajungă ban de Severin în perioada 1495-1508, iar urmaşii săi au fost menţionaţi până în 1598 ca proprietari în Valea Almăjului. După instaurarea ocupaţiei turceşti în Banat, în 1552, a fost impusă tuturor o dare, pe care în Almăj o strângea banul Petre Petrovici. Turcii au recunoscut vechile drepturi ale celor opt districte bănăţene: Almăj, Ilidia, Caransebeş, Lugoj, Mehadia, Comiat, Caraşova şi Bârzava, dar din 1658 însă, turcii şi-au extins administraţia şi în Valea Almăjului, ca şi în celelalte districte ale Banatului. Impozitele erau acum adunate de la ţărani de către beiul din Bozovici.

Din Vincențiu Grozescu12 („Familia”, 1 iulie, 1890, nr. 26, anul XXVI, „Istoria districtelor româneșci în Bănatul timișan”; este vorba despre un foileton începând cu nr. 16 până la nr. 31), din care am reținut:

„Districtul Almașului, acest district autonom, a trebuit să poseadă prea interesantă istorie aci la vadul Dunării, unde plăieșii români avură atâtea acțiuni rebelnice cu puternicul dușman; însă până azi puține am aflat din care am putea face un șir de istorii demne de acest district – faptele viteze a(le) Ciorneșcilor și a(le) Ciuleșcilor dedau destul crezământ, că românii din acest district a(u) trebuit să fie pururea la misiunea lor, și numai la râvna patriotică a lor s-a(u) putut desăvârși atâtea fapte de apărare.

Comunele districtului: Almăjul, Bozoviț, Cosgia, Drencova, Gerlișce, (Rudăria), Herniacova, Jalzanița, Marșina, Moniș, Mandriș, Lăpușnic, Jabolcina, Majoriș, Padeș, Prevelaț, Prigor, Prilipeț, Rusca, Rustnic, Salin, Selișce, Tișovița, Teregova, Tyneo, Zagradina prediu.

La 1598 pașa Eucan a trecut Dunarea și intrând în cnezatul Almăj a devastat ținutul, la care năvală turcească

12 Vincențiu Grozescu – (1838–1897) s-a născut la Comloșu Mare, a fost preot și protopop greco-catolic la Lugoj

Românii luând arme au atacat pe Turci și i-au înfrânt cu desăvârșire; omorând pe pașa Eucan, i-au tăiat capul și l-au trimis lui Sigismund Bathory la Alba-Iulia, care l-a înfipt deasupra porții cetății.

La 1626, principele Bethlen Gabor constată, că (în) cnezatul Almăj avea 100 (de) oameni cavalerie (și) 100, infanterie permanentă. Almăjul în secolul XVIII a fost ocupat de către Turci și cu aceasta a apus instituțiunea națională de veacuri susținută. La 1688 Almăjul fu reocupat de generalul Veterani.”

Probabil, la ultima ocupație a turcilor, cetatea Almăj a fost distrusă.

Bibliografie selectivă1. Zoltan Iusztin, Comitatul Nobiliar –

Caracteristici şi Constituire. Cu privire specială asupra Banatului medieval, http://banatica.ro/media/b23/cncs.pdf.

Informația apare și în: 2. TEKINTİ, Erdélyi helynévkönyv Adattári

tallózásból összehozta, Vistai András János (Carte privitoare la denumirea localităților Transilvaniei, Date căutate în arhivă și reunite, Vistai András János, Primul volum, literele A-H).

3. Istoria Transilvaniei, Vol. I, (până la 1541), Coordonatori: Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler, Ed. Academia Română, Centrul de Studii Transilvane.

4. Traian Simu, profesor de istorie la Liceul Coriolan Brediceanu din Lugoj, a scris printre altele în „Organizarea politică a Banatului în evul mediu”, 1941, Tipografia Corvin, Lugoj.

5. Engel Pál, Magyarország világi archontologiája 1301-1457, I, Budapest, 1996.

6. Budescu, Icoana, Dalboșeț – Studiu monografic, Editura Tim, Reșița, 2007.

7. Iuliu Vuia (n. 11 martie 1865, Felnac, judeţul Arad, d. 1933, Caransebeş) profesor şi publicist bănăţean, participant la Marea Unire şi membru al Marelui Sfat Naţional de la Sibiu.

8. Vincențiu Grozescu (1838–1897) s-a născut la Comloșu Mare, a fost preot și protopop greco-catolic la Lugoj. A publicat în revista Familia un serial – Istoria districtelor româneșci în Bănatul timișan.

9. Prof. dr. Tiberiu Ciobanu în revista „Agero” ( w w w. a g e r o - s t u t t g a r t . d e / R E V I S TA - A G E R O /ISTORIE/).

10. Ioan Haţegan, Dicționar istoric al așezărilor din Banat, Secolele XI-XX, Litera A, ANALELE BANATULUI, S.N., Arheologie-Istorie, XII-XIII, 2004-2005, www.infotim.ro/mbt/istorie/publicatii/ab.htm.

Pag. 26


Lect. univ. dr. Eusebiu Narai(Timișoara)

Scurt istoric al provinciilor românești unite cu țara în anul de grație 1918

1. Transilvania

Victor Papilian afirma, la un moment dat: ,,Dacă toate provinciile ne sunt deopotrivă de iubite, există, totuşi, una care, datorită împrejurărilor istorice, a dominat întreaga viaţă naţională prin afinitatea dintre spiritul ei şi totalitatea românismului. Această provincie este Ardealul. Orice ardelean trăieşte istoric. Clipa trăită aici este un rezumat sufletesc al întregii noastre vieţi istorice”.

Transilvania (Trans-silva, Ţara de dincolo de păduri, pentru cei din afara ei) are o întindere de vreo 102.000 kmp, ceva mai puţin de jumătate din suprafaţa întregii ţări. Ea se înfăţişează observatorului atent într-un peisaj natural extrem de variat, complex şi pitoresc în acelaşi timp. Aşezată în interiorul arcului carpatic, Transilvania este ţara tuturor formelor de relief, de la câmpia joasă, până la munţii relativ înalţi. Geografi şi geologi, etnografi şi istorici, literaţi şi artişti, localnici şi străini, au fost şi sunt impresionaţi de peisajul maiestuos al ţării Transilvaniei. Lanţul Carpaţilor, proteguitor ca un zid de apărare, înconjoară Transilvania pe două laturi: cea meridională şi cea estică. Legătura dintre aceste masive e realizată de Munţii Apuseni.

Transilvania a fost centrul de viaţă şi activitate a populaţiilor ce locuiau în spaţiul carpato-danubiano-pontic. Aici şi-au durat geto-dacii, ramura nord-dunăreană a marelui şi puternicului trunchi tracic, complexul de fortificaţii, încă din timpul celei mai cuprinzătoare stăpâniri geto-dacice, din vremea lui Burebista, adică cu vreo 2.050 de ani în urmă. Şi tot aici şi le-au păstrat, întărindu-le, dacii din vremea lui Decebal. La care s-au adăugat, în acest timp, altele, din zona subcarpatică ardeleană, munteană şi moldoveană.

Şi, de asemenea, în Transilvania şi-au statornicit romanii centrul Daciei, populată de daco-romani, la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, la poalele muntelui străjuit de cetăţile dacice. Aici, în apropierea Haţegului, era centrul politic al celor trei Dacii şi aici, în Transilvania s-a săvârşit, în mai mare măsură, osmoza daco-romană, substratul şi superstratul etno-lingvistic al poporului român.

Potrivit cronicilor latino-maghiare, în Transilvania existau, în secolele VIII-IX, cel puţin patru mari formaţiuni politice, mari voievodate (trei dintre ele numite, de izvoarele respective, în terminologia latină a vremii, ducate), care cuprindeau cea mai mare parte a Transilvaniei: voievodatul

din Crişana, condus de voievodul (ducele) Menumorut şi care se întindea din Maramureş până la Mureş; voievodatul din Banat, dintre Mureş, Tisa şi Dunăre, în frunte cu voievodul (ducele) Glad; voievodatul din Podişul Transilvaniei, mai întins, în frunte cu voievodul (ducele) român (Blachus) Gelu, locuit de români şi slavi (Blachi et Sclavi) şi care cuprindea teritoriul de la Porţile Meseşului până în apropierea Mureşului. Aceste voievodate amintite de izvoarele scrise trebuiesc întregite cu voievodatul Albei, cu centrul la Alba Iulia, tot atât de întins ca şi cel din Podişul Transilvaniei.

Transilvania, în a doua jumătate a secolului al XIII-lea şi în primul pătrar al veacului al XIV-lea, doar formal mai făcea parte din regatul Ungariei (fusese cucerită, pas cu pas, pe parcursul a trei secole); în realitate, era o ţară (regnum) deosebită, voievodatul rămânând o instituţie specifică numai Transilvaniei în întreg regatul maghiar din Evul Mediu.

Încoronarea acestei situaţii autonome e instituirea unei adunări generale a nobililor din Transilvania, convocată şi prezidată de voievod sau de împuternicitul acestuia, aşa cum regele convoca şi prezida dietele Ungariei. Această instituţie, adunarea generală, pomenită – pentru întâia oară – la 1288 şi la care participă, la început, şi reprezentanţii românilor (1291, 1355), nu va putea fi desfiinţată, întrunindu-se periodic, ori de câte ori era nevoie, accentuând situaţia autonomă a Transilvaniei faţă de regatul Ungariei în tot acest timp, până la despărţirea totală, din anul 1541, când Transilvania a fost transformată în principat autonom.

În contextul unor evenimente politice cu urmări deosebite, între care şi dezmembrarea regatului ungar, ca urmare a înfrângerii Ungariei, de oştile otomane, la Mohács (1526), Transilvania se emancipează complet. Voievodatul Transilvaniei se transformă în Principat autonom sub suzeranitatea Porţii otomane (1541).

Principatul Transilvaniei şi-a putut păstra, tot timpul, autonomia internă, instituţiile proprii. Suzeranitatea otomană, materializată în plata tributului şi a altor obligaţii faţă de Poartă, s-a resimţit asupra vieţii economice a ţării, dar, datorită poziţiei sale geografice şi strategice, precum şi datorită tradiţiilor de luptă antiotomane, turcii au fost siliţi să recunoască Principatului Transilvaniei o situaţie mai avantajoasă, mai multe libertăţi în interior, un regim economic şi politic mai uşor în comparaţie cu alte ţări vasale. Astfel, Transilvania, în vremea principatului, şi-a putut dezvolta şi organiza propriile instituţii autonome, s-a putut orienta – din punct de vedere economic şi politic – şi mai mult spre celelalte două ţări româneşti, în condiţiile impuse de cerinţele obiective ale epocii. Situaţia autonomă a permis Transilvaniei să joace un rol important, de multe

Pag. 27


ori, în diferite coaliţii europene, dintre care unele îndreptate chiar şi împotriva turcilor şi Habsburgilor. Principatul Transilvaniei cuprindea comitatele, districtele şi scaunele (săseşti şi secuieşti) din fostul voievodat al Transilvaniei, întregul Banat până la 1552 (când este ocupat, treptat, de turci şi transformat în paşalâc), comitatele din ,,Partium” (vestul Transilvaniei). În fruntea Transilvaniei autonome era un principe, ales de Dietă.

Dieta Transilvaniei, care nu era decât dezvoltarea adunărilor nobiliare din perioada voievodatului, şi mai ales a congregaţiilor ,,celor trei naţiuni” de după răscoala de la Bobâlna (1437), era alcătuită din reprezentanţii celor trei ,,naţiuni” medievale (nobilimea, patriciatul săsesc şi păturile superioare secuieşti), din reprezentanţii celor patru religii recunoscute (catolică, luterană, calvină şi unitariană), din reprezentanţii unor cetăţi şi oraşe şi din reprezentanţii personali ai principelui, aşa-zişii ,,regalişti”. Era, aşadar, o adunare din care făceau parte doar marii nobili, clerul superior şi patriciatul orăşenesc. Între Transilvania şi Poarta otomană s-au stabilit raporturi de vasalitate-suzeranitate.

Scurtă vreme după alungarea turcilor de sub zidurile Vienei, la 1683, austriecii îşi îndreaptă privirile spre Transilvania, de atâta vreme râvnită de Curtea imperială vieneză pentru bogăţiile şi importanţa sa strategică. Este trimis iezuitul-diplomat Antidie Dunod, cu misiunea de a convinge pe ardeleni să accepte ,,protecţia” împăratului. Nobilimea transilvană încearcă să obţină cât mai multe avantaje de pe urma acestui compromis. Curtea din Viena, însă, socotind pretenţiile ardelenilor neacceptabile, ceea ce n-a putut realiza diplomaţia a împlinit armata. Aceasta avea misiunea de a convinge pe ardeleni că ,,împăratul îi va lua sub ocrotirea sa, ori vreau, ori nu vreau”. Şi, într-adevăr, pătrunzând în Transilvania, armata imperială a impus un tratat, potrivit căruia ţara era silită să accepte stăpânirea habsburgică, primirea armatelor imperiale pentru iernat în 12 oraşe ardelene şi, în plus, o contribuţie de 700.000 florini renani anual. Generalul Anton Caraffa a smuls declaraţia din 9 mai 1688, în sensul că ardelenii, ,,de bună voie şi îndemnaţi numai de râvna creştinească, renunţă la protecţia otomană [...] şi sincer, şi cu bună credinţă primesc părinteasca ocrotire a maiestăţii sale pentru ei (reprezentanţii nobilimii) şi pentru urmaşii lor din Transilvania”. Prin această declaraţie, întărită de dieta întrunită la Făgăraş în 13 mai 1688, ia sfârşit perioada suzeranităţii turceşti în Transilvania şi începe perioada stăpânirii austriece, care durează până la 1867.

Reglementarea raporturilor dintre Transilvania şi Curtea din Viena este cuprinsă în Diploma Leopoldină din 4 decembrie 1691. În 18 puncte se stabilesc principiile după care urma să fie condusă Transilvania în cadrul Imperiului Habsburgic. Se asigură respectarea

celor patru religii recunoscute: catolică, luterană, calvină şi unitariană; se confirmă toate donaţiile şi privilegiile făcute de principii Transilvaniei, inclusiv în Partium (comitatele vestice); rămân în vigoare vechile legi ale ţării (Tripartitul lui Werböczi, Aprobatele şi Compilatele); sunt recunoscute vechile instituţii administrative, judecătoreşti şi economice; saşii şi secuii sunt menţinuţi în privilegiile lor din vechime; în dregătorii vor fi numiţi transilvăneni (unguri, saşi şi secui, fără deosebire de religie); moşiile lipsite de proprietari vor fi dăruite numai ardelenilor; guvernatorul Transilvaniei ales din rândurile nobililor sau magnaţilor ţării, dintre catolici, sau de altă relige recunoscută; generalul comandant al armatei, cancelarul, consilierii şi alţi demnitari trebuiau să fie ardeleni, confirmaţi de împărat; comandantul armatei imperiale nu putea fi decât german (austriac); comerţul rămâne liber, respectându-se privilegiile nobilimii; contribuţia Transilvaniei se stabileşte la 112.500 florini aur anual în timp de pace, şi la 400.000 florini renani anual în vreme de război; dările nu vor fi sporite; se asigură dijmele pentru nobili.

Mai merită amintite: a) răscoala condusă de Horea, Cloşca şi Crişan (1784-1785); b) formarea naţiunii române moderne (a doua jumătate a secolului al XVIII-lea), definită prin comunitatea de limbă, comunitatea culturală, comunitatea teritorială, comunitatea economică, comunitatea spirituală, etc.; c) revoluţia paşoptistă, cu un pronunţat caracter social şi naţional, revoluţionarii ardeleni opunându-se ,,unirii” Transilvaniei cu Ungaria, anunţată de Dieta întrunită la Cluj, la 29 mai 1848, şi rezistenţa românilor în Munţii Apuseni, în frunte cu Avram Iancu, cel care a organizat o veritabilă armată după model roman (15 legiuni, comandate, fiecare, de un prefect şi viceprefect; tribuni, vicetribuni şi centurioni comandau cetele revoluţionare); d) ştergerea oricărei formule de autonomie, prin introducerea regimului neo-absolutist (1849-1860) al lui Bach, Transilvania fiind redusă la situaţia de simplă provincie imperială, supusă autorităţii unui guvernator militar; e) revenirea la un regim liberal (1860), după înfrângerile armatei austriece de armatele franceză şi piemonteză, la Magenta şi Solferino, în vara anului 1859; f) înfiinţarea Astrei (,,Asociaţiunea transilvană pentru literatura şi cultura poporului român”), cu trei secţii (filologică şi literară, istorică, ştiinţifică), apoi a unor societăţi culturale similare în Maramureş, Bucovina şi în părţile Aradului; g) legea pentru egala îndreptăţire a românilor din Transilvania cu celelalte naţiuni (1863), votată în cadrul unei şedinţe a Dietei Transilvaniei, întrunită la Sibiu (recunoaşterea politică şi a confesiunilor naţiunii române), care a fost aplicată, din păcate, doar doi ani; h) unirea forţată a Transilvaniei la Ungaria (1868); i) formarea Partidului Naţional al

Pag. 28


Românilor din Ungaria şi Transilvania (1881), prin unificarea celor două partide (unul din Banat, celălalt din Transilvania), cu un program destul de radical (lupta pentru recâştigarea autonomiei Transilvaniei, folosirea limbii române în administraţie şi justiţie în toate teritoriile locuite de români, numirea – în aceleaşi locuri – de funcţionari români sau cunoscători ai limbii române, revizuirea legii naţionalităţilor, lărgirea dreptului de vot, lupta împotriva asupririi naţionale); j) Memorandumul înaintat Curţii de la Viena (1892), refuzat de împăratul Franz Joseph, urmat de procesul memorandiştilor (1894); k) politica de maghiarizare forţată (1880-1914) etc.

2. Basarabia

Mihai Eminescu spunea, cu mult timp în urmă: ,,A rosti numele Basarabia e una cu a protesta contra dominaţiunii (dominaţiei – n.n.) ruseşti. Numele Basarabia şi basarabeni existau mult înaintea vremii (perioadei – n.n.) în care acest pământ devenise turcesc; acest nume singur este o istorie întreagă”.

Ceea ce, îndeobşte, numim, astăzi, Basarabia, teritoriul dintre Prut şi Nistru ce se deschide spre Marea Neagră şi se întinde, spre nord, până dincolo de Hotin, nu reprezintă decât marginea răsăriteană a spaţiului în care au locuit triburile geto-dace şi în care, mai târziu, s-a format şi afirmat poporul român. Tocmai de aceea, istoria acestui pământ nu poate fi ruptă şi tratată separat de a celorlalte meleaguri româneşti.

Prin cucerirea cetăţii geto-dace de la Barboşi (probabil în intervalul 60-90 d.Hr.) şi instaurarea controlului asupra coloniei Tyras şi a hinterlandului său, regiunile din sudul Moldovei au intrat relativ devreme în contact direct cu lumea romană. Teritoriul intrat sub stăpânirea imperiului era relativ restrâns (aproximativ 3.800 km2) şi a fost alipit provinciei Moesia. La aceasta se adaugă şi zona oraşului Tyras (circa 1.700 km2). Întreaga regiune de la nordul gurilor Dunării avea o mare însemnătate strategică, era un pinten adânc înfipt în lumea ,,barbară”.

Marea invazie tătară (1241-1242), zdrobind tot ce-i stătea în cale până la porţile Vienei, a modificat substanţial harta politică a estului Europei. Moldova a intrat, pentru un secol, sub stăpânirea acestor migratori. Tătarii au blocat expansiunea regatului ,,apostolic” al Ungariei spre Marea Neagră. Ordinul cavalerilor teutoni, chemat de unguri şi încurajat de papă, ocupase o parte însemnată din spaţiul cuprins între Carpaţi şi Siret.

Imperiul Otoman îşi va face simţită presiunea asupra Moldovei imediat după cucerirea Constantinopolului. Va reuşi să rupă echilibrul de forţe din regiune în favoarea sa, înghiţind state cu secole de istorie în spate. Lipsită de

sprijinul Poloniei, care se afla în conflict cu teutonii, Moldova a fost nevoită, pentru a-şi asigura securitatea graniţelor sudice, să accepte plata tributului cerut de Mehmed II. Prin actul încheiat în iunie 1456, ce sancţiona noile raporturi moldo-otomane, negustorilor din Cetatea Albă li se garantau securitatea şi libertatea comerţului pe teritoriul imperiului. Se bucurau, de asemenea, de un regim vamal preferenţial. Statutul de tributar faţă de Imperiul Otoman va fi contestat de Ştefan cel Mare, care, prin victoriile obţinute împotriva turcilor, va scrie, în cartea istoriei Moldovei, cea mai glorioasă pagină.

După căderea Caffei în mâinile otomanilor, după marile încleştări de la Podul Înalt (1475) şi Valea Albă (1476), voievodul a sesizat marele pericol ce ameninţa sudul Moldovei, debuşeele comerciale de la Chilia şi Cetatea Albă. Însuşi Mehmed II, se pare, viza cucerirea acestor cetăţi.

În timpul lui Baiazid II, atacând Moldova prin surprindere (1484), otomanii au reuşit să cucerească, după puţine zile de asediu, atât Chilia, cât şi Cetatea Albă. Locuitorii lor au fost luaţi robi şi, în parte, strămutaţi pe malurile Bosforului pentru popularea Istanbulului. Campania fulgerătoare a sultanului îl găsi nepregătit pe domnitor, acesta fiind învins fără să apuce a ridica sabia. Consecinţele pierderii celor două cetăţi au fost foarte grele pentru Moldova. Din punct de vedere economic, lovitura a fost prea puternică, comerţul ţării stagnând. Drumurile comerciale, deşi reorientate către Galaţi, încep să-şi piardă din importanţă. Din acest rapt teritorial decurgeau şi importante urmări politice şi strategice, militare, evident în defavoarea Moldovei.

În urma războiului ruso-turc din intervalul 1806-1812, Imperiul Ţarist a anexat Basarabia. Termenul de Basarabia, ce desemna Bugeacul, zona restrânsă de la nordul gurilor Dunării, care se afla sub dominaţie otomană, a fost extins la întreg teritoriul cuprins între Nistru şi Prut. Ambasadorul rus, Tolstoi, se folosise de inexistenţa unei prevederi în actul încheiat la Tilsit, relativ la Bugeac (Basarabia), pentru a pretinde că armatele ţariste, conform prevederilor tratatului, nu se vor retrage din teritoriile otomane de la nord de braţul Chilia. El nu se gândea, pe atunci, şi la jumătatea Moldovei din stânga Prutului. O dată cu anexarea, numele de Basarabia, în lipsa altuia, a fost extins la spaţiul dintre Prut şi Nistru. În scurt timp, puterile europene îşi vor însuşi punctul de vedere rusesc în legătură cu întinderea desemnată sub numele de Basarabia. Teritoriul românesc dintre Prut, Nistru, Dunăre şi Marea Neagră, anexat de Imperiul Ţarist în 1812, avea o suprafaţă de 44.422 km2. Un călător rus de la sfârşitul veacului al XVIII-lea numeşte aceste regiuni ,,pământul făgăduinţei”.

Pentru a da senzaţia unei perpetuări a vechilor stări de lucruri şi pentru a asigura o tranziţie lentă de la un regim la

Pag. 29


altul, ţarul Alexandru I a numit, în anul 1812, în fruntea noii provincii un boier român, refugiat – de mai multă vreme – în Rusia, pe Scarlat Sturdza, care îndeplinea funcţia de guvernator al Basarabiei. O formulă destul de largă de autonomie a provinciei s-a menţinut până la moartea lui Alexandru I, în 1825.

Congresul de Pace de la Paris (1856), convocat în urma încheierii Războiului Crimeii, cu un rezultat complet nefavorabil Rusiei ţariste, a consacrat returnarea a trei judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad şi Ismail) către Principatul Moldovei, sub suzeranitatea ,,Sublimei Porţi”.

Articolul 45 din Tratatul de Pace de la Berlin, semnat la 13 iulie 1878, după finalizarea războiului ruso-româno-turc (1877-1878), prevedea că ,,Principatul României retrocedează M.S. împăratului Rusiei porţiunea teritoriului Basarabiei, despărţită de Rusia în urma Tratatului de la Paris din 1856”. Era un veritabil ,,troc” între Imperiul Otoman şi Imperiul Ţarist, pentru faptul că România primise Dobrogea şi Delta Dunării, teritorii cu o populaţie turco-tătară destul de semnificativă.

3. Bucovina

Odinioară, Mihai Eminescu afirma următoarele: ,,Mână doru-i tainic colo înspre tine,/Ochiul îmi sclipeşte, genele-mi sunt pline,/Inima mi-e grea; Astfel, totdeauna, când gândesc la tine,/Sufletul mi-apasă nouri de suspine,/Bucovina mea”.

Moldova de Sus, cu ţinuturile Cernăuţiului şi Sucevei, era nucleul statului feudal Moldova, care, în 1359 îşi făcuse intrarea în rândul statelor independente din sud-estul Europei. Iar prin vitejia lui Ştefan cel Mare – scrie Dimitrie Cantemir –, apele Nistru, Serafineţ, Colacin şi Ceremuş, unite între ele, formau hotarul de miazănoapte al Moldovei.

Situată la graniţa Poloniei, voievozii moldoveni, şi mai ales Ştefan cel Mare, au întărit elementul românesc cu oameni de nădejde – boieri, mazili şi răzeşi. Dacă cetăţile Hotin, Soroca, Orhei, Tighina, Cetatea Albă, Chilia marcau graniţa de răsărit a românismului, lanţul satelor răzeşeşti păzeau zona nordică: Vilancea, Carapciul, Voloca, Stăneşti, Costeşti, Cabeştii din împrejurul văii Ceremuşului – graniţa cu Polonia. Aici vor fi primele capitale ale ţării (Siret, Suceava) şi perlele de mănăstiri, venind, fiecare, din câte o domnie glorioasă sau cucernică.

De la mijlocul secolului al XIV-lea şi până la 1775, când partea nordică a Moldovei răpită, prin şantaj şi vicleşug, de către Habsburgi (denumită, ulterior, Bucovina), va fi dominată de o puternică viaţă românească prin instituţii, legi, lăcaşuri de cult şi de cultură. Satele şi oraşele înfloritoare adăposteau o populaţie gata oricând de luptă, ,,dar şi

iubitoare de artă şi literatură”. Nu întâmplător, în clopotniţa mănăstirii de la Voroneţ s-a descoperit cel mai vechi izvor al limbii româneşti, celebrul Codice Voroneţian.

Până la 1775, istoria Bucovinei se confundă cu istoria Moldovei medievale şi n-are sens să fie tratată separat. Din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, teritoriul Bucovinei de astăzi forma partea nordică a Moldovei, Suceava (după Baia şi Siret), cetate de scaun a ţării, iar primii Muşatini, înmormântaţi în vechea biserică din Rădăuţi. Alexandru cel Bun (1400-1431), prin lunga sa domnie, a întărit definitiv ţara, i-a adus stabilitate şi noi ctitorii. A stăpânit de la Ceremuş, la limanul Nistrului şi de la Milcov la Hotin. Cronica lui Grigore Ureche şi Simeon Dascălul ne spune că Alexandru cel Bun a întemeiat mitropolia de la Suceava (recunoscută oficial de către patriarhul ecumenic) şi una din cele două episcopii aflată pe teritoriul Bucovinei, la Rădăuţi.

Moldova Superioară sau Ţara de Sus era formată din 7 ţinuturi: Hotin, Dorohoi, Hârlău, Cernăuţi, Suceava, Neamţ şi Bacău.

Habsburgii, concomitent cu părţi din Polonia, voiau să profite de conjunctură ca să ocupe şi teritorii româneşti. Astfel, în ianuarie 1773, cancelarul austriac Kaunitz dădea instrucţiuni baronului F.M. Thugut, ambasador la Istanbul, să se informeze asupra teritoriilor româneşti de dincolo de Orşova, precum şi ale Moldovei de Nord din vecinătatea Pocuţiei. În septembrie 1774, Kaunitz îl informa pe Thugut că Viena s-a decis să ocupe nordul Moldovei – considerat punct strategic prin care se putea realiza legătura dintre teritoriile poloneze acaparate în 1772 şi Transilvania.

Iniţial, Habsburgii înclinau să ocupe Oltenia – provincie deţinută de ei între 1718-1739, în sensul că aveau un precedent. Dar Iosif al II-lea (va domni, din 1780 – asociat, încă mai înainte la domnie, de către mama sa, Maria Tereza) făcuse, incognito, o călătorie pe valea Oltului şi raportase despre sărăcia provinciei. În acelaşi timp, colonelul Carol Enzenberg evalua nordul Moldovei la circa 21 milioane de florini.

La sfârşitul lui decembrie 1774, ambasadorul Thugut îi raporta lui Kaunitz că Grigore al III-lea Ghica (1774-1777), domnitorul Moldovei, protestase vehement la Poartă împotriva smulgerii Bucovinei din trupul Moldovei, amintind că respectivul teritoriu nu a făcut niciodată parte din Pocuţia, iar ocuparea sa nu poate fi considerată un ,,act amical” din partea Austriei.

Cu toate acestea, prin corupţie, şantaj şi presiuni militare (concentrări de trupe în zona Belgradului), la 7 mai 1775 se semna Convenţia austro-otomană, compusă din 4 puncte, prin care nordul Moldovei (Bucovina), cu vechea capitală, Suceava, şi mormântul Marelui Ştefan, de la Putna, intra în componenţa Imperiului Habsburgic. Ignoranţa şi venalitatea funcţionarilor otomani însărcinaţi cu delimitarea

Pag. 30


teritoriului a facilitat anexarea, în plus, a încă 30 de sate – acest nou abuz al Vienei fiind parafat cu o notă explicativă a Convenţiei din 7 mai 1775, încheiată la Istanbul, la 12 mai 1776, în baza căreia frontiera dintre Moldova şi Imperiul Habsburgic era pe râul Suceava, la confluenţa acestuia cu Siretul. Teritoriul cedat, care va fi denumit Bucovina, era de 10.441 km2, însumând o serie de oraşe/târguri, 226 sate şi 52 cătune, cu o populaţie de circa 70.000 locuitori, dintre care 47.860 români (68,37%), 15.060 ruteni (21,51%), la care se adăugau polonezi, ruşi, armeni, evrei etc.

Populaţia Moldovei austriece – aşa apare în primele acte oficiale – era chemată, la 1 octombrie 1777, să depună jurământul de credinţă faţă de noua stăpânire habsburgică. Maria Tereza lansa un manifest către noii săi supuşi, făgăduindu-le respectarea legilor şi obiceiurilor ţării. În timp ce, în seara zilei de 1 octombrie 1777, generalul comandant austriac dădea, în noua sa reşedinţă din Cernăuţi, o mare recepţie, în palatul de la Iaşi, domnitorul Ghica era decapitat de către un emisar al sultanului.

Revoluţia paşoptistă, deşi înăbuşită, Constituţia dată de Habsburgi, în martie 1849, satisfăcea doleanţele românilor bucovineni, în sensul că despărţea Bucovina de Galiţia, devenind ,,ţară de Coroană ereditară” (Kronland). Iar noul titlu, Duce al Bucovinei (Herzog der Bukowina) a fost raliat, alături de alte titluri ducale şi regale, în marea nomenclatură a împăraţilor Austriei.

Constituţia austriacă din martie 1849 consacra Bucovina ca ,,Ducat de sine stătător, subordonat direct Coroanei habsburgice, având şi o stemă proprie: cap de bour cu o stea între coarne – o imitaţie după stema Moldovei”. Steagul noului ducat era albastru-roşu, nuanţe aşezate orizontal. Ducatul avea, în fruntea sa, un guvernator, numit de Viena, care, în majoritatea cazurilor, a fost german: Bach, Henninger, Schmück ş.a. Deşi Imperiul Habsburgic a fost condus, în mod absolutist, între anii 1849-1860, Bucovina şi-a păstrat autonomia, iar în 1861, noua Constituţie i-a mai acordat o serie de drepturi.

Noua Dietă a Bucovinei, întrunită la 5 aprilie 1861, la Cernăuţi, şi în care românii constituiau majoritatea absolută, se va menţine – cu mici variaţiuni – până la începutul secolului al XX-lea. Preşedintele Dietei va fi episcopul român Eugenie Hacman, care va fi confirmat şi în funcţia de căpitan al ţării (Landshauptmann).

Noua Constituţie a Austriei, promulgată în decembrie 1867, păstra autonomia Bucovinei şi, în plus, separa puterea judecătorească de cea administrativă. Însă introducerea dualismului s-a repercutat negativ asupra relaţiilor dintre Bucovina şi provinciile majoritare româneşti – Transilvania şi Banatul –, aflate, acum, în Transleitania (Bucovina era inclusă în Cisleitania), supuse unui proces de maghiarizare accentuat.

Pe plan politic se unesc forţele, constituind – în 1905 – Partidul Naţional Român, iar din 1906 reapare ,,Gazeta Bucovinei” (sistată din 1897).

Din 1907 se introduce, în teritoriile controlate direct de austrieci, inclusiv Bucovina, sufragiul universal, direct şi secret, dreptul de vot fiind exercitat de către toţi bărbaţii care împliniseră vârsta de 24 ani. Astfel, românii bucovineni se afirmă în Parlamentul de la Viena, iar din 1909, împreună cu colegii italieni, formează Clubul parlamentar ,,Uniunea latină”.

În februarie 1917 izbucneşte, la Petrograd, Revoluţia rusă; ţarul Nicolae al II-lea este detronat, guvernul provizoriu al lui Kerenski nu mai stăpâneşte situaţia, iar în Bucovina încep să funcţioneze comitete revoluţionare ostăşeşti, atât ruseşti, cât şi ucrainene. În plus, Rada ucraineană cere includerea Bucovinei şi Basarabiei în componenţa noului stat ucrainean, atunci proclamat. Guvernul central de la Petrograd refuză să recunoască noul guvern ucrainean, din care făceau parte: istoricul Mihail Hruszewski, S. Petliura şi alţii. Prin bolşevizarea armatei ruseşti, frontul este abandonat, iar trupele germane şi austriece ocupă Kievul, aproape întreaga Ucraină, proclamându-l pe generalul Skoropadski ca hatman al Ucrainei.

Revoluţia bolşevică din octombrie (de fapt, noiembrie – n.n.) 1917 complică şi mai mult lucrurile, sporind haosul şi nesiguranţa.

4. Banatul

Marele istoric şi savant Nicolae Iorga spunea, la un moment dat: ,,Unitatea naţională nu este un succes diplomatic, o izbândă militară, o cucerire a forţei, isprava unei cugetări individuale ori a unei acţiuni de grup, ci rezultatul firesc al unei stări de spirit permanente”.

O importantă activitate comercială, însoţită de puternice raporturi politice şi spirituale, s-a desfăşurat, neîncetat, între românii bănăţeni şi cei de peste Carpaţi. Documentele medievale amintesc, adeseori, drumul comercial care trecea prin Timişoara, Lugoj, Caransebeş spre Ţara Românească, deservind un negoţ tot mai prosper după întemeierea districtelor bănăţene. Eficienţa acestor legături economice determină pe Neagoe Basarab să ceară, pentru negustorii din Ţara Românească, dreptul ,,să cumpere şi să vânză peste tot”, la Timişoara şi în alte localităţi.

Integrarea românilor bănăţeni în comunitatea religioasă ortodoxă, circulaţia – neîntreruptă şi foarte timpurie – a cărţilor tipărite în limba română, bejenia unor sate în vremuri de restrişte, pendularea negustorilor, păstorilor, meşteşugarilor, oştenilor etc., de o parte şi de alta a Carpaţilor, au contribuit la afirmarea conştiinţei

Pag. 31


unităţii de neam şi a eforturilor de apărare a fiinţei etnice, ameninţate de stăpânirea străină.

De pe cuprinsul cnezatelor şi voievodatelor, al districtelor şi comitatelor, românii se vor ridica, adeseori, pentru apărarea drepturilor legitime, având, în voievozii Transilvaniei şi domnitorii Ţării Româneşti, suportul material, militar şi moral cel mai însemnat. Documentele vremii consemnează ,,lipsa de credinţă” a populaţiei băştinaşe faţă de pretenţiile de stăpânire ale regalităţii maghiare. În timpul confruntării dintre Vlaicu, domnul Ţării Româneşti, şi Ludovic, regele Ungariei, românii din părţile Caraşului intenţionau ,,a se înclina spre adversarii regelui”. Tot atunci, preoţii ortodocşi din Caraş şi Cuvin sunt ameninţaţi cu represalii, deoarece încurajau populaţia românească să reziste presiunilor de convertire la catolicism. Ori de câte ori se simţea o posibilitate reală de sprijin din partea domnitorilor Ţării Româneşti, asemenea manifestări luau amploare. În anul 1385, de pildă, cnejii din Banat se răscoală, nerecunoscând pe noul rege Sigismund de Luxemburg, în ajutorul lor sosind Dan I, care pătrunde cu oaste puternică şi atacă cetatea Mehadiei. La începutul veacului al XV-lea, cnejii bănăţeni, conduşi de comitele Pippo Spano, ajută pe Dan al II-lea să înfrunte ameninţarea otomană, fiind răsplătiţi pentru actele vitejeşti săvârşite.

Numirea lui Iancu de Hunedoara în funcţia de comite de Timiş şi, apoi, voievod al Transilvaniei ridică Timişoara la rolul unui adevărat centru de concentrare al acţiunilor antiotomane. Populaţia bănăţeană sprijină, material şi militar, efortul voievodului transilvănean de apărare a independenţei Ţărilor Române, o contribuţie majoră având ţărănimea liberă, condusă de cnejii locali. Legăturile politice strânse între comiţii bănăţeni şi factorii politici de peste Carpaţi se menţin neîntrerupte în tot cursul veacurilor al XV-lea şi al XVI-lea, întărind puterea de rezistenţă împotriva dominaţiei străine. Biruinţele repurtate de Pavel Chinezu(l), comite de Timişoara şi Ban de Severin (1478-1494) împotriva incursiunilor otomane însufleţesc românii bănăţeni în strădaniile lor de apărare a hotarelor şi autonomiei Transilvaniei. Pretendenţi la tronul Ţării Româneşti zăbovesc pe meleagurile bănăţene în căutare de sprijin şi adăpost. Fostul domn, Vlad Călugărul, soseşte – în anul 1495 – la comitele timişan pentru a cere ajutor. Comitele timişan se pregătea, după moartea lui Radu cel Mare, să intervină cu trupele pentru a-l instala pe fiul fostului voievod Ţepeluş pe tronul Ţării Româneşti, ştiindu-l dorit de întreaga ţară, ceea ce presupunea cunoaşterea realităţilor de peste Carpaţi. Pe de altă parte, acţiunea lui Mircea Ciobanul, după căderea Timişoarei sub ocupaţie otomană, este hotărâtă pentru menţinerea autonomă a Banatului de Lugoj-Caransebeş pentru o lungă perioadă de timp (1658).

O ridicare de proporţii a românilor bănăţeni la lupta antiotomană şi o manifestare puternică a dorinţei lor de libertate va avea loc în vremea glorioasei domnii a lui Mihai Viteazul. Cunoscând această năzuinţă, marele voievod trimite, în anul 1594, pe Toma-postelnicul la banul George Palatici al Lugojului, cu misiunea de a pregăti răscoala antiotomană în paşalâcul Timişoarei. Ţăranii români şi sârbi se vor ridica, atunci, împotriva stăpânirii otomane, lovind şi ocupând cetăţile Vârşeţ, Mercina, Făget, Bocşa ş.a. Însuşi Mihai Viteazul vine în tabăra răsculaţilor de la Vârşeţ, pentru a le organiza lupta. Deşi acţiunea nu reuşeşte, în urma concentrării de mari forţe militare turceşti, Mihai Viteazul nu renunţa la planul de a elibera întregul Banat cu sprijinul populaţiei autohtone. Nici asediul cetăţii Timişoara, în 1596, nu dă rezultat, deşi a participat cu 4.000 luptători. Reia, însă, planul în anul 1600, imediat după unirea şi a Moldovei sub sceptrul său. Când domnitorul Ţării Româneşti ajunge în conflict cu Basta, românii bănăţeni, conduşi de Andrei Barcian, pornesc imediat în ajutorul său.

Din părţile Caransebeşului şi Mehadiei porneşte, cu ajutor militar bănăţean, la 2 august 1632, Matei Basarab spre a ocupa tronul Ţării Româneşti.

Ideea unităţii se aşează pe noi coordonate odată cu destrămarea feudalismului şi ascensiunea forţelor şi relaţiilor societăţii moderne, cu cristalizarea şi afirmarea conştiinţei naţionale. Intensificarea schimburilor de bunuri materiale, a legăturilor dintre provinciile româneşti, triumful limbii române literare în şcoală, biserică, justiţie, cultură, presa naţională, şcolile de diferite tipuri, programele aproape identice de reforme social-politice şi modernizare a societăţii, propulsează, cu vigoare sporită, năzuinţa unităţii naţionale. În structurile şi condiţiile noi generate de regimul habsburgic, după ocuparea Transilvaniei (1699) şi Banatului (1716), lupta de emancipare naţională constituie componenta esenţială, determinantă, a procesului de făurire a statului naţional unitar român.

Încorporarea Banatului la Ungaria (1779) şi modificarea statutului său politico-juridic a determinat intensificarea acţiunilor împotriva regimului de la Budapesta, pentru redobândirea autonomiei. Timp de mai multe decenii, la sfârşitul veacului al XVIII-lea şi începutul celui următor, lupta românilor se va orienta spre obiective de maximă însemnătate: scoaterea provinciei din sistemul politic feudal maghiar; crearea şi consolidarea unor instituţii naţionale specifice, bisericeşti şi culturale; egalitatea în drepturi cu celelalte naţiuni şi confesiuni. Este vremea când şi românii de peste Carpaţi îşi sporeau acţiunile împotriva regimului fanariot. Strădaniile bănăţenilor se încadrau, astfel, în lupta generală a poporului român pentru libertate şi organizare a societăţii pe baze moderne, pentru întemeierea

Pag. 32


de instituţii politice, administrative, juridice, culturale naţionale, condiţii primordiale ale afirmării naţiunii însăşi.

Congresul naţional de la Timişoara (1790), definind un adevărat program de luptă naţională, se pronunţă împotriva încorporării Banatului la Ungaria, condamnă robotele grele instituite de feudali şi politica ,,partidei aristocratice”, bazată pe subjugarea popoarelor. Deputaţii români pretind satisfacerea următoarelor revendicări: autonomia provinciei; tratament egal în faţa legilor; crearea unor instituţii menite să asigure respectarea drepturilor naţionale; înfiinţarea de şcoli în toate comunele cu populaţie greco-ortodoxă, unde să se predea în limba maternă a locuitorilor; Biserica şi Şcoala românească să fie scutite de contribuţii, ca celelalte instituţii publice; numirea de funcţionari români în administraţia comunelor şi oraşelor etc. Fondul revendicărilor formulate la Timişoara îl vom găsi în Supplexul din 1791, rezultat firesc al dezvoltării generale a conştiinţei unităţii naţionale.

Amplitudinea acţiunilor desfăşurate pentru rezol-varea dezideratelor social-naţionale îşi află reflectarea în ecoul şi, mai ales, în implicarea directă a Banatului în evenimentele din Ţara Românească, în vremea revoluţiei conduse de Tudor Vladimirescu. Numeroşi refugiaţi s-au stabilit în comitatul Caraş-Severin, atât în timpul revoluţiei, cât şi după aceea. Întreţin o atmosferă de emulaţie patriotică şi revoluţionară, alimentând, cu informaţii şi detalii despre obiectivele urmărite de Tudor Vladimirescu, starea de spirit, şi aşa încordată, a bănăţenilor.

După 1821, orientarea românilor bănăţeni spre Principate se accentuează şi datorită solidarităţii manifestate în timpul revoluţiei. Acţiunile lor se integrează şi mai mult în problematica generală românească, depăşind categoric cadrul provincial şi obiectivele regionale şcolare sau confesionale. Ideea romanităţii şi continuităţii, apelul constant la istorie, la principiile legităţii şi egalităţii străbat, şi acum, câmpul memoriilor revendicative, dar sunt, mai mult ca înainte, şi adevărate chemări la acţiune. Reprezintă fondul argumentaţiei, dar şi puternice imbolduri pentru dobândirea libertăţii şi unităţii naţionale. Deşi problematica şcolară şi autonomia bisericească ocupă, încă, un loc important, acţiunile românilor bănăţeni nuanţează, mai pregnant, aspectele de ordin social şi, mai ales, politic, dau o interpretare modernă conţinutului de revendicări, urmăresc instituţionalizarea societăţii după principii naţionale şi asigurarea premiselor pentru realizarea unităţii naţionale.

La nivelul societăţilor secrete, conspirative, se face saltul de la năzuinţa unităţii, exprimată în lucrări literar-istorice sau legături culturale, la iniţiative şi acţiuni politice concrete, importante, care grupează românii din toate provinciile şi înscriu, în prim-plan, obiectivul unirii

politico-statale. Societatea secretă din 1834, cu întinse ramificaţii în Banat, Transilvania, Ţara Românească şi Moldova, îşi propunea să unească pe toţi românii într-o ,,singură patrie, într-o Republică română, organizată după principii democratice”.

Planurile de acţiune comună îşi află trainic suport în contactele nemijlocite dintre fruntaşii poporului român. Damaschin Bojincă şi, apoi, Eftimie Murgu se îndreaptă spre Academia Mihăileană din Iaşi, unde vor desfăşura o prestigioasă activitate culturală şi politică, contribuind la maturizarea ideologică a generaţiei paşoptiste. Strânsa colaborare explică şi adeziunea lui Petru Cermena la planurile lui Ion Câmpineanu de unire şi independenţă. Călătoriile lui Nicolae Bălcescu în Banat, participarea lui Eftimie Murgu la mişcarea revoluţionară din anul 1840, în Ţara Românească, atestă preocuparea majoră a forţelor revoluţionare româneşti de a-şi apropia rândurile şi contopi strădaniile.

Anul revoluţionar 1848 găseşte societatea românească din Banat temeinic angrenată în lupta generală a poporului român pentru îndeplinirea dezideratelor sale esenţiale. Faptele sunt bine cunoscute din bogata literatură consacrată revoluţiei române. Programul adoptat pe Câmpia Libertăţii din Lugoj, în 15/27 iunie 1848, se înscrie în problematica de ansamblu a revoluţiei române din 1848. Organizarea Banatului ca Ţară românească, sub numele de Căpitănat român, instituirea conducerii româneşti, recunoaşterea limbii române ca limbă oficială; independenţa Bisericii române faţă de ierarhia sârbească ş.a. vizau, în fond, împlinirea cerinţelor fundamentale ale poporului român: libertatea, egalitatea, frăţietatea, unitatea.

În data de 25 februarie 1849, românii din Imperiul Habsburgic înaintează împăratului un Memoriu care revendica: unirea tuturor românilor din statul austriac într-o singură naţiune autonomă, sub sceptrul Austriei; administraţie naţională independentă, politică şi bisericească; introducerea limbii române în toate lucrările ce ating pe români; o adunare naţională anuală pentru discutarea intereselor şi problemelor naţionale; convocarea grabnică a unui Congres general al întregii naţiuni pentru alegerea unui conducător naţional etc. Răspunsul împăratului a fost acelaşi dintotdeauna: promisiuni formale, însă nimic spre folosul real al milioanelor de români din monarhie. Constituţia Imperiului din 4 martie 1849 nu include niciuna din legitimele cerinţe ale naţiunii române.

Conştienţi de marea primejdie care plana asupra fiinţei naţionale, românii din Banat şi Transilvania îşi organizează mai temeinic acţiunile, pun bazele, în 1869, partidelor naţionale, antrenează populaţia în susţinerea programului şi activităţii acestora. Hotărârea Conferinţei naţionale de la Timişoara din 26 ianuarie/6 februarie 1869

Pag. 33


de întemeiere a Partidului Naţional al românilor din Banat şi vestul Transilvaniei a fost consecinţa firească a procesului de maturizare politică a populaţiei româneşti.

Încurajată de proclamarea independenţei României, la 9 mai 1877, populaţia românească din Banat îşi manifestă plenar dorinţa de a trăi într-o ţară liberă, care să cuprindă întreaga naţiune română. O serie de intelectuali ai satelor bănăţene sunt puşi sub ,,cercetare judecătorească”, acuzaţi de infidelitate faţă de regimul austro-ungar.

Sprijinirea morală şi materială a ostaşilor români devine preocuparea primordială, cu caracter de masă, a întregii societăţi româneşti din Banat şi Transilvania. Toate categoriile sociale (muncitorii, ţăranii, intelectualii, meseriaşii, comercianţii, elevii etc.) şi-au adus contribuţia la susţinerea cauzei României, dăruind Armatei Române pansamente, produse agricole, îmbrăcăminte, sume de bani. Era convingerea unanimă că jertfa soldaţilor, în faţa redutelor otomane, întruchipa năzuinţa de libertate, idealul de unitate al românilor de pretutindeni.

Generalizarea activităţii Astrei şi în sud-vestul României a fost, de fapt, urmarea firească a preocupărilor statornice, neobosite pentru afirmarea culturii naţionale, apărarea limbii, a Bisericii şi Şcolii naţionale, preocupări care se înscriu ca o componentă majoră în procesul desăvârşirii unităţii politico-statale a poporului român.

Imediat după izbucnirea Primului Război Mondial (1914), în aproape toate localităţile Banatului, autorităţile austro-ungare au declanşat un val de persecuţii împotriva fruntaşilor poporului român.

Pentru faptul că au publicat, în ziarul bucureştean ,,Epoca”, articolele ce exprimau nădejdea Unirii Transilvaniei cu România, tribunalul din Cluj i-a condamnat, la moarte, în contumacie, pe Octavian Goga, Avram Imbroane (redactor la ziarul ,,Drapelul” din Lugoj) ş.a. Alături de O. Goga, V. Lucaciu, O. Tăslăuanu, bănăţenii aşezaţi în vechea Românie participă la marile manifestaţii organizate de ,,Federaţia Unionistă”, adresând directe îndemnuri la acţiune pentru realizarea ,,ideii unităţii politice a neamului românesc”.

După intrarea României în Primul Război Mondial, pentru eliberarea provinciilor româneşti aflate sub stăpânire străină, un grup de români bănăţeni şi transilvăneni refugiaţi peste Carpaţi au adresat un memoriu Consiliului de Miniştri, prin care solicitau aprobarea de a lupta în cadrul Armatei Române pentru împlinirea idealului naţional. De altfel, în cadrul unităţilor româneşti care au pornit, în august 1916, să elibereze Banatul s-au găsit şi numeroşi ostaşi şi ofiţeri originari din acest colţ de ţară. Trupele Diviziei I-a infanterie, care eliberează oraşul Orşova în 22 august 1916 erau comandate de talentatul şi curajosul general Ion Dragalina, unul ,,din cei mai valoroşi ofiţeri ai armatei

române”. Cassian R. Munteanu, bănăţean de origine, îşi va aduce, de asemenea, contribuţia la efortul României pentru apărarea pământului strămoşesc. Numeroşi săteni, meseriaşi şi intelectuali bănăţeni au sprijinit efectiv trupele româneşti, le-au călăuzit prin munţi, au furnizat informaţii preţioase Armatei Române sau trupelor regale sârbeşti, acţionând aşa cum le dicta conştiinţa, pentru a grăbi momentul făuririi statului naţional român. Nu puţini au fost tinerii bănăţeni care au dezertat din armata austro-ungară şi au trecut în rândurile Armatei Române.

Din Comitetul refugiaţilor români, întemeiat la Iaşi, în 7 ianuarie 1917, pentru a organiza voluntarii în armata română, făcea parte şi patriotul bănăţean Sever Bocu. Acesta va avea un rol important şi în editarea gazetei ,,România Mare” la Kiev, gazetă ce a desfăşurat o activitate însemnată pentru organizarea prizonierilor români aflaţi în Rusia.

O contribuţie deosebită la apărarea cauzei naţionale româneşti în străinătate şi-a adus-o savantul Traian Vuia, mai ales în Franţa. Ca preşedinte al Comitetului naţional al românilor din Transilvania şi Bucovina, întemeiat la Paris în 30 aprilie 1918, Traian Vuia a desfăşurat o muncă asiduă pentru susţinerea aspiraţiilor naţionale ale românilor şi organizarea legiunilor de voluntari. Pe aceleaşi coordonate se înscrie şi contribuţia unor bănăţeni la întemeierea Corpului ofiţeresc român din Italia, organizaţie ce va avea merite în organizarea unei Legiuni române, şi mai ales în afirmarea idealului unităţii naţionale româneşti în opinia publică italiană.

Banatul este prima dintre regiunile din cadrul Imperiului Austro-Ungar în care se simte un amplu ecou al procesului de dezagregare a monarhiei. Conducerea social-democrată din Timişoara proclamă, la 31 octombrie 1918, ,,Republica bănăţeană”, constituie, în colaborare cu reprezentanţii burgheziei liberale, un ,,Consiliu al poporului din Banat” şi numeşte comisari pentru cele trei comitate bănăţene. Dorind să saboteze acţiunea de unire a Banatului cu România, republica autonomă bănăţeană a fost o construcţie artificială, neviabilă, care nu corespundea intereselor şi năzuinţelor populaţiei.

Românii au refuzat să adere la Consiliul format de Otto Roth. În aceeaşi zi (31 octombrie 1918) se constituie ,,Consiliul permanent al ofiţerilor şi soldaţilor români de pe teritoriul comandei militare a Timişorii”, care se declară solidar şi se pune la dispoziţia Consiliului Naţional Român Central (C.N.R.C.).

În tot Banatul domnea un entuziasm de nedescris, iar o nouă conducere românească, corespunzătoare năzuinţei populaţiei româneşti, majoritară în provincie, se constituia peste tot, până în cele mai îndepărtate sate. Înfiinţarea consiliilor naţionale şi a gărzilor naţionale a prilejuit manifestarea plenară a voinţei populaţiei de unire cu România.

Pag. 34


Cu toate opreliştile puse de autorităţile de ocupaţie sârbe (acţionând în numele Antantei, care, în baza Convenţiei de armistiţiu de la Belgrad, din 13 noiembrie 1918, au atins, până la 20 noiembrie 1918, linia Mureşului, pe distanţa de la Seghedin la Lipova) într-o serie de localităţi, consiliile naţionale din Banat au ţinut o permanentă şi strânsă legătură cu Consiliul Naţional Român Central de la Arad, preocupându-se, totodată, cu asiduitate, de asigurarea unei desfăşurări normale a adunărilor de alegere a delegaţilor pentru Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia, de respectarea riguroasă a indicaţiilor primite în această privinţă.

La Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia au fost reprezentate, de fapt, întreaga populaţie românească a Banatului şi toate organizaţiile sale culturale, economice sau politice. Unul din cei șase membri social-democraţi ai Consiliului Naţional Român Central a fost bănăţeanul Iosif Renoiu din Bocşa Montană, iar social-democratul Traian Novac, delegatul Secţiei din Timişoara a Partidului Social Democrat, a fost ales printre cei 6 notari ai Marelui Sfat Naţional.

Încă din 27 noiembrie 1918, delegaţii aleşi în adunările populare din localităţile urbane şi rurale bănăţene s-au îndreptat spre Alba Iulia. Cu toate piedicile puse de autorităţile sârbe, un tren special (purtând sute de persoane) a plecat din Lugoj, altele din Timişoara şi Arad, împodobite solemn cu drapele naţionale. Delegaţii din Caransebeş au plecat peste valea Haţegului, cei din Bocşa prin Lugoj.

În cursul zilei de 30 noiembrie 1918, delegaţii Banatului se întrunesc sub preşedinţia dr-ului Aurel Cosma, pronunţându-se pentru unirea, fără condiţii, cu România. Hotărârile acestei conferinţe a bănăţenilor s-au adus la cunoştinţa Consiliului Naţional Român Central.

La Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia, fruntaşii mişcării naţionale şi sociale din Banat se află în primele rânduri: Caius Brediceanu, Aurel Cosma, George Dobrin, George Adam, Cornel Crăciunescu, Ion Sârbu, Avram Imbroane, Ioan Boroş, Lucian Georgevici, George Gârda, Nestor Oprean, Cornel Cornean, Ilie Gropşian, Mihail Grofşorean, Pompiliu Ciobanu, Iosif Renoiu, membru în Consiliul Naţional Român Central, Traian Novac, delegat ,,să vorbească în numele muncitorilor organizaţi din Timişoara”, George Urzică, Petru Bârnau etc.

Biserica Naţională din Banat a fost reprezentată, la Adunarea din 1 Decembrie 1918 de un mare număr de preoţi. Din lungul şir al delegaţilor oficiali, menţionăm: episcopii Miron Cristea şi Valeriu Frenţiu; protopopii Gheorghe Popovici, Andrei Ghidiu, Mihai Gaşpar, Iosif Petean, Lazăr Iacob, Victor Poruţiu, Ioan Oprea, Ştefan Cioroianu, George Muntean, Gherasim Serb, Sebastian Olariu, Virgil Musta, Traian Oprea, Trifon Miclea etc.

Şcoala românească a fost prezentă prin zeci de profesori şi învăţători, aleşi delegaţi ai satelor şi oraşelor, între care menţionăm pe: Victor Bârlea, Iosif Popovici, Alexandru Buţiu, Moise Ienciu, Ion Vidu, Iuliu Vuia, Elena Biju, George Neamţu, Teodor Bucurescu, Constantin Liuba, Constantin Mihaiu, Ştefan Vulpe etc.

Măsurile luate de autorităţile de ocupaţie au nemulţumit, dar n-au descurajat populaţia românească, majoritară în Banat, în lupta ei pentru deplina unire cu România, pentru respectarea voinţei sale atât de clar exprimată la 1 decembrie 1918. În cursul lunilor mai-iulie 1919, Marile Puteri vor admite instaurarea administraţiei româneşti şi în Banat. În cursul lunii iunie 1919, autorităţile române preiau întreaga administraţie în judeţul Caraş-Severin, în frunte cu prefectul George Dobrin. La 28 iulie 1919, noul prefect al judeţului Timiş-Torontal, dr. Aurel Cosma, preia conducerea administraţiei româneşti şi în această zonă.

În ce priveşte poziţia celorlalte naţionalităţi din Banat, ele s-au pronunţat, tot mai categoric, pentru unirea cu România. O dovedeşte prezentarea, cu simpatie, a Marii Adunări Naţionale din 1 decembrie 1918 în presa germană din Banat, discuţiile repetate purtate de reprezentanţii şvabilor bănăţeni cu fruntaşii poporului român sau cu ofiţerii (Dumitru Oancea, D. Petrescu-Tocineanu), trimişi aici de comandamentul trupelor române din Transilvania. Încă din timpul vizitei generalului Berthelot la Arad, o delegaţie a şvabilor i-a înmânat un memoriu prin care se cerea unirea cu România.

Din apelul adresat de Partidul Naţional Român, în 10 februarie 1919, germanilor bănăţeni rezultă, foarte clar, că majoritatea acestora s-au pronunţat, în mai multe rânduri, pentru ,,alipirea la noua patrie, la nou înfăptuita Românie Mare şi aşteaptă să-şi poată exprima, liber şi neinfluenţat, părerea”. Hotărârea pe care populaţia germană din Banat a luat-o în adunarea populară de la Timişoara, din 10 august 1919, de unire cu România, constituie, astfel, o consecinţă firească a năzuinţelor germanilor bănăţeni de a trăi într-un stat liber, în care să-şi poată dezvolta, nestânjenit, fiinţa şi cultura naţională, limba maternă. În acelaşi sens s-au pronunţat şi slovacii din Banat.

Se deschidea, cu actul istoric al Unirii, o etapă nouă şi în destinul străvechii provincii româneşti bănăţene. Integrată în România întregită, va cunoaşte multiple prefaceri în toate domeniile de activitate şi o evoluţie ascendentă pe calea civilizaţiei.

Merită amintită declaraţia lui Iuliu Maniu (Alba Iulia, 1 decembrie 1918): ,,Unirea tuturor românilor într-un singur Regat şi într-un nedespărţit stat este nu numai un ideal sfânt, izvorât din trecutul nostru şi din comoara vieţii noastre sufleteşti, ci este un drept indiscutabil al nostru, în

Pag. 35


baza fiinţei noastre unitare. Decretând Unitatea Naţională, vom continua a fi ceea ce noi, Neamul Românesc, am fost, întotdeauna, şi ceea ce trebuie să fim pentru vecie: Sentinelă (santinelă – n.n.) trează şi conştientă a civilizaţiunei (civilizaţiei – n.n.) omeneşti!”.

BIBLIOGRAFIE

1. Boia, Lucian, 2017, În jurul Marii Uniri de la 1918: naţiuni, frontiere, minorităţi, Editura Humanitas, Bucureşti.

2. Ciachir, Nicolae, 1993, Din istoria Bucovinei (1775-1944), Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

3. Drăghicescu, Dumitru, 2001, Marea Unire a românilor cu românii: 1918. Banatul şi Transilvania; Bucovina şi Basarabia, ediţie îngrijită şi prefaţată de Virgiliu Constantinescu-Galiceni, Editura Albatros, Bucureşti.

4. Dudaş, Vasile, 1996, Voluntarii Marii Uniri, Editura ,,Augusta”, Timişoara.

5. Marinescu, Constantin Gh., 1993, Epopeea Marii Uniri, Editura Porto-Franco, Galaţi.

6. Munteanu, Ioan (coord.), 1983, Făurirea statului naţional unitar român. Contribuţii documentare bănăţene (1914-1919), Tipografia ,,13 Decembrie 1918”, Bucureşti.

7. Munteanu, Ioan, 1994, Mişcarea naţională din Banat (1881-1918), Editura Antib, Timişoara.

8. Munteanu, Ioan; Zaberca, Vasile Mircea; Sârbu, Mariana, 1992, Banatul şi Marea Unire (1918), Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara.

9. Pascu, Ştefan, 1983, Ce este Transilvania? Civilizaţia transilvană în cadrul civilizaţiei româneşti, Editura Dacia, Cluj-Napoca.

10. Păiuşan, Radu, 1993, Mişcarea naţională din Banat şi Marea Unire (1895-1919), Editura de Vest, Timişoara.

11. Platon, Gheorghe (coord.), 2003, Istoria românilor, vol. VII/2 (De la Independenţă la Marea Unire, 1878-1918), Editura Enciclopedică, Bucureşti.

12. Scurtu, Ioan (coord.), 1994, Istoria Basarabiei de la începuturi până în 1994, Editura Tempus, Bucureşti.

13. Taylor, A.J.P., 2000, Monarhia Habsburgică: 1809-1918: o istorie a Imperiului austriac şi a Austro-Ungariei, Editura Allfa, Bucureşti.

14. Zaberca, Vasile Mircea, 1995, Românii din Banatul iugoslav şi Marea Unire (Alba Iulia, 1 decembrie 1918), Editura Hestia, Timişoara.

Dușan Baiski(Timișoara)

Viața cultural-artistică la Cenad în perioada 1948-1962

Cultura înseamnă, potrivit dicționarului, totalitatea valorilor materiale și spirituale create de omenire și a instituțiilor necesare pentru comunicarea acestor valori. A se răspunde la întrebarea în ce măsură se poate vorbi despre cultură la Cenad este o misiune oarecum dificilă, însă nu imposibilă. Dar un singur lucru este cert: istoria se bazează pe documente, nicidecum pe presupuneri. Din păcate, în cazul Cenadului ne lipsesc tocmai aceste documente, care să facă dovada existenței diferitelor forme de cultură sau existența unor instituții, aceasta cel puțin până după mijlocul secolului al XIX-lea, când sunt atestate primele biblioteci publice și prima echipă de teatru.

O primă sursă despre viața cultural-artistică a Cenadului după cel de-al Doilea Război Mondial o constituie cele câteva pagini de memorialistică1 ale învățătorului Josif Kopp. „În urma reformei şcolare din anul 1948, s-au înfiinţat în Cenad patru cămine culturale pentru tineret. Rănile lăsate de război au fost parţial vindecate, iar etnicii germani petreceau după-amiezile de duminică la restaurantul «Burger»”. Întrucât sala era neîncăpătoare, șvabii au decis să renoveze restaurantul „Frank”, însă în loc ca administrația locală să-i ajute cu bani, le lua bani din veniturile substanțiale de duminică.

O serie de informații, chiar dacă sumare, despre diverse activități culturale apar în dările de seamă și rapoartele organizațiilor de bază din Cenad ale Partidului Muncitoresc Român (P.M.R.). Astfel, potrivit procesului-verbal2 încheiat la data de 29 octombrie 1950, în urma ședinței organizației de bază G.A.C. (Gospodăria Agricolă Colectivă) a P.M.R., în acea zi s-a format, alături de altele, colectivul cultural format din: Elisabeta Mizu, Branco Jivanov, Ioan Socol, Sava Galetin, Veselin Dișici, Matei Bakay, Milivoi Stoianov.

În darea3 de seamă a organizației de bază sătești a P.M.R. cu privire la munca depusă în perioada 1 octombrie-31 decembrie 1950, se va scrie: „Activitatea Căminului cultural nu a avut o activitate (sic) permanentă, ci periodică, prin organizare de echipe de cor, joc, teatru etc.

1 Josef Kopp, Activitatea culturală în vechea patrie, în volumul „Cenad. File de istorie”, coordonator Dușan Baiski, Ed. Artpress, Timișoara, 2018, pag. 307-309.

2 Serviciul Județean Timiș al Arhivelor Naționale, Fond 464 Comitetul raional P.C.R. Sânnicolau Mare, inv. nr. 721, dosar nr. 9/1950, f. 6.

3 Idem, f. 10.

Pag. 36


a organizat câte două serbări culturale duminicale lunare, cu programe în limbile naționalităților conlocuitoare...” În ceea ce privește biblioteca, „...aceasta a fost purificată și completată cu volume, fiind cercetată lunar între 50-60 cititori (sic). Mai mult se citește (sic) cărți cu conținut ideologic și literar.”

În ședința4 plenară a organizației de bază Sat a P.M.R. din 5 mai 1951, în care s-a cerut excluderea din partid a secretarului, Vichentie Nedelcov, pe motiv că și-a pierdut carnetul de mebru al P.M.R. și a intervenit în cazul cenăzenilor arestați pentru titoism, în darea de seamă se amintește numele lui Iosif Stângu, fost secretar al aceleiași organizații și totodată director al cinematografului din localitate. În aceeași ședință, Ioan Socol propune amenajarea unui cămin cultural, responsabil propus fiind Gheorghe Miculescu.

În darea de seamă a aceleiași organizații de bază, cu privire la activitatea sa de la 1 ianuarie până la 5 mai 1951, se pomenește totuși de un cămin cultural existent, ca atare se poate deduce că în ședința din 5 mai se propunea construcția unui cămin cultural nou. Cel existent a organizat 14 șezători culturale duminicale, la care au participat în total 4.002 persoane, la aceste acțiuni contribuind școlile, dar și echipa G.A.C. „A funcționat și biblioteca Căminului cu 630 de cărți și 1.250 de cititori.” Același document specifică și faptul că în localitate nu existau la acea dată coruri, echipe de dans și de teatru.

Deportarea în Bărăgan, în noaptea de 18 spre 19 iunie 1951 a 462 de persoane înstărite va zdruncina însă viața culturală a satului. Cel puțin șvabii au refuzat să mai participe la activitățile cultural-artistice de duminică.

Potrivit procesului-verbal5 încheiat cu prilejul ședinței organizației de bază a stațiunii experimentale de la Cenad a Institutul de Cercetări Agronomice al României (I.C.A.R.) din 5 octombrie 1951, s-a solicitat înființarea unei biblioteci. Iar într-o dare6 de seamă nedatată se constată că: „O lipsă a organizației de bază a fost (că) nu s-a ocupat îndeaproape de a forma o echipă culturală în Stațiune ptr. a ridica nivelul cultural al muncitorilor.”

În darea7 de seamă cu privire la activitatea organizației de bază Cenad a Uniunii Tineretului Muncitoresc în perioada 1 octombrie-15 decembrie 1952, se face referire la existența unei biblioteci proprii a G.A.C., cu 931 de volume, dintre cei 78 de tineri care au pășit pragul bibliotecii cei mai mari cititori fiind Mihai Iacob, cu 22 de cărți citite,


5 Idem, f. 21.6 Idem, f. 22.7 Serviciul Județean Timiș al Arhivelor Naționale, Fond

464 Comitetul raional P.C.R. Sânnicolau Mare, inv. nr. 721, dosar nr. 15/1952, f. 11-13.

și Jivca Jivanov, cu 19. De asemenea, se pomenește de „reuniuni tovărășești organizate de gospodărie” (mai mult ca sigur este vorba de baluri). „În cinstea alegerilor de deputați în Marea Ad.(unare)-Națională s-a organizat o echipă culturală formată din 45 de tineri, precum și o echipă de dansuri formată din 23 de tineri care în ziua alegerilor a dat (un) program cultural și artistic în cele 4 limbi ale naționalităților din comuna noastră. Prin munca intensă dusă de organizația noastră în mijlocul tineretului am reușit să transpunem în viață echipa culturală având în prezent un număr de 64 de tineri care pregătesc diferite cântece, dansuri, piese de teatru și altele în cinstea zilei de 30 Decembrie.” În darea de seamă sunt aduse critici unor persoane care refuză să participe la viața culturală, ba, mai mult, sunt acuzate de naționalism, cu referire clară la germani. Documentul aduce și o informație prețioasă: „Iar în această direcție (muncă voluntară, n.n.) putem da ca exemplu pe Tov. Ugleșin Liubinca, care a prestat 32 de ore de muncă voluntară, la fel și Tov. Nicolas Gh., Uncianschi Desanca care au făcut câte 24 ore muncă voluntară precum și alți tineri făcând ca pe data de 14 decembrie să se poată inaugura Căminul Cultural.” Altfel spus, în urma indicațiilor pe linie politică, potrivit cărora socialismul trebuia construit nu pe naționalități, ci împreună, s-a renunțat la existența a patru cămine culturale, câte unul pentru fiecare naționalitate, impunându-se un singur cămin cultural comun pentru toți. Întrucât germanii refuzau în continuare să participe la activități, s-a dispus pe linie P.M.R. ca învățătorii să fie cei care să desfășoare acțiunile cultural-artistice. „Mie mi-a fost scăzută, odată, o treime din salariu pentru neefectuarea de activităţi culturale. Aproape cu forţa a fost înfiinţată totuşi o formaţie de dansuri, apoi chiar şi o trupă de teatru la care au participat şi bărbaţii din rândul comunităţii germane. Am pus în scenă piesa «Heimatbrünnerle», cu care am făcut deplasări în mai multe localităţi din zonă. Am fost foarte bine primiţi peste tot, dar într-o zi a fost stopată această reprezentaţie, deoarece subiectul nu corespundea «liniei de partid»”, își va aminti Josef Kopp.

Tot despre activitatea culturală se vorbește și în darea8 de seamă din 23 decembrie 1952 pentru lunile octombrie-decembrie a organizației de bază Sat a P.M.R., care a sprijinit Căminul Cultural în formarea corului și a echipei de teatru. Pentru buna asigurare a funcționării bibliotecii instituției, pe lângă bibliotecară au fost desemnate să activeze la bibliotecă, pe rând, cele patru conducătoare de la grădinițele de copii din comună.

Darea9 de seamă pentru activitatea din perioada 15 octombrie 1952-20 ianuarie 1953 a organizației de bază a

8 Idem, f. 99.9 Serviciul Județean Timiș al Arhivelor Naționale, Fond

464 Comitetul raional P.C.R. Sânnicolau Mare, inv. nr. 721, dosar nr. 16/1953, f. 7.

Pag. 37


G.A.C. Cenad, se precizează că „Pentru activitatea muncii culturale în perioada de iarnă au fost repartizați și membri de Partid care să se ocupe de formarea echipei culturale de cor, teatru, muzică etc. Cu această muncă au fost însărcinați tov. Luchin Nedelco, Zarici Grozda și Miculescu Vasilie.

În raportul10 de activitate pe trimestrul III din 1953, se arată: „...biroul (organizației de bază , n.n.) s-a preocupat ajutând (organizația U.T.M, n.n.) în reactivizarea corului mixt compus din 93 de persoane unde (sic) s-au dat program cultural la Căminul Cultural din Cenad, cât și în comunele vecine Tomnatic, Sânpetru-Mare, Sânnicolau-Mare, de asemenea echipa teatrală, care au arătat și a dat toată silința pentru culturalizarea tineretului din cadrul gosp.(dăriei) noastre...”.

Lupta de clasă nu ocolește nici Căminul Cultural. În darea11 de seamă privind activitatea organizației de bază Sat a P.M.R. în perioada 1 iulie-30 septembrie 1953 se precizează, printre altele: „Conform planului de muncă în perioada de vară, învățătorii au fost îndrumați a pregăti programe culturale […] Învățătorii care au fost peste vară acasă au avut această sarcină trasată, iar din partea Org. de bază în această direcție a avut ca sarcină să se preocupe tov. Santa Iosif. De asemenea, în cadrul Căminului Cultural, tov. Kapitan a avut ca sarcină de a controla și îndruma munca culturală privind șezătorile culturale, organizarea programelor artistice, cu popularizarea întrecerilor patriotice și în același timp cu demascarea elementelor dușmănoase. În urma ședințelor de analiză putem spune că tov. Santa Iosif nu s-a preocupat în măsură suficientă de munca ce i-a fost trasată, presupunând că lucrurile vor merge de la sine, iar tov. Kapitan Petru a căutat în permanență ca programele și conferințele să fie ținute regulat, precum a și demascat unele elemente chiaburești care nu au ce căuta la Cămin.”

În documentele organizațiilor de bază din Cenad ale P.M.R. nu se mai face nicio referire la activitățile pe plan cultural în 1954. Se va face însă în darea12 de seamă din 2 ianuarie 1955 pentru lunile octombrie-decembrie privind activitatea organizației de bază Sat a P.M.R.: „Concomitent cu aceste munci a fost analizată și problema muncii culturale. Dacă munca în cadrul căminului cultural are rezultate bune, în schimb conducerea căminului n-a reușit să-și înjghebeze un cor. De asemenea, la programele culturale când se țin duminica conducerea căminului nu se îngrijește ca să mențină disciplina în timpul conferinței și a programului cultural. Această problemă trebuie să fie analizată în

10 Idem, f. 28.11 Idem, f. 122.12 Serviciul Județean Timiș al Arhivelor Naționale, Fond


cadrul căminului și să ceară un sprijin mai mare din partea U.T.M13-ului și a Sfatului Popular.”

În procesul-verbal14 încheiat cu prilejul adunării generale a organizației de bază G.A.C. Cenad din data de 14 februarie 1955, se pomenește de faptul că echipa de teatru a tineretului din G.A.C. a prezentat câteva piese în cadrul clubului, însă în urma trecerii acesteia la Căminul Cultural, G.A.C. a rămas doar cu biblioteca. S-a precizat că 15% dintre membrii de partid și candidați sunt tineri, însă nu participă la viața culturală a satului.

Problema lipsei corului va fi amintită și în darea15 de seamă privind activitatea organizației de bază Sat a P.M.R. pentru perioada 1 aprilie-30 iunie 1955.

Potrivit dării16 de seamă privind activitatea organizației de bază Sat a P.M.R. în lunile iulie, august și septembrie 1955, pe perioada treieratului, bibliotecara Victoria Tuser și directorul Căminului Cultural vizitau zilnic batozele și le duceau lucrătorilor diverse publicații. „Ca o lipsă putem arăta că deși planul de măsuri a fost prevăzut ca brigada de agitație să dea programe artistice la arii, acest fapt nu s-a realizat, întrucât tov. Ioan Tomi, care răspunde de brigada de agitație, a fost delegat de batoză, dânșii au pregătit brigada, iar tov. Director al Căminului Cultural, împreună cu învățătorii, să ia legătura cu tovarășii din brigadă și să le pună la dispoziție mijloace de transport la arii.”

Unele noutăți le va aduce darea17 de seamă pe trimestrul IV 1955 privind activitatea organizației de bază pe comună a P.M.R.: „În această perioadă de timp, munca culturală nu s-a desfășurat în condițiuni destul de bune, aceasta pe de-o parte se datorește faptului că în căminul cultural, respectiv în sala mare, a fost instalat cinematograful, iar pe de altă parte lipsa unui organ de conducere, întrucât directorul căminului a demisionat acum 2 luni. O lipsă a Biroului Organizației de bază că nu a îndrumat Sfatul Popular de a recruta un director la cămin, totuși putem arăta că tineretul a pregătit 2 piese în limba română, una piesă în limba maghiară, dansuri maghiare, românești și o piesă în limba sârbă. De asemenea, s-a înjghebat și o orchestră de tamburași. Pe viitor credem că munca la cămin se va îmbunătăți, dar fiind faptul că în cinstea congresului (Congresul al II-lea al P.M.R., n.n.) cinematograful a fost terminat, iar în momentul de față căminul are director.” Din acest context nu se poate însă deduce că este vorba de vechiul cinematograful pe locul căruia se află acum un miniteren de fotbal.

13 Uniunea Tineretului Muncitoresc.14 Idem, f. 10-11.15 Idem, f. 78.16 Idem, f. 83.17 Idem, f. 90.

Pag. 38


Un spațiu mai amplu este dedicat manifestărilor culturale în darea18 de seamă pe trimestrul I din 1956: „În cinstea alegerilor și în scopul asigurării cu programe culturale pentru ziua alegerilor, s-a reușit să se înjghebeze un cor, una piesă în limba română, una piesă în limba sârbă, una în limba maghiară și germană, dansuri populare românești și ale minorităților naționale. La fel și școlile din comună au fost antrenate de a da programe artistico-culturale. Mai putem aminti că și unitatea militară de grăniceri din localitate a dat un program artistico-cultural, îndeosebi a fost binevenită sceneta «Jos Tudorache, sus Tudorache19», care a demascat alegerile din trecut.”

Iată însă că organizația de bază Sat a P.M.R. se va arăta nemulțumită de colectivul de muncă al căminului cultural. În darea20 de seamă pentru perioada 1 aprilie-30 iunie 1956 se arată că deși s-a putut înjgheba într-o oarecare măsură „...o echipă artistică, de dansuri populare, analiza făcută în organizația de bază a scos în evidență lipsuri serioase care s-a constat în această direcție. Cu toate că s-au trasat sarcini concrete de remedierea acestor lipsuri, tov. Galetin Milorad, respectiv secretarul Sfatului Popular, care răspunde de munca culturală în cadrul căminului cultural, nici până în prezent nu s-au luat măsuri

18 Idem, f. 88.19 Comedie într-un act, scrisă în 1952, de Mircea

Ștefănescu (n. 11 aprilie 1898, București – d. 23 octombrie 1982), prozator, traducător, dramaturg și cronicar dramatic român (www.autorii.com/scriitori/mircea-stefanescu/).


de îndreptare. Ba, mai mult, căminul cultural nici până în prezent nu are planul de muncă, nici colectivul bine organizat, lucru care este nesatisfăcător...”

În ședința sa din 19 februarie 1957, comitetul de partid (P.M.R.) al comunei Cenad a hotărât21 că birourile organizațiilor de bază ale P.M.R. vor trebui să îndrume Căminul Cultural în organizarea de conferințe cu un caracter agrotehnic și să facă programe culturale în mod regulat, cu un repertoriu strâns legat de campania agricolă de primăvară, reponsabil fiind desemnat Ioan Tomi.

Tot comitetul comunal de partid va stabili, în ședința22 sa din 19 martie 1957, un plan de măsuri pentru aniversarea a 50 de ani de la răscoala țărănească din 190723. Ca un prim punct, se cerea identificarea acelor cetățeni ai comunei Cenad care au participat la această răscoală, rezultatul trebuind să fie raportat biroului raional al P.M.R. Sânnicolau Mare, responsabil pentru aceasta fiind desemnat însuși secretarul comitetului comunal. În perioada 15-20 martie, la Căminul Cultural trebuiau organizate seri culturale, cu expuneri pe tema Răscoalei din 1907, responsabil fiind Balcic Agafiței. În școli trebuiau organizate seri literare pe aceeași temă, responsabil fiind desemnat Ioan Tomi. Și Căminul Cultural și biblioteca sătească, la rândul lor, trebuiau să organizeze șezători literare pe tema respectivă, la fel și formațiile artistice. Până pe 20 martie trebuia să se țină la Căminul Cultural o adunare populară, pentru ca oamenii să asculte expunerea pe tema aniversării a 50 de ani de la Răscoala din 1907, responsabil fiind Matei Bakai.

Din iunie 1957 până la 15 septembrie 1958, director al Căminului Cultural va fi învățătorul Franz Kahles. Însă în data de 15 septembrie 1958, a fost transferat la școala medie mixtă din Sânnicolau Mare, secția germană, clasele I-IV.

Planul24 de măsuri al comitetului comunal Cenad al P.M.R. și al comitetului executiv al Sfatului Popular al comunei Cenad, din 15 aprilie 1958, prevedea conferințele educative la Căminul Cultural ale unităților de grăniceri


22 Idem, f. 8.23 Răscoala, al cărei debut se consideră ziua de 21

februarie 1907, locul de pornire fiind satul Flămânzi, Frumușica și Rădeni din județul Botoșani. În opinia unor istorici, acțiunea țăranilor a fost îndreptată împotriva arendașilor evrei. Nu s-a extins în Banat, regiune aflată atunci în componența Austro-Ungariei. În contextul nostru, trebuie luat în seamă faptul că Cenadul a găzduit în timpul celui de-al Doilea Război Mondial refugiați din Transnistria, Basarabia și Bucovina, din care o parte au rămas la Cenad și e posibil să fi fost aceștia motivul pentru care s-a cerut identificarea celor posibil a fi participat la răscoală.

24 Serviciul Județean Timiș al Arhivelor Naționale, Fond 464 Comitetul raional P.C.R. Sânnicolau Mare, inv. nr. 721, dosar nr. 16/1958, f. 9-10.

Cenad – Echipa de teatru în limba germană (1).

Pag. 39


din Cenad și Begova (zonă la N-NV de Cenad), destinate populației locale și privind sarcinile acestora cu privire la paza frontierei de stat, acțiuni ce trebuiau urmate de programe artistice prezentate de „...Căminul Cultural și organele grănicerești.” De asemenea, „Comitetul Executiv al Sfatului Popular va lua legătura cu directorul Cinematografului Comunal ca să ceară din partea direcțiunii Cinematografiei regionale de a repartiza filme cu aspecte din activitatea grănicerilor români și sovietici, cu care ocazie Organizațiile de partid vor mobili(za) cetățeni și grupele de sprijin. Înainte de rularea filmului se vor face (sic) și recenzia filmului, pentru a fi înțeles mai bine.” Responsabil a fost desemnat Ioan Socol, președintele Sfatului Popular Cenad.

Și planul25 de măsuri din 14 mai 1958 al comitetului comunal al P.M.R. din Cenad prevedea sarcini precise, tema principală fiind de data aceasta minoritățile naționale: „5/ Comitetul comunal de partid va îndruma colectivul de muncă al căminului cultural ca formațiunile artistico-culturale să fie cuprinse cu elemente din toate naționalitățile conlocuitoare ca echipe de dansuri, echipe corale, brigăzi de agitație etc., rămânând ca numai echipe de teatru să fie pe naționalități. Pentru realizarea acestui obiectiv, comitetul va convoca resoartele din colectivul de muncă al căminului și le va analiza de felul cum s-a practicat până în prezent și da indicații pentru munca de viitor.

6/ Comitetul comunal de partid va stabili cu conducerea cinematografică pentru a cere filme legate de înfrățirea poporului român cu minoritățile naționale.”

Ilustrativ pentru capacitatea organizării de manifestări culturale este și structura organizațiilor P.M.R. din Cenad, așa cum reiese din referatul26 din 15 august 1958 al comitetului comunal de partid și al organizațiilor de bază cu privire la activitatea lor „...în lumina documentelor Plenarei din 9-13 iunie 1958 a Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român”. La acea dată, în Cenad existau 99 de membri ai Partidului Muncitoresc Român, la o populație de aproximativ 6.000 de locuitori (6.089 după recensământul populației din 1956, din care. 2.541 români, 755 maghiari, 1.744 germani, 1.023 sârbi, 7 țigani, 8 slovaci și 8 bulgari). Dintre membrii P.M.R. 4 erau muncitori, 74 țărani colectiviști, 6 țărani muncitori, 13 funcționari și 1 inginer tehnic. După naționalitate: 17 români, 67 sârbi, 2 germani, 13 maghiari și 1 de altă naționalitate. În U.T.M. erau peste 250 de tineri. „Comitetul comunal de partid și organizațiile de



bază au luat măsuri necesare de curățirea elementelor necorespunzătoare, primite cu foarte mare ușurință în partid, cum a fost cazul lui Ceneiaț Veselin, Kojo Stefan, care a practicat jocul de cărți cu banii poporului, iar ulterior a fost exclus cum a fost cazul lui Radius Francisc fost legionar și Lichtfus Ioan fost membru al organizației SS. Aceasta a dus la întărirea organizațiilor de partid, a combatitivității revoluționare a membrilor și candidaților de partid. Va trebui ca pe viitor să constitue o preocupare mai serioasă a comuniștilor și atunci când se discută, se analizează primirea de noi membri și candidați de partid, să nu se treacă cu ușurință.”

La acea dată activau la Cenad 27 de profesori, învățători și educatoare, însă nu era niciunul membru al P.M.R.

La 15 noiembrie 1958, în cadrul ședinței27 plenare a membrilor P.M.R. din Cenad, desfășurată în sala Căminului Cultural, Vasilie Barantici va arăta „...că nu a fost o preocupare în suficientă măsură a comitetului comunal de partid la ridicarea nivelului cultural al tineretului, observându-se că nu s-au atribuit fonduri pentru cumpărarea instrumentelor (muzicale, n.n.). În luarea sa de cuvânt, Gheorghe Vlascici, președintele G.A.C., va spune: „În ceea ce privește munca culturală, am observat că tineretul nostru ia parte numai la baluri care se organizează și până în prezent nu am putut vedea un cor organizat și în general nu pot spune că își trăiește viața culturală.” Alexe Petrică va întreba comitetul de partid dacă știe cum a dispărut acordeonul de la G.A.C. și dacă acesta a fost plătit și cum anume s-a rezolvat problema aparatului de radio de la Căminul Cultural. Tot el va propune achiziționarea unei stații de radioamplificare. În cuvântul său, Ioan Socol îi va răspunde lui Alexa Petrică: „Despre acordeonul G.A.C. care este dispărut în seara serbării de aniversare a G.A.C. a rămas la tov. Jivici Vasa și pe urmă nu știu unde a dispărut.”

Potrivit dării28 de seamă privind activitatea comitetului comunal Cenad al P.M.R. din 12 noiembrie 1958, rețeaua magazinelor de desfacere s-a îmbogățit cu două bufete, dintre care unul la cinematograf. Cenadul avea la acea dată 22 de studenți plecați la studii, iar intelectualitatea din sat număra 96 de persoane dintre care trei ofițeri 16 învățători, 3 profesori, 5 ingineri, iar ceilalți – funcționari. „Au funcționat anul acesta formațiuni artistice ca echipe de teatru, dansuri, soliști vocali și instrumentali, iar în momentul de față a fost înființat corul căminului cultural care cuprinde un număr de cca. 80 persoane. Însă nici cu aceste rezultate nu ne putem declara mulțumiți, întrucât în comună avem mulți tineri, care trebuie atrași spre munca culturală de masă.”

27 Idem, f. 66.28 Idem, f. 68, 69.

Pag. 40


Referatul29 din 7 februarie 1959 al comitetului comunal al P.M.R. acordă o jumătate de pagină vieții cultural-artistice din localitate, fără a spune însă ceva concret, cel care l-a redactat dovedind din plin că și-a însușit ceea ce se numește „limbaj de lemn”. Singurul lucru concret: „Din analiza muncii bibliotecii sătești se constată că un număr foarte mic de cititori solicită cărți de la biblioteca sătească și din păcate prea puțini membri de partid se găsesc în rândurile acestor cititori.” Două zile mai târziu, pe 9 februarie 1959, directorul Căminului

Cultural, Iovan Toșici, va scrie un amplu raport despre activitatea acestei instituții în 1958 și ianuarie 1959. Din document (nesemnat și fără numele directorului) reiese că la Cenad activau patru echipe de teatru în limbile română, germană, sârbă și maghiară, fiecare fiind duplată de câte o echipă de dansatori. Echipa de teatru în limba română, condusă de Elena Voichiță și Irina Onea a „...prezentat la data de 25 decembrie 1958 un program (și) a avut un succes destul de frumos și a bucurat publicul spectator de succesele obținute...”, repetițiile se țin regulat, însă unii membri dau dovadă de indisciplină. Cea în limba maghiară este condusă de Iuliana Putnoki și Nicolae Swobodnik și a dat un spectacol, alături de cea de dansuri, pe data de 26 decembrie 1958, bucurându-se de succes în fața publicului. Repetițiile se țin cu regularitate și tinerii actori pregătesc alte programe ce se vor prezenta în curând. La rândul său, echipa în limba germană, condusă de Erwin Hilger, și cea de dansuri, condusă de Susanna Sainovici și Magdalena Torous, au dat și ele un spectacol în cinstea colectivizării agriculturii, fiind programați pentru un nou program pentru data de 9 februarie 1959. Echipa de teatru în limba sârbă,


condusă de Mileva Bulutov și Jivan Tosici, a prezentat publicului spectator o piesă de teatru, iar cea dansuri o suită de jocuri populare sârbești. Din păcate, observa raportorul, echipa de teatru „...i-a cam încetat activitatea.” Însă cea de dansuri a primit un rând de costume populare sârbești noi, pentru care s-a plătit suma de 4.470 de lei, o parte din fondul Căminului Cultural și o parte de la Cooperativa de Consum din comună, echipa pregătindu-se pentru un concurs intercomunal programat pentru 15 martie 1959.

Prin grija lui Lucian Dunea, Josif Kopp, Danița Luchin și Ioan Strungariu, în luna octombrie 1958 a luat ființă un cor format din membri ai tuturor naționalităților din Cenad, format din 87 de tineri, dar, cu toate condițiile existente, existența sa a fost efemeră, considerați vinovați fiind directorul Căminului Cultural și organizația locală a U.T.M. Raportorul își exprima speranța că, totuși, corul va renaște cât de repede, fiindcă Cenadul trebuia să găzduiască pe 15 martie 1959 un concurs intercomunal al corurilor.

În cadrul Căminului Cultural exista un grup de conferențiari condus de Ilie Dișici, ajutat de Traian Pescariu și Anton Hinkel, cele mai multe conferințe fiind susținute de Ioan Tomi, Liubomir Petrov și Traian Pescariu. De asemenea, mai exista un cerc agro-zootehnic condus de Sanda Strungariu și ingineri de la G.A.C. Responsabil cu pavoazarea și audițiile la radio erau Ana Hilger și Anastasia Petre, dar, observa raportorul, audițiile nu au fost urmate de dezbateri.

Referindu-se la baza materială, raportorul va scrie că imobilul ce găzduia Căminul Cultural lăsa mult de dorit atât în interior, cât și în exterior. Curățenia era deficitară, întrucât mulți dintre tineri dădeau dovadă de nepăsare față de local. Din cele 10 șahuri câte existau în 1957, mai rămăsese doar unul. Lemnele de foc pentru bibliotecă s-au terminat la 20 ianuarie 1959. Din punct de vedere financiar, veniturile în trimestrul IV 1958 au fost de 4.708 lei, iar cheltuielile de 2.753 de lei, rămânând în soldul instituției suma de 1.955 de lei, din care 1.470 au fost dați pentru costume. Căminul necesita reparații la acoperiș, dar avea nevoie și de un casier.

Pe 9 februarie 1959 se va ține ședința ordinară a comitetului comunal P.M.R., în care s-a analizat inclusiv activitatea Căminului Cultural. Au luat cuvântul: Matei Bakay, Milivoi Stoicov, Slavco Popovici, Josif Kopp, Ioan Socol, ing. Ioan Rusu, Vasile Crăciun, Gheorghe Vlașcici, Liubomir Petrov. Printre problemele ridicate s-au numărat: lipsa tablelor de șah și a aparatului de radio al instituției, organizarea spectacolelor pe naționalități și nu combinat, lipsa unei evidențe a manifestărilor cultural-artistice, lipsa controlului veniturilor și cheltuielilor, lipsa lemnelor de foc. La concluzii s-a pus accent pe verificarea repertoriului, fără de care nimeni nu se putea prezenta pe scenă, fiind în mod evident vorba de cenzură.


Pag. 41


la faza intercomunală, iar cea în limba română a reușit ca până în momentul de față să pregătească a treia piesă de teatru.” În schimb, sunt criticate echipele teatrale în limbile sârbă și germană, acestea nereușind să pună pe scenă nici măcar o singură piesă. Un lucru îmbucurător a fost faptul că s-a reușit formarea unei echipe de dansuri formată din mai multe naționalități, mai puțin cea germană.

În darea34 de seamă a organizației de bază P.M.R. de la G.A.C., în care s-a analizat activitatea acesteia în perioada 1 ianuarie-25 iulie 1960, se semnalează înființarea unui cor și a unei echipe de dansuri, formate amândouă din reprezentanți ai tuturor naționalităților din comună. Echipele de teatru, alături de formațiile sus-amintite, au dat mai multe spectacole cu prilejul unor evenimente, dar și în afara acestora. Dar se consideră ca punct negativ faptul că nu s-a reușit realizarea unor schimburi de experiență cu alte localități. În schimb, s-a reușit înjghebarea unei brigăzi artistice care a și dat un program pe scena Căminului Cultural, ba mai mult decât atât, cu sprijinul organizației de partid, a dat un spectacol și la Cheglevici. Pentru a se dinamiza activitatea acestei brigăzi artistice, responsabilul său, Ion Strungariu, a fost trimis să participe de la 1 august 1960, la un curs perfecționare de 20 de zile.

Organizația de bază P.M.R. de la Școala de 7 ani mixtă din Cenad, prin darea35 de seamă privind activitatea de la 1 ianuarie-5 august 1960, va confirma cele din paragraful anterior, precizând însă că formațiile de teatru și dansuri au făcut două ieșiri în alte localități, cu titlul de schimb de experiență, fără însă a preciza când și unde.

La 21 octombrie 1960, o nouă dare36 de seamă a organizației de bază P.M.R. a Școlii de 7 ani mixte face



36 Idem, f. 171-172.

La 23 august 1959, dar și cu prilejul împlinirii, pe 28 august30, a 10 ani de la înființarea G.A.C. „Ștefan Plăvăț”, formațiile Căminului Cultural au prezentat31 programe artistice bine apreciate cel puțin de conducerea comitetului comunal al P.M.R.

În cadrul analizei32 activității organizației de bază P.M.R. a Școlii de 7 ani pentru perioada 3 februarie 1959 și până la data ședinței, respectiv 5 octombrie 1959, s-a subliniat ca lipsă „destul de serioasă” desfășurarea periodică și nu continuă a muncii pe plan cultural-artistic în comună. „Activitatea mai bogată s-a desfășurat în timpul iernii și în special cu ocazia concursurilor organizate, unde am reușit să prezentăm echipa de cor, echipele de dansuri române, sârbe, germane și maghiare, din care echipa germană de dansuri s-a clasat pe locul I pe raion (Sânnicolau Mare, n.n.). Pe lângă aceste formații au mai existat și formații de teatru în toate limbile minorităților naționale. Odată cu începerea campaniei de primăvară și îndeosebi în perioada lunilor iunie-septembrie, când majoritatea cadrelor didactice au fost în concediu și diferite cursuri de vară, activitatea s-a desfășurat mai anemic. În preajma aniversării a 10 ani de la înființarea G.A.C. în comuna noastră, Organizația de bază a luat toate măsurile pentru a se reîncepe activitatea culturală întreruptă. Astfel, cu această ocazie formațiunile noastre au prezentat un program artistic bogat la nivelul cerințelor participanților. De asemenea, au fost cadre care au dat ajutor la pavoazarea comunei, la confecționarea de lozinci, panouri, grafice. Se pot evidenția tovarășul Petrov Liubomir, Tomi Ion și Munteanu Ion. O sarcină de viitor rămâne ca toate formațiunile artistice existente să fie lărgite și activizate, astfel ca activitatea culturală să fie la înălțimea sarcinilor trasate de partidul și guvernul nostru.”

Aspecte ale activității cultural-artistice din comună au fost analizate și în darea33 de seamă a organizației de bază P.M.R. de la G.A.C. Cenad din 23 aprilie 1960. Se face precizarea că echipa corală și alte câteva formații neprecizate au dat două spectacole, însă nu s-a reușit organizarea unor programe (schimburi de experiență) în alte localități, lucru care îi descurajează pe tinerii care ar dori să evolueze în cadrul mai multor spectacole. „Ca un fapt pozitiv putem arăta că în cadrul căminului cultural funcționează echipe de teatru în limbile română și maghiară, care au reușit să prezinte pe scena căminului cultural piesele încadrate în concursul artistic I.L. Caragiale, clasându-se pe primul loc

30 Dușan Baiski, Cenad – Studii monografice, Ediția a II,a Ed. Artpress, Timișoara, 2015, pag. 304.





Pag. 42


referiri la viața cultural-artistică a comunei. Mircea Dămnian (probabil Damian, nume pronunțat Dămnian în graiul cenăzean, n.n.), directorul Căminului Cultural, era criticat pentru că a plecat în concediu fără să conceapă anterior un plan de muncă pe trimestrul IV și că nu se preocupă de asigurarea fondului bibliotecii sătești cu piese de teatru inclusiv în limbile nanionalităților conlocuitoare. Din context se deduce că echipa corală era formată din cadre didactice. „O altă lipsă a Organizației de bază este că nu s-a sesizat la timp de faptul că mai există un număr mare de copii, mai ales în rândurile populației maghiare și germane, care frecventează încă biserica și participă încă la învățământul religios. La sesizarea făcută de organul raional de partid, organizația de bază a realizat în ședința din 11 X. 1960 situația acestei probleme și a stabilit măsurile concrete ce trebuiesc luate pentru combatea misticismului.” Drept urmare, așa cum își amintește și Josef Kopp, duminica înainte de prânz s-a impus vizionarea unui film la cinematograf, astfel încât copiii să nu poată participa la slujba religioasă de la biserica romano-catolică din sat.

La cererea sa de a reveni de la Sânnicolau Mare la școala din Cenad, învățătorului Franz Kahles i se vor pune două condiții și anume: intrarea în P.M.R. și preluarea postului de director al căminului cultural. Le va accepta pe amândouă. Va deveni și membru de sindicat. Pe data de 15 septembrie 1961 își va reîncepe activitatea la Cenad. În nota sa autobiografică trimisă autorului textului de față în 2018, el va scrie: „În calitate de director de cămin cultural am fost un factor deosebit de activ în organizarea, desfășurarea și dezvoltarea vieții cultural-artistice din comună, fiind astfel direct răspunzător nu doar de programele culturale și petrecerile săptămânale ale comunității, ci și de problemele administrative și financiare ale instituției de cultură, o sarcină care, dincolo de titlul onorant de director, însemna de fapt multă foarte multă responsabilitate și dificultate.”

Planul37 de măsuri adoptat în ședința din 29 noiembrie 1961 a comitetului comunal P.M.R. cuprinde mai multe puncte cu privire la ceea urma a se face pentru îmbunătățirea activității Căminului Cultural din localitate. Cele două gospodării colective existente, „Ștefan Plăvăț” și „Mureșul” (cea de-a doua creată prin dezarondare prin hotărârea adunării generale din 31 ianuarie 1961 a primeia), au fost însărcinate să vireze fonduri lor financiare destinate culturii bani pentru cumpărarea a câte 200 de scaune de fiecare, G.A.C. „Ștefan Plăvăț” trebuia să confecționeze 7 mese, iar G.A.C. „Mureșul” 7 cuiere. La rândul său, Căminul Cultural trebuia să achiziționeze o stație de amplificare, o trusă de machiaj, cărți noi pentru bibliotecă,


cel puțin trei jocuri de șah, plasă și palete pentru tenis de masă și să repare masa de tenis de masă. Repetițiile deveneau săptămânale și obligatorii. Din text reiese că directoare a Căminului Cultural era Elena Voichiță, care trebuia să întocmească săptămânal un plan de activitate și să țină evidența precisă asupra muncii culturale depuse de fiecare cadru didactic în parte. Iar bibliotecara Lidia Popa trebuia să asigure pentru fondul bibliotecii cărți preponderent pe teme agricole.

Un alt punct al planului de măsuri necesită atenție: „De asemenea, pe lângă cele 10 biblioteci de casă să se înființeze încă 5 biblioteci de casă. În cadrul bibliotecii tov. bibliotecară să planifice de două ori lunar recenzii cu cele mai noi cărți apărute.” De aici se poate deduce că și alte organizații și instituții, inclusiv cele patru biserici creștine, aveau propriile lor biblioteci, așa cum a avut și G.A.C. „Ștefan Plăvăț”. Nu este exclus ca respectivele biblioteci să fi conținut cărți de specialitate, fiecare pe profilul său (economie, medicină, religie etc.).

Pentru popularizare, trebuiau amenajate vitrine cu cele mai noi cărți atât la bibliotecă, cât și la librărie.

Inginerii agronomi trebuiau, la rândul lor, să organizeze în cadrul cursului de masă serii de întrebări cu răspunsuri gen „Cine știe, câștigă”, cei merituoși urmând a fi stimulați (nu se precizează dacă material, financiar sau amândouă) de cele două G.A.C.-uri.

În fine, pentru a se stimula întreaga activitate cultural-artistică, se indica organizarea de schimburi de experiență cu alte localități.

Analizând activitatea organizațiilor de bază ale P.M.R. din localitate, pe perioada noiembrie 1961-23 noiembrie 1962, comitetul comunal va aminti în darea38 de seamă și de Căminul Cultural, dar mai mult pentru a scoate în evidență faptul că au fost organizate 82 de conferințe cu caracter politic, științific, agrotehnic, de cultură generală, la care au participat 32.200 de persoane, cu o medie de 392 de participanți/conferință. „Un accent deosebit s-a pus pe expunerea de conferințe cu caracter științific cu scopul combaterii concepției mistico-religioase în rândurile cetățenilor, iar drept rezultat al acestei educații membrii colectiviști au răspuns cu cinste la munca în zilele de sărbători și duminica, străduindu-se să se termine în timp optim campaniile agricole și în special cum a fost cazul în campania agricolă de toamnă.”

Activitatea cultural-artistică s-a considerat că a fost mai bună decât în anii anteriori, s-au făcut schimburi de exeperiență, însă documentul nu oferă nimic concret. S-a subliniat că prea puțini tineri din cei care trăiesc la Cenad se implică în activitățile cultural-artistice.


Pag. 43


O nouă dare39 de seamă privind activitatea organizației de bază a P.M.R. de la Școala de 8 ani, din 2 octombrie 1962, se face referire la organizarea a patru expoziții mobile dintre care una de caricaturi, la 62 de conferințe susținute de care didactice. „În perioada la care se referă darea de seamă au funcționat următoarele formațiuni cultural-artistice: un cor compus din 60 de persoane, o brigadă de agitație, o formație de dansuri populare, patru formațiuni de teatru, un taraf și soliști vocali. Cu aceste formațiuni au fost prezentate un număr de 28 programe artistice în comună, la care au participat un număr de 9.100 spectatori (cu o medie de 325 de spectatori/spectacol, n.n.), iar în alte localități s-au făcut un număr de 15 schimburi de experiență. În această muncă s-au evidențiat tovarășii: Voichiță Elena, Kahles Francisc și alții.“

Organizația de bază teritorială a P.M.R. din Cenad (după noua denumire se poate constata că în P.M.R. au avut loc schimbări organizatorice), în darea40 de seamă din 19 iunie 1962 pomenește de activitatea în cadrul Căminului Cultural a următoarelor formații: o brigadă artistică de agitație, o echipă de dansuri, patru echipe de teatru, trei orchestre și un taraf.

Analizând cele de mai sus, reiese limpede faptul că cei care duceau greul coordonării și instruirii echipelor artistice ale Cenadului erau cadrele didactice de la Școala de 7, ulterior de 8 ani din localitate. În amintirile41 sale, învățătorul Josef Kopp avea să scrie: „Pe lângă munca zilnică a unui profesor în clasă, erau obligatorii săptămânal cel puţin şase ore de activităţi extraşcolare. În ce consta această muncă extraşcolară? În primul rând, se desfăşurau activităţi în Căminul Cultural cu tinerii care au absolvit şcoala generală: activităţi corale, formaţii de teatru, ansambluri de dansuri populare. Pe lângă acestea trebuia efectuată o aşa-numită muncă de instruire a populaţiei: fiecare trebuia să aibă informaţiile necesare privind situaţia politică actuală şi construcţia socialismului.”

Bibliografie:Cenad. File de istorie, coordonator Dușan Baiski,

Ed. Artpress, Timișoara, 2018Serviciul Județean Timiș al Arhivelor Naționale

(S.J.T.A.N.), Fond 464 Comitetul raional P.C.R. Sânnicolau Mare, inv. nr. 721, dosarele nr. 9/1950, 17/1951, 15/1952, 16/1953, 17/1955, 15/1957, 16/1958, 16/1959, 13/1960, 16/1961, 18/1962.



41 Josef Kopp, op. cit., pag. 309.

Dr. Mircea Rusnac(Reșița)

Reşiţa este unul dintre nu foarte multele oraşe din România în care revoluţia din decembrie 1989 a izbucnit şi s-a desfăşurat în bună măsură înaintea căderii dictatorului comunist Nicolae Ceauşescu. Dispunem în acest sens de o relatare a evenimentelor făcută chiar atunci, când desfăşurarea lor încă nu se încheiase. Este vorba despre o ediţie specială a ziarului Flamura liberă, apărută la Reşiţa în ziua de sâmbătă, 23 decembrie 1989, în paginile căruia era inserat, sub titlul Reşiţa revoluţionară, Reşiţa eroică, un reportaj detaliat cu privire la cele petrecute.

Până în acel moment, săptămânalul Flamura fusese organul de presă judeţean al Partidului Comunist Român şi apărea în ziua de marţi. După victoria revoluţiei în ţară, acestuia i s-a schimbat denumirea în pripă şi a apărut în această ediţie specială de sâmbătă. Cu numai patru zile înainte, la 19 decembrie, când deja se produsese masacrul de la Timişoara, ultima ediţie a Flamurei reşiţene (anul XLI, nr. 3.762) prezenta titluri ca acestea: Cuvântarea tovarăşului Nicolae Ceauşescu, hotărârile Plenarei C.C. al P.C.R., ale Sesiunii Marii Adunări Naţionale – PROGRAM DE ACŢIUNE REVOLUŢIONARĂ pentru înfăptuirea obiectivelor stabilite de Congresul al XIV-lea al partidului; Sarcinile pe 1989 – îndeplinite exemplar, planul pe 1990 – temeinic pregătit! FRONT DE LUCRU BUN pentru sporirea cantităţii de cărbune; În zootehnie, pe primul plan CREŞTEREA PRODUCŢIEI etc. Conţinutul articolelor era în spiritul acestor titluri şi era ininteligibil în afara comunismologilor. În 23 decembrie, aceiaşi ziarişti veneau cu titluri precum Mascarada a luat sfârşit, Nu cedăm! şi Ne-am săturat! Şi cu promisiunea, în nota întregii prese româneşti de atunci, că va fi „un ziar al adevărului, al dreptăţii şi libertăţii”, „va milita pentru instaurarea democraţiei” şi „va informa corect opinia publică.” În total, până la 31 decembrie 1989, aveau să apară încă şase numere ale ziarului Flamura liberă, iar în 4 ianuarie 1990 apărea primul număr al ziarului Timpul, a treia denumire în decurs de câteva zile.

Folosim totuşi relatarea acestui ziar a desfăşurării revoluţiei, ţinând cont că ea era făcută chiar în acele momente şi că, măcar pentru început, putem să ne încredem în promisiunile pe care le clama. Evident, vom încerca să ne detaşăm de spiritul entuziast al articolului şi să descifrăm numai importanţa faptelor.

Aflăm că ecourile revoltei şi ale represiunii de la Timişoara, aflată în apropiere, şi care din 16 decembrie

Desfăşurarea revoluţiei din decembrie 1989 la Reşiţa

Pag. 44


1989 lupta singură împotriva regimului comunist, au avut în sfârşit efect şi la Reşiţa în 21 decembrie. La ora 16 a acestei zile, în centrul oraşului au sosit primele grupuri de manifestanţi „reprezentând intelectualitatea şi muncitorimea Reşiţei”, pentru a-şi exprima solidaritatea cu populaţia Timişoarei. Ei cântau „Deşteaptă-te române!” şi înfierau minciunile proferate de Ceauşescu la mitingul de la Bucureşti care tocmai se încheiase, scandând: „Noi suntem poporul!”, „Jos Ceauşescu!”, „Ţara suntem noi!”, „Au murit copii”, „Timişoara”, „Şi noi avem copii”, „Veniţi cu noi!” Evident, numărul lor a crescut, scandarea principală devenind „Fără violenţă!” Liderul mişcării din acel loc era pictorul Dumitru Nicolae Vlădulescu, al cărui „glas baritonal” l-a impus ca fiind „cel care conduce şi organizează ireproşabil masele.”

Printr-o posibilă sincronizare, tot la ora 16 s-a constituit un val de demonstranţi în cartierul Lunca Bârzavei, care au pornit în marş către centru. Pe măsură ce înaintau, numărul lor devenea tot mai mare, ajungând la ora 17 în centru şi fuzionând cu cei aflaţi deja acolo. Seara, piaţa centrală răsuna de strigătele „Jos Ceauşescu!” şi „Fără violenţă!” Ultimul apel a fost în bună măsură respectat, atât manifestanţii dovedindu-se paşnici, cât şi autorităţile abţinându-se de la acte de represiune. Un rol important în menţinerea ordinii l-a avut „unul dintre cei mai nobili şi de caracter oameni care s-au aflat în fruntea judeţului”, Iosif Szasz, nimeni altul decât prim-secretarul judeţean al partidului comunist. Într-o jumătate de oră acestuia i s-a procurat o staţie de amplificare. El a îngenuncheat alături de miile de demonstranţi, păstrând un moment de reculegere pentru morţii de la Timişoara, apoi a declarat că „nimeni nu va trage în demonstranţi.” În acest fel a trecut practic de partea revoluţionarilor, care scandau acum „Armata e cu noi!” şi „Miliţia e cu noi!”

La tribuna de unde altădată cuvântase Ceauşescu se succedau acum numeroşi vorbitori din rândul demonstranţilor, înfierând dictatura şi menţinând treaz spiritul celor adunaţi. Între ei erau reprezentanţi ai aproape tuturor categoriilor sociale: muncitori, ingineri, profesori, oameni de cultură şi artă, tineri, studenţi, actori şi chiar ofiţeri. Pe lângă localnici, au mai vorbit delegaţi din alte localităţi ale judeţului Caraş-Severin (Anina, Moldova Nouă, Turnu Ruieni), dar şi din Timişoara şi Bucureşti. Se cântau imnurile patriotice Deşteaptă-te române! şi Hora unirii. Aceasta a durat întreaga noapte de 21-22 decembrie 1989.

Dimineaţa a sosit vestea sinuciderii ministrului apărării, Vasile Milea, şi a introducerii stării de necesitate. La tribună, prim-secretarul judeţean Iosif Szasz a declarat acest act drept „iresponsabil şi demenţial.” Locotenent-colonelul Alexandru Câmpean, şeful Miliţiei judeţene, a

dat asigurări tot atunci că împotriva demonstranţilor nu va fi luată nicio măsură represivă. Totodată, s-a hotărât ca în judeţul Caraş-Severin starea de necesitate să nu fie aplicată, fapt la care au consimţit atât autorităţile judeţene, cât şi conducerea armatei şi a Miliţiei.

În acea dimineaţă, către centrul oraşului se îndreptau alte mii de oameni de la Combinatul Siderurgic, Întreprinderea Constructoare de Maşini, Întreprinderea Comunală şi celelalte întreprinderi şi instituţii din Reşiţa. Lozinca predominantă a acestora era: „Ceauşescu condamnat pentru morţii din Banat!” Şirul vorbitorilor de la tribună se succeda neîntrerupt, între ei fiind şi locuitori din Băile Herculane, Oraviţa, Bocşa şi alte aşezări din judeţ. Mereu se încerca preîntâmpinarea unei escaladări a violenţei, prin chemări precum „Armata e cu noi!”, „Miliţia e cu noi!” şi „Fără violenţă!”

În toiul acestor manifestări a venit vestea fugii lui Ceauşescu. Bucuria celor adunaţi în centru a fost, evident, de nedescris. Revoluţia anticomunistă învinsese şi până atunci la Reşiţa nu a avut loc niciun incident regretabil. Răzbăteau în schimb veştile despre victimele de la Timişoara, Bucureşti sau Sibiu, unde „teroriştii” îşi începeau deja strania activitate. În memoria acestor victime, preoţii Bisericii ortodoxe au oficiat un recviem chiar acolo, în piaţa centrală. În cursul aceleiaşi seri, corala „Mioriţa” a susţinut tot acolo un concert de colinde, deoarece se apropiau Sărbătorile de iarnă.

Cu lăsarea întunericului însă, temuţii terorişti şi-au făcut apariţia şi în împrejurimile Reşiţei. Atacurile lor vizau la început unitatea militară de pe Dealul Lupacului. În momentul în care era scris reportajul din ziarul Flamura liberă, deja la Reşiţa armele trăgeau de trei ore. În final, vor fi 25 de morţi ale acestor schimburi de focuri, care au durat câteva zile. Ele au însângerat o revoluţie care se desfăşurase în cel mai paşnic mod până în momentul victoriei sale, dar, la fel ca şi în alte localităţi din ţară, victimele au apărut abia când totul părea să se fi încheiat fără probleme. Lista morţilor se află acum expusă la loc de cinste pe clădirea Prefecturii judeţene. În virtutea acestor evenimente tragice, Reşiţa avea să fie declarată ulterior drept oraş-martir de către Parlamentul ţării.

Curând după revoluţie, Iosif Szasz a fost judecat în lotul Comitetului Politic Executiv, din care făcuse parte, deşi de la Reşiţa se solicita mereu punerea sa în libertate ca recunoaştere a trecerii sale de partea demonstranţilor. Pictorul Vlădulescu a emigrat în Canada, revenind în ţară numai după mulţi ani. Noile structuri de putere, reunite în Frontul Salvării Naţionale, menţineau numeroşi activişti de prim rang ai partidului comunist. În acest fel, revoluţia

(Continuare în pag. 64)

Pag. 45


Dr. Tiberiu Ciobanu(Timișoara)

Imediat după Marea Unire a început să se manifeste un interes deosebit pentru elaborarea şi publicarea unor monografii în limba română, dedicate unor centre urbane din Banat, în special Timişoarei. Unele dintre acestea conţin date istorice generale despre localitate, dar uneori găsim în paginile lor şi anumite informaţii privitoare la trecutul medieval al aşezării respective.

O cunoscută personalitate a vieţii politice a românilor din Banat, din ultima parte a secolului al XIX-lea şi din primele trei decenii ale secolului XX – îl numim pe Emanuil Ungurianu1 – şi-a legat numele şi de o lucrare referitoare la istoria Timişoarei2. El menţionează în studiul său lucrările pe care le-a consultat. Le reproducem aşa cum le-a consemnat autorul: 1. Enciclopedia română de dr. Cornel Diaconovici3; 2. Istoria românilor de Xenopol4; 3. Istoria românilor sub Mihai Viteazu de Nicolae Bălcescu5;

1 De la a cărui trecere la cele veșnice s-au împlinit în acest an (mai exact pe 25 martie) 90 de ani. Date biobibliografice despre Emanuil Ungurianu vezi la finalul studiului de față.

2 Emanuil Ungurianu, Originea şi trecutul oraşului Timişoara, Institutul de arte grafice „Cartea Românească”, Timi-şoara, 1925.

3 Publicist român din Banat care a trăit între 1859-1923 și a fost redactor și director al mai multor ziare și reviste. El a fost prim-secretar al „Asociațiunii transilvane pentru literatura română și cultura poporului român” (ASTRA) și redactor principal al Enciclopediei române (cele trei volume ale acestei lucrări apărând la Editura W. Kraft din Sibiu în 1898, 1900 și 1904), prima enciclopedie românească (ro.wikipedia.org/wiki/Corneliu_Diaconovici).

4 Alexandru Dimitrie Xenopol a fost un istoric, filosof, economist, pedagog, sociolog și scriitor român care a trăit între 1847-1920. El este autorul primei mari sinteze a istoriei românilor și s-a distins și ca un filosof al istoriei de talie mondială, fiind considerat printre cei mai mari istorici români, alături de elevul său, Nicolae Iorga (istoric, critic literar, documentarist, dramaturg, poet, enciclopedist, memorialist, ministru, parlamentar, prim-ministru, profesor universitar și academician român ce a trăit între 1871-1940 [ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Iorga]). A fost profesor de istorie la Universitatea din Iași și membru al Academiei Române (ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_D._Xenopol).

5 Om politic, economist, istoric, scriitor, gânditor democrat-revoluționar și fruntaș pașoptist român, care a trăit între 1819-1852 [dexonline.ro/definiție/Bălcescu).

Manifestări ale monografismului bănăţean în perioada interbelică

4. Scrierile lui Dimitre Onciu6; 5. Monografia oraşului Timişoara (în limba maghiară)7 de dr. Ştefan Berkeszi8; 6. Istoria Bănatului (în limba germană) de Griselini9; 7. Istoria Banatului (în limba germană) de Leonard Böhm10; 8. Monografia oraşului Timişoara (în limba germană) de I. Preyer11; 9. Istoria Comitatului Timişului şi a oraşului Timişoara, scrisă de mai mulţi istorici la comanda guvernului unguresc (în limba maghiară); 10. Anton Bodor12: Timişoara şi Ungaria de Sud (în limba maghiară); 11. Szentkláray13: Una sută de ani din istoria Ungariei

6 Istoric și academician român care a trăit între 1856-1923 și a fost profesor la Universitatea din București și director al Arhivelor Statului, precum și primul președinte al Comisiei consultative heraldice. A întemeiat școala critică în istoriografia românească. S-a ocupat de problema originii românilor, demonstrând argumentat formarea poporului român pe o arie întinsă de ambele părți ale Dunării și respingând teoria migrațiunii medievale a românilor din Peninsula Balcanică emisă de unii istorici austrieci ca Franz Josef Sulzer (1727-1791), Eduard Robert Rösler (1836-1874) sau Johann Christian von Engel (1770-1814). A demonstrat, pe bază de documente, că formarea statelor feudale românești a fost o urmare firească a dezvoltării vechilor formațiuni politice locale, combătând teoria neștiințifică a „descălecatului” (ro.wikipedia.org/wiki/Dimitrie_Onciul).

7 Precizarea – în paranteză – a limbii în care au fost scrise lucrările ne aparţine (n.n. T.C.).

8 Profesor, istoric și director de muzeu maghiar care a trăit între 1853-1922 (www.diasporatm.ro/regi/upload/files/sz-r_Berkeszi-Istvan.pdf).

9 Francesco Griselini a fost un savant italian născut în 1717 la Veneția și decedat în 1787 la Milano. Activitatea sa s-a desfășurat în mai multe domenii cum ar fi științele naturale, cartografie, istorie, literatură etc. În 1774, el pornește într-o lungă călătorie în Banatul Timișoarei pentru a studia acest ținut și oamenii săi. În urma celor doi ani și jumătate petrecuți aici, Griselini publică o lucrare complexă intitulată Încercare de istorie politică și naturală a Banatului Timișoarei (apărută la Viena în 1780), în care descrie amănunțit atât istoria și configurația politică și economico-socială a Banatului, dar și a bănățenilor și a obiceiurilor lor (ro.wikipedia.org/wiki/Francesco_Griselini).

10 Leonard (de fapt Leonhard sau Lénárt) Bӧhm a fost un istoric de origine germană [născut și decedat în localitatea Biserica Albă din Voivodina-Serbia] ce a trăit între 1833-1924 și a cărui lucrare (Geschichte des Temeser Banats) a apărut la Leipzig în 1861 (www.genealogy.ro/cont/e_1911.htm).

11 Johann Nepomuk Preyer a fost un scriitor de origine austriacă care a trăit între 1805-1888. El este autorul primei monografii a Timișoarei și a fost primar al acestui oraș între 1844-1858, fiind considerat întemeietorul orașului modern Timișoara (ro.wikipedia.org/wiki/Johann_Nepomuk_Preyer).

12 Este vorba despre economistul și publicistul maghiar Bodor Antal, care a trăit între 1878-1955. El este unul dintre pionierii cercetării așezărilor rurale din Ungaria, lucrările sale principale fiind legate în primul rând de viața satului maghiar (hu.wikipedia.org/wiki/Bodor_Antal).

13 Jenő Szentklaray a fost un preot catolic maghiar (a

Pag. 46


de Sud (în limba maghiară). Am notat aceste titluri de lucrări şi pentru a releva care era orizontul documentar şi bibliografic al unui intelectual timişorean, prin deceniul III al secolului XX, referitor la istoria Banatului în general, şi la cea a Timişoarei, în special.

Potrivit informaţiilor din izvoarele istorice menţionate, Ungurianu se referă la populaţiile migratoare care au trecut prin Banat, apoi la venirea ungurilor în Panonia şi la contactul acestora cu ducatul lui Glad14. El precizează că „la anul 896, când au venit ungurii de către râul Don peste Galiţia, poporul român locuia în întreg Banatul sub ducele lui Glad, cu reşedinţa în Zambara15; la venirea ungurilor, Glad face pact cu beliducii (comandanți militari – n.n. T.C.) unguri Kund (sic) şi Kadosa16, trimişi de Arpad, ducele ungurilor, ca să cucerească Banatul; în sensul acestui pact, Glad recunoaşte suveranitatea voievodului ungurilor, rămase cu poporul român în posesia Banatului şi această stare durează peste una sută de ani, până când un descendent al lui Glad cu numele Aiton17,

studiat la Institutul de teologie catolică din Timișoara) care a trăit între 1843-1925 (a decedat la Timișoara). De asemenea, el a fost doctor în teologie, arheolog, istoric literar și de artă, profesor de limba maghiară și director de școală elementară la Kikinda (oraș în provincia Voivodina din nord-estul Serbiei), profesor de filozofie și de limba latină, precum și director de liceu la Timișoara. Drept răsplată pentru intensa și valoroasa lui activitate a fost ales ca membru al Academiei de Științe a Ungariei (hu.wikipedia.org/wiki/Szentklá-ray_Jenő).

14 Voievod (duce) român care a condus o puternică formațiune prestatală medievală românească timpurie, localizată pe teritoriul Banatului istoric (spațiul cuprins între Tisa, Mureș, Dunăre și Carpați). Glad a domnit între 927-955, reședința sa principală fiind cetatea Morisena sau Maresiana (astăzi comuna Cenad din județul Timiș), de pe malul Mureșului (ro.wikipedia.org/wiki/Glad).

15 Aşezare încă neidentificată, cu certitudine; o seamă de istorici susţin că aceasta a existat pe vatra Timişoarei. În nici un caz Zambara nu a fost reşedinţa ducatului lui Glad, cum scrie Ungurianu. Referitor la acest aspect reputatul istoric clujan, Ioan-Aurel Pop afirmă că: „Nu credem să fi existat neapărat o singură cetate de reşedinţă a ducelui, dar dacă totuşi a existat o asemenea fortificaţie principală, considerăm că ea se află în sudul sau sud-estul zonei (Keve, Urscia), unde pare să fi fost nucleul de rezistenţă al ducatului” (Ioan-Aurel Pop, Românii şi maghiarii în secolele IX-XIV. Geneza statului medieval în Transilvania, Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2003, p. 156).

16 Este vorba despre Cadusa, care împreună cu fratele său Zuardu şi cu Boyta erau capii armatei marelui principe maghiar Arpad.

17 Voievod (duce) român care a condus, între 1000-1030, o puternică formațiune statală românească medievală timpurie, localizată pe teritoriul Banatului istoric (spațiul cuprins între Tisa, Mureș, Dunăre și Carpați [acum, însă, voievodatul bănățean întinzându-se și la nord de Mureș, el cuprinzând între

cam pe la 101018, voind a se scutura de suveranitatea regelui Ungariei şi a se pune sub scutul împăratului bizantin, a fost bătut de Cianad, un beliduce al lui Ştefan, primul rege al Ungariei; iar Bănatul a fost alăturat la Ungaria; poporul român a rămas mai departe în Bănat cu organizaţia sa în mici districte după vechiul lor drept – cu jus consuetudinarium valachium – cu care districte s-au născut aşa-numite chinezate româneşti”19.

Autorul continuă, combătând tezele tendenţioase ale istoriografiei străine care susţineau că, la venirea ungurilor, Banatul n-a fost locuit de români: „Deci nu e adevărat şi e lipsită de orice bază reală afirmarea unor istorici germani şi unguri din timpuri mai noi – scrie Ungurianu – cum că poporul român din Ardeal, Bănat şi fosta Ungarie s-ar fi strecurat în secolul al XIII-lea şi al XIV-lea ca păstori de vite din Balcani şi că n-ar fi popor indigen din Dacia Traiană”20. El aduce drept argument faptul că Priscus Panites, ambasador al Constantinopolului, în anul 448, la curtea lui Attila21, „aşezată între Seghedin şi Kunfegyhaza,

hotarele sale și o parte din sudul Crișanei]), având ca reședință cetatea Morisena sau Maresiana. Prin anul 1030, profitând de faptul că protectorul lui Ahtum, împăratul bizantin, Romanos al III-lea Argyros (1028-1034 [Istoria lumii în date, Editura Enciclopedică Română, București, 1972, p. 554]), era ocupat cu războaiele din Asia Mică, Ștefan I, regele Ungariei (supranumit „cel Sfânt” [deoarece a fost canonizat în 1083 ca sfânt al Bisericii Catolice, iar în anul 2000 și de Biserica Ortodoxă a Constantinopolelui], acesta a fost principe [din 997], apoi [din anul 1000] rege al ungurilor, el domnind până în 1038 și fiind, practic, primul suveran creștin al maghiarilor [Ibidem, p. 564; ro.wikipedia.org/wiki/Ștefan_I_al_Un-gariei]) îi poruncește lui Chanadinus (un bănățean ce fusese un însemnat comandant militar din armata lui Ahtum) să preia puterea în voievodatul bănățean. Inițial, Ahtum câștigă o primă bătălie ce s-a derulat lângă Beba Veche de astăzi (localitate aflată în prezent pe teritoriul județului Timiș), dar va muri în cele din urmă în timpul unei sângeroase confruntări armate desfășurate la Tomnatic (jud. Timiș), pe care adversarii săi o vor câștiga după ce vor suferi grele pierderi. Sub pretextul de a pune capăt unui război civil izbucnit între pretendenții la conducerea Ducatului „Morisenei” (așa cum era denumit, în jurul anului 1000, teritoriul de la râul Criș până la hotarul Transilvaniei și până la Vidin [oraș aflat pe malul sudic al Dunării, în nord-vestul Bulgariei] și Cetatea Severinului [aflată pe malul nordic al Dunării, astăzi numindu-se Drobeta-Turnu Severin și fiind municipiu de reședință al județului Mehedinți din sud-vestul României]), regele maghiar va ocupa Banatul (ro.wikipedia.org/wiki/Ahtum).

18 Ioan-Aurel Pop, în op. cit., p. 168, consideră că înfrângerea lui Ahtum a fost „probabil în 1028”.

19 Emanuil Ungurianu, op. cit., p. 5-6.20 Ibidem, p. 5.21 Cel mai de seamă conducător al hunilor (populație

nomadă de origine turcică sau mongolică, care a avut ca zonă primară de locuire China sau teritoriile nordice vecine ale acesteia și care, migrând în secolul IV d. Hr. în Europa, se va

Pag. 47


a auzit vorbindu-se limba ausonică ce era atunci limba română”22; apoi „cronicele vechi ungureşti adeveresc că, în timpul când au venit ungurii în Ungaria, Dacia Traiană era locuită de popor românesc”23. Acelaşi lucru – continuă

așeza la începutul secolului V d.Hr. în Câmpia Panonică, unde a pus bazele unui puternic stat [ro.wikipedia.org/wi-ki/Huni]) ce a domnit între anii 433-453 peste un vast imperiu ce se va destrăma imediat după moartea aprigului său conducător (supranumit de europeni, datorită cruzimii sale, „Biciul lui Dumnezeu”), sub loviturile unei coaliții a triburilor germanice (ro.wikipedia.org/wiki/Attila).

22 Ibidem.23 Ibidem; este vorba de Gesta Hunagrorum a lui

Anonymus* şi de Legenda Sancti Gerardi**. *Anonymus este numele sub care este cunoscut în istorie notarul anonim al regelui Ungariei Béla al III-lea (1173-1196 [Istoria lumii în date, p. 564]), notar considerat drept autor al cronicii maghiare Gesta Hungarorum (adică Faptele Ungurilor) pe care a scris-o în jurul anului 1200 pe baza unor izvoare anterioare. Cleric format în Franța (pe la 1200, Universitatea din Paris atrăgea studioși din toată Europa), acesta iscodește istoria din cântec și din exploatarea imaginativă a toponi-melor și a numelor de localități. „Cronica lui Anonymus” cuprinde știri deosebit de importante, dar disputate, privind existența în Transilvania, Banat și Partium (Crișana), la sfârșitul secolului IX și începutul secolului X, a formațiunilor statale ale vlahilor (românilor) și slavilor conduse de Gelu, Glad și, respectiv, Menumorut, precum și informații prețioase despre rezistența celor trei voievozi (duci) români în fața pătrunderii triburilor maghiare (ro.wikipedia.-org/wi-ki/Anonymus). **Este vorba despre povestea vieții Sfântului Gerard, care a trăit între anii 980-1046 și a fost un călugăr benedictin originar din Veneția, care a slujit în Regatul Ungariei (în special la Buda), el fiind educatorul prințului moștenitor Emeric (care a murit într-un accident de vânătoare în 1031 și a fost canonizat în 1083, împreună cu tatăl său, de papa Grigore al VII-lea [1073-1085]), fiul regelui Ștefan I cel Sfânt al Ungariei. Sfântul Gerard a jucat un rol de primă importanță în procesul de creștinare a ungurilor, fiind primul episcop de Cenad (între 1030-1046). Martiriul lui Gerard a avut loc pe 24 septembrie 1046, pe Dealul Gellért din Budapesta, în timpul răscoalei păgânilor conduși de Vata (rebeliune a ungurilor din 1046, care a dus la detronarea regelui Petru Orseolo [care a domnit între 1038-1041 și 1044-1048], martiriul Sfântului Gerard și reinstalarea la conducerea țării a dinastiei Árpádiene [prima dinastie domnitoare a Regatului Ungariei, ai cărei membri au domnit între anii 890-1301, denumirea sa provenind de la marea căpetenie Árpád]; în timpul acestei rebeliuni, nobilul păgân Vata [sau Vatha] a preluat conducerea unui grup de răsculați care doreau abolirea creștinismului și revenirea la credințele strămoșești păgâne; potrivit legendei, Vata și-a ras capul, și-a lăsat trei cozi – în conformitate cu tradiția maghiară păgână – și a declarat război creștinilor, gloatele răsculate conduse de el atacând o serie de biserici și masacrându-i pe preoții acestora). Legenda spune că Sfântul Gerard ar fi fost cărat până în vârful dealului într-o căruță cu două roți și a fost aruncat de pe o stâncă în vale. Când a ajuns la poalele dealului mai era încă în viață și a fost bătut până la moarte. O altă versiune a

Ungurianu – îl dovedeşte şi scrisoarea papei Grigore al IX-lea (1227-1241), adresată, în anul 1234, regelui Ungariei, Bela al IV-lea (1235-1270). În această scrisoare suveranul pontif îi atrage atenţia regelui maghiar asupra schismaticilor24 (care erau români) „din părţile Vadurilor Dunării”25. Documentul „adevereşte – scrie Ungurianu – că poporul român din Dacia Traiană avea organizate, în acel timp, şi episcopii ortodoxe române, pe care scrisoarea le numeşte schismatice şi cerea de la regele Bela al IV-lea distrugerea lor, pentru ca să nu stea în calea răspândirii catolicismului”26. De fapt, documentul în cauză, îndelung comentat de istoricii români, se referă la „valahii” din „episcopatul cumanilor”27, adică dintr-o regiune vastă,

legendei susține că Gerard ar fi fost închis într-un butoi cu ținte și a fost împins la vale de pe vârful dealului. Sfântul Gerard a fost canonizat împreună cu Sfântul Ștefan (regele maghiar Ștefan I) și Sfântul Emeric (fiul suveranului amintit). Sfântul Gerard este, între altele, patronul Diecezei (Episcopiei) Romano-Catolice de Timișoara, iar Liceul „Gerhardinum” din Timișoara îi poartă numele (Istoria lumii în date, p. 555, 564; ro.wikipedia.org/wiki/Răscoala_lui_Vata; ro.wikipedia.org/-wiki/Árpád; ro.wikipedia.org/wiki/Dinastia_Arpadiană; ro.wikipedia.org/wiki/Sfântul_Emeric; ro.wikipedia.org/wiki/Sfântul_Gerard).

24 Prin „schismatici” se înțeleg acei credincioși care s-au separat printr-o schismă (desprindere, rupere a unor comunități religioase de o Biserică unitară în urma unor neînțelegeri dogmatice) de comunitatea unei Biserici, nemairecunoscându-i autoritatea și adoptând chiar o și dogmă (învățătură, teză etc. fundamentală a unei religii, considerată imuabilă [adică veșnică] și obligatorie pentru toți adepții săi, ea neputând fi supusă criticii, deoarece este impusă ca un adevăr incontestabil [dexonline.ro/definiție/dogmă]) proprie, precum şi un ritual propriu, aici fiind vorba despre separarea definitivă dintre Bisericile Creștine Apuseană [Romano-Catolică] și Răsăriteană [Ortodoxă], sci-ziune ce a avut loc în anul 1054 și care a intrat în istorie sub numele de „Marea Schismă” (dexonline.ro/definție/schismatic; dexonline.ro/definiție/schismă).

25 Emanuil Ungurianu, op. cit., p. 5.26 Ibidem.27 Prima episcopie catolică ce a luat ființă în Principatul

Moldovei (numită în documentele occidentale redactate în limba latină „Valahia Minor”, așa cum Țara Românească era numită „Valahia Maior”) și a funcționat între 1227-1241. Aflați în prima parte a secolului al XIII-lea la est de Carpații Orientali (temporar în partea de sud a Moldovei), cumanii (popor de origine turcică) migratori sunt creștinați de călugării dominicani. Pentru aceștia papa Grigore al IX-lea (1227-1241) a aprobat în 1227 înființarea unei episcopii. Orașul medieval Civitas de Mylco („Cetatea Milcovului”, de unde și denumirea de „Episcopia Milcovului” sau „Episcopia de Milcov” sub care mai este cunoscută „Episcopia Cumaniei”*), localizat ipotetic la Focșani, devine astfel sediu diecezan romano-catolic, sufragan (subordonat) al Arhiepiscopiei de Strigonium sau Esztergom (astăzi Arhiepiscopia de Esztergom-Budapesta, al cărei titular este primat al Ungariei [adică șef al cultului romano-catolic

Pag. 48


greu de definit astăzi, dar situată probabil cu prioritate nu în zona vadurilor Dunării, ci în regiunea extracarpatică, de la râul Olt, trecând prin partea de curbură, până spre viitoarea Bucovină.

Se pare că Ungurianu este cel dintâi intelectual român care atrage atenţia asupra primei atestări documentare a Timişoarei. „De la încorporarea Banatului la Ungaria, cam pe la 101028, până la anul 1203, istoria şi cronicile ungureşti nu vorbesc nimic despre Banat, nici despre oraşul Zambara”29. În anul 1203, Emeric (Imre), regele Ungariei (1096-1204), a donat unei mănăstiri catolice din apropierea Timişoarei o moşie (cam pe unde se găseşte astăzi localitatea Becicherecul Mic). În actul de donaţie, pentru a fi fixat mai bine locul moşiei în cauză, se precizează: „obvine (apare – n.n. T.C.) prima dată Castrum Temesiensis – Temesvár, Fastung Temesvar, cetatea Timişului – fuctuor aratra a castro temesiense”30. Apoi Ungurianu adaugă că după 10 ani iarăşi apare pomenită din această țară], ceea ce face ca arhiepiscopia să fie cea mai importantă din țară). În jurisdicția sa au intrat atât teritoriile locuite în sudul Moldovei de către cumani, cât și cele stăpânite de către cavalerii teutoni din Țara Bârsei. Atât așezarea cât și episcopia au fost distruse de mongoli în 1241, deși „de jure” sunt menționați succesiv 14 episcopi. Dintre aceștia doar Teodoric a exercitat efectiv funcția, din 1227 până la invazia tătară din 1241. Ceilalți 13 au fost doar simpli titulari, până în 1526 (ro.wikipedia.org/wiki/Episcopia_de_Milcov). *Cumania este un nume utilizat pentru a desemna teritoriile Evului Mediu stăpânite de cumani. Situate între fluviul Don și Munții Carpați, ele au existat până după mijlocul secolului al XIII-lea. Partea răsăriteană, unde era centrul puterii cumanilor, se numea „Cumania Albă”, iar partea apuseană, vecină cu Transilvania, era cunoscută sub numele de „Cumania Neagră”. Aceasta din urmă cuprindea mai ales Moldova, cu partea de est a Țării Românești, ambele denumite în anumite surse bizantine și otomane «Mavri Valahia» sau «Kara-Iflak» (adică „Valahia Neagră”). De asemenea, teritoriile „Cumania Mare” și „Cumania Mică” au fost regiuni din Ungaria, lângă Tisa (pe la Debrețin) și între Dunăre și Tisa, denumite astfel după cumanii așezați în acele părți (ro.wikipedia.org/wiki/Cumania).

28 El consideră că în acest an a fost învins Ahtum de armata ducelui Arpad (fapt întâmplat, în realitate, cam pe la 1028). Dar, în acea perioadă, nu a avut loc „încorporarea Banatului la Ungaria”, acest proces istoric, desfăşurându-se mai târziu, într-un răstimp îndelungat.

29 Emanuil Ungurianu, op. cit., p. 7. În privinţa identificării Timişoarei cu aşezarea Zambara (sau Zurobara), în lucrarea Timişoara 700. Pagini din trecut şi de azi, Timişoara, 1969, p. 33, se arată că: „Până în prezent nu au fost semnalate urme de edificii, inscripţii sau monumente romane pa baza cărora să se poată localiza în mod neîndoielnic antica Zurobara, localitate care apare pe harta geograficului Claudius Ptolomaios din Alexandria (cca 150 d. Hr.) şi presupusă a fi vorba de Timişoara de astăzi”.

30 Emanuil Ungurianu, op. cit., p. 7.

localitatea aceasta. Anume, în 1213, regele Ungariei, Andrei al II-lea (1205-1235) a donat o moşie – situată cam unde există azi Ciacova – unei familii de unguri (cu numele Csáki). Şi de data aceasta, ni se spune, pentru a fixa mai clar locul moşiei, „în acest document obvine numele Temesvár”31. În fine, Ungurianu menţionează că „se mai aminteşte numele Temesvár la anul 1278”32, când în această localitate a stat câteva zile regele Ladislau al IV-lea (1272-1290).

O primă dezvoltare notorie a cunoscut Timişoara în timpul regelui Carol Robert de Anjou (1308-1342), care, pentru o vreme, şi-a mutat reşedinţa aici. După prezentarea acestei situaţii, Ungurianu face o succintă trecere în revistă a faptelor de vitejie ale lui Iancu deHunedoara33 şi

31 Ibidem.32 Ibidem, p. 11.33 Considerat drept „ultimul mare cruciat european”

(Ioan-Aurel Pop, Numele din familia regelui Matia Corvinul: de la izvoarele de epocă la istoriografia contemporană, în „Studii şi materiale de istorie medie”, XXVI, Bucureşti, 2008, p. 138), Iancu de Hunedoara s-a născut pe la 1407 şi a murit, în 11 august 1456, răpus de ciumă, imediat după ce oştile creştine conduse de el au obţinut celebra victorie de la Belgrad asupra uriaşei armate turceşti, comandată personal de sultanul Mahomed al II-lea Cuceritorul (Tiberiu Ciobanu, „Fortissimus athleta Christi”, Iancu de Hunedoara 555, Editura Eurostampa, Timişoara, 2011, p. 15, 27). Mare om politic şi genial conducător de oşti, Iancu de Hunedoara a deţinut înalte demnităţi în cadrul Regatului Ungar, pornind de la cea de ban al Severinului (numit în 1438) şi continuând cu cele de comite de Timiş, comite al secuilor, voievod al Transilvaniei (între 1441-1446 şi 1448-1450), locţiitor şi căpitan general al Ungariei (din 1445), căpitan al Belgradului (din 1446), regent sau guvernator general al Ungariei (din iunie 1446 până în 1453), comite perpetuu şi ereditar de Bistriţa şi căpitan general (comandant suprem) al tuturor forţelor armate ale Regatului Maghiar, din februarie 1453 până în iulie-august 1455, când va demisiona din ultima funcţie, păstrându-şi doar dregătoria de comite al Bistriţei şi comanda supremă a trupelor regale din părţile sudice ale Ungariei, până la moartea sa (Istoria militară a poporului român, vol. II, Editura Militară, București, p. 213; Camil Mureşan, Iancu de Hunedoara, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 51-52, 185; Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Scurtă istorie a românilor, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 411, 412; Istoria României în date, p. 92, 461; Tiberiu Ciobanu, op. cit., p. 24-26). Pentru meritele sale incontestabile, Iancu de Hunedoara a fost caracterizat, pe bună dreptate, într-o scrisoare datată 24 august 1456 (deci întocmită la două săptămâni după tragicul său sfârșit) de către papa de la Roma, Calist al III-lea (ce a „păstorit” Biserica Romano-Catolică între anii 1455-1458 [Istoria lumii în date, p. 556]), drept „fortissimus athleta Christi” (adică „atletul [cu sensul de apărătorul] cel mai puternic al lui Hristos” [Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. I/2, București, 1890, p. 61], în unele documente

Pag. 49


ale lui Pavel Chinezu34. În privinţa acestuia din urmă, Ungurianu precizează că regele Ungariei, Matia Corvin, a numit, „la anul 1475, comite al întregului Banat şi prefect (guvernator – n.n. T.C.) oraşului Timişoara pe un boier (nobil – n.n. T.C.) român cu numele Paulus de Kenyes; scrierile româneşti îl numesc Paul Kinezu, ungurii Kinézsi, Pál Paulus de Kenyes, corect româneşte tradus Paul Chinezeanu; în districtul Timişului, plasa35 Vinga este un sat numit Satchinez, acest sat obvine pe o cartă (hartă – n.n.T.C.) geografică din anul 1460 cu numele de Kenéz, verosimil că predicatul (sic) şi numele Paul Chinezu derivă de la acest sat”36. Alte aspecte ale de epocă el apărând ca „unico Christi fortissimo athlete Iohanne Vayvoda”, adică „Ioan Voievod, unicul și cel mai puternic atlet al lui Hristos” [Ioan Lupaș, Voievodatul Transilvan, în „Dacia”, nr. 8, București, 1 mai 1942, p. 3]) și „salvator Christianitatis” (adică „salvatorul Creștinătății” [Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., 61]). Iancu de Hunedoara a fost tatăl regelui maghiar Matia I Corvin, care a domnit din 24 ianuarie 1458 până după 6 aprilie 1490 și este considerat a fi unul dintre cei mai mari suverani ai statului maghiar (poate chiar cel mai mare), în vremea lui acesta cunoscând maxima sa expasiune teritorială (Tiberiu Ciobanu, op. cit., p. 192-193).

34 Pavel Chinezu a fost un mare om politic și conducător de oşti de origine română (născut probabil în Banat, într-o familie ce aparţinea păturii inferioare a societăţii), care a trăit între cca. 1432 şi 24 noiembrie 1494 și a slujit regalitatea maghiară, luptând îndeosebi împotriva turcilor otomani pe care i-a înfrânt în mai multe confruntări memorabile derulate între anii 1478-1494, interval de timp în care a deținut înaltele funcții de ban al Severinului, comite de Timiș (el guvernând, practic, în acești 16 ani întregul Banat) și căpitan general (comandant suprem) al oștilor din sudul Regatului Ungariei, calitate în care nu a „cunoscut niciodată înfrângerea” (Ioan Hațegan, Pavel Chinezu, Editura Helicon, Timișoara, 1994, p. 17). De asemenea, Pavel Chinezu mai este celebru și pentru forța extraordinară cu care era înzestrat de la natură (dar care a fost sporită, desigur, atât prin exerciții permanente efectuate pe timp de pace, cât și prin participarea directă la înfruntările de pe câmpurile de luptă), precum și pentru cruzimea arătată față de invadatorii turci capturați de oștenii săi, cruzime demnă de însuși Vlad Țepeș pe care dealtfel l-a cunoscut și admirat, cei doi luptând la un moment dat împreună împotriva otomanilor (Tiberiu Ciobanu, Pavel Chinezu şi măreaţa sa biruinţă de pe Câmpul Pâinii repurtată asupra turcilor otomani, Editura Eurostampa, Timişoara, 2014, p. 14-15, 25, 33, 34-36, 80-81).

35 «Plasă» (la plural «plăși», pentru a fi clar deosebită de unealta de pescuit, „plasă” – singular, „plase” – plural) a fost o unitate administrativă de ordinul doi, din Regatul României, intermediară între județ, respectiv oraș și comună. Șeful administrației de plasă purta numele de «pretor» (uneori era denumit «prim-pretor» pentru a fi deosebit de adjuncții săi) și era numit de prefectul județului, iar «pretura» era sediul instituției conduse de un pretor (ro.wikipe-dia.org/wiki/Plasă).

36 Ibidem. În lucrarea lui Ioan Haţegan, Originea lui Pavel Chinezu. O problemă controversată a istoriografiei sud-

Evului Mediu al Timişoarei nu se găsesc în modesta lucrare a lui Emanuil Ungurianu.

Date biobibliografice. Emanuil Ungurianu a fost un cunoscut avocat și filantrop român din Banat. El s-a născut la 21 decembrie 1845, în Satchinez, judeţul Timiş. A absolvit cursurile liceale la Timişoara, în anul 1868, şi cele superioare – dreptul – la Budapesta, în 1872. Cu începere din anul 1874, Emanuil Ungurianu a practicat avocatura în Timişoara (până în 1910). În paralel, în perioada 1885-1896, a fost și director al Băncii „Timişana” din Timişoara. Tot în metropola Banatului, în perioada 1885-1897, a condus asociația politico-culturală „Alumneul Românesc”, al cărei scop principal era finanțarea studiilor unor tineri români talentați, dar lipsiți de mijloace. Emanuil Ungurianu considera că la emanciparea românilor bănățeni cultura juca un rol foarte important, iar aceasta nu se putea face fără bani. Ca urmare, a sponsorizat biserica și școala. Înainte de 1918, el a militat pentru păstrarea autonomiei școlilor confesionale românești și a Bisericii Ortodoxe Române, iar ulterior a activat pentru consolidarea acestora În același scop a luat parte la înființarea funda-țiilor „Trandafil Mocioni” și „Antoniu Mocioni” și a întemeiat fundațiile „Mitra Ungurianu” (în 1892) și „Emanuil Ungurianu”. A fost membru fondator al unor societăţi culturale româneşti (cum ar fi: Societatea literară „Petru Maior”; Asociația pentru cultura poporului român din Arad, Reuniunea învățătorilor români din Banat aparținătoare Diecezei Aradului, Reuniunea fe-meilor române din Sibiu, Arad, respectiv Timi-șoara, Societatea pentru sprijinirea teatrului român din Ungaria și Ardeal, precum și membru al Casinei Militare Timișoara, al Societății Istorice și Arheologice Timișoara, al Societății literare „România Jună” din Viena, al Societății ziariștilor români din Ardeal și Banat, al Societății de gimnastică din Timișoara), director al Despărţământului Timişoara al Astrei (între 1898-1906), unul din fondatorii muzeului din Sibiu al acestei instituţii (Muzeul de Istorie și Etnografie din Sibiu), precum şi al ziarului „Dreptatea” (1894-1898) și al gazetei „Dumineca” din Timişoara. A publicat numeroase articole cu caracter economic, social, cultural, religios, politic și sportiv, în publicații ca: „Poporul Român”, „Tribuna”, „Românul”, „Drapelul”, „Banatul”, „Luminătorul”, „Foaia Poporului Român”, „Voința Banatului”,

estului european, publicată în „Studii de istorie a Banatului”, XII, Timişoara, 1986, se arată că, în privinţa locului unde s-a născut acesta, au rămas încă în discuţie trei sate bănăţene, și anume: Kenez (Satchinez de azi, judeţul Timiş), Kenez de lângă Hodoş-Lugoj şi Kenez de lângă Igriş-Nădlac. „Care anume dintre aceste localităţi a fost locul natal al lui Pavel Chinezu – scrie Ioan Haţegan – este greu de spus în stadiul actual de cercetare” (în op. cit., p. 51).

Pag. 50


„Dreptatea”, „Dumineca”. De asemenea, a publicat câteva studii dedicate istoriei Timișoarei. A depus mari eforturi pentru înfiinţarea unei academii comerciale și a unei universități la Timişoara. După înfăptuirea Marii Uniri, a întemeiat în Banat aproximativ 100 de filiale ale Casei de Educaţie Naţională, contribuind astfel la propăşirea culturală a acestei provincii. Pentru a putea sprijini financiar instituţiile de cultură româneşti, el a întemeiat (așa cum am arătat mai sus) Fundaţia „Emanuil Ungurianu” care avea un fond de aproape 500.000 de coroane de aur (cca. 150 de kg aur). Practic, în 1912, el și-a lăsat prin testament întreaga avere (estimată la suma amintită) unor instituții publice, din care ulterior a defalcat un sfert pentru construirea bisericii ortodoxe din Iosefin („Catedrala Mică”), alt sfert pentru construirea bisericii ortodoxe din Cetate (actuala Catedrală Mitropolitană), iar jumătate Casei de Educație Națională. În perioada în care Timișoara făcea parte din Austro-Ungaria, a făcut parte din Partidul Național Român din Ungaria și Transilvania, iar din anul 1926 din Partidul Național-Țărănesc, rezultat din fuziunea cu Partidul Țărănesc. Ca membru al Partidului Naţional Român, Ungurianu s-a afirmat în lupta pentru emanciparea naţională a neamului său din Monarhia Austro-Ungară şi în lupta pentru realizarea statului unitar naţional român. A fost zeci de ani deputat în Congresul Național bisericesc din Sibiu, membru în Consistoriul Diecezan din Arad și în Sinodul protopopesc din Timișoara. Împreună cu primarul Timișoarei, Stan Vidrighin (inginer român care a trăit între 1876-1956 și a fost un important militant pentru unirea Transilvaniei și Banatului cu România, după înfăptuirea Marii Uniri el deținând funcția de primar al Timișoarei între 1 septembrie 1919 și 30 aprilie 1921 și din 3 ianuarie 1922 până în 31 august 1922 [ro.wikipedia.org/wiki/Stan_Vidrighin]), la 27 martie 1921, a organizat consfătuirea privind înființarea Parohiei Ortodoxe Române din Cetate. A fost cetățean de onoare al Timișoarei și membru de onoare al P.N.Ț. A decedat în 25 martie 1929, la Timișoara. La 12 noiembrie 1929, un comitet de inițiativă a hotărât ridicarea unui monument în onoarea sa, cu un bust realizat de sculptorul Gheorghe Groza (1899-1930), amplasat inițial în fața Muzeului Banatului. De realizarea monumentului s-au ocupat Ioachim Miloia (remarcabil om de cultură român bănățean [cu două doctorate – unul în istoria artelor și celălalt în litere – obținute la Universitatea din Roma] care a trăit între 1897-1940; el a fost istoric, promotor cultural, pictor, critic de artă, publicist, redactor al unor reviste, director al Muzeului Banatului, profesor la Academia de Arte Frumoase din Cluj [transferată în 1933 la Timișoara], fondator și director al Direcției Arhivelor Regionale Bănățene [filială a Arhivelor Statului], șeful Serviciului Cultural al Municipiului

Timișoara, președinte al Societății de Arheologie și Istorie din Timișoara, vicepreședinte al Comisiunii Monumentelor Istorice pentru Banat, președinte al Secției cultural-artistice a cunoscutului Institut Social Banat-Crișana, președinte al secției istorice și etnomuzeale a Regionalei ASTREI Bănățene, membru al Corporației eparhiale [deputat sinodal]; ca pictor, împreună cu confratele său Catul Bogdan [1897-1978], a executat pictura murală din biserica ortodoxă aflată în Iosefin, Timișoara [dar și restaurarea picturii în multe dintre lăcașele de cult din Banat, precum și pictarea multora dintre acestea]; monumentul funerar al lui Ioachim Miloia, aflat în cimitirul de pe Str. Cosminului nr. 13 din Timișoara, a fost realizat de binecunoscutul sculptor Romul Ladea [1901-1970]; Ioachim Miloia a fost declarat cetățean de onoare al Timișoarei, un bust al său, realizat de Gheorghe Groza [1899-1930], fiind amplasat pe Aleea Personalităților din Timișoara, un altul în parcul bisericii ortodoxe din Iosefin [realizat de Aurel Gheorghe Ardeleanu], iar o stradă în Timișoara îi poartă numele (ro.wikipedia.org/wiki/Ioachim_Miloia; Tiberiu Ciobanu, Ioachim Miloia [1897-1940], în Anexă la lucrarea Istorio-grafia românească din secolul al XIX-lea și prima jumătate a secolului al XX-lea referitoare la Banatul medieval, vol. II, Editura Eurostampa, Timișoara, 2010, p. 266-271).) și Victor Vlad (arhitect, inginer constructor și profesor universitar român, care a trăit între anii 1889-1967 [ro.wikipedia.org/wiki/Victor_Vlad]), fiind inaugurat la 28 iunie 1931. În 1969, monumentul a fost mutat în Piața Iancu Huniade, în fața liceului care-i poartă numele. Acest bust a fost, însă, furat și distrus în vara anului 2015 de persoane care doreau să valorifice bronzul din care era turnat. De asemenea, în parcul bisericii ortodoxe din Iosefin se află un bust al său, dezvelit la 8 septembrie 2007, realizat de Aurel Gheorghe Ardeleanu. Numele său îl poartă Colegiul Tehnic „Emanuil Ungureanu” din Timișoara, precum și o stradă din Timișoara (stradă pe care se află și Centrul de Cultură și Artă al Județului Timiș). În afară de numeroasele articole apărute în presa vremii sale, a publicat, în volum, lucrările Sfaturi bune, Biblioteca „Astra”, Sibiu, 1904; Din scrierile mele. Idei şi păreri, Tipografia „Concordia”, Arad, 1913; Originea şi trecutul oraşului Timişoara, Institutul de arte grafice „Cartea Românească”, Timişoara, 1925; Istoria activităţii politice a poporului român din Ungaria şi Ardeal, Tipografia „Banatul”, Timişoara, 1925 (ro.wikipedia.org/wiki/Emanuil_Ungurianu; Tiberiu Ciobanu, Emanuil Unguri-anu [1845-1929], în Anexă la lucrarea Istoriografia românească din secolul al XIX-lea și prima jumătate a secolului al XX-lea referitoare la Banatul medieval, vol. II, Editura Eurostampa, Timișoara, 2010, p. 221-226).

Pag. 51


Dr. Alexandru KósaDr. Ioan Hațegan

Prof. Tatiana Ostroveanu(Timișoara)

Lucrarea de față este o mică parte din cercetarea CRONOLOGIA BANATULUI IMPERIAL (1716-1753), prezentând evenimentele anului 1728, și se bazează pe traducerea din germană în română a celor 10 fascicole publicate de Baróti Lajos (Ludwig Grün) în cadrul revistei muzeului bănățean Tőrténelmi és Régeszeti Ertésitő între anii 1893 și 1907. Fiecare fasciculă are cel puțin o sută de pagini și chiar mai mult.

Problematica stăpânirii habsburgice asupra Banatului (1716-1778) a fost discutată și analizată, parțial, în câteva cărți apărute în limba română sau germană. Majoritatea lor s-au ocupat de probleme economice, sociale și câteodată administrative.

Acești 62 de ani au marcat profund istoria Banatului. În primul rând, vechea nobilime nu a mai fost admisă cu dreptul de proprietate în această țară. Împăratul era stăpânul pământului și al subsolului, iar Banatul era o proprietate a casei de Habsburg condusă printr-un guvernator militar și civil, iar administrația provincială era subordonată Curții Aulice de la Viena.

Astfel, în paginile ce urmează, prezentăm situația din Banat pe parcursul anului 1728.

IANUARIE1 Contract între Administrație și producătorul de

var, Kauth, pentru aducerea varului la fortificație și la clădirile administrative, contra unei sume de 34 creițari pe măsură (Idem, IX, p. 588). Contract între Administrație și Andreas Hofman, pentru arendarea birtului de la fabrica de postav din Timișoara, pentru o arendă anuală de 250 florini (Idem, IX, p. 586). Contract între Administrație și măcelarul Ochssell, pentru arendarea măcelăritului la Oravița și Ciclova, pe doi ani contra sumei de 350 florini (Idem, IX, p. 587). Max Hirschl îl roagă pe Mercy să-i permită să trimită 20 chintale de cupru la Viena, pentru probe (Idem, VIII, p. 449). Administrația îi spune funcționarului Kempf von Angret că funcționarul Sindersberg este însărcinat să facă un extract cu toate necesarele de materiale (Idem, VII, p. 435).

Din cronologia Banatului imperial (Anul 1728)

8 Districtul Pancevo anunță Administrația că este pregătit cu toate cele necesare satelor de coloniști. Tot aici este un polonez care, cu tovarășii săi, fac urșii să danseze (Idem, III, p. 353).

12 Administrația ordonă districtului Timișoara să fie pregătit pentru lucrările de canalizare a Begăi cu oameni și căruțe, pe care să-i schimbe de la o săptămână la alta (Ibidem).

14 Camera Aulică publică un raport asupra exportului de cupru din Banat pe anii 1725-1727 și interzice temporar exportul cuprului la Triest și Fiume (Idem, I, p. 19).

15 Mercy îi trimite lui von Rebentisch cererile episcopului Nadasdy (Idem, VII, p. 435).

20 Camera Aulică din Viena publică noile reguli de aplicare a acelui Hauptsystem pentru Banat (Idem, I, p. 19).

21 Administrația anunță districtul Pancevo că von Fellner, comisarul cu aprovizionarea, ridică două mori de tutun, care vor fi păzite de husarii districtuali (Idem, III, p. 353).

24 Nou ordin al Administrației, cu aprobarea mitropolitului ortodox, împotriva bigamiei (Idem, II, p. 150).

26 Administrația ordonă noi măsuri pentru animalele ce sunt în pășune, la Modoș (Jaša Tomić azi) (Idem, II, p. 150).

28 Administrația ordonă districtelor Timișoara și Ciacova să aibă zilnic 35 oameni la canalizarea Begăi (Idem, IV, p. 456).

31 Bruner, administrator al sării și vameș la Lipova, înștiințează Administrația despre construcția acelui orășel al sării (Idem, VIII, p. 560). Districtul Orșova întreabă Administrația în ce mod ducații obișnuiți ai militarilor din garnizoană pot fi folosiți (Idem, VI, p. 238). Districtul Becicherecu Mare ia măsuri pentru prezența lucrătorilor la canalizarea Begăi (Idem, II, p. 308). Administrația ordonă primarului și Consiliului Orășenesc german din Timișoara ca averea dispărutei Dorothea Muller să fie astfel împărțită: 25 florini iezuiților, 25 florini franciscanilor din Cetate, 25 florini franciscanilor din oraș, 25 florini pentru spital și 100 florini surorii dascălului Mathias Fridrich (Idem, VI, p. 284).

FEBRUARIE1 Districtul Ciacova arată că are 35 oameni la

canalizarea Begăi și așteaptă cele 60 de căruțe cu lemne, pentru consolidarea malurilor acesteia (Idem, IV, p. 456).

4 Administrația ordonă districtelor Ciacova, Palanca Nouă, Vârșeț și Caransebeș să aibă grijă ca arendașul mangalului pentru toate zonele miniere bănățene, pădurarul Lechthaller, să nu fie deranjat în activitatea sa (Idem, II, p. 150).

5 Administrația comunică faptul că fânul va fi dat gratis cavaleriei, iar cerealele vor fi plătite cu 8-18 creițari porția (Idem, II, p. 148). Districtul Timișoara arată că,

Pag. 52


plângerea locuitorilor din Gelu față de subadministratorul Martiny este neîntemeiată (Idem, III, p. 392). Administrația constată că cnejii din Săcălaz, Nicola Ruja și Ștefan Jebeleanu, nu au strâns valoarea contribuției obligatorii (Idem, III, p. 392). Administrația arată că morarul Weber nu-și poate construi dorita moară la Urseni din cauza lipsurilor (Idem, III, p. 392). Administrația îi ordonă administratorului Wassy să asigure lemnul de case și de foc pentru locuitorii recent populatelor predii Jena și Polia (Idem, II, p. 152).

7 Districtul Vârșeț spune că locuitorii din Zam, înșelați de cnezul local, vor fi despăgubiți (Idem, IV, p. 506).

9 Administrația îi laudă pe Neșcu și Nicola, din Parța, pentru plata la timp a contribuției (Idem, III, p. 392).

10 Administrația reiterează ordinul către districtele Timișoara, Ciacova și Becicherecu Mare, de a asigura constant lucrători la canalizarea Begăi (Idem, II, p. 150).

11 Districtul Ciacova raportează Administrației că a primit ordinul și are pe Bega 35 oameni și vor fi și alții 70 atunci când vor sosi căruțele cu lemne de la Itebej (Idem, IV, p. 456).

14 Districtul Pancevo solicită Administrației o păsuire la încasarea contribuției, întrucât termenul este foarte scurt, iar locuitorii nu au cum să plătească (Idem, III, p. 351). Administrația ordonă tuturor oficiilor administrative districtuale ca locuitorii fugiți din districtul Ciacova să fie trimiși înapoi (Idem, II, p. 148).

15 Administratorul Wassy vorbește despre problemele avute cu cei 18 locuitori din Szige (Idem, IV, p. 459).

17 Administrația ordonă districtului Vârșeț să nu-i mai bată pe locuitori (Idem, IV, p. 456). Administrația îi cere lui Dejean să-l numească pe ofițerul Sigmund Hanibal Eisler, comandantul sistemului poștal de la Oravița, cu un salariu anual de 3.000 florini (Idem, VII, p. 436).

20 Administrația ia la cunoștință noile pretenții ale coloniștilor cerute lui Falck (Idem, I, p. 20).

23 Wassy arată că, la Lighet (Pădureni), cnezul l-a anunțat că două slugi ale unui crescător de boi s-au bătut și unul l-a ucis pe celălalt. Acum așteaptă chirurgul să constate cauza decesului. Tot Wassy arată că are, deja, la canalizarea Begăi, 70 de oameni la lucru (Idem, IV, p. 456).

24 Camera Aulică știe că în Banat circulă monede ca poltura raguzană (Idem, I, p. 20).

27 Districtul Pancevo raportează că dorește să strângă contribuția la primul termen, dar sunt probleme căci locuitorii nu au posibilități (Idem, III, p. 351). Administrația ordonă ca fugarii din Gelu să fie readuși înapoi și vitele lor sechestrate până atunci (Idem, III, p. 352). Districtul Orșova spune că a publicat decretul împotriva bigamiei și că cei prinși astfel vor fi aspru pedepsiți (Idem, VI, p. 238).

28 Camera Aulică ordonă ca explorările de la Dognecea să se facă ca și cele de la Rudnik, din Serbia (Idem, I, p. 20).

MARTIE 1 Administrația îi cere lui Wassy să aducă 2.000

kubel de var de la Valeapai și 750 stânjeni de lemne de la Silagiu (Idem, IV, p. 458).

3 Districtul Orșova arată că soldații din batalionul de infanterie Trautson nu au plătit locuitorilor cele consumate (Idem, VI, p. 229). Districtul Timișoara arată că doi locuitori din Fârliug au ajuns la Sânandrei și l-au obligat pe un locuitor de aici să meargă acolo (Idem, III, p. 392).

4 Districtul Timișoara constată că așezarea colo-niștilor trebuie făcută la Petroman, acolo unde există pământ suficient pentru așezarea lor (Idem, III, p. 394).

5 Camera Aulică constată că, între anii 1720-1727, au fost trimise la Bristol 54.212 chintale de sare, a căror valoare este de 19.281 florini (Idem, I, p. 20).

8 O cerere a lui Nicolae Szabo, căpitanul haiducilor, către Administrație pentru sumele datorate lor și familiilor lor (Idem, P.f., p. 6).

13 Administrația ordonă districtului Pancevo să-i acorde pământ lui Schwendiman, corăbierul (Idem, III, p. 353). Administrația îi ordonă vameșului din Radojevac, Benszeler, să confiște sarea luată din Banat de Omar, pașa din Vidin (Idem, VIII, p. 500).

14 Administrația îi ordonă lui Wassy ca tânărul care a fost rănit de tâlhari și a rămas infirm să fie audiat la Timișoara (Idem, IV, p. 456). Wassy raportează că, calul cumpărat de husar la Becicherec, va fi adus guvernatorului Mercy (Idem, IV, p. 458). Camera Aulică spune că lucrările de canalizarea a Begăi vor face ca cetatea Timișoara să aibă apă potabilă; alocă suma de 10.000 florini pentru coloniști (Idem, I, p. 19). Camera Aulică stabilește prețul cuprului bănățean între 36 și 42 florini chintalul, în funcție de calitate, și spune că poate fi vândut și în Turcia (Ibidem).

17 Administrația ordonă districtului Orșova ca orice exces al militarilor asupra locuitorilor să fie imediat adus la cunoștința comandantului, colonelul von Schiffer (Idem, VI, p. 238). Administrația transmite administratorilor de district ca orice pretenție a coloniștilor, în afara obligațiilor Administrației, să-i fie adusă la cunoștință (Idem, II, p. 150).

18 Camera Aulică ordonă Administrației să arendeze comercializarea berii și a țuicii negustorului catolic Bauler, în schimbul sumei anuale de 30.000 florini (Idem, I, p. 18).

19 Administrația îi ordonă lui Wassy ca tâlharii care l-au jefuit și ucis, la Denta, pe acel tânăr, să fie prinși și pedepsiți cu asprime (Idem, IV, p. 456). Administrația ordonă că autorizația de căsătorie trebuie cerută oficialilor districtuali (Idem, III, p. 393).

Pag. 53


20 Administrația ordonă districtelor Vârșeț, Caransebeș, Palanca Nouă și Lugoj să-l ajute pe pădurarul Lechthaller, cel care arendase producerea mangalului, și să-i permită să lucreze cu tot felul de oameni, inclusiv țigani dacă are nevoie de ei (Idem, II, p. 151).

22 Administrația ordonă districtului Timișoara să rezolve diferendul dintre judele din Giarmata și locuitorul Schuller (Idem, III, p. 394). Administrația ordonă districtului Ciacova să spună situația exactă a morii imperiale de acolo (Idem, IV, p. 456).

23 Districtul Orșova decide ce măsuri trebuie luate în cazul localității Muhlenbach (Idem, VI, p. 233). Administratorul districtual, Wassy, spune că pretențiile locuitorilor din Boka asupra unui teren destinat a fi colonizat, dar actualmente arendat, nu sunt reale (Idem, IV, p. 452).

24 Administrația către districtul Pancevo, despre Mihail, locuitor sârb din Belgrad, care locuiește în prediul Glogonj (Idem, III, p. 353). Administrația cere celei belgrădene ca meșterii minieri din Dognecea să nu stea mai mult de o lună la Rudnik (Idem, VIII, p. 508). Administrația ordonă strângerea rapidă a contribuției întrucât un nou război stă să înceapă (Idem, p. 148).

25 Wachter, administratorul districtului Cenad, primește ordin prin care coloniștii germani din Periam nu au obligația să plătească taxe și impozite (Idem, II, p. 255). Administrația spune districtului Pancevo că felcerul Baronai își poate construi o casă de locuit în oraș (Idem, III, p. 354). Administrația revine asupra deciziei sale din 23 a lunii, privitoare la interzicerea fugii locuitorilor din Silagiu spre Timișoara (Idem, III, p. 394).

27 Administrația știe de incendiul din Zenta și ordonă publicarea unui anunț, pentru ca focul să nu se răspândească în alte sate (Ibidem).

28 Administrația arată districtelor Orșova, Caran-sebeș, Pancevo și Palanca Nouă faptul că arendarea comercializării berii și țuicii nu va mai fi dată evreului Menz, ci creștinului Philip Bauer pentru suma de 20.000 florini (Idem, II, p. 148).

30 Rossler, administratorul districtului Vârșeț, rapor-tează că i-a așezat pe coloniști în satul Cservenka, dar că aceștia au nevoie de un preot care să fie plătit (Idem, IV, p. 506).

31 Un sumar extract asupra producției fabricii de aba din Borlova, între 1 aprilie 1726 și 31 martie 1727 (Idem, P.f., p. 30). Instrucțiuni ale Administrației către nou numitul Schreiber, la fabrica de postav din Timișoara (Idem, P.f., p. 22).

APRILIE 1 Administrația emite un ordin prin care specifică

câți husari sunt în fiecare district, iar numirea acestora se

face doar cu acordul administratorului de district (Idem, II, p. 148).

2 Fiscul imperial ordonă Administrației Bănățene ca cei doi specialiști minieri, care vor veni în Banat, să primească 1 florin și 30 creițari pe zi, drept plată (Idem, I, p. 18).

3 Administrația ordonă ca arendarea de către Teodor Hasch, funcționar la Novi Bečej, să fie consemnată într-un contract care să fie înaintat Administrației (Idem, III, p. 307). Administrația ordonă ca fuga locuitorilor din Silagiu să fie oprită și prin arestare (Idem, III, p. 304). Hirschl arată că dorește să mai cumpere cupru din Banat, dar acesta să ajungă la Pancevo, pentru a fi îmbarcat pe nave (Idem, VIII, p. 449). Administrația din Pancevo solicită un nou termen pentru plata contribuției în district. Specifică faptul că haiducii de aici au provocat pagube locuitorilor din Kovin și Topolja, în produse și vite (Idem, III, p. 351).

6 Contract între Administrație și meșterul ciorăpar Fiedler, ca fabrica de ciorapi de aici să aibă 35 lucrători (Idem, IX, p. 588).

7 Wachter, administratorul districtului Cenad, arată că, după ordinul Administrației, căpitanul din Zombor a trecut la construirea clădirilor de poștă (Idem, II, p. 253).

8 Districtul Timișoara arată că doar un locuitor din Pișchia, Franz Janson, refuză plata unor taxe (Idem, III, p. 304).

10 Wassy, administratorul de district, spune Administrației că: cambiaturistul din Birda, Gottfried Gusen, a murit; preotul din Denta este plecat în Transilvania și se întreabă dacă bunurile răposatului vor fi inventariate de un om al Administrației sau de unul dintre funcționarii săi (Idem, IV, p. 459). Dislocarea regimentului Mercy în districte înseamnă ca funcționarii de acolo să asigure oameni pentru primirea soldaților (Idem, VI, p. 279). Administrația îi spune lui Dejean că, pe timpul vizitei sale în zona minieră, va fi retribuit zilnic cu 5 florini (Idem, VII, p. 436). Administrația ordonă ca ducații pentru mitropolitul ortodox să fie încasați și depuși la Casieria de război (Idem, II, p. 148).

11 Administrația ordonă districtului Orșova să asigure asistență baronului von Oppelman trimis ca ambasador la Vidin (Idem, VI, p. 239). Din Szeged, funcționarul Sebastian Kayser anunță că poate vinde la Pesta 30.000 bucăți de lemn plutărit, cu prețul cel mai bun, de 45 florini și 35 creițari, și cu prețul mediu de 24 florini și 19 creițari (Idem, VIII, p. 450).

14 Administrația îi ordonă lui Gurtler, la Orșova, ca orice exces al unui ofițer să fie imediat raportat comandantului său de regiment (Idem, VI, p. 239).

15 Camera Aulică decide ca meșterul Joseph Pallitsch să fie trimis la Majdanpek, iar la Oravița să vină, ca interimar, Peter Zeidler (Idem, I, p. 20). Administrația îi

Pag. 54


ordonă lui Wassy să nu accepte sub nicio formă contrabanda cu animale din afara Banatului (Idem, IV, p. 459).

17 Un anume Munnier îi spune lui Mercy că episcopul Albert de Allamony nu i-a lăsat nimic prin testament, ci a donat bunurile sale altora (Idem, P.f., p. 30). Wassy întreabă Administrația ce să facă cu coloniștii care pleacă fie spre Timișoara, fie spre alte localități din Banat (Idem, IV, p. 459). Administrația ordonă ca toți evreii din districte să fie identificați și să se afle dacă au plătit taxa de toleranță, iar aceștia nu au voie să se așeze undeva decât cu aprobarea Administrației (Idem, II, p. 151).

18 Camera Aulică spune că este de acord ca serviciul poștal de la Timișoara la Viena și retur să fie scutit de plata vămilor (Idem, I, p. 18).

20 Administratorul Rossler spune că îi va trimite lui Mercy mai multe butelii fabricate la sticlăria de la Călina (Idem, IV, p. 506). Districtul Orșova anunță că Jacob Wolf este arendașul berii și țuicii, inclusiv la Orșova (Idem, VI, p. 239). Administrația îi ordonă lui Rossler să facă rost de 1.700 stânjeni de lemne pentru exploatările miniere, fie de aici, fie din districtul Vârșeț (Idem, IV, p. 504). Johann Winterisch, funcționar din districtul Cenad, raportează că, a adunat ducații mitropolitului pentru anii 1725 și 1726, 32 ducați (Idem, II, p. 153).

21 Administratorul Wassy arată că toți funcționarii sunt pe teren spre a lua contribuția, dar că locuitorii trebuie să-și vândă vitele pentru a o plăti. Mai spune că primarul din Denta nu mai este cooperant și este nesigur (Idem, IV, p. 452). Pentru a limita și pentru a stârpi fenomenul tâlharilor, după limbajul oficial, sau lotria, după limbajul popular, Administrația ordonă ca husarii să patruleze mai des prin satele Banatului (Idem, II, p. 148). De la Cenad, Wachter raportează că un corăbier a ucis un locuitor la Klein-Kaniza (Idem, II, p. 153).

23 Administrația ordonă ca prediul Devetak să-i mai fie lăsat căpitanului Jivan, iar locuitorul Dobakov din Orlovac să arendeze prediul Mali Aracza (Idem, III, p. 307). Administrația ordonă ca arendarea prediilor din districte să fie confirmată de ea (Idem, II, p. 151). Administrația ordonă ca coloniștilor din district să le fie distribuite, cu anticipație, produse din magaziile districtului (Idem, III, p. 332).

24 Mercy îi ordonă lui Rossler să cumpere recipiente fabricate la Călina (Idem, IV, p. 506). Rossler raportează că a reușit, în sfârșit, să prindă tâlharii adăpostiți de obercnezul din Zam (Idem, IV, p. 506). Administrația îi spune lui Bunics că de la Belgrad vor pleca spre Constantinopol 18 până la 19.000 chintale de cupru (Idem, III, p. 354). Administrația ordonă administratorului districtului Ciacova ca măcelarii de aici să nu ridice prețul la carnea de vită (Idem, III, p. 354). Camera Aulică ordonă Administrației să-i permită inspectorului regimentului Schwarzenberg, pe nume

Marco Fulda, să ia cupru de la Majdanpek (Idem, I, p. 8). Camera Aulică ordonă Administrației să plătească 1.700 florini, materiale de construcție, pentru casa și grădina lui von Rebentisch (Ibidem). Mercy îi spune lui von Rebentisch că malurile Begăi sunt terminate (Idem, VII, p. 436).

25 Districtul Becicherecu Mare raportează Adminis-trației că a rezolvat problema tâlharilor din sate și doar la Novi Bečej mai sunt câțiva (Idem, III, p. 307). Bunics, administratorul din Pancevo, spune că preotul din Omoljica a fost integral prădat și întreabă dacă coloniștii germani primesc ajutor medical gratuit sau nu (Idem, III, p. 354).

26 Administrația îi spune lui Dejean că negustorii Nicola Teodorovici și Josef Huml sunt oameni onorabili, și pot intra și ieși cu căruțele lor în zona minieră, de la sticlăria din Călina și de la fabrici, și aprobă ca meșterul transilvan, Johann Fiket, să preia contractul de la fabrica de postav din Timișoara (Idem, VII, p. 430).

27 Capucinii din Palanca Nouă solicită guver-natorului Mercy o intrare festivă în nou construita lor mănăstire (Idem, P.f., p. 128). Administrația îi spune lui Maxwald, vameșul din Szeged, că von Rebentisch va ajunge curând la el și să-l primească conform rangului său (Idem, P.f., p. 106).

28 Mercy îi spune lui von Rebentisch că consilierul cameral von Koch a cerut noi probe din cuprul de la Oravița (Idem, VII, p. 446). Districtul Ciacova înștiințează Administrația că 200 familii vor să se așeze în Opatița, printre ei sunt și meseriași, dar alții vor să cultive pământul (Idem, IV, p. 457). Același district înștiințează Administrația că în district nu există predii spre arendare (Ibidem). De la Cenad, Philip Wachter, raportează că a trimis 4 husari de siguranță la Novi Kneževac, fără știrea obercnejilor și a cnejilor, spre a stârpi ravagiile tâlharilor (Idem, II, p. 253). Administrația ordonă ca autoritățile să fie cu ochii în patru la activitatea tâlharilor (Idem, III, p. 307). Ordin al Administrației către districtul Cenad în privința exceselor miliției naționale din Zombor asupra unui locuitor din Makó (Idem, II, p. 255). Administrația îi mulțumește maistrului S. Kollmann, de la fabrica de postav, pentru întreaga sa activitate și predă conducerea fabricii subofițerului Bescheinigung (Idem, VIII, p. 50).

MAI 1 Contract între Administrație și Adam Fikert ca

acesta să lucreze la Majdanpek cu sulf și vitriol, contra unei sume lunare de 45 florini, 1,5 porții de pâine și porție pentru un cal (Idem, IX, p. 507). Districtul Pancevo știe că la Omoljica sunt tâlhari, de aceea trimite un comando să-i captureze (Idem, III, p. 358). Districtul Pancevo arată că, coloniștii solicită produse până la viitoarea recoltă (Idem,

Pag. 55


III, p. 352). Joseph Grainer von Misletin îi solicită lui Mercy un post de cadet în regimentul de cuirasieri (Idem, P.f., p. 115). Mercy îi scrie lui von Rebentisch despre succesele minelor de la Dognecea (Idem, VII, p. 436).

3 Administratorul sării de la Lipova, Salbeck, spune că va merge la Alba Iulia după sarea transilvană, și că districtele pot veni să-și ia repartiția de sare (Idem, VIII, p. 560). Administrația îi cere districtului Timișoara o rezoluție în privința terenului ocupat de locuitorii din Giarmata (Idem, III, p. 353).

6 De la Szeged, vameșul Maxwald arată că a sosit un transport de 3.060 bucăți copaci plutăriți, dar nu are oameni cu care să-l transporte (Idem, P.f., p. 105).

7 Contract între Camera Aulică și Societatea din Timișoara pentru cuprul bănățean, în valoare de 65.444 florini, și încă pentru 10.000 de chintale, plătite cu 41 florini chintalul (Idem, IX, p. 586).

8 Administrația înștiințează districtul Caransebeș că la Lipova a sosit un transport de sare din Transilvania (Idem,VI, p. 189). Administrația îl atenționează pe un anume Racz că e de 10 zile le Herculane la tratament, dar că nu are voie să lipsească de la serviciu fără învoire (Ibidem). Maxim Nestorovici este numit episcop ortodox de Caransebeș (Petru Bona, Episcopia Caransebeșului, p. 41).

9 Administratorul Wassy arată că are probleme cu strângerea ducaților pentru mitropolitul de la Belgrad (Baróti, op. cit., IV, p. 457).

10 Districtul Timișoara primește rugămintea locuitorului Nicolae Oper, din Secusigiu, care anunță inundația Mureșului, care i-a acoperit pământul (Idem, III, p. 395).

13 Bunics, administratorul din Pancevo, raportează Administrației că măcelarii de acolo nu sunt de acord să vândă carnea de vită cu o poltură, cei din oraș sunt de acord, dar cei din Cetate vor să vândă carnea de vită cu 3 monede ungurești (Idem, III, p. 354).

15 Districtul Vârșeț raportează Administrației faptul că pe 17 mai vor trimite căruțele la Lipova, după cele 3.000 chintale de sare alocate districtului (Idem, IV, p. 585). Administratorul principal Rossler roagă Administrația ca în locul celor 2 husari mutați la Timișoara să trimită alții, pentru ca liniștea să nu fie tulburată de tâlhari (Ibidem).

16 Districtul Timișoara raportează disputa dintre locuitorii din Giarmata și cei din Pișchia pentru terenurile ce au aparținut satului Scharad (Idem, III, p. 395).

17 Administrația îi spune evreului Salamon că, pentru a cumpăra produse de sticlă și plumb de la Călina, are nevoie de o autorizație, el fiind din Alba Iulia (Idem, IX, p. 620). Ordin al Administrației la plângerea locuitorilor din Neu Wien împotriva administratorului de Cenad, Wachter, ca acesta să le dea satisfacție reclamanților (Idem, II, p. 253). Camera Aulică ordonă Administrației să fie atentă cu meșterii

tirolezi, Erlacher și Koller, care vizitează zona minieră, și de aici ei vor pleca în Serbia, la Rudnik (Idem, I, p. 16).

18 Districtul Pancevo raportează Administrației faptul că, pentru prinderea celor 11 tâlhari din Ilanǆa, vor trimite 14 soldați din batalionul de aici, și 2 husari (Idem, III, p. 302).

19 Wachter, administratorul districtului Cenad, spune Administrației că vrea să strângă ducații cuveniți mitropolitului ortodox și pentru anii trecuți și anunță că în district nu sunt tâlhari (Idem, II, p. 251). Administrația înștiințează districtul Orșova ca materialele necesare pentru Bocșa să fie pregătite la Orșova (Idem, VI, p. 239). Vameșul Maxwald, de la Szeged, anunță că cei 4.080 bușteni nu vor fi plutăriți, ci vor fi aduși din zonă (Idem, P.f., p. 105).

20 Administrația ordonă districtului Vârșeț ca Milzevich, locuitor din Carașova, să fie examinat și cercetat pentru uciderea unei rude de sânge (Idem, IV, p. 505). Wassy spune Administrației că, Grossmann, șeful transporturilor din zona minieră, cumpără cai, la ordinul lui Dejean, cu 8 florini bucata, pentru a transporta cuprul de la Majdanpek, și întreabă Administrația ce ordine va primi (Idem, IV, p. 459).

22 Raport despre cheltuielile cu reparația Generalrathaus (astăzi str. Proclamația de la Timișoara, nr. 7) în perioada 17-22 mai 1728 (Idem, P.f., p. 12).

24 Felician Doroslai, superiorul minoriților din Szeged, spune că construcția mănăstirii lor nu se poate termina din cauză că lipsește lemnul (Idem, P.f., p. 128). Administrația înștiințează districtul Orșova că, potrivit unui ordin al direcției de artilerie din Timișoara, doar o cantitate de 0,5 chintale de pulbere poate fi folosită (Idem, VI, p. 239). Rossler informează Administrația despre faptul că tâlharii sunt protejați de obercnezul din Zam și că a plecat după ei, dar la Veliki Gaj aceștia au intrat în mlaștină, care este foarte întinsă, și nu-i poate prinde (Idem, IV, p. 505). Același Rossler mai informează Administrația că cei doi husari repartizați la Timișoara s-au întors și-i trimite la Alibunar, în urmărirea tâlharilor (Ibidem).

26 Administrația înștiințează toate districtele și vămile că producția de fier de la Bocșa este destulă pentru Banat și, ca urmare, toate importurile de fier din Transilvania, Ungaria și Stiria sunt oprite (Idem, II, p. 151).

28 Administrația îl roagă pe comitele Josika să-i caute și restituie pe fugarii aflați în Transilvania (Idem, VIII, p. 450).

29 Von Rebentisch îi mulțumește colonelului conte Ligniville pentru faptul că a fost de acord ca subalternul său, Daniel Wahl, să lucreze la fabrica de postav din Timișoara (Idem, VII, p. 436).

30 Districtul Caransebeș raportează Administrației că a făcut public și în piețele săptămânale interzicerea importului de fier din Transilvania (Idem, VI, p. 189).

Pag. 56


Districtul Ciacova informează Administrația despre negustorii străini, care doresc să cumpere fier din Banat (Idem, IV, p. 457). Rossler informează Administrația că a raportat obercnejilor din cercurile Zam și Carașova despre faptele harambașei Adam, iar populația împreună cu husarii vor să-i prindă (Idem, IV, p. 505).

31 Wassy raportează Administrației că cnejii locali au prins un locuitor din Bolia, care nu și-a plătit contribuția, și îl trimit la Timișoara (Idem, IV, p. 459). Administrația ordonă ca la regularizarea Begăi să fie 30 de oameni ce vor fi plătiți zilnic cu 12 creițari (Idem, III, p. 309).

IUNIE1 Administrația cere primarului ortodox din

Timișoara ca ortodocșii din cartierul Palanca Mare să se înțeleagă cu negustorii de mărunțișuri (Idem, VI, p. 313). Administrația îi cere ofițerului de cancelarie, Kempf, să urmărească situația negustorilor de mărunțișuri din cartierul Palanca Mare și atitudinea primarului și a cetățenilor de acolo (Idem, VII, p. 436). Knoflicsek, vameșul de la Mehadia, raportează jaful făcut de tâlhari în Mehadia, chiar și la casa sa, și pierderile mari suferite de el și familia sa, fără ca colonelul din localitate, să-l ajute cu ceva (Idem, P.f., p. 117).

2 Administrația cere districtului Pancevo ca: negustorii greci de acolo să se poarte cuviincios cu locuitorii; contribuabilii să-și plătească impozitele, și cere cele 9 contracte de arendare a prediilor (Idem, III, p. 354). Administrația redă arendașilor de predii contractele încheiate (Idem, III, p. 307). Administrația ordonă Administrației districtului Ciacova să dea pământ familiilor armene, sosite acolo, spre a-și construi locuințe (Idem, IV, p. 457). Administrația ordonă districtului Orșova să cumpere postav pentru hainele celor 14 husari de acolo de la fabrica din Timișoara, cu suma de 252 florini (Idem, VI, p. 239).

4 Administrația ordonă ca arendașul prediului Akac să se înțeleagă pașnic cu miliția națională, dislocată acolo (Idem, III, p. 307). Districtul Becicherecu Mare raportează că a dorit să cumpere postav de la fabrica din Timișoara pentru husarii districtului, dar fabrica nu mai are stoc disponibil (Ibidem). Administrația arată că arendașul comercializării berii, Wolf Menz, a arendat și taxa de toleranță a evreilor de 700 florini (Idem, II, p. 151). Districtul Vârșeț spune că, deși a publicat în toate piețele decretul Administrației pentru folosirea doar a fierului din Banat, locuitorii nu vor decât fier din Stiria (Idem, IV, p. 586).

5 Administrația ordonă districtului Ciacova să vândă cereale arendașilor berii, pentru suma de 24 creițari; vrea să știe ce se întâmplă cu cărămizile din Kovin, pentru construirea bisericii din Deliblata; anunță că măcelarii

nu pot vinde carnea de vită cu mai mult de 1 florin și 50 creițari (Idem, III, p. 354). Administrația cere districtului Pancevo ca meșterii veniți din Germania să fie îmbrăcați cu postav de la Timișoara. Este înștiințat și districtul Vârșeț ca aceștia să fie îndreptați spre Bocșa (Ibidem). Administrația ordonă ca primarul german din Timișoara, Jakob Candit, care vrea să-și ridice 4 sau 5 mori la Parța, să nu fie prejudiciat de locuitori (Idem, III, p. 395). De la Pancevo, administratorul Bunics spune că nu știe ca acolo să mai fie vreun tâlhar (Idem, II, p. 352). Administrația cere districtului Caransebeș să vadă situația negustorului român Dumitru Rațiu, care a fost jefuit de 2.000 florini, în argint, la podul de la Slatina Timiș (Idem, VI, p. 189). De la Administrație vine spre districtul Cenad cererea lui Johann Jacob Wesser, din Periam, pentru arendarea berii, țuicii și măcelăritului la Periam (Idem, IV, p. 254).

6 Administrația spune că nu știa că husarii districtuali din Timișoara – Fabric au luat trei bucăți de postav pentru haine (Idem, III, p. 395). Contract între Administrație și arendașul pielăritului, Wolf Menz, pentru taxa de toleranță a evreilor, potrivit căreia fiecare familie va plăti anual 700 de florini, în patru rate (Idem, IX, p. 588). Ordin al Administrației ca districtul Cenad să asigure lemnul de construcție pentru o Casă a miliției naționale în prediul Akac (Idem, II, p. 256).

8 Ordin imperial ca să se permită trimiterea a 300 chintale de cupru din Banat, la fabrica de plumb din Viena (Idem, IX, p. 620). Administrația ordonă districtelor Ciacova și Becicherecu Mare să pornească în urmărirea continuă a bandelor de tâlhari (Idem, IV, p. 453).

8 Administrația știe de dorința districtului Pancevo de a construi o moară cu cai, dar cere și implicarea locuitorilor germani și ortodocși de acolo (Idem, II, p. 352).

9 Administrația ordonă ca în satele în care este adăpostit și prins un tâlhar acestea să suporte daune și pedepse (Idem, II, p. 251). Administrația ordonă ca trupele de cavalerie să-și poată procura furajele pentru cai din districte (Idem, III, p. 307).

11 Administrația ordonă ca la casa pădurarului Mayer, din Cerneteaz, să se construiască o cămară și o pivniță (Idem, II, p. 393). Administrația aprobă formarea unui comando pentru prinderea tâlharilor ascunși în zona Ilanǆa (Idem, III, p. 352).

12 Contract între serviciul de construcții și fortificații și Jakob Candit, primarul german al Timișoarei, pentru un milion de cărămizi, a 1.000 florini, și lemn de construcție, plătit cu 30 creițari bucata (Idem, IX, p. 586). Administrația dorește să se construiască un pod de lemn peste Tisa, la Titel și Slankamen, iar districtele Becicherecu Mare și Pancevo să se înțeleagă cum vor transporta acolo lemnul de construcție (Idem, III, p. 307). Districtul Becicherecu

Pag. 57


Mare spune că a difuzat peste tot interdicția de a importa fier în Banat și toate vămile cunosc interdicția (Idem, III, p. 308). Administrația înștiințează Orșova că arendașii berii și țuicii au același drept și la berăria din Orșova (Idem, VI, p. 239). Districtul Pancevo anunță faptul că cnezul din Ilanǆa a vorbit cu 2 tâlhari și nu a raportat acest fapt, iar administratorul a trimis un funcționar pentru a lămuri situația (Idem, III, p. 352).

14 Administrația ordonă ca locuitorii născuți în comitatul Bacs și refugiați în districtul Becicherec să fie trimiși înapoi (Idem, III, p. 306). Districtul Becicherecu Mare anunță faptul că tâlharii au prădat din nou satul Sečanj (Idem, III, p. 306). Camera Aulică înștiințează Administrația că Dejean a fost numit inspector principal, cu un salariu de 1.000 florini pe an (Idem, I, p. 18).

16 Administrația înștiințează districtul Pancevo că recent dispărutul negustor evreu, David Lobl, are multe căruțe, care sunt necesare sticlăriei de acolo, în schimbul datoriei de 200 de guldeni a lui Lobl față de fisc (Idem, III, p. 355). Administrația ordonă administratorului Rossler să-l sprijine pe căpitanul Weisz în căutările sale de salitră, la Carașova (Idem, IV, p. 508). Administrația constată faptul că în Timișoara este o mare cantitate de postav ordinar din import și interzice importul acestuia în Banat (Idem, II, p. 151). Districtul Vârșeț înștiințează Administrația că a publicat în fiecare sat decretul cu privire la tâlhari, iar dacă unul singur va fi găsit într-un sat, toți locuitorii acestuia vor fi pedepsiți (Idem, IV, p. 586).

18 Districtul Orșova supraveghează cu atenție mișcările tâlharilor de acolo (Idem, VI, p. 240). Administrația ordonă districtelor Palanca Nouă și Vârșeț, să urmărească prezența țăranilor la munca din lacurile Oraviței (Idem, II, p. 251).

19 Ordin al Administrației către Wassy, la Cenad să ceară lui Maxwald, vameșul de la Uj Szeged și cambiaturist la Beba Veche, plata arendării celor 6 predii, restantă, din 24 iunie 1727 (Idem, II, p. 253).

21 Administrația ordonă ca locuitorii din Parța să ajute la construirea morii lui Jakob Candit, căci ei vor fi beneficiarii acesteia (Idem, III, p. 395). Administrația îi spune administratorului sării din Lipova, Brunnek, că districtul Vârșeț are repartizate 1.211 chintale de sare (Idem, VIII, p. 560). Administrația cere lui Stromberg, la Caransebeș, să nu aibă nicio reținere în privința meșterului Andreas Grugler, care merge la Mehadia (Idem, VI, p. 189).

22 Contract între Administrație și meșterul Vittmesser pentru construirea unui canal între satele Jorgos și Topolovăț, cu plata a 42 florini pe bucata de lemn (Idem, IX, p. 588).

23 Administrația dorește ca la acțiunea de prindere a tâlharilor să participe și regimentul de cuirasieri

Mercy (Idem, II, p. 148). Ordin al Camerei Aulice către Administrație în privința meșterului Erlacher, din zona minieră (Idem, P.f., p. 18).

24 Administrația dorește ca construcția podului de la Szige să fie făcută cu cele mai bune materiale și să lucreze acolo cei mai buni oameni (Idem, III, p. 308).

25 Districtul Timișoara ia la cunoștință cererea locuitorilor din districtul Becicherecu Mare, privitoare la modalitatea de plată a contribuției (Idem, III, p. 390).

26 Districtul Becicherecu Mare arată că se confruntă cu venirea unor locuitori din comitatul Bacs, dar și cu fuga locuitorilor din propriul district (Idem, III, p. 306). Administrația îl înștiințează pe funcționarul Hoffman din Caransebeș despre schimbările de funcționari și precizează faptul că controlorul vamal, Brunner, este detașat la Selciova (Idem, VI, p. 189).

28 Administrația emite ordine stricte privitoare la fuga locuitorilor din Zădăreni; întreabă dacă satul Torna ține de comanda militară arădeană sau de comitatul Arad, și arată că la Șagu au apărut deja tâlhari de străzi (Idem, III, p. 396). Administrația atenționează toate serviciile vamale că evreii care nu posedă o autorizație nu pot intra în Banat (Idem, p. 151).

29 Contract între Administrație și negustorul Schwarzer cu privire la cumpărarea a 5.000 mierțe de ovăz, cu 27 creițari mierța (Idem, IX, p. 598).

30 Un raport al districtului Cenad cu situația acestuia între 12 aprilie și 30 iunie 1727 (Idem, P.f., p. 39). Tot atunci și un raport al fabricii de postav din Timișoara între 1 ianuarie și 30 iunie 1727 (Ibidem).

IULIE1 Districtul Orșova spune că din districtul Almăj

lucrează la pădure 150 de oameni (Idem, V, p. 240).2 Administrația ordonă districtului Vârșeț să îi

acorde tot sprijinul turcului Ahmed pașa (Idem, IV, p. 508). Districtul Vârșeț raportează faptul că, deși i-a acordat sprijin lui Ahmed pașa timp de 2 zile și jumătate, acesta nu a găsit comoara căutată (Ibidem). Administrația ordonă administratorilor Rossler și Schubert să-i acorde întregul sprijin prințului Ferdinand de Wurtemberg în acțiunea acestuia de prindere a tâlharilor (Ibidem). Ordin al Administrației către Wachter, la Cenad, să cumpere postav de la fabrica timișoreană, pentru husarii săi, în valoare de 54 florini (Idem, II, p. 255).

3 Administrația știe că cele două companii armene din districtul Becicherecu Mare vor să cultive și câteva predii, dar recomandă ca locuitorii zonei să nu fie prejudiciați în acest caz (Idem, III, p. 206).

7 Administrația îi cere lui Bruner, administratorul sării din Lipova, să-l vămuiască pe locuitorul turc, Joan

Pag. 58


Leftu, care vine din Țara Românească spre Transilvania, cu piele galbenă de Cordoba (Idem, VIII, p. 560).

8 Districtul Cenad arată faptul că, datorită iernii grele și a primăverii la fel, locuitorii districtului nu pot plăti, integral, valoarea contribuției (Idem, II, p. 256).

9 Districtul Becicherecu Mare spune că sunt probleme la aprovizionarea cu fân a cavaleriei, din cauza multor mlaștini de aici (Idem, III, p. 308).

10 Noi măsuri ale Administrației împotriva tâlharilor: atât pandurii, cât și locuitorii, sunt obligați să-i prindă, iar dacă nu reușesc vor intra militarii (Idem, III, p. 308). Districtul Becicherecu Mare reia circulara Administrației pentru interzicerea prezenței evreilor și a postavului ordinar acolo (Idem, III, p. 308). Camera Aulică ordonă ca haraciul anual al țiganilor, de 3.600 florini, să nu mai fie încasat de Casieria militară și de Casieria camerală (Idem, I, p. 20).

14 Episcopul Nadasdy îi cere guvernatorului Mercy plata a 1.000 florini, în avans, spre a participa la lucrările Dietei de la Bratislava (Idem, P.f., p. 127). De la Lipova, Bruner, administrator al sării și vameș, arată că anul trecut au sosit din Transilvania 40.180 pfunți sare, iar districtele care doresc să ia sarea repartizată vor merge la Cenad după ea (Idem, VIII, p. 560).

17 Administrația ordonă districtului Orșova ca străzile să fie în siguranță și să nu fie prădate de tâlhari, iar locuitorii să se simtă în siguranță (Idem, VI, p. 240).

18 Administrația îi ordonă lui Rossler să nu impună coloniștilor anumite munci obligatorii (Idem, IV, p. 508).

21 Administrația îi cere lui Kollmann, funcționar al oficiului districtual Caransebeș, să afle unde sunt fabrici de aba și în ce măsură sunt sprijinite de cnejii sătești de acolo (Idem, VIII, p. 500). Nou ordin al Administrației împotriva bigamiei, cu măsuri aspre împotriva celor aflați în această situație (Idem, III, p. 308). Ordin al Administrației către vameșul de la Cenad, pentru a opri orice import de postav în Banat (Idem, II, p. 256). Ordin al Administrației către districtul Orșova, prin care cere ca administratorul sosit de la Constantinopol, cu suma de 12.482 florini și 9 creițari, aflat în carantină la Radojevac, să predea Administrației această sumă, contra chitanță (Idem, VI, p. 240).

23 Administrația înștiințează oficiul Orșova că nu are bani disponibili pentru construirea morii de vânt (Idem, II, p. 352).

24 Administrația cere districtului Caransebeș să-i plătească lui Kollman, directorul fabricii de aba, suma de 500 florini (Idem, VI, p. 190).

26 Camera Aulică ordonă Administrației să plătească 265 florini și 34 creițari meșterilor din Boemia, care vin în Banat (Idem, I, p. 18).

28 Administrația ordonă districtului Orșova să nu plătească mai mult de 30 creițari pe mierță, pentru

cerealele aduse la Orșova din Oltenia (Idem, VI, p. 240).29 Administrația ordonă ca conscripția zeciuielii să

fie făcută cu maximă atenție (Idem, II, p. 149).30 Administrația ordonă districtelor Palanca Nouă,

Vârșeț, Caransebeș, Pancevo și Lugoj să-l sprijine cu toate pe inginerul locotenent-colonel Haring, care constată starea cazărmilor și reparațiile necesare (Idem, II, p. 146).

AUGUST2 Administrația ordonă districtului Lipova să-i ajute

pe locuitorii din Felnac, jefuiți de hoțul de cai Jovan, și cu ajutorul miliției conduse de căpitanul principal Ruschay (Idem, III, p. 396).

3 De la Cenad, Wachter spune despre locuitorii din jurul Munarului, care fac stricăciuni pădurilor, și dă libertatea mănăstirii Munar să-și procure lemnul necesar pentru clădirile mănăstirii (Idem, III, p. 256).

4 Ordin al Administrației către districtul Caransebeș și către colonelul von Zavisch, în cauza uciderii unui turc de către tâlhari (Idem, VI, p. 190).

5 Sonnenberg, administratorul districtului Ciacova, raportează că tâlharul Ioan Olar, din Valeapai, împreună cu tovarășii săi, a cerut iertare, iar administratorul împreună cu locotenentul Molnar pleacă spre Valeapai (Idem, IV, p. 460). Wachter, administratorul districtului Cenad, arată că un călăreț din regimentul Montecuccoli, pe nume Joseph Kozserek, l-a ucis pe Albert Keller, din Periam (Idem, II, p. 256).

7 Districtul Ciacova înștiințează Administrația despre faptul că inundațiile au afectat grav satele din cercul Timișului, iar podul dintre Denta și Deta, avariat, va fi refăcut (Idem, IV, p. 459). Decret și instrucțiuni ale Camerei Aulice pentru Johann Anton Lenthaller, de la inspectoratul munițiilor (Idem, P.f., p. 23). Administratorul de la Cenad arată că membrii miliției naționale doresc pământurile de la Dudeștii Vechi (Idem, II, p. 259).

9 Administrația ordonă ca cunoscutul Ifko din Veliki Gaj, condamnat, să fie executat în prezența unei numeroase asistențe (Idem, IV, p. 453). Districtul Ciacova înștiințează despre faptul că a arestat câțiva dintre locuitorii satului Keveriș (Idem, IV, p. 460).

10 Camera Aulică alocă suma de 4-5.000 florini, pentru construcția bisericii din Carașova (Idem, I, p. 20). Administrația ordonă ca sistemul de transport poștal din districtul Orșova să fie completat cu animalele necesare (Idem, VI, p. 240). Wassy raportează că protestele coloniștilor din Voiteni sunt neîntemeiate, fiind rezultatul unor capete înfierbântate (Idem, IV, p. 457).

12 Districtul Ciacova arată că din cauza marilor inundații multe sate sunt izolate, căci podurile au fost avariate și distruse. A început o epidemie între animale (Idem, IV, p. 460).

Pag. 59


14 Districtul Orșova înștiințează că negustorii de cereale Schwarz și Wolf cumpără cerealele din Țara Românească, la cererea generalului comandant al Transilvaniei, von Fige (Idem, VI, p. 240).

15 Districtul Becicherecu Mare arată problemele cavaleriei în mlaștinile de la Zenta și Szige (Idem, III, p. 307).

16 Administrația îi atrage atenția lui Knoflitsek să nu ia măsuri punitive împotriva lui Thomas Racsa (Idem, P.f., p. 118).

19 Nou ordin al Administrației împotriva bigamiei, inclusiv cu sprijinul episcopului ortodox (Idem, II, p. 149). Administrația ordonă districtelor Ciacova, Lipova și Lugoj să plătească 9 creițari pe zi lucrătorilor aduși la robotă (Idem, II, p. 152). Administrația spune că Hirschl ar avea dreptate dacă și-ar fi plătit contractele pentru cuprul luat, altfel lamentațiile sale nu-și au rostul (Idem, VIII, p. 450).

21 Districtul Ciacova înștiințează Administrația că, la Bega sunt 100 oameni conduși de obercneji și cneji sătești (Idem, IV, p. 457). Districtul Vârșeț înștiințează Administrația că animalele care se întorc de la mine sunt bolnave (Idem, IV, p. 508). Administratorul principal Rossler înștiințează Administrația că directorul fabricii de aba, Kollmann, înștiințează Administrația că tâlharii au prădat Borlova, la fel și Goplețul, și i-au luat morarului de acolo 30 florini. Cere ajutor pentru paza acestora și solicită fie să arendeze, fie să cumpere moara de la Lugoj (Idem, VIII, p. 501). Obercnezul Manoilă a luat de la locuitorii din Kuštilj 80 florini abuziv (Idem, IV, p. 508).

23 Administrația îi ordonă lui Rossler să rezolve cererea lui Ștefan din Vârșeț, pe care iezuiții îl vor la o mănăstire, dar acesta nu dorește catolicismul și cere un preot ortodox (Idem, IV, p. 405).

25 Administrația anunță interzicerea comerțului cu căruțele în Turcia ale bănățenilor (Idem, VI, p. 240).

26 Administrația dorește ca reparațiile la fabrica de postav din Timișoara să fie făcute rapid (Idem, VII, p. 436). Administrația îi trimite lui Rossler, la Vârșeț, plângerea locuitorilor din Iertof cu privire la lucrurile lor (Idem, IV, p. 506). Administratorul Weisz înștiințează Administrația că 5.000 de chintale de cupru au fost trimise la Constantinopol, dar rezidentul von Dirling vine cu un nou contract pentru cupru (Idem, P.f., p. 30). Administrația ordonă districtului Ciacova să fie pregătite 80 căruțe trase de boi, care să transporte varul (Idem, IV, p. 460). Administratorul de la Cenad, Wachter, spune că a publicat, din nou, decretele de interzicere a bigamiei (Idem, III, p. 254).

27 Rossler trimite Administrației plângerea șefului poștei din Vârșeț, care spune că datoria lui este să schimbe 8 perechi de cai și în realitate schimbă 36 de cai (Idem, IV, p. 506). Administrația precizează că grăsimea din Banat se

poate comercializa la liber și doar negustorii greci trebuie să posede o autorizație scrisă (Idem, II, p. 149).

28 Ordin al Administrației ca animalele bolnave de la Vinga să fie în atenția Administrației districtuale (Idem, III, p. 393).

29 Districtul Pancevo spune Administrației că îi ține la dispoziție 4 zidari din familiile germane (Idem, III, p. 355).

30 Administrația îi ordonă vameșului Georg Neu, la Orșova, să-și îndeplinească cu sârguință îndatoririle (Idem, P.f., p. 117).

31 Vama Orșova raportează că este plină cu ceară și miere, căci turcii nu le cumpără (Idem, P.f., p. 118).

SEPTEMBRIE Districtul Vârșeț informează Administrația că

în cercul Carașova a izbucnit o boală gravă, iar oamenii care au bule pe corp mor (Idem, I, p. 508). Wachter, administratorul districtului Cenad reiterează ordinul Administrației, din 27 august, prin care comerțul cu grăsime este strict limitat; arată că caută împreună cu ofițerul Walter posibilitatea de a construi locuințe pentru militari, căci la Djala, Coka și Sânnicolau Mare locuințele sunt șubrede, iar pentru locuința lui Walter, de la Zombor, sunt necesare lemn și alte materiale (Idem, II, p. 254).

8 Wachter arată că a primit ordinul Administrației din 2 septembrie, potrivit căruia coloniștii din Periam sunt scutiți de contribuție până la sfârșitul anului 1728 (Idem, II, p. 254).

9 De la Ciacova, Wassy raportează Administrației că la Veliki Gaj a izbucnit o epidemie între animale, dar aceasta nu s-a extins și în alte sate (Idem, IV, p. 413). Administrația îi comunică lui Dejean că Johann Filtsch, din Transilvania, poate cumpăra cupru din Banat (Idem, VII, p. 436).

10 Specificație despre construirea unei locuințe pentru Rittmeister-ul Waltring, din regimentul de cuirasieri Mercy, în districtul Cenad (Idem, P.f., p. 30).

11 Administrația cere districtului Pancevo să ia măsuri împotriva tâlharilor care i-au luat recolta cnezului din Opovo (Idem, III, p. 355). Administrația ordonă districtelor Becicherecu Mare, Cenad, Ciacova și Timișoara să se îngrijească de strângerea fânului (Idem, II, p. 152). Conducătorul fabricii de aba din Borlova, Johann Kollmann, cere Administrației materiale pentru funcționarea acestei fabrici (Idem, VIII, p. 501). Administrația știe de faptul că locuința lui Wolf, din Periam, a fost mistuită de flăcări și recomandă tuturor satelor să fie atente la această primejdie (Idem, IX, p. 620). Administrația cere comitatului Bacs să-i răspundă despre locuitorii din Banat, fugiți acolo (Idem, VIII, p. 450). Administrația cere comitatului Hunedoara să

Pag. 60


încheie un act de extrădare reciprocă a fugarilor (Ibidem).13 Districtul Becicherecu Mare arată dorința

căpitanului de acolo de a primi un teren, pe care să colonizeze mai multe familii germane, cum cererea sa din 9 iulie nu a fost rezolvată, el a ocupat acel teren, și cere permisiunea administratorului de a coloniza acele familii (Idem, III, p. 30). Districtul Timișoara primește rugămintea timișoreanului Candit, totodată și constructor al morii din Săcălaz, de a nu fi deranjat în funcționarea acesteia de către locuitori (Idem, III, p. 394). Camera Aulică înștiințează Administrația că von Rebentisch a primit de la serviciul fiscal 157 mărci și 7 loth de argint (Idem, I, p. 19).

15 Districtul Ciacova retrimite Administrației solicitarea șefului poștei din Keveriș, privitoare la diferența de retribuție (Idem, IV, p. 460).

16 Administrația înștiințează districtul Orșova că, la sfârșitul acestei luni, Mercy va face o vizită acolo (Idem, VI, p. 241). Rossler trimite trei tâlhari spre Administrație și-l răsplătește pe locuitorul care a ajutat la prinderea lor, cu 52 florini (Idem, IV, p. 506).

17 De la Szeged, Maxwald arată că corăbierii așteaptă acolo un funcționar (Idem, P.f., p. 12).

18 Administrația cere districtului Orșova ca toate produsele districtelor din zona minieră să fie transportate spre Dunăre (Idem, VI, p. 241).

19 Wachter arată că încearcă să strângă restanțele contribuției obligatorii și dorește să ridice case noi pentru miliție la Coka, Djala și Sânnicolau Mare (Idem, II, p. 254). Administrația arată districtului Pancevo că Hirschl poate strânge mica zeciuială, iar Menz să fie lăsat să construiască mori cu cai (Idem, III, p. 353).

20 Districtul Ciacova transmite Administrației rugămintea sătenilor din Giulvăz pentru un teren pe care cei din Rudna, Bolia și Macedonia l-au ocupat și îl cultivă ilegal (Idem, IV, p. 457). Districtul Timișoara roagă toți sătenii să plătească darea vinului (Idem, II, p. 393).

22 Administrația ordonă districtelor Timișoara și Ciacova ca, pe sectorul Begăi, între Topolovăț și Recaș, să se construiască mori, dar podurile să fie înalte, spre a permite circulația vaselor (Idem, II, p. 149).

23 Wachter spune că a strâns darea vinului la Djala, Novi Kneževac și Potiski Sen Miklos (Idem, II, p. 254).

24 De la Ciacova, Wassy arată că în districtul Becicherecu Mare sunt deja construite cazărmile pentru compania de carabinieri și că soldații cumpără grăsime și ouă de la locuitori: 4 ouă cu 1,5 creițari (Idem, IV, p. 453). Administrația ordonă să fie strânsă darea vinului (Idem, II, p. 393). Administrația ordonă districtului Pancevo ca acel tâlhar, care a păgubit acolo un crescător de viermi de mătase, să fie prins (Idem, III, p. 355). Districtul Becicherecu Mare publică un anunț împotriva fugii locuitorilor de acolo (Idem, III, p. 309). Camera Aulică

înștiințează Administrația despre venirea unor lucrători minieri la Oravița și Dognecea, din alte părți ale imperiului (Idem, I, p. 21).

25 Administrația cere districtului Orșova ca locuitorii să-și plătească darea vinului (Idem, VI, p. 241). Camera Aulică spune că o probă de sare de la Ocna va sosi la Cladova și de acolo la Orșova (Idem, I, p. 20). Administrația ordonă districtelor Lugoj și Caransebeș să interzică, chiar cu forța armată, plecarea coloniștilor germani în Transilvania (Idem, II, p. 152). Administrația ordonă vămii din Orșova ca, până la noi ordine, să interzică importul de vin din Turcia (Idem, P.f., p. 118). Districtul Vârșeț trimite Administrației un extras și întreabă dacă darea vinului se face în natură sau cu prețul de 11 florini și 20 creițari găleata (Idem, IV, p. 506). Administrația ordonă districtelor să plătească, cu același preț, pe meșterii care lucrează la fortificații (Idem, II, p. 152). Toți locuitorii satului Sarad (lângă Giarmata) au părăsit satul împreună cu primarul, deși districtul a încercat să-i oprească (Idem, I, p. 152).

27 Administrația ordonă ca în districtul Becicherecu Mare să fie date militarilor 18.000 de trunchiuri de copaci, de la Pancevo, ca să-și ridice locuințe (Idem, P.f., p. 105). Districtul Becicherecu Mare arată că căpitanul Joachim dorește un loc pentru sine, dar există ordinul ca în această colonie să nu fie primiți străini și întreabă ce să facă cu fugarii din comitatul Bacs, care s-au așezat aici (Idem, III, p. 386).

30 Camera Aulică îi transmite Administrației faptul că poșta din Falk poate transporta coloniștii până în Banat, contra sumei de 4.843 florini (Idem, p. 19). Administrația arată că unii negustori din Palanca Mică, numită și Insulă, nu și-au achitat obligațiile și că locuitorii de aici trebuie să-și plătească dările pentru arendarea prediilor (Idem, III, p. 39). Administrația îi ordonă lui Rossler să nu mai exporte cereale în Transilvania și negustorii de sticlă să nu mai vină la Orșova (Idem, II, p. 152).

OCTOMBRIE1 Contract între Administrație și meșterul tâmplar,

Hans Adam Friedrich, pentru lucrările la fortificații (Idem, IX, p. 586). Contract între Administrație și meșterul fierar, Kaspar Seitz, pentru lucrările de fierărie la fortificații, pe un timp nedeterminat (Ibidem). Contract între Administrație și meșterul Paul Scharf, pentru lucrări de tâmplărie, pe durata unui an, cu plata lunară a 22 florini (Ibidem). Contract între Administrație și meșterul lăcătuș, Nikolaus Messer, pentru lucrări de lăcătușerie la fortificații (Ibidem). Contract între Administrație și meșterul Wittmesser, pentru lucrări de zidărie, la fortificații, cu același tarif pentru anul 1729 (Ibidem).

2 Administrația cere districtului Vârșeț să trimită un medic la Carașova, acolo unde locuitorii sunt grav bolnavi (Idem, IV, p. 508). Contract între Administrație

Pag. 61


și Hagi Sekim, pentru cumpărarea a 500 chintale de cupru, cu plata acestuia în două rate (Idem, IX, p. 587). Administrația ordonă districtelor Palanca Nouă și Vârșeț să plătească, egal, lucrătorii din zona minieră (Idem, II, p. 152). Administrația ordonă districtului Ciacova să-l primească pe arădeanul Christina Ohler, ca șef al cambiaturii din Șipet, și să-i dea pământ, fânețe și lemn pentru construcția unei case (Idem, IV, p. 453).

3 Johann Arnold, funcționar al districtului Cenad, spune că Dejean cere ca, acele cărți ale satelor să fie actualizate (Idem, II, p. 235).

4 Administrația ordonă districtelor Caransebeș, Ciacova și Palanca Nouă să-i înregistreze pe toți meșterii care s-au stabilit în districtele lor și să înștiințeze Administrația (Idem, II, p. 152). Administrația îi cere comisarului provincial, Kinle, să nu transfere animalele din maierele Vingăi, la Etin (Idem, VI, p. 437).

5 Administrația ordonă ca ceara și mierea să nu fie vândute nici unui străin, ci doar Societății Comerciale din Timișoara (Idem, II, p. 152). Districtul Pancevo înștiințează Administrația că știe exact numărul locuitorilor. Sunt 12.000 mierțe de cereale pentru vânzare, la 42 creițari mierța (Idem, III, p. 353).

6 Camera Aulică spune că negustorii bulgari din Craiova, Râmnic și Brediceni pot face negoț în Banat, iar căruța să fie taxată la vamă doar cu 5 % din marfă (Idem, I, p. 20).

7 De la Lipova, Salbeck spune că îi vămuiește pe toți negustorii, cu tot cu căruțe (Idem, II, p. 561).

8 Johann Arnold, funcționar al districtului Cenad, arată că mierța de cereale se vinde cu 1 florin (Idem, II, p. 245).

12 Johann Arnold, funcționar al districtului Cenad, trimite o specificație despre fugarii din districtul Ciacova, aflați în district, și o altă specificație privitoare la casele de gardă de la Igriș și Șeitin (Idem, II, p. 256).

13 Administrația îi ordonă lui Gurtler, la Orșova, să vină urgent la Timișoara și de aici la Viena, împreună cu guvernatorul Mercy (Idem, VI, p. 241). Districtul Orșova arată că locuitorii de aici au de suferit prin încartiruirea soldaților în casele lor (Idem, VI, p. 241). Ordin al Administrației către districtul Caransebeș pentru prinderea tâlharilor de acolo (Idem, VI, p. 190).

14 Administrația ordonă districtelor Timișoara și Becicherecu Mare ca vitele de la Vinga să fie duse în prediul Etin, și că trebuie construit podul peste Bega (Idem, II, p. 152). Administrația comunică că toți locuitorii sunt obligați să spună numele tâlharilor pe care-i cunosc, altfel vor fi pedepsiți (Idem, II, p. 150).

17 Administrația îi ordonă lui Rossler să predea fânul adunat anul trecut și cel pentru sticlăria de la Călina (Idem, IV, p. 506).

21 Administrația admite ca negustorul craiovean, Petrică Wolf să cumpere postav de la fabrica din Timișoara, în valoare de 137 florini și 46 creițari, pe credit (Idem, IX, p. 598). Camera Aulică ordonă Administrației să nu mai exporte niciun chintal de cupru spre Constantinopol (Idem, p. 21).

22 Administrația spune că fânul de pe prediul Coka să nu mai fie dat locuitorilor din Palanca Nouă (Idem, III, p. 393). Districtul Timișoara anunță că nu se fac cadouri militarilor (Ibidem). Wachter arată că tâlharii din district trebuie să fie cunoscuți de cneji și că febra, care a cuprins oamenii și copii din district este foarte mare (Idem, II, p. 257).

24 Contract între Serviciul principal minier și meșterul clopotar, Thomas Kehauer, pentru turnarea de clopote acolo cu valoarea: de la 1 la 10 pfunți de 12 creițari, între 19 pfunți și 6 chintale de 9 florini, și peste 9 chintale la valoarea de 8 florini (Idem, IX, p. 587).

30 Camera Aulică ordonă ca cuprul bănățean să fie exportat în Transilvania și Țara Românească, doar de unii negustori, și să fie vămuit corect (Idem, I, p. 19). Contract între Administrație și Mehmed aga și Hagi Mustafa, pentru cumpărarea a 500 chintale de cupru, la prețul de 44 florini chintalul (Idem, IX, p. 587).

NOIEMBRIE1 Administrația interzice vânătoarea, câinii de

vânătoare vor fi uciși, iar cei prinși vor fi pedepsiți (Idem, II, p. 150).

4 Districtul Timișoara arată că Marco din Variaș dorește să fie eliberat de sarcini fiscale, întrucât și-a pierdut fiul la muncile de la Timișoara (Idem, III, p. 396).

7 Districtul Pancevo arată că Anton, primarul de acolo, are o problemă cu evreul Lobl, pentru suma de 100 florini (Idem, III, p. 355). Administrația ordonă districtului Pancevo ca moara de acolo să ia ca uium, la o mierță de cereale măcinate, 21 creițari (Idem, III, p. 353).

8 Contract între Administrație și meșterul în postav, Lorenz Kramman, pentru preluarea fabricii de postav din Timișoara, pe termen nelimitat, cu condiția să cumpere chintalul de lână cu 22 florini, și să vândă fiecare bucată de postav alb cu 16 florini (Idem, IX, p. 588).

9 Contract între Administrație și meșterul pietrar, Sebastian Barth, pentru aducerea de piatră la fortificațiile Timișoarei, la același preț la care se vând acestea (Idem, IX, p. 586).

10 Districtul Becicherecu Mare arată că Bega s-a revărsat peste maluri (Idem, III, p. 309). Administrația ordonă districtelor Vârșeț, Caransebeș și Palanca Nouă să pregătească stânjenii de lemn pentru exploatările miniere și să se înțeleagă cu funcționarii de acolo în privința modului de transport (Idem, II, p. 152). Administrația ordonă districtelor Ciacova, Vârșeț, Lugoj, Pancevo și Palanca

Pag. 62


Nouă ca lucrările la fortificații să fie executate cu căruțele fiscului, așa cum au fost ele repartizate (Idem, II, p. 150).

11 Administrația ordonă ca, având în vedere înmulțirea bandelor de tâlhari, să se sporească numărul husarilor districtuali (Idem, II, p. 150).

12 Administrația ordonă districtului Orșova să-i remită mitropolitului Moise Petrovici suma de 478 florini, din Casieria de război, contra chitanță (Idem, VI, p. 241).

13 Un anume von Czendler își exprimă dorința de a exporta liber în Țara Românească cuprul din Banat (Idem, VIII, p. 492).

14 Contract între Administrație și evreul David Mayer, pentru exportul a 50.000 chintale plumb de la Dognecea spre Belgrad (Idem, IX, p. 587).

15 Administrația ordonă districtelor Palanca Nouă, Vârșeț, Ciacova, Caransebeș, Lugoj și Orșova să asigure necesarul de porumb pentru exploatările miniere (Idem, II, p. 153).

16 Un anume Weis arată secretarului administrativ că a primit un cadou de la un locuitor (Idem, VIII, p. 501).

17 Administrația ordonă districtului Orșova să-i dea 2.000 ducați lui Kollmann, directorul fabricii de aba din Borlova, spre a cumpăra lână, dar contra unei chitanțe (Idem, VI, p. 241).

18 Rossler înștiințează Administrația că tâlharii sunt în Carașova și i-au prădat pe frații care țin birtul de acolo (Idem, IV, p. 508).

20 Administrația arată districtului Caransebeș că sumele date spre materiale, pentru fortificații, nu au fost încă decontate, deși au trecut deja trei luni de atunci (Idem, VI, p. 190).

22 Districtul Timișoara primește cererea comunei Pișchia, în privința terenului fostului sat Sarad, care trebuie împărțit între Pișchia și Giarmata (Idem, III, p. 395).

23 Administrația către districtul Pancevo, ca măsura de bere să se vândă cu 3 florini și 30 creițari (Idem, III, p. 355).

24 Administrația ordonă districtului Caransebeș ca transportul de lână de la Vidin, ce va sosi aici, pentru fabricile de aba și postav, să fie plătit cu 1-12 creițari pe oca (Idem, VI, p. 190). Administrația ordonă districtului Orșova ca arendașii berii și țuicii să nu vândă berea cu mai mult de 3 florini și 30 de creițari (Idem, VI, p. 241).

25 Contract între Administrație și Marcu Muzul și asociații săi, pentru arendarea haraciului țiganilor pe 1729, pentru suma de 3.650 florini (Idem, IX, p. 586).

29 Administrația îi ordonă administratorului Rossler să trimită 6.000 stânjeni de lemne la Oravița, 2.000 la Dognecea și 1.000 la Călina, precum și repartiția de porumb până cel târziu în luna ianuarie (Idem, IV, p. 506).

30 Dejean trimite Administrației raportul său despre vizita făcută în zonele miniere (Idem, VII, p. 437).

Administrația ordonă ca niciun evreu din afara Banatului să nu fie primit aici (Idem, II, p. 153).

DECEMBRIE2 Camera Aulică către Administrație despre noul

contract încheiat cu evreul Hirschl, pentru cumpărarea a 4.000 chintale de cupru din Banat (Idem, I, p. 19).

3 Contract între Serviciul de construcții și Mathias Weber, arendașul morii din Goleț, pentru construirea unei mori la Rusca (Idem, IX, p. 587). Camera Aulică înștiințează Administrația că ducații țechini au aceeași valoare ca și coroanele de la Kremnica, iar ludovicul de aur valorează 6 florini și 48 creițari. Mai spune că monedele raguzane și poloneze nu vor fi primite la casieriile imperiale (Idem, I, p. 21).

6 Wassy reia cererea sătenilor din Folia să nu mai fie obligați să meargă la moară la Valeapai, care este departe, și că se pot descurca singuri (Idem, IV, p. 458). Wassy înștiințează Administrația despre cearta dintre sătenii din Peciu Nou și Cebza pentru apa morii, dar și despre faptul că pășunea acestor sate este comună (Idem, IV, p. 458).

8 Administrația ordonă districtului Pancevo să rezolve diferendul dintre primarul de acolo, Anton, și evreul Lobl (Idem, III, p. 355). Administrația ordonă vămilor din Făget și Lipova să lase liber importul de fier din Transilvania (Idem, II, p. 153).

10 Districtul Orșova informează că, în timpul nopții trecute, 9 familii din satul Vujaga au trecut în Țara Românească (Idem, VI, p. 241).

15 Camera Aulică ordonă Administrației, și în special inspectorului cameral Dejean, ca împreună cu colonelul Doxat să îndeplinească cererea episcopului Nadasdy și să ridice la Szeged locuințe pentru 4 canonici și pentru o școală (Idem, I, p. 21). Administrația solicită fabricanților de aba, Kollmann și Sebald, să respecte întru totul dispozițiile primite (Idem, VIII, p. 501). Camera Aulică trimite Administrației instrucțiuni precise despre felul în care vor lucra lucrătorii din Banat (Idem, I, p. 19).

17 Serviciul bancar imperial ordonă construirea de locuințe pentru episcopul catolic și călugării săi (Idem, I, p. 19).

18 Districtul Pancevo întreabă, prin adminis-tratorul Bunics, dacă coloniștii germani, care au primit cereale și produse de la stat, mai au sau nu dreptul la ele (Idem, III, p. 353).

20 Districtul Timișoara vrea să știe dacă cei doi locuitori din Pișchia, Johann Glass și Andrea Roll, pot moșteni lucrurile dispărutului colonist Anton Kolb (Idem, III, p. 394).

28 Administrația dorește să știe ce se întâmplă cu miliția națională, din districtul Becicherecu Mare, și cu căpitanii Jivan Stojanovici și Antim Jurisici (Idem, III, p. 309). Scrisori ale acestor căpitani despre ceea ce le datorează fiscul (Idem, P.f., p. 6).

Pag. 63


29 Administrația îi ordonă lui Rossler să trimită la Călina cele necesare, la fel și la Bocșa și Dognecea (Idem, IV, p. 506). Administrația îi ordonă lui Bunics, la Pancevo, să dea mai departe produsele coloniștilor germani (Idem, III, p. 353).

30 Ordin al Administrației către districtul Cenad, pentru restanța de 5.000 florini, pe anul 1727, care trebuie din nou repartizată (Idem, II, p. 256). O scrisoare a Administrației care arată că regimentele încartiruite în Banat pot fi folosite pentru prinderea tâlharilor (Ibidem).

31 Contract pe durată nedeterminată între Admi-nistrație și conducătorul fabricii de aba din Borlova, Kollmann și controlorul Sebald (Idem, IX, p. 587).

FĂRĂ DATĂ– O înștiințare despre existența locuitorilor în satul

Neudorf, la 1 august 1728 (Idem, III, p. 396).– O conscripție a contribuției plătite de coloniști

în districtele Lugoj, Pancevo, Orșova, Lipova, Ciacova și Vârșeț (Idem, II, p. 151).

– Administrația îl arestează pe N. Hart, care încercase să plece ilegal înapoi în Germania, și publică această știre în toate districtele, spre a-i potoli și pe alți doritori (Idem, II, p. 12).

– În anul 1728, în Timișoara sunt consemnate 51 nașteri și 484 decese (B. Milleker, op. cit., p. 23).

– Negustorul Nicola Teodorovici, din Palanca Nouă, solicită Administrației permisiunea de a cumpăra sticlărie și fier, de 5-600 florini (Idem, VII, p. 457).

– Topitoria de fier de la Bocșa a acoperit, în anul 1728, necesarul regiunii, astfel că importul acestui produs a fost oprit.

– În anul 1728 a fost înființat un comandament special împotriva lotrilor (tâlharilor) sub comanda prințului Ferdinand von Wurtemberg (E. Calincoff, Lotria, p. 254).

– În anul 1728 încep lucrările de canalizare a râului Bega (J. N. Preyer, op. cit., p. 193).

BIBLIOGRAFIEBaróti Lajos (Ludwig Grun), Adattár

Délmagyarország XVIII. Századi tőrténetéhez, vol. I-X, Timișoara, 1893-1907.

Baróti Lajos, A bánsági legrégibb település története, în TRET, serie nouă, an VIII, fasc. 1-3, Timișoara, 1892.

Berkeszi István, Temesvári müvészek, Timișoara, 1909.Bona Petru, Episcopia Caransebeșului, Caransebeș, 1995.Calincof Eleonora, Date privind prediile bănățene

din secolul al XVIII-lea, în Analele Banatului, serie nouă, vol. II, București, 1993, p. 277-296 .

*** Călători străini despre Țările Române, vol. VIII, București 1976.

Feneșan Costin, Administrație și fiscalitate în Banatul imperial 1716-1778, Timișoara, 1997.

Feneșan Costin, Cnezi și obercnezi în Banatul imperial 1716-1778, București, 1996.

Feneșan Costin, Der Banater Kupferhandel in der ersten Hälften des 18. Jahrhunderts, zur Frage des österreichischen Merkantilismus in Grenzland, în Ruma-nian Studies, III, Leiden, 1975, republicat în Banatica, Festgabe Al. Krizan, Viena, 1996, p. 93-106.

Garban Zeno, Compendium Dioecesis Timisoaraensis, Timișoara, 1998.

Geml József, Monografia orașului liber crăiesc Timișoara, Timișoara, 1995.

Guboglu Mihai; Mustafa Mehmed, Cronici turcești privitoare la Țările Române, vol. II, București, 1968.

Griselini Francesco, Încercare de istorie politică și naturală a Banatului Timișoarei, prefață, traduce și note de Costin Feneșan, Timișoara, 1984.

Groza Liviu, Restituiri istorice, vol. IV, Războiul austro-otoman din anul 1738 în Culoarul Timiș-Cerna, Lugoj, 1997.

Hoffman Leo, Kurze Geschichte der Banater Deutschen von 1717 bis 1848, Timișoara, 1925.

Ilieșiu Nicolae, Timișoara. Monografie istorică, Timișoara, 1943.

Leu Valeriu, Studii istorice bănățene, Reșița, 1997. Milleker Bódog (Felix), Az első német települések

a Duna, Tizsa, Maros déli részben, în TRET/III, serie nouă, fasc. 2, Timișoara, 1887, p.82-92.

Milleker Bódog, Kurze Geschiche des Banats, Vršac, 1925.

Mureșan Sofronie, Evoluția organizării administrativ-teritoriale a Banatului în secolul al XVIII-lea, în Patrimonium Banaticum, vol. II, Timișoara, 2003, p. 141-150.

Mureșianu I. B., Cartea veche bisericească din Banat, Timișoara, 1985.

Petri A.P., Die Festung Temeschwar im 18. Jahrhundert, Munchen, 1966.

Preyer J. N, Monographie der königlichen Freistadt Temesvár, Timișoara, 1853.

Răduțiu Aurel; Gyémánt Ladislau, Repertoriul izvoarelor statistice privind Transilvania 1690-1847, București, f. a.

Simu Traian, Colonizarea șvabilor în Banat, Timișoara, 1924.

Șipoș Ibolya, Încorporarea Banatului la Ungaria, în Analele Banatului, serie nouă, vol X-XI, Timișoara, 2000-2003.

Sponner Waltraut, Kirchenpolitik im Banat von 1716-1778, Viena, 1941, mss.

Suciu I.D.; Constantinescu Radu, Documente

Pag. 64


privitoare la istoria Mitropoliei Banatului, vol. I-II, Timișoara, 1980.

Tafferner Anton, Quellenbuch zur Donau schwäbischen Geschichte, vol. I-V, Munchen și Stuttgart, 1933-1995.

Tufiș Ovidiu Marius, Situația mineritului și meta-lurgiei bănățene la începutul stăpânirii habsburgice, în Analele Banatului, serie nouă, vol X-XI, Timișoara, 2001-2003, p. 353-380.

Țintă Aurel, Situația Banatului la cucerirea de către habsburgi, în Studii de istorie a Banatului, vol. I, Timișoara, 1969, p. 83-114.

Țintă Aurel, Colonizările habsburgice în Banat. 1716 – 1740, Timișoara, 1972.

Vărădeanu Vasile, Monumente bisericești și culturale din zona Oraviței, Timișoara, 1981.

Weifert Mathias, Die Entwicklung der Banater Hauptstadt Temeschburg. Hg. Arbeitskreis fur donau-schwabische Heimat und Volksforschung, Munchen, 1987.

Wolf Hans, Das Schulwesen des Temeswarer Banat im 18. Jahrhundert. Gründung und Ausbau im Geiste des aufgeklärten Absolutismus, Viena, 1955.

Wolf Johann, Istoria șvabilor din Banat 1717-1778, București, 1981.

Wolf Johann și Marionela, Conceptul de organizare a Banatului Timișoarei. Geneză și formă de guvernare în perspectivă comparată, în Istoria ca datorie. Omagiu academicianului Ioan-Aurel Pop la împlinirea vârstei de 60 ani, Cluj-Napoca, 2015, p. 451-466.

reşiţeană, ca şi cea de la nivel naţional, nu a avut decât un efect moral. Regimul comunist s-a prăbuşit, însă mulţi dintre susţinătorii săi de bază au rămas pe poziţii sau chiar au urcat în ierarhie. Acest fapt va explica multe dintre evoluţiile din anii următori.

Oricum ar fi fost, evenimentele de la a căror trecere aniversăm în curând două decenii au marcat profund istoria micului oraş bănăţean. Acesta a fost unul dintre puţinele din ţară care au ieşit în stradă înaintea căderii lui Ceauşescu. În funcţie de ore, se pare a fi fost devansat numai de Timişoara, Lugoj şi Caransebeş, aflate tot în apropiere. Dar este drept că niciuna dintre aceste mişcări din Banat nu ar fi avut sorţi de izbândă fără marea revoluţie de la Bucureşti, care a determinat fuga lui Nicolae şi a Elenei Ceauşescu. Astfel s-a desăvârşit un proces general de răsturnare a regimurilor comuniste din Europa de est, angrenaj în care mica rotiţă a Reşiţei a trecut aproape neobservată până acum.

Desfășurarea Revoluției...(Urmare din pag. 44)

Prof. Gheorghe Rancu-Bodrog(Șopotu Vechi)

Ţăranul bănăţean în publicistica rurală

„Spre a-i înţelege trebuie să-i iubeşti puţin şi să te apleci cu emoţie, cu dăruire, cu simpatie peste paginile lor atât de frumos caligrafiate. Mâna lor, deşi bătută de coarnele plugului, asuprită şi lăţită de sapă şi de coasă, purtând condeiul peste mii de pagini, s-a înmlădiat, iar litera lor răsare, pe albul hârtiei, rotundă, clară şi precisă, dezvăluind şi în acest fel pasiunea lor neostenită pentru scris….” 1 Părere frumoasă despre ţăranul bănăţean o are şi scriitorul Camil Petrescu: „Este un lucru neîndoios că dintre toţi ţăranii români de pretutindeni, bănăţenii sunt cei mai citiţi şi mai cunoscători de carte. Aici în Banat se desfăceau cu sutele şi cu miile revistele româneşti şi broşurile diferitelor biblioteci. Dar nu numai atât. Ţărănimea bănăţeană dă dovadă de un extraordinar simţ artistic. Nu vorbim numai de arta casnică, ci mai ales ne gândim la talentul cu care cei mai mulţi dintre ei joacă piese de teatru, de ai crede de multe ori că ai în faţa ta actori adevăraţi. Nu mai vorbim de asemenea de atâtea coruri – nu există sat fără unul sau două asemenea coruri dirijate chiar de ţărani…”2. Și iată că Banatul, care e „fruncea”, are nu numai compozitori ţărani, „dar şi ţărani ziarişti sau ţărani scriitori” conchide Camil Petrescu.

Scriitorul şi publicistul Nicolae Irimia notează: …aceştia …după muncile nu uşoare din câmp sau din gospodării, cu fărâme de pământ sub unghii, şi-au găsit vreme, mai ales în serile lungi de iarnă, să citească şi să scrie, să-şi constituie biblioteci personale, să se aboneze la ziare şi reviste şi să-şi publice creaţiile în paginile acestora”3

Puternica emulaţie a creaţiei populare nu a fost doar pe meleagurile noastre, dar acest imbold creativ nu a găsit ca în Banat tradiţii culturale cu trainice rădăcini, iar activitatea ţăranilor creatori s-a impus ca o mişcare literară ţărănească atât de extinsă şi intensă, o mişcare atât de temeinic organizată încât ea a avut profunde rezonanţe în colectivitatea satelor noastre.

În istoria presei bănăţene amintim şi unele apariţii publicistice chiar în afara graniţelor așa cum sunt Ziarul lui Iorgovici din Viena (1794) sau Gazeta litografiată a lui Murgu (1848).

1 Ioan Meiţoiu, 10 poeţi ţărani, Bucureşti, 1973, pag. 9.2 Ibidem, pag. 10 şi urm.3 Nicolae Irimia, Ţărani, scriitori şi scriitori ţărani, Ed.

TIM, Reşiţa, 2011, pag. 6.

Pag. 65


Cea mai bogată activitate de creaţie în rândul ţăranilor s-a desfăşurat în perioada interbelică, mai ales după Marea Unire din 1918. În această perioadă au apărut ziare şi reviste ţărăneşti, unele dintre ele având o viaţă lungă şi apariţii regulate.

În frământările cărturarilor de la sate, de prove-nienţă plugărească, se remarcă, în primul an după Unire, o tendinţă de organizare politică a acestei pături sociale. În acest sens, a pornit şi acţiunea de înfiinţare a primului organ de presă, Ţăranul din Oraviţa, ca să susţină şi să apere interesele şi drepturile ţăranilor. Ilie Crăciunel a fost cel dintâi care a redactat o gazetă proprie ţăranilor din Banat. A fost o încercare curajoasă, dar de scurtă durată.

Publicaţia săptămânală Ţăranul, subintitulată „Organ democrat al ţăranilor bănăţeni”, a apărut la 19 octombrie 1919 la Oraviţa, la numai trei luni după intrarea trupelor româneşti în Oraviţa. A fost fondată de I. Crăciunel în colaborare şi cu ajutorul material al plugarului publicist Nicolae Vucu-Secăşanu. Au apărut numai 5 (cinci) numere, în lunile octombrie-decembrie

1919. Printre principalii colaboratori erau: Teodor Moga din Secaş şi Ioan Banu din Iertof, amândoi preoţi.

În articolul program din primul număr, intitulat „Să brăzdăm viitorul dorit”, Ilie Crăciunel scria: „Daţi-ne voie, popor român, şi nouă câtorva ţărani muncitori, ca unora care, frământaţi de dorul de a trudi pentru bine, adevăr şi libertate, să prindem nu numai de sapă, plug şi coasă, ci câtuşi de puţin şi de roata motorului vieţii neamului”.

Începuturile presei ţărăneşti au fost grele. Lipsa de fonduri pentru acoperirea cheltuielilor de tipar şi mai ales dificultăţile de răspândire l-au determinat pe Ilie Crăciunel să publice în nr. 4 un stăruitor apel către plugari ca să sprijine foaia: „trebuie să trăiască această primă foaie ţărănească redactată de noi, ţărani şi plugari, pentru că viitorul nu mai iartă ca noi, ţărănimea, să fim neorganizaţi”.

Tematica ziarului cuprindea aspecte din frământările social-politice şi culturale ale ţăranilor. Această publicaţie a însemnat nu numai începutul unei mişcări de clasă socială a ţărănimii bănăţene, dar ea a fost un factor de manifestare şi de afirmare a condeierilor plugari, care şi-au revendicat locul lor în publicistică şi literatură.

Articolele tipărite de I. Crăciunel au fost scrise cu o anumită duritate şi într-un ton revendicativ. El se transpune într-un fel de purtător de cuvânt al maselor ţărăneşti din Caraş şi insistă cu vehemenţă la îmbunătăţirea grabnică a situaţiei economice a celor de la sate.

Sesizate şi luate prin surprindere de apariţia unui ziar tipărit de ţărani pentru ţărani, la câţiva ani după marea răscoală ţărănească din 1907, autorităţile au considerat că ziarul propagă agitaţie în rândul ţăranilor şi, ca atare, printr-un ordin al primului prefect român dr. Gheorghe Dobrin, din Lugoj, este interzisă apariţia ziarului la sfârşitul lunii decembrie 1919.

Gazeta Ţăranul a fost suprimată şi I Crăciunel a fost judecat de tribunalul militar sub învinuirea de agitaţie. La proces a adus colecţia ziarelor ca să-şi dovedească nevinovăţia4, el fiind în cele din urmă achitat.

Ilie Crăciunel s-a născut în 18 iulie 1883 în comuna Răcăşdia, din judeţul Caraş Severin. Părinţii, muncitori agricoli, l-au dat la şcoala primară din sat. A făcut 6 (şase) clase primare cu renumitul dascăl şi publicist Emilian Novacoviciu, cu care va lega o strânsă prietenie până la moartea bătrânului dascăl. Acesta îi insuflă dragostea pentru învăţătură şi îi pune la dispoziţie cărţi din biblioteca sa.

Gustul cititului s-a dezvoltat încă de tânăr în sufletul său. El îşi alimenta setea de cunoaştere din coloanele vechilor ziare şi reviste la care se abonase şi la care a început apoi să colaboreze, publicând versuri şi articole.

4 Se pare că această colecţie care trebuia să-l apere la proces a fost singura completă, motiv pentru care astăzi găsim numere din Ţăranul destul de rar şi răzleţe.

Ilie Crăciunel

Pag. 66


Lectura de predilecţie a găsit-o în almanahuri sau calendare anuale, atât de populare şi căutate.

Compunea poezii şi poveşti în gând, de-a lungul orelor petrecute la muncile de pe câmp. Apoi, seara, venind acasă, le transcria. Tatăl său, direct interesat în producţia agricolă a puţinului pământ pe care-l avea, nu se împăca cu ideea de a-l vedea pe fiul său, Ilie, să-şi piardă vremea cu scrisul. El nu concepea ca un ţăran să aibă preocupări intelectuale. „Asta-i treaba popii”! – îl apostrofa pe fiul

său. Într-o zi, ivindu-se o discuţie aprinsă pe tema aceasta, tatăl său a aruncat în foc toate colecţiile de ziare şi reviste, precum şi manuscrisele versurilor şi poveştilor scrise de neascultătorul fiu.5

În 1935 părăseşte Răcăşdia şi se mută la fratele său în Oraviţa. Din cauza unor neînţelegeri cu acesta, în 1938 se mută la Vrani, unde moare la 28 octombrie 1940. Poeziile sale în dialect bănăţean şi le-a publicat în perioada interbelică. Iar creaţiile literare în Poporul Român din Budapesta, Progresul şi Foaia Oraviţei din Oraviţa, Cuvântul satelor din Şoşdea, Foaia Poporului din Sibiu, Gazeta Transilvaniei din Braşov, Drapelul din Lugoj şi altele. Ilie Crăciunel semna versuri cu pseudonimul Târnăcop şi Săpănescu. Cu toată mulţimea de lucrări literare, împrăştiate în mai toate publicaţiile vremii din Banat şi Ardeal, I. Crăciunel nu a reuşit să-şi înmănuncheze măcar un volum din scrierile sale.6

5 Manuscris în posesia lui Ioan Albu din Timişoara.6 Ion Albu, Ziarul Ţăranul, în revista „Almăjul”, sept.

2011, pag. 9.

Pe aceeaşi linie a afirmării publicisticii ţărăneşti amintim Cuvântul satelor (1926) sub oblăduirea ţăranului Ion Ciucurel din Şoşdea, continuator al publicaţiei Poporul Românesc (1923-1924), apărut tot la Şoşdea. În primul număr al ziarului Poporul Românesc apare şi un Apel pe care Ioan Ciucurel şi pr. Petru Bohariu îl adresează intelectualilor şi plugarilor luminaţi de pe sate. În programul „foii”, care cuprinde 14 puncte, se prevede printre altele: luminarea şi deşteptarea poporului de la sat; colecţionarea folcloristică; organizarea plugarilor; apropierea poporului către conducătorii lui fireşti: preot, învăţător; unificarea sufletească a românilor de pretutindeni etc. Foaia apare până în 1924, fiind înlocuită în 1926 cu ziarul Cuvântul satelor. La editarea conţinutului noii foi apărute s-a mărit numărul de colaboratori-fondatori din care făceau parte, printre alţii: P. Blidariu (Chevereşu-Mare)7, Ioan Ciucurel (Şoşdea)8, N. Humă-Bogdan (Bocşa Română)9, N. Vucu Săcăşanu (Secăşeni)10, Preda Jianu (Comloşu Mare), Vichentie Vasii (Giroc). Apoi Suflet Nou (1934) plămădit la Comloşu Mare şi condus de ţăranul Ghiţă Bălan, Zorile Banatului (1928-1929) apare la Comorâşte şi editat la Oraviţa de poetul ţăran

7 Pavel Blidariu este născut la Chevereşul Mare (lângă Timișoara) în 17 mai 1896. Este fondator al gazetei „Cuvântul satelor”, unde scrie articole bine chibzuite. Are o rubrică specială în „Cuvântul satelor”, „Notiţul meu”, sub care semnează cu pseudonimul „Pulbere”.

8 Ioan Ciucurel s-a născut în satul Şoşdea la 15 ianuarie 1897. Încă de la o vârstă fragedă colaborează la „Românul” lui Vasile Goldiş de la Arad, la „Foaia poporului român” a lui Dimitrie Birăuţiu de la Budapesta, la Drapelul lui Valeriu Branişte de la Lugoj. Pe lângă bogata activitate publicistică Ioan Ciucurel a scris un roman, „Transformarea”, de 242 pagini, precum şi un volum de poveşti „Comoara de sub nuc”. Semnează şi sub pseudonimul „Ion Ulveş”.

9 Nicolae Humă-Bogdan este născut la Bocşa în anul 1886. Colaborează la reviste cu tentă ţărănească, unde abordează problema agrară din România, motiv pentru care este trimis în Elveţia alături de alţi 50 de ţărani pentru a „radiografia” agricultura acestei ţări (1928). Semnează cu pseudonimul NHB şi cu „Semiton”. Tipăreşte, în 1970 „Ţăranul elveţian şi agricultura din Elveţia”. În timpul primului război mondial intră în Corpul voluntarilor români înfiinţat lângă Kiev.

10 N. Vucu Secăşanu s-a născut în Secăşeni, nu departe de Oraviţa. Ca un adevărat autodidact, înfiinţează corul bisericesc din Secăşeni, dorind mai apoi să unească corurile într-o puternică emulaţie culturală. Îndemna consătenii săi la contractarea de abonamente, astfel că s-a reuşit să se ajungă la peste 60 de publicaţii care veneau în satul lui. A colaborat, mai întâi, la Poporul Român din Budapesta, la Progresul din Oraviţa, scriind articole şi foiţe sub pseudonimul „Vilu”. A scris piesa de teatru „Nuntă fără voie” pe care Asociaţia de teatru românesc „Thalia” o premiază cu 1.000 de lei. (Conf. Almanachul judeţului Caraş, pe anul 1932, pag. 217).

Ilie Crăciunel semnează poezii şi în publicaţia Lupta.

Pag. 67


Paul Târbăţiu11, publicaţia Grănicerul apare la Mehadia condus de Ion Marghetici. Semnalăm obligatoriu publicaţia Nădejdea din Vârşeţ, organ de presă al fraţilor din Banatul orfan. Redactorul era Nicolae Roman, un român care pentru credinţa sa a fost de multe ori în atenţia autorităţilor iugoslave. Fără îndoială că numărul apariţiilor poate fi mult mai lung mai ales după ce aceste publicaţii au fost „aplaudate” şi încurajate de intelectualii de marcă ai timpului. Aurel Cosma nota în articolul Literatura ţărănească din Banat: „plugarii noştri bănăţeni au o superioritate intelectuală şi spirituală care îi ridică din comun”, iar despre publicaţiile ţărăneşti afirmă: „aceste ziare au introdus în viaţa noastră publică un nou curent, care i-au făcut pe diriguitorii politicii să se intereseze mai îndeaproape de nevoile păturii ţărăneşti. Ele erau organe ale intereselor plugăreşti, erau tribune la care se dezbăteau marile probleme ce se puneau satelor noastre după Unire”.

Intelectuali de seamă ai vremii sunt nevoiţi să recunoască amploarea participării ţăranilor condeieri la îmbogăţirea conţinutului de bază al unor reviste şi publicaţii dedicate satului. În această situaţie se afla şi Virgil Birou, preşedintele Asociaţiei Scriitorilor din Banat, sau Nicolae Ivan, director la revista Fruncea, care publică din creaţia ţăranilor condeieri. Acum debutează ţăranul Ion Frumosu din Ciuchici, iar la rândul ei, Voinţa Banatului, redactor responsabil Iosif Goian, rezervă o pagină întreagă creaţiei condeierilor ţărani şi folclorului.

Scriitorul Petru Vintilă priveşte această mişcare ca pe un fenomen „unic în lume” şi arată în continuare: „pot spune despre ea, cu atât mai orgolios cu cât mişcarea literară a fost opera scriitorilor ţărani, nu atât a scriitorilor citadini, că a reprezentat cea dintâi încercare masivă şi coerentă de a scoate literatura bănăţeană din condiţia ei provincială şi de a o integra în fenomenul literar naţional”. Tot pe această linie a recunoaşterii meritelor condeierilor ţărani, Vasile Goldiş i se adresează lui Paul Târbăţiu din Comorâşte: „E muncă uriaşă ce trebuie săvârşită până când plugarul român va fi în stare să pună integral în valoare toate minunatele sale aptitudini şi virtuţi, ce le are de la rasa latină şi de la pământul pe care s-a integrat”.

Ca un fir roşu se desprinde urmărirea unor anumite interese comune care militau pentru apărarea demnităţii ţăranului, pentru dezvoltarea lui intelectuală, pentru o viaţă morală, pentru introducerea culturii şi civilizaţiei în

11 Paul Târbăţiu s-a născut în anul 1902 în satul Comorâşte. Din anul 1923 colaborează la mai multe reviste ale vremii din acea perioadă. În 1928 scoate la Comorâşte cea dintâi revistă literar-ţărănească din Banat, Zorile Banatului. În 1941 scoate, la Oraviţa, Calendarul Ţărănimii. Publică următoarele volume: Cântece şi flori, Oraviţa, 1927, „Vântului”, Craiova, 1928 şi Sclavii pământului, Oraviţa, 1938. Semnează sub pseudonimele „Nicu Gărână şi „T. Bănăţeanu”

viaţa satelor. În programul publicaţiei Zorile Banatului, conducătorul ei, Paul Târbăţiu, sublinia: „scopul ei a fost crearea unor curente de idei sănătoase şi strecurarea dragostei pentru litera scrisă”. Aproape de aceeaşi

părere era şi ţăranul scriitor Ghiţă Bălan din Comloşu Mare: „activitatea noastră să contribuie la promovarea în lumea satelor a unui curent de gândire sănătoasă, la o judecată dreaptă şi o orientare sigură a ţărănimii în chestiuni sociale, economice şi politice din acea vreme”.

Ideile exprimate de aceşti condeieri îşi găseau expresia în creaţiile lor – poezie, proză, teatru scurt ori articole de ziar.

Muncind cu sapa, plugul ori cu carulAsta ţi-e scris alăturea cu boii,Robit fiind durerii şi nevoiiRăbdând să-ţi duci osânda şi amarul 12

Paul Târbăţiu descrie cu un crud realism viaţa de ţăran, conştient fiind că:

De mii de ani c-o ură-nverşunatăSe războiesc: sătulul şi flămândul...

Petru Petrica13, din Cârnecea, aduce în proza lui, 12 Paul Târbăţiu, Sclavii pământului, Oraviţa, 1938.13 Petru Petrica s-a născut la Cârnecea în 4 oct. 1902.

Primele încercări în ale publicisticii le semnalăm în gazeta locală „Progresul” din Oraviţa (debutează în nr. 25 din 21 iunie 1924. Publică articole de ziar, schiţe, nuvele şi piese de teatru. În 1941 publică piesa de teatru „Păcate”, mult jucată de amatori pe scenele din apropiere. Publică şi sub pseudonimele „Plugarul de la Cârnecea” sau „Pătru Opincă”. A colaborat la revistele: „Luceafărul”, „Revista Institutului Social Banat

Corul bisericesc din Răcăşdia, din care a făcut parte şi scriitorul plugar Ilie Crăciunel

Pag. 68


printre altele, vremea „dărilor” care împovărau atât de mult ţăranii:

„În cele două zile de mai înainte, înarmaţi ca de război, cu puştile încărcate şi cu două trăsuri în urma lor pentru adunat zăloagele, au făcut o mulţime de descinderi prin curţile şi casele oamenilor, ridicându-le unora până şi cenuşa din vatră.

La casa săteanului David Popa, găsind uşile încuiate, familia fiind fugită, au spart şi au intrat înăuntru, şi pentru câteva sute de lei rămăşiţă i-au ridicat toate hainele, precum şi oala cu cârnaţi şi costiţe şi încă un coş cu vreo câteva ouă”14

Din corespondenţa lui Petru Petrica din Cârnecea descoperim o altă latură a interesului acestor ţărani pentru un domeniu aparte – istoria patriei. Într-un lung şir de scrisori Petru Petrica îl informează pe dr. Aurel Cosma despre unele date istorice15 auzite de pe la alţi intelectuali de marcă care au trăit acele vremuri.

Condeierii ţărani, aceşti împătimiţi ai scrisului, nu se deosebesc cu nimic de fenomenul picturii naive descoperit în Banatul frate de peste graniţă. Aidoma scenelor maestre ale penelului acestor pictori naivi, scriitorii ţărani aduc în prim-plan realitatea satului, dorinţa ţăranului de a se manifesta prin originalitate şi spontaneitate. Când se aşeza seara, după o muncă istovitoare, în faţa foii de scris, ţăranul n-avea un plan prestabilit pentru a-şi scrie sentimentele pe hârtia albă. Scria ce gândea, ce dorea să se întâmple, ce ar fi mai bine pentru el şi semenii lui. Nu aveau pretenţia unor scriitori adevăraţi, scriau din plăcere, scriau frumos aşa cum şi lăutarii satelor noastre cântau „cu gială” doinele, cele mai înălţătoare cântece de pe pământ. Scoteau revistele pe banii lor, publicau în volume, foarte rar plătite, dar nimeni nu le putea opri dorinţa de afirmare şi de exprimare. Pentru cuvântul exprimat au fost, de multe ori, pedepsiţi, încarceraţi. Aş relata, ceva semnificativ în acest sens. În anul 1918, Valeriu Branişte, directorul ziarului „Drapelul” din Lugoj este întemniţat la Curtea Marţială din Seghedin pentru curajul său publicistic. Mihail Gropşianu şi protopopul Traian Oprea

Crişana”, Suflet Nou” din Comloşu Mare şi „Zorile Banatului” din Oraviţa, „Cuvântul satelor” din Lugoj, „Lumina Caraşului” din Bocşa Montană ş.a. Au rămas în manuscris volumele: „Chipuri din Banat”( nuvele şi schiţe), „Teatru sătesc”( piese de teatru), „Povestiri bănăţene” (schiţe şi nuvele), „Zbuciumări” (articole pe problematică social-cultural-naţional-ţărănească) precum şi „Antologia scriitorilor, compozitorilor şi oratorilor plugari din Banat”.

14 Petru Petrica, Amurguri de vară, Ed. Facla, 1976, Perceptorul, pag. 81

15 Valeriu Leu, Studii şi documente bănăţene 2, Ed. Mirton, Timişoara, 2011, pag. 346 şi urm.

din Vârşeţ îl îndeamnă pe Romulus S. Molin16 să meargă la temniţă pentru a-l îmbărbăta: „Du-te Romulus, tu poţi să faci ceva pentru bietul om că ni se prăpădeşte şi cu el nădejdea noastră”. Branişte este vizitat și îi spunea în faţa procurorului că „de două zile n-are pâine, porţia ce o capătă e o amestecătură de făină din glodul cucuruzului cu tărâţe mucezite ce miroase greu şi că se îmbolnăveşte”17.

Presa bănăţeană a fost foarte bogată. Mulţi din cei care şi-au adus aportul la transmiterea informaţiilor au fost aceşti ţărani plugari dornici să aştearnă pe hârtie doleanţele şi de multe ori durerile lor. Unii dintre ei au reuşit să-şi înnobileze numele pe volume tipărite. Alţii au rămas doar în amintirile noastre, păstrându-le tot respectul pentru preocupările lor publicistice.

Istoria presei româneşti din Banatul de Munte ia naştere în secolul al XIX-lea, când apar primele periodice la Bocşa, Reşiţa, Oraviţa şi Caransebeş. În toamna anului 1882, la Bocşa apare „Privighetoarea, foaia poporală română pentru luminare şi distracţie”, mutată în luna aceluiaşi an la Reşiţa. Ulterior, în actuala reşedinţă de judeţ au mai luat fiinţă „Revista”, „Opinca”, „Pedagogul român”, „Balaurul” (în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea), „Valea Berzavei” (1919-1920, 1932-1934), „Reciţa noastră” (1922), „Curierul bănăţean” (1924-1925), „Glasul muncitorului român” (1933-1938), „Suflet românesc” (1935-1938), „Reşiţa” (1935-1940) şi altele .

La nivelul Almăjului, pentru că trebuie să amintim şi despre asta, prima publicaţie apare după evenimentele din decembrie 1989. Iată ce spune scriitorul I. M. Almăjan legat de această primă apariţie publicistică: „... dar, un ziar,

16 Romulus S. Molin s-a născut la 13 oct. 1886 în satul Maidan. Înainte de primul război mondial este ziarist profesionist şi publică pentru Partidul Naţional Român din Ungaria la ziarele: „Lupta”, „Poporul român”, „Foaia Ilustrată” şi „Cucu”, iar apoi este corespondent pentru Budapesta al ziarului arădean „Tribuna”. În 1918 înfiinţează, alături de P. Râmneanţu şi P. Bizerea, ziarul „Opinca”, care apare doar câteva numere şi ca urmare a ocupării Banatului de sârbi este nevoit să părăsească Vârşeţul „curentat fiind de sârbi pentru românismul său”. În perioada dintre cele două războaie înfiinţează, editează şi redactează mai multe reviste şi gazete bănăţene: „Tribuna Banatului” în Timişoara (1921-1922); „Ţărănimea”, Oraviţa, între 1925-1927; „Tribuna Banatului”, Timişoara, (1928-1929); Scrie următoarele cărţi: „Velika Sârbia”, ce apare la editura ziarului „Românul” din Arad, în 1918, „Afurisenia lui Moise Nicoară”, Oraviţa, 1926; „Moţii Banatului”, Craiova, 1927, „Românii din Banat” (monografie), Craiova, 1928;, „Camera de comerţ şi Industrie a Banatului”, Craiova, 1928; „Funcţiunea economică a ziarului – ziare şi ziarişti”, sub pseudonimul dr. Ion Garavina, Sibiu, 1942, precum şi Almahul Banatului pe anii 1929, 1930.

17 R. S. Molin în „Lupta”, Lugoj, anul 1, nr. 7 din 17 octombrie 1920.

Pag. 69


după ştiinţa mea, nu s-a tipărit aici. ( Ţara Almăjului n.n.). Astfel, primul număr al revistei Almăjul, cu preocupări în domeniul credinţei, şcolii, limbii şi istoriei neamului mi se pare un eveniment. Redactat de dascăli de ţară, de profesori de la liceul din Bozovici, acest număr cuprinde însemnări din istoria ţinutului, date despre vestigiile istorice, neglijate din nefericire de arheologi, consideraţii asupra şcolii şi al bisericii în educarea sătenilor, în special al tinerilor”18.

Cu toate acestea, imediat după apariţia primului număr al revistei Almăjul am descoperit că în Almăj au mai avut loc tentative de apariţie a unei asemenea publicaţii. Prof. V. Nemiş din Rudăria preciza că în perioada interbelică, prin 1940, câţiva studenţi ar fi publicat, dactilografiat, Almăjul tânăr, iar prof. dr. ing. Alimpie Ignea aduce în discuţie publicaţia Almăjul editată de prof. Constantin Nedelcu din Oraviţa. Prin anul 2000 apare la Bozovici revista Almăjana a Centrului de Învăţământ de pe lângă Liceul din Bozovici.

Fără îndoială că, în conţinutul ei, publicistica vremii a adus în discuţie locuri, fapte şi oameni din acele timpuri. Literatura bănăţeană şi nu numai le foloseşte acum ca surse de documentare şi nu puţine din aceste apariţii publicistice sunt folosite ca surse notabile în elaborarea unor lucrări ştiinţifice: teze de licenţă sau teze de doctorat pentru mai tinerii noştri colaboratori. De asemenea, sunt luate în calcul şi biografiile unora dintre aceste condeie ţărăneşti, rezultând chiar lucrări tipărite.

În lumina acestor fapte, publiciştii presei rurale din Banatul istoric s-au asociat în Asociaţia Publiciştilor Presei Rurale din Banatul Istoric, cu sediul la Timişoara, care cuprinde pe toţi cei interesaţi de publicistica sătească. Asociaţia numără peste 50 de publicişti, ale căror apariţii se bucură de multă căutare şi apreciere în comunităţile în care apar. În spiritul unei adevărate colegialităţi aş menţiona câteva din aceste publicaţii: Suflet Nou (Comloşu Mare), Foaia Săcălazului (Săcălaz), Foaia Voislovei (Voislova), Vatră nouă (Giarmata Vii), Tibiscus (Uzdin, Serbia), Foaia săcoşană (Secaş), Vatra Satului (Ferendia), Arcadia (Anina), Cuvântul torăcean (Torac, Serbia), Almăjul (Şopotu Vechi), Arhanghelul (Birda), Familia (Petrovasâla, Serbia), Lumina giroceană (Giroc) Anghel (Sânmihaiu Român), Candela vieţii (Comloşul Mare) Sărcia (Sărcia, Serbia), Vestea de Mehadia (Mehadia), Scripta Manent (Grădinari), Jurnal de Răcăşdia (Răcăşdia), Opinia (Săcălaz) etc. Mai mult decât atât, începând din decembrie 2015 la Şopotu Vechi apare publicația Românii din Timoc (sub redacţia revistei de cultură Almăjul), care se adresează fraţilor români de pe Valea Timocului şi a Moravei din Serbia.

18 Ion Marin Almăjan, Primul ziar din istoria Ţării Almăjului, în revista Almăjul, dec. 1995, pag. 2

Pr. dr. Valentin Bugariu(Birda)

Sărbătorim cu bucu-rie anul acesta împlinirea a 160 de ani de la unirea Principatelor Române.

Prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza în Moldova, la 4 ianuarie, și Țara Româ-nească, în 24 ianuarie 1859, a apărut un nou stat pe harta Europei, Principatele Române.

Realizarea unirii celor două țări românești a depins de situația poli-

tică europeană. În zona Europei de Est, trei imperii avea interese economice și politice: Imperiul Otoman sub a cărui suzeranitate se aflau cele două țări românești: Valahia din 1460 și Moldova din 1513; Imperiul Austriac care, după războiul cu turcii, a obținut victoria și, după pacea realizată prin Tratatul de la Passarowitz (21 iulie 1718), a ocupat Oltenia (1718-1739); Imperiul Țarist, care a obținut de la turci Basarabia, care a stat astfel sub administrația imperială timp de o sută șase ani (1812-1918).

A existat însă și o înțelegere a situației românilor, diplomați europeni au văzut în actul unirii un act firesc politic, care să pecetluiască unitatea de neam, limbă și credință a românilor de dincolo și dincoace de Milcov și chiar de peste Carpați: ,,Unirea într-un singur imperiu a tuturor românilor cuprinzând în consecință Basarabia, Bucovina, Moldova, Valahia, Transilvania și Banatul Timișoarei. În pofida sfâșierilor seculare, toate aceste țări au păstrat unitatea de neam, unitatea de limbă, unitatea de moravuri și sentimente: toate aspiră la unitate politică. Există acolo zece milioane de latini răspândiți pe un pământ bogat și fertil, care ar oferi resurse unei populații de patruzeci de milioane. Ei își cunosc și își laudă afinitățile de origine cu popoarele Occidentului1”.

1 Elias Regnault, ,,Istoria politică și socială a Prin-cipatelor dunărene”, în vol. Românii la 1859 Unirea Prin-cipatelor Române în conștiința europeană. Texte străine, vol. II, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984, p. 18. (Se va prescurta în continuare Românii la 1959…).

Satul românesc din vremea lui Cuza Vodă

Pag. 70


Cum anul 2019 a fost declarat An Omagial al Satului românesc în Patriarhia Română, ne vom opri acum la contribuția domnitorului Cuza la dezvoltarea satului românesc din Moldova, Oltenia și Muntenia. Un impuls în realizarea reformei agrare a lui Cuza (1864) l-a făcut tot Europa: ,,Lipsa de capital înăbușă dezvoltarea agricolă și atrofiază investițiile utile. [...] În Principate trebuia, de asemenea, să se pună ordine în încâlcitele lor relații agrare, aducând astfel un mare serviciu populației rurale. Rusia, asemenea unui străjer vigilent, le-a ferit de intervenția odioasă și periculoasă a turcilor; Austria trebuia să preia acest rol2”.

O imagine a satului ne e dată de Ignațiu Ștefan Raicevich, educator al copiilor domnitorului Ipsilanti, apoi consul austriac în Principate (1782-1787). Acesta a realizat și o carte despre realitățile românești intitulată Observațiuni istorice, naturale și politice din Muntenia și Moldova (1788) în care regăsim o portretizare a satului: ,,Satele din șes sunt mai toate meschine, oferind aspectul dezolațiunii și al mizeriei. Casele, sau mai bine zis vizuinele, sunt construite sub pământ și se cheamă bordeie. De departe nu zărești decât fumul care iese de prin coșuri, iar de aproape vezi numai streșinele, puțin ridicate deasupra solului și formate din nește bârne acoperite de țărână, peste care crește iarnă. Locuitorii se feresc totdeauna de drumurile cele mari și-și caută câte o râpă, câte o văgăună, unde să nu fie în calea trecătorilor și să se ascunză astfel de jaf și de năpaste3”.

Sociologia a lămurit însă pe deplin locuirea în mediul rural a românilor încă din cele mai vechi timpuri și până astăzi, cu perioade de înflorire și de decădere datorate intervenției politice, dar și a organizării economice moderne. Satul cel vechi este un fenomen social complex, cuprinzând laolaltă o ,,populație”, o ,,vatră de sat”, adică locul de așezare a gospodăriilor, și un ,,trup de moșie”, adică locurile de muncă ale acestor oameni. Termenul de ,,hotar” are și el un înțeles anume în limba noastră veche, ,,hotar” fiind desigur granița care desparte un sat de altul, dar și toată suprafața cuprinsă între aceste hotare.

Un întreg, de ,,trup” de moșie, iar nu un lot oarecare de pământ, ți se înșiră din ce e alcătuit hotarul, spunând: ,,din pădure, din câmp, din izlaz, din apă, din vatră”.

Pământul satului era socotit ,,devălmaș”, adică bun al întregii obști a sătenilor, de la fiecare obștean trăgea foloase, prin muncile pe care le putea face, el și cu familia lui, desțelenind și lăzuind4.

2 Louis de Nalèche, Moldo-Vlahia; I. A. N. Butkovski, O sută de ani de politică austriacă în problema orientală, în vol. Românii la 1959…, p. 65; 229.

3 B. P. Hasdeu, Istoria critică a românilor, Ediție îngrijită de Grigore Brâncuș, Editura Minerva, București, 1984, p. 367.

4 Henri H. Stahl, Paul H. Stahl, Civilizația vechilor sate românești, Editura Științifică, București, 1968, p. 11; 14; 27. (Se

Familia tradițională era încadrată în tipul ,,familie-lăstar” caracterizată astfel: pe măsură ce feciorii cresc și le vine vremea căsătoriei, ei pleacă din casa părintească. Tatăl lor îi înzestrează cu o parte din loturile de pământ lăzuite de întreg grupul familial, care îi ajută să-și construiască o casă nouă. Tatăl nu ține pe lângă el decât pe cel mai mic dintre feciori, care singur va moșteni casa bătrânească; cu obligația însă de a întreține pe bătrâni până la moarte și a face apoi slujbele bisericești și pomenile. Fetele nu primeau însă pământ, ci doar lucruri mobile putând fi duse în ,,lada de zestre”. Se spune în zicală că ,,fetele își ia zestrea cu carul5”.

Cu timpul, satul s-a restrâns în ceea ce avem astăzi satul adunat, casele au fost ridicate în spații mai mici. Gospodăria era alcătuită dintr-o serie de clădiri, casă și acareturi. Casa așezată pe marginea drumului avea o orientare precisă, cu fața spre miazăzi, aici era și odaia de locuit Acareturile erau în jurul casei: bucătăria de vară, grajdul, hambarul. Curtea era împărțită în două: animalele și păsările viețuiau în curtea de dinapoi și nu aveau acces în curtea din față.

Locuința construită pe sol poartă numele de casă. Ea cuprindea odaia de locuit, în care erau vatra sau cuptorul și cămara. În veacul al XVIII-lea a apărut locuința cu două caturi: la parter pivnițe, cămări, bucătării de vară, odăi de locuit. La etaj odăile de locuit, iar mai apoi odăile cu caracter sărbătoresc.

Mobilierul era realizat din lemn sau, în lipsa acestuia, din lut. Piesele obișnuite erau: patul, masa joasă cu scăunele, lavițele, blidarul (dulăpuior deschis cu rafturi), colțarul, alt dulăpior, polița (cuierul), culmea (prăjină suspendată în tavan) și lada. Decorația era realizată din vase de lut și țesături.

Pentru a moderniza țara, Cuza a dat câteva legi care au înscris pentru totdeauna țara în Europa. Una din aceste legi este cea rurală. Cerută de diplomația europeană, Legea rurală sancționată și promulgată de domnitor în 14/26 august 1864 a dat pământ țăranilor clăcași, desființând o serie de dări către curtea boierească, făcându-se astfel trecerea de la epoca medievală la cea modernă. Legea a fost însoțită de o proclamație prin care săteanul a fost responsabilizat cu noua lui situație economică și socială: ,,Claca (boierescul) este desființată pentru de-a pururea și de astăzi voi sunteți proprietari liberi pe locurile supuse stăpânirii voastre prin legile în ființă... De astăzi, voi sunteți stăpâni pe brațele voastre; voi aveți o părticică de pământ, proprietate și moșie a voastră; de astăzi, voi aveți o patrie de iubit și de apărat”. Îi îndeamnă apoi să-și lucreze ogoarele cu hărnicie sporită ,,căci de acum aceste ogoare sunt averea voastră și moșia copiilor voștri”. Să-și îngrijească ,,vetrele satelor, care de astăzi devin comune neatârnate și locașuri statornicite ale

va prescurta în continuare Civilizația vechilor sate…).5 Henri H. Stahl, Paul H. Stahl, Civilizația vechilor

sate…, p. 41.

Pag. 71


voastre, din care nimeni nu că mai poate izgoni. Siliți-vă dar, continuă Cuza – a le îmbunătăți și a le înfumuseța; faceți-vă case bune și îndestulătoare; înconjurați-le cu grădini și cu pomi roditori. Înzestrați-vă satele cu așezăminte folositoare vouă și urmașilor voștri. Statorniciți mai ales și pretutindenea școale, unde copiii voștri să dobândească cunoștințele trebuitoare, pentru a fi buni plugari și buni cetățeni6”.

Legea rurală a ajutat cea mai numeroasă clasă socială și anume țărănimea. Clăcașii alcătuiau, în 1857, cea mai mare parte a țărănimii, ei însumând, potrivit lui Vasile Boerescu – 520.000 de familii (330.000 în Țara Românească și 190.000 în Moldova), deși în preajma reformei din 1864 n-au fost înregistrate decât 445.019 familii clăcășești. Lor li se adăuga țărănimea liberă – răzeșii și moșnenii – care dețineau încă din 1864 circa 800.000 ha. teren arabil, cam o zecime din suprafața particulară, restul fiind atunci stăpânit de circa 4.500 de proprietari. În 1860 existau în Țara Românească 66.035 de țărani devălmași și 107.682 de mici proprietari cu un venit inferior sumei de 10 galbeni. Prin legea rurală peste 400.000 familii de țărani au fost împroprietărite cu locuri de muncă, iar aproape alți 60.000 săteni au primit locuri de casă și de grădină7.

Un episod deosebit din viața satului din vremea lui Cuza Vodă ne este ilustrat de Creangă. Dacă Eminescu a dat strălucire domnitorului Mircea cel Bătrân, prietenul său humuleștean a scos din uitare figura lui Ion Roată (1806-1882), țăran român și deputat în Divanul Ad-hoc și luptător înflăcărat pentru realizarea Unirii și a reformei agrare. În 23 septembrie 1857, Ion Roată a fost ales în comisia de verficare a mandatelor membrilor Adunării – comisie de validare. În cadrul aplicării legii rurale din 1864, Ion Roată a făcut parte din comisia constatatoare a plasei Zabranți, Putna, pentru stabilirea suprafețelor și numărului de clăcași de pe moșiile boierești, care urmau a fi împroprietăriți8.

Chiar dacă legea rurală nu s-a putut aplica din primul an din pricini organizatorice, neexitând personal calificat (ingineri, topografi ș. a.), sau legate de reaua voință a prefecților și primarilor, în marea lor majoritate proveniți din sânul clasei boierești, totuși aceasta a avut urmări ireversibile în dezvoltarea satului românesc după Cuza.

Marele istoric român Nicolae Iorga a scris un jurnal de călătorie prin satele din Moldova și Muntenia. În descrierea plastică a locurilor, istoricul amintește că alături de tradiționala așezare au apărut, rând pe

6 Constantin C. Giurescu, Viața și opera lui Cuza Vodă, Editura Științifică, București, 1966, p. 272.

7 Dan Berindei, Epoca Unirii, Editura Corint, București, 2000, p. 127; 170.

8 Vasile T. Iorga, ,,Să ne amintim de… de Moș Ion Roată”, în https://jurnalspiritual.eu/sa-ne-amintim-de-mos-ion-roata/, accesat 19. 01. 2019.

rând, și noutăți în ceea ce privește arhitectura rurală. Casa (locuința) a primit o nouă încăpere sărbătorească frumos împodobită, dar fără sistem propriu de încălzire, ce demonstrează caracterul temporar de locuire. În sat au apărut rând pe rând noi clădiri: primărie, școală, bancă ș. a., care, alături de biserică, formează centrul civic al comunității. O constantă a românilor o reprezintă hărnicia, priceperea, dar și existența unui fond bănesc îndestulător de a purta de grijă edificiilor familiale. Spre Hârlău, mai precis la Flămânzi s-au putut observa următoarele: ,,Sunt case nouă – și se tot clădesc – care prezintă un coperiș bine pieptănat, ochi de ferești bine deschiși și o față curată, pe care o împodobesc brâiele albastre. Din cele vechi chiar, niciuna nu tânjește într-o rână și nu dovedește neîngrijirea unui gospodar prea lăsător în voie. Toate curțile sunt împrejmuite cu bune garduri de nuiele sau de cetini înflorite. În cuprinsul lor se văd coșere strâns împletite, pomi roditori sădiți des și păduri de păpușoaie înspicate. Câte o gospodină se ivește, foarte în treabă cu ale casei, pe când omul ei lucrează la câmp9”.

La Comănești, vizitatorul a ajuns duminica, a participat la Sfânta Liturghie și, cu acest prilej, portretizează lăcașul de cult și pe credincioșii de aici: ,,Satul are o școală frumoasă. Biserica, ce răsare din ierburi înflorite, răsună de cântările slujbei de Duminecă. E plină de o asistență foarte credincioasă. Femeile stau lângă ușă: poartă conciuri, cele măritate; îmbrăcămintea lor se deosebește mult de la una la alta: sunt fote și fuste groase de postav bătător la ochi, cămăși cu arnici și cămăși bătute cu fluturi. Bărbații, care ocupă mijlocul naosului, poartă sumane cafenii sau podoaba grea și scumpă a cojocului10.

Vorbind despre Unirea Moldovei cu Țara Românească, Ion Heliade Rădulescu spune că Unirea este ,,acoperișul care trebuie să adăpostească și să protejeze două locuințe alăturate11. Legea rurală a lui Cuza a reușit acest lucru, de a întări pătura cea mai mare a populației românești până la următoarea Reformă agrară din 1921. Satul românesc a cunoscut o dezvoltare atât în ceea ce privește arhitectura casei tradiționale, dar și a modernizării și rentabilizării agriculturii. S-a făcut o trecere de la agricultura de subzistență la cea de masă. În acest sens au fost achiziționate mașini agricole și au apărut chiar muncitorii în agricultură. Prin reforma agrară, Cuza a pus bazele dezvoltării durabile a satului românesc de dincolo de Carpați.

9 Nicolae Iorga, Sate și mănăstiri din România, Ediția a II-a, Editura Librăriei Pavel Suru, București, 1916, p. 22-23. (Se va prescurta în continuare Sate și mănăstiri…).

10 Nicolae Iorga, Sate și mănăstiri…, p. 64.11 ,,Conservatorul”, nr. 2/1859, p. 30 după Elias Regnault,

,,Mistere diplomatice pe malurile Dunării”, în vol. Românii la 1959…, p. 127.

Pag. 72


Ziua de 7 maiu a.c. a adus cauzei naţionale o prea plăcută surprindere. E măreaţa adunare poporală de la Igriş. Adunarea aceasta e un simptom, care ne deşteaptă nădejdi noui întru biruinţa sfintei cauze a neamului românesc, pentru care luptăm.

Vom reveni asupra importanţei politice a acestei adunări în proximul număr poporal al ziarului nostru. Căci adunarea de la Igriş e unică în felul ei până aci. Adunarea aceasta n’a fost iniţiată nici din iniţiativa comitetului naţional, nici din partea conducătorilor naţionali din Arad, nici chiar din partea Românilor intelectuali din Igriş. Această splendidă adunare poporală a fost pusă la cale şi a fost aranjată dela început până la sfârşit, de către însuşi poporul român, de către ţăranii români din Igriş.

Ţăranii români din Igriş ni s’au adresat cu întrebarea, dacă am putea noi să participăm la o adunare poporală, pe care dânşii doresc să o aranjeze în comuna lor. Lucru prea firesc, ne-am bucurat şi li-am promis participarea noastră.

Iubiţii noştri ţărani au fixat ziua adunării pe Duminică, 7 Maiu a.c. Dânşii s’au dus la Periamos (Periam) la pretură, de au anunţat adunarea cu ordinea de zi a adunării de la Arad. Dânşii au anunţat pe oratori. Pretura a luat la cunoştinţă anunţarea adunării.

Plecarea din Arad şi sosirea în Igriş.

Astfel ieri dimineaţă am plecat din Arad mai mulţi aderenţi ai partidului naţional român, la Periamos. Am sosit aci la orele 9 dimineaţa. Era o zi nouroasă. Noi nu eram prea veseli căci ne temeam de vr’un eşec. Ştiam că românii intelectuali din Igriş, în faţa adunării proiectate, stau la o parte şi aveam îngrijorări, că poate şi poporul e desbinat şi astfel adunarea va avea un aspect prea umil.

Cu sosirea nostră în Periamos nedumeririle ni s’au schimbat în cea mai mare bucurie. La gara din Periamos ne aşteptau trimişii poporului din Igriş. Veniseră în calea noastră cu 10 trăsuri, la fiecare trăsură câte 4 cai ca patru zmei. Trăsurile şi cai împodobiţi tot cu crengi şi ramuri verzi. La căciulile şi pălăriile ţăranilor frunze verzi. Nici un intelectual cu dânşii. Pe peron vr’o 4 jandarmi care ne priveau crunt şi pătrunzător. Ţăranii parcă nici nu-i băgau în seamă. Fără frică strigară cu toţii „să trăiască”.

Ne binecuvântară fără multă gălăgie, simplu, în cuvinte puţine, dar izvorâte din cea mai curată însufleţire.

Ne urcarăm în trăsuri. Convoiul de 10 trăsuri cu patru cai, toţi îmbrăcaţi în verdeaţa nădejdilor noastre de mai bine. Biciurile lungi pocniră ca pistoale de haiduci. Caii strânşi în frâne de mâinile vânjoase ale feciorilor îmbrăcaţi în particulara lor uniformă din Igriş, porniră în trap maiestuos dealungul târgului Periamos. Ieşiră şvabi la uliţă şi priviau uimiţi la scena ce se desfăşura dinaintea lor. Clătinau din cap, unii îşi ridicau pălăriile şi se întorceau vorbind unii cu alţi. Ce-or fi gândind, ce-or fi vorbind?

Am ieşit apoi din orăşel şi am apucat drumul larg de ţară spre Igriş Am trecut prin Sânpetrul sârbesc, acum Nagyszentpéter, unde se află domeniul diocezei Aradului cumpărat dela Szapáry Pál. Tavarăşul meu ţăran îmi povestea cum luase parte, copil fiind, ca gonaciu la vânătorile organizate de grof. El primea pentru osteneala zilei întregi, 60 fileri, iar groful călărea câte trei cai pe zi, care valorau mii de coroane.

Eram copil sărac îmi zice igrişanul. Tatăl meu avea pământ foarte puţin. Cu multă osteneală şi cu ajutorul lui Dumnezeu, am ajuns acum la stare bunişoară, dar aud că groful şi-a mâncat averea de multe milioane, ce a moştenit-o de la părinţi. A mâncat-o răspunsei. Tocmai acum se scrie în gazete.

2 Aşa să le ajute Dumnezeu la toţi. Amin!Pe cale ni s’a întâmplat un incident, care putea

să fie fatal. Prima trăsură în care şedea advocatul dr. Cornel Iancu din Arad, cu trei ţărani şi un băieţel de vre-o 8 ani a păţit rău. Pe drum, între Sânpetru şi Igriş, caii înaintaşi s’au speriat de ceva şi au luat-o razna spre şanţul lat şi adânc dela marginea drumului. Am stat cu toţii înmărmuriţi.

Caii se sloboziră în şanţ, trăsura după ei şi văzurăm cum se răstoarnă cu roatele în sus peste cei ce se aflau în ea. Un murmur de groază se auzi. Trăsura se desfăcu. Caii însă ca prin minune se opriră în şanţ şi văzurăm cum se ridicară toţi cei căzuţi sănătoşi şi teferi, fără să li se fi întâmplat absolut nimic. Nespusă bucurie la toţi. Cocia fu scoasă la drum, aşezată cum trebuie, caii prinşi şi hai înainte.

E semn de la Dumnezeu, a zis în discursul său, domnul V. Goldiş la adunare. De multe ori poporul român a fost aruncat prin duşmanii săi de moarte în abisul nefericirii, dar din toate nefericirile poporul acesta a ieşit teafăr şi sănătos. Asta a voit să ne arate providenţa prin ceea ce am păţit pe cale. Să avem nădejde, că şi acum vom ieşi biruitori din lupta la care pornim.

Adunarea dela Igriş din 7 mai 1911*

Restituiri

* Articol publicat în ziarul „Românul” nr. 90 din anul 1911. Textul și imaginile ne-au fost trimise de Florea Jebelean.

Pag. 73


Ale cui erau trăsurile cu 4 cai

Ţinem să însemnăm aci numele acelor bravi ţărani din Igriş, care au ieşit în calea noastră cu trăsurile lor cu 4 cai, cum numai la boierii bogaţi mai poţi vedea. Iată numele lor: George Galu, Petru Cristea (Hofer), Crista Galu, Gavril Ionescu, Florea Crista a lui Partenie, Ioan Mioc, Ioan Chepeţan, Drilea Mihai, Ioan Jebelean, Vichentie Pecican, şi Simion Micşa.

Căluşerii şi intrarea în Igriş

La marginea hotarului Igrişului ne aşteptau 14 căluşeri în frunte cu Constantin Jicu, preşedintele Comitetului de primire. Toţi îmbrăcaţi în cele mai frumoase şi mai curate costume de căluşeri, cu căciuli nouţe pe cap, împodobite cu pene de fazan. Erau feciorii Luca Mioc, Martin Micşa junior, Floria Crista junior, Constantin Scăunaş, Cuzman Nicolescu, Constantin Băcşan, Valerie Ionescu, Petru Minda, Adrian Gaşpar, Aurel Crista, Florea Marcoane, Ioan Muntean junior şi Dionisie Stoicănescu.

Dealungul drumului ne aşteptau alte vr’o 50 de trăsuri, pline cu ţărani, care veniseră să ne primească la marginea hotarului lor binecuvântat.

Sosiţi înaintea căluşarilor ne-am oprit. Tânărul Constanin Jicu ne-a binecuvânat într’o vorbire simplă, frumoasă, adânc simţită. Un puternic „să trăiască” răsună din piepturile mulţimei. O pornim înainte, în frunte căluşerii, apoi lungul şir de trăsuri. Mergeam acum mai mult la pas.

La margina satului, la biserică.

La marginea satului ne aşteptau toţi locuitorii, bătrâni, tineri, bărbaţi, femei. O grupă de fetiţe frumoase ne ies în cale îmbrăcate în haine de sărbătoare; în mânuţele

lor buchete de flori. Una iese din mijlocul lor, se apropie de trăsura în care şedea dl. Vasile Goldiş, şi adresându-se acestuia binecuvintează oaspeţii sosiţi cu o dulce vorbire, care se vedea că nu este făcută de un ştiutor de carte, dar era cu atât mai limpede, mai frumoasă, mai pătrunzătoare. Mi-am putut nota numele fetiţelor: Saveta Jicu, Sofia Jebelean, Ana Jebelean, Sultana Băcşan, Vioara Mioc, Floarea David, Sofia Crîsta, Anuţa Cionca, Lenuţa Fumor, Albina Jebelean. Să trăiască, să le jucăm la nuntă! Pornim înainte, fetiţele aruncă buchete de flori în trăsurile cu oaspeţi. Ajungem în faţa Bisericii ortodoxe, unde nu se încheiase serviciul divin săvârşit de părintele Ioan Hălmăgean. Stăm în Sfânta biserică până la sfârşitul slujbei.

3

După biserică am făcut vizite pe la intelectualii români din comună: notar, preoţi, învăţători, iar apoi ne-am împrăştiat pe la gazdele noastre ţărani, unde am fost ospătaţi cu cea mai caldă iubire.

Adunarea

Adunarea s’a început la orele 3 d.a. A asistat din partea administraţiei însuşi fibirăul domnul Sal din Periamos şi cu solgăbirăul al cărui nume mi-a scăpat. Nici unul nu ştia româneşte. Interpretarea a făcut-o domnul notar Ioan Tripa, un român cinstit, originar din comitatul Aradului. Dinaintea casei comunale era ridicat un podium înalt şi încăpător, la mijloc o masă cu flori. În jurul podiumului comuna întregă. Poate doar bolnavii au rămas acasă. Erau cel puţin 2000 de oameni. Bineînţeles şi 16 jandarmi care se plimbau mereu în jurul mulţimii.

Cuvântările.

Câteva minute înainte de ora 3 urcă podiumul ţăranul George Galu, unul dintre convocatorii adunării, mulţumind tuturor celor care au venit la această adunare. Propune ca preşedinte al adunării pe economul Ioan Jebelean, de notar pe Constantin Sava, redactor la „Românul”, Sunt primiţi cu vii aclamări.

Preşedintele Ioan Jebelean deschide adunarea cu o vorbire care ar putea să rămână tip pentru toţi preşedinţii unor astfel de adunări. Dă cuvântul d-lui dr. Cornel Iancu, advocat din Arad, membru al comitetului naţional.

Dr. Cornel Iancu mulţumeşte igrişenilor pentru aranjarea acesei admirabile adunări şi pentru primirea atât de frumoasă a celor ce au venit să însufleţească din neîntrecuta iubire de neam a bravilor Români din Igriş, arată însemnătatea şi scopul adunărilor poporale, care

Casa lui Gheorghe Galu, inițiatorul adunării populare.

Pag. 74


s’au aranjat şi se vor aranja acum tot mai des în mijlocul poporului românesc din Ungaria şi Ardeal.

Suntem acum în preajma luptei ce trebuie să o dăm cu toate energiile noastre pentru votul universal. (Aclamări entuziaste). Votul universal este singurul mijloc, care poate scăpa ţara de jugul tiranilor, care s’au înstăpânit asupra ei. (Aşa-i! Să piară lipitorile!). Noi vom lupta lupta aceasta în ciuda tuturor piedicilor ce ni se pun în cale. Contele Ştefan Tisza (Jos cu el! Piară ticălosul!) a crezut, că ne va lua toată puterea, izbutind să ducă cu sine pe călugărul Mangra. (Aici se dezlănţuieşte o adevărată furtună de indignări şi revoltă împotriva lui Mangra şi a prietenilor lui. – Îi cunoaştem! Nu ne mai pot înşela fariseii, cum ne-a înşelat Mangra!).

Dl. Dr. Iancu încheie, chemând pe toţi să steie neclintiţi sub steagul Partidului Naţional Român, care singur reprezintă justele aspiraţiuni politice ale neamului românesc din Ungaria şi Ardeal. (Oratorului i se fac entuziaste ovaţiuni!).

Dl. Dr. Ioan Suciu (este primit cu aclamări care durară mai mule minute) ţine un discurs foarte instructiv despre situaţiunea generală politică în care se află ţara sub cârmu-irea actualului guvern. Arată nedreptăţile de care suferă toate popoarele sub domnia clasei feudale, care în tot chipul ar dori să-şi menţină privilegiile şi pentru mai departe. Dl.dr. Suciu a insistat mai ales asupra tovărăşiei de luptă între partidul Justh, social-democrat şi partidul naţional.

– Noi vrem mai presus de toate, votul universal, egal, direct, secret şi pe comune. (Aşa-i!Trăiască! toate popoarele vor votul universal! Numai grofii şi baronii nu-l vor!). Justhiştii şi social-democraţii zic, că şi ei vor votul universal. Noi trebuie să ne bucurăm de asta şi să le dăm tot sprijinul în lupta pentru votul universal. Partidul naţional nu poate să zică doar, că-i pare rău, dacă şi alte partide din ţară înscriu pe steagul lor votul universal şi trebuie să-i pară bine şi să dea din partea sa tot ajutorul acestor partide pentru eluptarea votului universal. (Aşa-i! Toţi împreună trebuie să luptăm!). Partidul Naţional Român şi mai

4

departe absolut independent de alte partide să îşi susţină neştirbit programul său întreg, dar pentru votul universal e gata să se întovărăşească cu orşicine. (Bravo! Aşa-i!). Dacă Justhiştii se vor dovedi cu vremea mincinoşi, atât mai rău pentru dânşii. Noi vom rămâne tot aceia care suntem astăzi. (Ovaţiuni puternice!).

Dl. Dr. Ioan Suciu a vorbit aproape o oră şi poporul l-a ascultat cu cea mai vădită plăcere şi însufleţire.

A urmat la cuvânt dl. Constantin Savu, membru în redacţia ziarului „Românul” care a insistat în deosebi

asupra importanţei marelui adevăr, că în politică la nici un rezultat nu se poate ajunge, dacă mulţimea nu are încredere în conducătorii săi. Provoacă deci pe cei de faţă, ca să fie cu deplină încredere faţă de comitetul naţional, care este compus din cei mai vrednici bărbaţi ai neamului nostru.(Aşa-i! Piară ticăloşii, care lucră la spargerea Partidului Naţional Român!).

Urmează dl. Vasile Goldiş, care ţine un discurs de peste o oră.

Ieri s’a înmormântat la Budapesta ministrul Hieronymi. Dumnezeu să-l ierte! (Ierte-l Dumnezeu!). Acesta a fost faimosul ministru, care în urmă cu vre-o 15 ani a dat poruncă să înceteze Partidul Naţional Român. Iată însă că, ministrul hătălmaş a murit, iar Partidul Naţional Român trăieşte şi noi aci, înaintea sfintei biserici şi în faţa lui Dumnezeu, fără frică de puternicii lumii, în numele Partidului Naţional Român pretindem pentru naţiunea română din Ungaria şi Transilvania toate drepturile politice, care i se cuvin unei naţiuni, ce numără patru milioane de suflete în ţara aceasta. (Aşa-i! Ovaţiuni furtunoase! Trăiască!).

Dl. Vasile Goldiş arată rând pe rând nedreptăţile faţă de poporul românesc, nedreptăţi pe care le suferim în cele culturale, în justiţie, în administraţie. Insistă mai ales asupra drepturilor limbii româneşti şi arată marea nedreptate, ce ni se face, când suntem siliţi a învăţa în şcoala poporală şi altă limbă, afară de limba maicii noastre. (Poporul aplaudă cu însufleţire)

Închipuiţi-vă, fraţilor zice dl .V. Goldiş că s’ar aduce lege în ţara aceasta, în care să se dispună, ca numai asupra pământurilor ungurilor să se sloboadă razele soarelui, dar asupra pământurilor româneşti ele au să treacă prin o sită mare şi deasă. Tocmai aşa este legea care ne sileşte pe noi să primim razele culturei prin sita deasă a unei culturi străine.

(Lungi şi puternice ovaţii!)Dl. Goldiş arată apoi mai pe larg însemnătatea

votului universal şi-şi încheie vorbirea, mulţumind Igrişenilor pentru pilda strălucită, ce ei o dau tuturor Românilor prin adunarea de astăzi.

După cuvântarea d-lui V. Goldiş, preşedintele adunării Ioan Jebelean propune şi adunarea primeşte, următoarea moţiune:

Adunarea poporală a Partidului Naţional Român, ţinută în comuna IGRIŞ în ziua de 7 Maiu a.c. protestează împotriva politicei generale a guvernului actual, care dispreţuieşte drepturile naţionale ale popoarelor nemaghiare din patrie, – pretinde înfăptuirea cât mai urgentă a legii despre votul universal, secret, egal, direct şi pe comune, – roagă comitetul executiv al Partidului Na-ţional Român să colaboreze întru acest scop împreună cu toate partidele politice din ţară, cari cu sinceritate şi fără rezerve luptă pentru acelaş scop, -

Pag. 75


Pretinde respectarea principiului, ca fiecare popor să fie instruit, administrat şi judecat în limba sa proprie.

S-a hotărât apoi a se trimite următoarele 2 telegrame:

Gheorghe Pop de Băseşti – BăseştiAdunarea poporală a Românilor din Igriş (com.

Torontal) vă salută cu devotament şi iubire. Fiţi la comitetul naţional interpretul încredereii noastre neclintite.

5

Dr. Teodor Mihali – BudapestaAdunarea poporală a Românilor din Igriş (com.

Torontal) Vă salută cu devotament şi iubire şi vă asigură despre neclintită încredere.

Încheierea adunării

După toate aceste preşedintele Ioan Jebelean închide adunarea şi îndeamnă poporul să se împrăştie în linişte şi pace. Iubiţii noştri fraţi din Igriş nu se puteau însă despărţi de oaspeţii lor, ci i-au mai reţinut în mijlocul lor până ce a sosit ceasul plecării. Oaspeţii s-au mai întreţinut câtva timp în casa ospitalieră a fruntaşului econom Gheorghe Galu şi de aici plecară apoi cu trăsuri peste Mureş la gara Nădlac1, de unde seara s-au întors la Arad. -

Participanţii din comunele vecine.

Igrişenii au trimis veste despre adunare şi prin comunele vecine. Au şi venit mulţi români din Şeitin, Nădlac şi Sarafola. Sarafolenii au venit în frunte cu preotul şi învăţătorii lor. Din Nădlac însă au venit numai ţărani, nici un intelectual. Se vede, că acolo stăpâneşe duhul advocatului Aurel Petrovici, exponentul tribu-niştilor, pe care în cursul sinodului eparhial îl puteai vedea cinând în societatea Prea Cuviosului Arhimandrit Vasile Mangra.

Părintele Mihaiu Păcăţian, administratorul proto-

popesc al tractului B. Comloş, a trimis la Igriş, pe adresa d-lui Vasile Goldiş următoarea telegramă:

Împiedecat fiind a veni în persoană, Vă salut din mijlocul poporului nostru de aici, dorindu-vă succes deplin.

Astfel s’a terminat măreaţa adunare de la Igriş. Laudă şi mărire igrişenilor pentru bravura lor. Asupra importanţei politice a acestei adunări vom reveni.

1 Este vorba de gara de la Nagylak (Nădlacul unguresc) care avea gară pe linia de cale ferată Arad – Pecica – Battonya – Mezöhegyes – Nagylak – Mako (n.r.).

La doi ani de la plecarea la cele veșnice a istoricului Nicolae Bocșan, colegi de la Universitatea clujeană au realizat un elegant volum omagial dedicat memoriei prof. dr. Nicolae Bocșan, volum coordonat de Ioan-Aurel Pop, Ioan Bolovan și Mihaela Bedecean.

Sub titlul Nicolae Bocșan – istoria sub semnul generozității și umanității, cartea cuprinde studii și cercetări știin-

țifice, dar și mesaje de condoleanțe din partea unor apropiați colaboratori ai istoricului.

Volumul a apărut la Editura „Presa Universitară Clujeană”, 2018, și se înscrie cu cinste în colecția „Personalități ale Universității Babeș-Bolyai”, la nr. 6, o colecție publicată în cadrul Direcției Patrimoniu Cultural Universitar, de Muzeul de Istorie a Universității, redactor-șef: Ana-Maria Stan.

„Ar fi dificil să rezumăm în câteva cuvinte impre-sionanta activitate științifică desfășurată de Nicolae Bocșan de-a lungul vieții. Bibliografia istoricului, inclusă în acest volum, relevă pe deplin temeinicia cercetărilor efectuate de decenii și care s-a concentrat pe istoria Transilvaniei în secolele XVIII - XX [...] Dincolo de toate, aceste împliniri profesionale de înaltă valoare, rămâne Omul dăruit oamenilor, Omul înconjurat de oameni, Omul constructor de cariere și de suflete, Omul care-i punea mai presus de toate pe ceilalți.” afirmă coordonatorii lucrării în prefața volumului.

În 24 septembrie 2018, când istoricul Nicolae Bocșan ar fi trebuit să-și serbeze ziua de naștere, la Casa Universitarilor din Cluj Napoca a fost lansat volumul omagial Nicolae Bocșan: istoria sub semnul generozității și umanității.

Sit tibi terra levis et memoria aeterna!

Recenzii

Bibliolog Gabriela Șerban* Ioan-Aurel Pop, Ioan Bolovan, Mihaela Bedecean

(coordonatori), Nicolae Bocșan – istoria sub semnul generozității și umanității, Editura „Presa Universitară Clujeană”, Cluj-Napoca, 2018.

Nicolae Bocșan – istoria sub semnul generozității și umanității*

Pag. 76


CUPRINS

Ionel Bota – Țara Carașului în preistorie și în istoria antică. Ținutul în dimineața istoriei ................................1Daniela Curelea – Contribuții la cunoașterea legăturilor și a colaborării dintre Asociațiunea Transilvană și instituțiile fundamentale ale României Mari: Guvernul și Casa Regală între 1918-1948 ...............................12Alimpie Ignea – Un punct de vedere despre Almăj .........................................................................................21Eusebiu Narai – Scurt istoric al provinciilor românești unite cu țara în anul de grație 1918 ..........................26Dușan Baiski – Viața cultural-artistică la Cenad în perioada 1948-1962 ........................................................35Mircea Rusnac – Desfăşurarea revoluţiei din decembrie 1989 la Reşiţa ........................................................43Tiberiu Ciobanu – Manifestări ale monografismului bănăţean în perioada interbelică ..................................45Alexandru Kósa, Ioan Hațegan, Tatiana Ostroveanu – Din cronologia Banatului imperial (Anul 1728) ...51Gheorghe Rancu-Bodrog – Ţăranul bănăţean în publicistica rurală ..............................................................64Valentin Bugariu — Satul românesc din vremea lui Cuza Vodă .....................................................................69RestituiriAdunarea dela Igriş din 7 mai 1911 .................................................................................................................72RecenziiNicolae Bocșan – istoria sub semnul generozității și umanității ......................................................................75

Revista apare sub egida Asociației Culturale CONCORDIA Cenad, jud. Timiș, ROMÂNIA

Sponsori: Consiliul Local Cenad și Primăria Cenad

Colegiul de redacție: Dușan Baiski (Timișoara) – editor și redactor-șef, Geo Galetaru (Dudeștii Noi) – redactor-șef adjunct, prof. drd. Iancu C. Berceanu (Sânnicolau Mare) – redactor-șef adjunct, dr. Ionel Bota (Oravița), dr. Valentin Bugariu (Birda), dr. Claudiu Călin (Timișoara), conf. univ. dr. Tiberiu Ciobanu (Timișoara), prof. dr. Dragoș Curelea (Sibiu), prof. Simion Dănilă (Belinț), dr. Costin Feneșan (București), Sorin Forțiu (Timișoara), prof. dr. Ioan Hațegan (Timișoara), dr. Alexandru Kósa (Timișoara), Werner Kremm (Reșița), prof. dr. Mircea Măran (Vârșeț), prof. Gheorghe Rancu-Bodrog (Șopotu Vechi), dr. Simona Regep (Timișoara), dr. Mircea Rusnac (Reșița), dr. Constantin-Tufan Stan (Lugoj), prof. dr. Dumitru Tomoni (Făget), bibliolog Gabriela Șerban (Bocșa), muzeograf Ion Traia (Timișoara), dr. Florin Zamfir (Variaș).

Responsabilitatea pentru conținutul și corectitudinea materialelor le revine exclusiv autorilor.Textele se pot trimite prin e-mail: [email protected], în format .doc sau .docx. Revista apare trimestrial și se difuzează gratuit, inclusiv prin www.cenad.ro.Tiraj: 250 de exemplare/apariție.Tipografia Artpress, str. Cermena 1, Timișoara 300110, tel. 0256-293.809, fax 0256-293.975

ISSN 2501-1359; ISSN–L 2501-1359

(oravița) · 2019-08-30 · menţionaţi în iliada ca locuind în aceste ţinuturi banatice....

Documents