RĂZVAN IOAN BRANCA

ISTORIE, ANUL II

DEBARCAREA ÎN AFRICA DE NORD

Această debarcare în nordul Africii a Aliaților este un răspuns al lor împotriva

acțiunilor Axei. Puterile Axei dominau Europa, Africa și reprezentau un pericol pentru

celelalte puteri. Campania din Africa de nord a fost parte a luptelor celui de-al doilea

război mondial și s-a desfășurat între 10 iunie 1940 și 16 mai 1943. A inclus campaniile

din Libia și Egipt (din deșertul vestic), din Maroc și Algeria și din Tunisia. Luptele s-au

dus între trupele Aliaților și cele ale Puterilor Axei.1

Această dorință a marilor puteri de a cuceri Africa a apărut încă din 1940, atunci

când Mussolini a atacat Etiopia. Totuși britanicii au dus și ei lupte în Africa pentru

cucerirea unor teritorii în Libia în anul 1941. Deoarece italienii nu au avut rezultate în

luptele cu britanicii, ei au apelat la Hitler. Deși era preocupat de pregătirea planului

Barbarossa, Führerul a trimis un corp expediționar în nordul Africii comandat de

generalul Erwin Rommel. Acesta a reușit să-i stopeze pe britanici în lupta de la Aghelia

la 31 martie. Luptele s-au dus între trupele Aliaților și cele ale Puterilor Axei.2

Operatiunea Torța

Operațiunea Torța a fost reprezentată de invazia americano – britanică a Africii de nord

franceze în timpul celui de-al doilea război mondial. Operațiunea a fost declanșată pe 8

noiembrie 1942. Pentru puterile Aliate sfârșitul anului 1942 părea sumbru, cu excepția

planului de atac pe care-l aveau Aliații. Singurele știri bune pentru Aliați veneau din

Egipt dar în celelalte părți ale lumii în Pacific, în Europa, in Rusia Sovietica puterile Axei

1 Macdonald John, Marile bătălii ale celui de-al doilea război mondial, Editura M.A. S.T., Bucureşti, 2000, p. 1272 Ibidem, p. 137.

1

pareau invincibile. În acest moment erau trecute 11 luni de la dezastrul de la Pearl Harbor

dar nimeni nu dorea să își mai amintească în acest moment. Situația mergea din rău în

mai rău pentru Aliați: submarinele germanului Doenitz torpilau vasele comerciale anglo-

americane unul la patru ore, britanicii au abandonat cuceririle lor din Libia apoi germanii

inaintau spre Egipt.3

Roosevelt (presedintele American) trebuia să se gandească la propunerea lui Stalin

de a deschide un nou front. Stalin a făcut presiuni pentru a deschide un nou front pentru a

scădea presiunea armatei germane exercitată împotriva Armatei Roșii pe frontul de

răsărit. Chiar dacă Armata Roșie a reușit să apere Stalingradul de trupele germane,

Uniunea Sovietică era într-o situație grea. Situația era tot mai grea de la o săptămână la

alta și Roosvelet și Churchill își punea tot mai mult problema deschiderii unui nou front.

În primăvara anului 1942 Aliații nu erau hotărâți unde să atace: să răzbune Pearl Harbor

sau Dunquerque. Marele stat major anglo-american avea o mulțime de proiecte uluitoare

dar nu erau hotărâți după care plan să acționeze. Roosevelet și Churchill vorbeau aproape

zilnic la telefon dar nu au gasit o solutie.4

În ziua de 18 iulie au mers la Londra generalul George Marshall (șeful statului

major general), amiralul Ernest King șeful flotei americane și Harry Hopkins consilierul

special al președintelui Statelor Unite. Ei trebuiau să se întoarcă la Washington în cel

mult opt zile și cu un plan de război. La plecare Roosevelt le-a transmis că nu are

importanță unde, nu are importanta ce dar sa fie în 1942. Până la ultima întâlnire nu au

căzut deacord în privința vreunei căi de atac.5

La un moment dat generalul britanic sir Hasting Ysmay a scos o scrisoare și o

întinsese lui Churchill. Această scrisoare avea antetul Casei Albe și a fost semnată de

Roosevelt în primăvara anului 1941 cu șase luni înainte de intrarea Statelor Unite în

război. În această scrisoare erau prezentate avantajele unui atac în Africa de Nord:

- Germania va slăbi alte fronturi (Rusia) pentru ca va avea nevoie de soldati în Africa

- Mediterana era eliberată

3 Ibidem, p. 142.4 A.J. Barker (1971). Rape of Ethiopia, 1936, Editura Ballantine Books, 1971, p. 92.5 Ibidem, p. 87.

2

- Italia era în pericol și va fi grabit momentul detașării ei față de Germania.6

SUA era pregatită pentru un atac în Africa avand hărți, poze și alte informații

despre acele locuri. Răspunsul ambelor părți a fost unul pozitv. Numele de cod al

debarcării avea să fie după lungi negocieri între generalii și amiralii aliați: operatiunea

Torța. Churchill era entuziasmat și la aflarea numelui avea să strige din fotoliu:

„Gentlemen, să ardă torţa.”

Înainte de a reveni la Washington George Marshall l-a chemat pe Eisenhower în

camera sa de hotel transmiţându-i că el va fi cel care va conduce trupele aliate în

debarcarea în Africa.7

Eisenhower a propus pentru primele zile ale debarcarii un numar de 150.000 de

oameni, dar această cifră a crescut foarte repede, ajungând la o jumatate de million.

Pentru a reuşi era nevoie de un efort supraomenesc. Toate resursele Angliei şi Statelor

Unite au fost aruncate în această operaţiune. Pe langă tunuri, tancuri şi material rulant

trebuiau şi bombardiere, avioane de vânătoare, portavioane, nave comerciale. În ambele

state au trebuit echipate porturile, au trebuit construite noi ateliere, magazii, terenuri de

antrenament. Trebuiau mobilizate trupele, să fie asigurat transportul şi aprovizionarea lor:

munitii, benzina, alimente, piese de schimb pentru vehicule şi arme.

Întrebările care s-au pus în legatură cu acest proiect au fost multe:

- cât cunoşteau germanii şi italienii din acest proiect?

- cum se vor comporta soldaţii americani şi britanici care pentru prima dată în cel de -al-

doilea război mondial unde vor trebui să lupte umăr la umăr?

- care va fi atitudinea Spaniei şi a Franţei?

- în fine ce şanse aveau vasele trupelor aliate de a ajunge la ţinta după atâtea mii şi mii de

kilometri de navigat în apele în care mişunau submarinele inamice?8

6 B.HART,B.H. Liddell, Istoria celui de-al doilea război mondial, vol. I, Editura Orizonturi, Bucureşti, 2006, p. 49.7 Ibidem, p. 518 Ibidem, p. 54

3

La secretariatul razboiului de la Washington şansele erau de 50%, în timp ce

George Marshall nu excludea un eşec total.

Aliații au plănuit o invazie în nord-vestul Africii – Maroc și Algeria – care se aflau

sub controlul nominal al regimului de la Vichy. În Maroc staționau cam 60.000 de soldați

vichyiști, iar dotarea lor era constituită din artilerie de coastă, un număr redus de tancuri

și avioane, zece vase de război și unsprezece submarine. Aliații credeau forțele

Regimului de la Vichy nu vor opune rezistență, această opinie fiind bazată pe informațiile

oferite în principal de consului american de la Alger, Robert Murphy. Aliații plănuiau să

înainteze rapid în Tunisia și să atace forțele germane din spate. Generalul Dwight D.

Eisenhower a primit comanda supremă în cadrul acestei operațiuni, iar el și-a stabilit

cartierul general la Gibraltar. Forțele navale aliate s-au aflat sub comanda lui amiralului

Andrew Cunningham. Adjunctul acestuia din urmă, viceamiralul Bertram Ramsay, a fost

cel care s-a ocupat de planificarea întregii acțiuni.

Aliații au plănuit să desfășoare trei debarcări amfibii, prin care să cucerească porturile și

aeroporturile de importanță majoră din Maroc și Algeria, în mod special cele din

Casablanca, Oran și Alger.9

Grupul operativ de vest, (care avea ca obiectiv Casablanca) era compusă din

unități americane și era comandată de generalul George Patton și contraamiralul Henry

K. Hewitt. Forțele americane, (Divizia a 2-a blindată și Diviziile a 3-a și a 9-a de

infanterie), aproximativ 35.000 de soldați, erau aduse direct din SUA

Grupul operativ centru, (care viza Oranul), era comandată de generalul Lloyd

Fredendall și comodorul Lloyd Fredendall. Acest grup operativ, (Batalionul al 509-lea de

parașutiști, Divizia I de infaterie britanice și Divizia I blindate americană), aproximativ

18.500 de soldați, erau trasportat pe calea aerului din Anglia.

Grupul operativ de est, (care viza Algerul), era comandat de generalul Kenneth

Anderson, (Divizia a 78-a de infanterie britanică și divizia a 34-a de infanterie britanică),

aproximativ 20.000 de soldați, era comandat de viceamiralul Harold Burrough.

9 Archibald Wavell, Official dispatch: Operations in East Africa November 1940 - July 1941, p. 3528

4

Forțele aeriene au fost împărțite în două, una britanică, care trebuia să acționeze la

est de Capul Tenez din Algeria, sub comanda mareșalului aerului William Welsh, și alta

americană, care acționa la vest de Capul Cape Tenez, sub comanda generalului James

Doolittle. Comanda supremă a forțelor aeriene revenea generalului Patton.10

Grupul operativ de vest a debarcat în zorii zilei de 8 noiembrie 1942 în trei puncte:

Safi, Fedala,”), și Mehdiya – Port-Lyautey.Datorită faptului că s-a plecat de la premisa că

francezii nu vor opune rezistență, nu au fost executate bombardamente preliminare.

Debarcarea de la Safi a avut un succes parțial. Debarcările au fost efectuate inițial fără

acoperire bombardamentelor aeriene sau navale. Totuși, când bateriile apărării de coastă

franceze au deschis focul împotriva transporturilor aliate, vasele de război aliate au

răspuns atacului. Infanteriștii debarcați, cei mai mulți fără nicio experiență de luptă,

fuseseră blocați de focul francezi pe plajele din Safi. Cea mai mare parte a debarcării a

fost făcută cu mari întârzieri față de planul inițial. Avionale aliate decolate de pe

portavioanele din larg au reușit să distrugă un transport de trupe franceze care încerca să

întărească apărarea de la Safi. În dupăamiaza zilei de 8 noiembrie, majoritatea

apărătorilor francezi s-au predat, iar până pe 10 noiembrie fuseseră eliminate toate

focarele de rezistență antialiate, iar majoritate trupelor americane se îndreptaseră spre

Casablanca asediată.

În jurul Fedala debarcarea celor 19.000 de soldați aliați a fost dată peste cap de

condițiile meteo nefavorabile. Debarcările au fost efectuate sub focul artileriei franceze.

Cu toate aceste, americanii au reușit să cucerească capete de pod puternice și să asedieze

portul Casablanca până pe 10 noiembrie. Generalul Patton a intrat în Casablanca fără să

întâmpine vreo opoziție.În general, rezistența franceză în Maroc a fost sporadică. Vasele

de război franceze au încercat să atace forțele de debarcare, dar au fost respinse de

puterea de foc superioară a aliaților. Mai multe vase franceze au fost scufundate, unele au

eșuat în apele puțin adânci, iar cele care au scăpat s-au alăturat aliaților.11

10 Ibidem, p. 356911 Ibidem, p. 3552

5

Oran

Grupul operativ centru a atacat pe trei plaje, două la vest de Oran și una la est de

oraș. debarcarea de pe cea mai vestică plajă a fost întârziată de apariția unui convoi naval

francez. Debarcările au fost întârziate și datorită deteriorării unor nave de lutpă în apelor

puțin adânci și bancurilor submarine de nisip. Infanteria americană a încercat un atac

direct asupra pentru a împiedica distrugerea instalațiilor portuare și sabordarea vaselor

din radă. Atacul a fost un eșec. După ce au scufundat două distrugătoare aliate, navele de

război franceze au reușit însă să iasă din radă și au atacat flota aliată de invazie, dar au

fost în cele din urmă scufundate.12

Alger

În conformitate cu planurile făcute mai înainte de invazie, la miezul nopții și în primele

ore ale zilei de 8 noiembrie, în timp ce flota de invazie se apropia de țărm, un gup de 400

de luptători ai rezistenței sub conducerea lui Henri d'Astier de La Vigerie și José

Aboulker, au dat o lovitură militară în Alger. Ei au cucerit puctele strategice ale orașului:

centrala telefonică, postul telegrafic, stația radio, casa guvernatorului și cartierul general

al Corpului al 19-lea al trupelor vichyiste.13

Consulul american Robert Murphy, însoțit de luptători ai rezistenței, s-a deplasat

la reședința comandantului francez din Africa de nord, generalul Alphonse Juin, pentru a-

l convinge să treacă de partea aliaților. Juin a fost reținut în reședința sa. Consulul a avut

surpriza să afle că amiralul François Darlan, comandantul suprem al forțelor armate ale

Regimului de la Vichy, se afla într-o vizită privată la Alger. Juin nu și-a luat răspunderea

de a ordona trupelor din subordinea sa să treacă de partea aliaților și a sugerat în schimb

ca un asemenea ordin să fie dat de amiralul Darlan. Consulul american nu a reușit să-i

convingă pe niciunul dintre cei doi comandanți francezi să treacă de partea aliaților. În

aceeași zi, jandarmeria vichyistă i-a eliberat pe Juin și Darlan.14

12 B.HART,B.H. Liddell, Istoria celui …, p. 8313 Ibidem , p. 9714 Ibidem, p. 108

6

În aceeași zi, trupele franceze vichyiste au pierdut timpul recucerit aproape toate pozițiile

ocupate de luptătorii rezistenței, în timp ce trupele aliate au debarcat și încercuit Algerul

fără să întâmpine vreo opoziție.

Invazia a fost condusă de Divizia a 34-a de infanterie americană (în componența ei

intrând și o brigadă britanică). Comanda primului val al debarcării a fost încredințată

generalului american Charles W. Ryder, liderii aliați considerând că francezii vor

reacționa mai favorabil în cazul în care comandantul ar fi fost un american și nu un

britanic. Debarcările s-au desfășurat în trei zone distincte, două la vest de Alger și una la

est de oraș. Unele operațiuni de debarcare au fost făcute pe alte plaje decât cele

planificate, dar aceasta nu a avut un efect negativ, de vreme ce francezii au opus o

rezistență nesemnificativă. Cea mai mare parte a bateriilor artileriei de coastă au fost

neutralizate de luptătorii rezistenței. S-a înregistrat cel puțin un caz în care un comandant

francez a întâmpinat cu entuziasm invazia aliată.

Singurele lupte importante s-au dat în portul Alger, în timpul unei încercări de debarcare

a unor unități de elită americane direct în docuri, într-o încercare de salvare a flotei

franceze de la sabordare și de cucerire a instalațiilor portuare. Tirurile puternice de

artilerie a împiedicat desfășurarea debarcării.

Trupele debarcate pe plaje au avansat rapid înspre interiorul teritoriului. Generalul

vichyist Juin și garnizoana Algerului au capitulat în jurul orei 18:00 a zilei de 8

noiembrie.15

Operaţiunea Wop

Sau Campania din Tunisia a început pe 17 noiembrie 1942 și s-a încheiat pe 13 mai

1943 și a fost gândită să îndeplinească trei obiective:

1. Tăierea liniilor de aprovizionare italiene (5 ianuarie 1943) printr-o debarcare

amfibie (Operațiunea Largesse) lângă Sfax în Golful Gabes din estul Tunisiei;

15 Macdonald John, Marile bătălii ale celui …, p. 241.

7

2. Atacarea pozițiilor germane de la Gafsa (17 martie 1943) pentru sprijinirea

Operațiunii Pugilist printr-un atac dinspre est efectuat de americanii de la capul

linei stabilite de Operațiunea Torța;

3. Să asigure trupelor americane care tocmai terminau Operațiunea Torța și trupelor

care soseau după încheierea operațiunii unei șanse să se antreneze în condiții

asemănătoare cu debarcarea care avea să aibă loc în Europa.

Deși Rommel a fost prins între forțele americane și britanice, el a reușit să

stăvilească atacurile Aliaților printr-o serie de operațiuni defensive, cum a fost cea prin

care i-a învins pe americani în Bătălia de la Pasul Kasserine. Pe ansamblu, forțele

germane au fost depășite prin flanc, datorită superiorității numerice și în artilerie. După ce

britanicii au slăbit apărarea germană de pe Linia Mareth, Aliații au reușit să preseze

forțele Axei până când rezistența lor în Africa a fost înfrântă. Forțele Axei au capitulat pe

13 mai 1943, când Aliații au luat peste 275.000 de prizonieri de război. Această pierdere

de personal a redus mult capacitatea de luptă a Axei.16

Această operațiune a fost finalizată de Operațiunea Retribution, care a fost gândită

să prevină evacuarea forțelor italiene și germane din Tunisia. Operațiunea a început pe 7

mai 1943 și s-a concentrat pe atacarea flotei germane de evacuare, care încerca

traversarea între Tunisia și Sicilia și mai departe în Italia. În urma operațiunii, 897

germani au fost luați prizoieri pe mare, 653 au reușit să ajungă în Italia și se presupune că

restul au murit încecați.17

După victoria din Campania din Africa de nord, Aliații occidentali au trecut la

pregătirea Campaniei din Italia. Invazia Aliată din Sicilia avea să fie declanșată peste

două luni.

16 Ibidem, p. 127.17 B.HART,B.H. Liddell, Istoria celui …, p. 73

8

Bibliografie

Macdonald John, Marile bătălii ale celui de-al doilea război mondial, Editura M.A. S.T.,

Bucureşti, 2000

Archibald Wavell, Official dispatch: Operations in East Africa November 1940 - July

1941, The London Gazette: no. 37645. pp. 3527–3599. 10 July 1946. Retipărită 2007-11-

23.

A.J. Barker, Rape of Ethiopia. Ballantine Books, 1971

B.HART,B.H. Liddell, Istoria celui de-al doilea război mondial, vol. I, Editura

Orizonturi, Bucureşti, 2006

9