Noţiunea „existenţă”. Ontologia, formele existenţei, specificul existenţei umane.Existenta – categorie fil. care desemneaza lumea obiectiva, materia, natura ce exista independent de constiinta, de asemenea procesul vietii materiale a oamenilor. Exist-este notiunea cea mai generala care cuprinde tot ce fiinteaza independent de vointa omului, tot ce exista: realitatea material-obiectiva, valorile spirituale si existenta omului. . Prima concepţie filosofică despre existenţă au formulat-o reprezentanţii şcolii de la Milet, pentru care existenţa coincidea cu cosmosul material. Parmenid înţelege existenţa ca ceva ideal, unic, neschimbător şi veşnic. Heraclit dimpotrivă considera existenţa ca o veşnică schimbare şi dezvoltare. Filozofia medievală contrapunea existenţa divină (adevărată) cu existenţa creată (neadevărată). În filozofia epocii moderne se formulează înţelegerea naturalistă a existenţei ca realitate fizică ce exclude din ea conştiinţa Aceasta notiune  des se confunda cu asa expresii ca lumea, realitatea, universul.ea este o caracteristica integrala a lumii,   reflecta totalitatea lumii prin fiintarea, existenta ei. In sensul larg al cuvintului a exista inseamna a fiinta. A exista este echivalent cu a fi. Exist. este unitatea realitatii obiective si subiective. In filozofia dialectico-materialista  existenta se intelege ca unitatea realitatii obiective si subiective, ea are mai multe niveluri – natura organica si neorganica, biosfera, existenta sociala, existenta personalitatii, valorilor culturale, principiilor si categoriilor cunoasterii stiintifice. Deosebim urmatoarele tipuri de existenta:Existenta naturii si lucrurilor in natura. Natura ca totalitate este vesnica si netrecatoare, ea este infinita in timp si spatiu, iar componentele naturii – finite, schimbatoare si trecatoare. Existenta naturii este independenta de vointa oamenilor, ea exista ca atare, nemijlocit si este egala cu sine insasi ce se exprima prin notiunea “existenta in sine”. Existenta omului. El este ca organism viu, ca reprezentant a speciei Homo sapiens, ca fiinta cugetatoare, ca fiinta social-istorica. Existenţa spiritualului cuprinde diferite procese psihice şi conştiente a activităţii umane, cunoştinţele materializate în limbă şi sistemele simboliceExistenta sociala – este procesul real al activitatii vitale a oamenilor, procesul de reproducere a vietii materiale a oamenilor. Problema existentei presupune citeva momente. Ce exista? Lumea. Unde exista? Aici si peste totul. Cit de mult exista? Acum si totdeauna. Lumea a fost, este si va fi, ea este netrecatoare. Lucrurile concrete sunt finite, trecatoare. Problema existentei consta in unitatea contradictorie a existentei naturii ca netrecatoare si existenta trecatoare a lucrurilor. Lumea  este unitatea a tot ce exista.

Definiţia categorială şi gnoseologică a materiei. Principalele niveluri de organizarea materieicategorie filosofică pentru desemnarea realităţii obiective, care îi estedată omului în sensaţiile lui, care este copiată, fotografiată, reflectată de sensaţiile noastre,existînd independent de ele (V.I.Lenin). Materia este multitudinea infinită de obiecte şisisteme care există în lume, există real, independent de conştiinţa omului. Prima etapăera reprezentarea concret-senzorială a materiei. În Grecia Antică ea era catemelia, substratul, începutul tuturor lucrurilor şi se înţelegea ca ceva omogen, nechimbător,necreabil şi indiscutabil..A doua etapă înţelegerea materiei ca substrat (substanţă).Aristotel înţelegea materia ca substrat, ca ceva pasiv, amorf, acalitativ, ca material pentruobiecte şi fenomene.În concepţiile materialismului mecanicist, metafizic din acea perioadămateria se înţelegea ca o totalitate de însuşiri a corpurilor (întindere, formă, greutate,mişcare) care acţionează asupra organelor de simţ. În această noţiune rolul principal îirevine corporalităţii ce se baza pe categoriile ştiinţei din acel timpatom, substanţă, masă.A treia etapă reprezentarea filosofico-

gnoseologică a materiei. Materialiştii franceziDiderot, Holbach, Helveţius ş.a. neagă concepţia despre materie ca o substanţă omogenă şiinertă. După părerea lor materia în general este tot aceia ce corespunde realităţii obiective şiafectează simţurile noastre într -un mod oarecare. Această idee o dezvoltă mai departeF.Engels, care arată că materia ca atare este o pură creaţie a gîndirii şi o abstracţie, noi nuţinem seama de deosebirile calitative ale lucrurilor, atunci cînd le unim în noţiunea de materie. Noţiunea ştiinţifică de materie a fost dată de către V.Lenin (categorie filosofică pentrudesemnarea realităţii obiective, care îi este dată omului în sensaţiile lui, care este copiată,fotografiată, reflectată de sensaţiile noastre, existînd independent de ele). Ea a fost elaboratăavînd în vedere critica materialismului mecanicist şi metafizic şi noile tendinţe îndezvoltarea ştiinţei. La sfîrşitul sec.XIX în fizică au loc un şir de descoperiri(electronul,radioactivitatea, razele Rontghen) care au revoluţionizat ştiinţa, au dus la schimbarearadicală a concepţiilor despre lume. Noţiunea filosofică- materia este categorie pentrudesemnarea realităţii obiective, a tot ce există independent de conştiinţa omului,independent de aceea cunoaştem noi această realitate ori nu. Noţiunea naturalist ştiinţifică reflectă cum este însăşi această realitate obiectivă. Materia   este obiectivă, universală, necreabilă şi indiscutabilă, se găseşte în mişcare,timp şi spaţiu. Ea există ca substanţă şi cîmp. Materia ca substanţă este realitatea obiectivăcorporală, tot ce are masă de repaos. Cîmpul este o varietate a materiei, care n-are masă derepaos şi depinde de diferite interacţiuni şi relaţii a corpurilor materiale. Materia casubstanţă există ca diferite tipuri de sisteme materiale cu anumite niveluri structurale:particulele elementare, atomii, moleculele, corpurile macroscopice, organismele vii,biocenozele, societatea umană, sistemele geologice, Pămîntul şi alte planete, aştrii, galaxia,sistemul de galaxii, metagalaxia ş.a.Materia ca realitate obiectivă este caracterizată prin diferiteforme de existenţă, însuşiri şi legături universale: timp, spaţiu, mişcare, cauzalitate, legitate, structuralitate

  Atributele materiei:   mişcarea, spaţiul   şi timpul. Mişcarea   şi dezvoltar ea.MIŞCAREAmod de existenţă, atribuit inerent al materiei, este orice schimbare în genere,ori totalitatea schimbărilor ce au loc în univers(natură, societate). Există două concepţii despremişcare şi dezvoltare –  dialectică şi metafizică.Concepţia metafizică recunoaşte mişcarea, însăo inperpretează în mod limitat, unilateral. Izvorul dezvoltării ea o vede în afara obiectelor şi proceselor, iar ca consecinţă-recunoaşterea primului imbold. Metafizicienii privesc mişcareanu ca o însuşire internă a materiei, ci ca o formă care se întroduce în materie din exterior.Însuşirea permanentă a materiei ei socoteau repaosul, iar mişcare ca ceva care distrugerepaosul. Metafizicienii nu admiteau multitudinea calitativă a formelor de mişcare, oricemişcare ei o reduceau la deplasarea corpirilor în spaţiu, ca rezultat- absolutizarea formeimecanice de mişcare a materiei.Concepţia dialectică socoate că în realitate există o multitudine calitativă deforme demişcare a materiei. Sub forma de mişcare se înţelege un anumit tip de interacţiune întreobiecte şi fenomene şi un purtător material specific al acestei mişcări. F. Engels evidenţiazăcinci forme de mişcare a materiei: mecanică, fizică, chimică, biologică şi socială.Mişcarea, spaţiul şi timpul sunt categorii filosofice, atribute ale materiei care exprimă modulei de existenţă: variabilitatea (mişcarea), diversitatea (spaţiul) şi dezvoltarea succesivă legică (timpul).Spaţiuleste modul de existenţă a materiei ce exprimă proprietatea obiectelor şi fenomenelor de a avea întindere, dimensiuni, structuralitate şi interacţiune.TimpulEste modul de existenţă a materiei care reflectă durata, coexistenţa, succesiunea schimbării şidezvoltării sistemelor materiale. În istoria filosofiei au fost diferite reprezentări, că spaţiul şitimpul există ca atare, există independent de materie (I.Newton), ori că timpul si spaţiul nuexistă obiectiv, ci este numai retrăiri subiective (I.Kant). Spaţiul şi timpul sunt proprietăţi,însuşiri a obiectelor materiale şi ele nu pot exista în afara materiei şi obiectelor materiale.Spaţiul şi timpul fără materie nu prezintă nimic, sunt nişte reprezentări goale, abstracţii ceexistă doar ăn imaginaţia noastră. Spaţiul şi timpul au un şir de proprietăţi generale şispecifice. La însuşirile generale se referă caracterul lor obiectiv şi absolut, interacţiunea lor unul cu altul şi cu mişcarea, dependenţa lor de relaţiile structurale, infinitatea lor cantitativă şicalitativă. Ele au un caracter contradictoriu, sunt continuie şi discontinuie, absolute şi relative,unitare şi diverse, finite şi infinite. Spaţiul şi timpul depind de proprietăţile existenţei. Dinacest punct de vedere

putem evidenţia spaţiul şi timpul astronomic, fizic, biologic, psihologicşi social. La proprietăţile specifice se referă caracterul tridimensional al spaţiului şiunidimensional al timpului. Timpul este ireversibil şi asimetric.Spaţiul şi timpul fizic sunt caracteristici ale materiei fizice, ele depind de particularităţile realităţii noastre fizice, au dimensiuni constante. Timpul pe planeta noastră peste tot locul curge uniform, pe alte planete –  depinde de viteza rotirii acestor planete 

Aportul medicinei privitor la dezvoltarea concepţiilor filosoficedespre formele mişcării, spaţiului şi   timpului.  Spaţiul şi timpul biologic caracterizează lumea vie. Spaţiul biologiceste totalitatea biocenozelor şi biogeocenozelor, reflectă o anumităstructuralitate şi densitate a relaţiilor organismelor vii. Timpul biologic esteintensivitatea proceselor şi ritmurilor biologice, durata schimbărilor biologicea organismelor vii. Orice organism viu are ceasul său, ritmurile sale care depind de intensivitatea proceselor fizico-chimice şi biologice.Spaţiul uman(social şi individual) este spaţiul real cu care interacţionaeză oamenii şisocietatea, este asimilarea spaţiului înconjurător şi includerea lui în sferaactivităţii umane. El presupune raportul dintre natural şi artificial şi influenţalor asupra spaţiului biologic. Timpul uman deasemenea poate fi divizat întimpul social şi individual, psihologic.Timpul social caracterizează durata,succesiunea, devenirea activităţii umane şi relaţiilor sociale în dezvoltarea proceselor sociale. Timpul social este diferit de la o epocă la alta, el arediferită intensivitate.Timpul psihologiceste intensivitatea, durata şiritmicitatea proceselor psihofiziologice ale omului. Există nu numai percepţia subiectivă a timpului, dar şi existenţa timpului individual. Fiecareindivid are ritmurile sale temporale, care se schimbă cuvîrsta. În organismuluman există aproape la 300 de ritmuri de diferită amplitudine şi intensivitate(ritmuri de o zi, o săptămînă, o lună, 3 luni, 6 luni, un an, 6, 12, 60, 100 şi 1000 de ani). Ritmurile biologice îi dau posibilitate organismului de a seacomoda optimal la ritmurile fizice, ritmurile naturii, de a coordona optimal procesele fiziologice pentru activitatea vitală normală. La copii timpul curgemai rapid (fiindcă sunt mai intensive procesele fizico chimice), iar la bătrînitimpul se desfăşoară mai incet. Însă psihologic aceste procese se retrăiescinvers: la copii timpul ―curge‖ încet, iar la oamenii în vîrstă – timpul―zboară‖. O oră trăită la vîrsta de 5 ani este echivalentă cu 5 ore trăite la 50 deani. Părinţii şi copiii se găsesc în diferite dimensiuni temporale. Ştiinţacontemporană afirmă, că materia, mişcarea, spaţiul şi timpul se găsesc îninteracţiune şi interconexiune, formează o unitate. Despre aceaste ne vorbeşteteoria relativităţii şi alte concepţii ştiinţifice