Omraam Mikhaël Aïvanhov

PĂŞIŢI CÂT AVEŢI LUMINĂ

Cap. 1 - Să nu ne mai spunem: dacă am fi ştiut!

...Din punct de vedere intelectual, oamenii înţeleg perfect unde se află binele şi răul pentru ei şi semenii lor, dar ei continuă să comită aceleaşi greşeli. Este greu de acceptat, dar aşa stau lucrurile. Li se explică, ei înţeleg, ei sunt de acord, dar se comportă exact contrar afirmaţiilor făcute. De ce? Fiindcă nu este de ajuns să te adresezi intelectului lor, trebuie atinse alte fibre în ei. Nu putem să ne încredem prea mult în cineva care spune: „Da, eu înţeleg”, pentru că, dacă sentimentele şi dorinţele sale îl împing într-o direcţie diferită, el se va îndrepta acolo.

Aşadar, eu nu îmi fac iluzii, eu ştiu că posibilităţile unui Maestru Spiritual sunt limitate: sarcina sa este să lumineze fiinţele, să le facă să înţeleagă cum pot ele să iasă din mlaştinile în care s-au cufundat şi să le descrie regiunile minunate ce le aşteaptă, dacă reuşesc, dar Maestrul nu le poate schimba gusturile şi nevoile. Pe acestea, numai discipolii înşişi au puterea să o facă, simţind că în această schimbare îşi vor găsi mântuirea (Cf. Ce este un Maestru Spiritual? Col. Izvor nr. 207, Cap. VII: „Să nu aşteptaţi de la un Maestru decât lumina”). În realitate, chiar dacă ei reuşesc să o simtă, este încă insuficient. Da, chiar dacă ei îşi doresc din tot sufletul să se angajeze pe calea luminii, o a treia dificultate apare, cea mai îngrozitoare: ceva din ei ce

se numeşte obişnuinţă se opune acestei schimbări de direcţie.

Eu vă voi da un exemplu foarte simplu. La televizor se prezintă o emisiune despre foametea din Africa: toţi telespectatorii înţeleg că ar trebui făcut ceva, fiindcă este inuman ca oamenii să fie lăsaţi să sufere astfel. Mulţi dintre ei vor fi tulburaţi şi spectacolul acestor suferinţe îi va face să aibă lacrimi în ochi. Dar, dacă li se spune acum: „Iată ce puteţi face pentru ca aceste popoare să aibă din ce să se hrănească”, câţi dintre ei vor accepta să-şi părăsească liniştea, obiceiurile? Câţi se vor decide să folosească banii rezervaţi confortului, plăcerilor proprii, chiar parţial, pentru a-i uşura pe aceşti nefericiţi? Ei bine, la fel se întâmplă şi atunci când este cazul să ne schimbăm viaţa: gândul şi sentimentul pot fi de acord, dar este o cale lungă până când voinţa va reuşi să învingă proastele obiceiuri, lenea, egoismul.

Eu ştiu că unii gândesc când mă ascultă sau îmi citesc cărţile: „Oh, sărmanul! Cum poate el să creadă că este uşor să îi antrenezi pe oameni pe calea înţelepciunii, a dreptăţii, a iubirii?...” Nu, eu nu cred că este uşor, eu nu sunt atât de naiv, eu vorbesc pentru a-i lumina pe cei care au venit să mă asculte, fiindcă orice schimbare interioară începe prin înţelegere, dar eu ştiu foarte bine că restul nu depinde de mine: eu nu pot să îi fac să iubească adevărul pe cei care preferă iluziile.

Chiar şi pentru cel care descoperă adevărul, care iubeşte adevărul, se poate spune că abia acum încep cu adevărat greutăţile. Aceste greutăţi eu le-am descoperit mai întâi în mine. Eu am înţeles că putem primi lumina, să iubim lumina, dar când este cazul să supunem materia psihică în faţa acestei lumini de care

să se impregneze, oh, Doamne, este ceva foarte lung, foarte greu! Ea este supusă şi se lasă o clipă modelată, apoi dintr-odată rezistă, se revoltă şi preia din nou conducerea. Şi astfel, totul trebuie luat de la început. Totuşi, nu trebuie să ne descurajăm, deoarece această materie începe, încet- încet, să cedeze. Din moment ce înţelegerea şi iubirea există, împlinirea trebuie să vină într-o bună zi. În tot cazul, ceea ce este sigur, este că fără înţelegere şi iubire va fi inutil să sperăm la cea mai mică realizare.

A înţelege unde se află binele şi a dori acest bine nu poate fi uşor, dar este totdeauna mai puţin dificil decât a treia etapă: silinţa. Fiecare poate admite că este de preferat să fii sobru, să rămâi fidel soţului sau soţiei, să-ţi stăpâneşti stările de furie, să acţionezi în mod cinstit şi să-ţi doreşti cu sinceritate să reuşeşti, dar când tentaţia apare, cum să nu îi cazi pradă? Pentru a rezista, trebuie ca problema să fie limpede în cele trei planuri ale intelectului, inimii şi voinţei, iar cel mai greu este să antrenezi voinţa pentru a-ţi schimba obiceiurile.

Un obicei prost este ca un clişeu ce se imprimă asupra corpurilor noastre subtile (Cf. Alchimia spirituală sau căutarea perfecţiunii, Col. Izvor nr. 221, Cap. VI: „Clişeele”). De îndată ce s-a imprimat, el se reproduce la infinit. Chiar dacă apoi ne regretăm greşeala, nu ne foloseşte la mare lucru, o repetăm... iar apoi o regretăm din nou... Există o înlănţuire fără sfârşit de greşeli şi remuşcări. A lupta, a plânge, a te căi este deseori ineficace, fiindcă remuşcarea îşi are şi ea înscrisă propriul clişeu, ea apare după greşeală, dar nu ajută la corectarea acesteia. Este ca şi cum greşeala şi remuşcarea ar fi două entităţi între care nu există nici un contact. Ele se urmează, atâta tot. Veţi

spune: „Aceasta se întâmplă pentru că omul este slab!” Da, el este slab; el este slab fiindcă el este ignorant. În ziua când va avea lumina, el va reuşi să-şi biruiască proastele obiceiuri.

Ce este atunci de făcut? Să înlocuim clişeul, adică să înlocuim proastele obiceiuri, concentrându-ne în mod conştient, încet-încet, să avem alte gânduri, alte sentimente, şi mai ales să facem alte gesturi. Acestea constituie noi înregistrări, noi clişee ce vor reuşi să le neutralizeze pe celelalte. Ele nu le vor şterge, fiindcă în natură nimic nu se şterge, dar ele se vor suprapune celorlalte şi vor fi cele care vor acţiona.

Un bărbat mi-a mărturisit într-o zi că era atras în mod irezistibil de toate tinerele fete; el îşi dădea seama cât de periculos era acest fapt, dar el nu ştia cum să lupte împotriva acestei tendinţe şi mi-a cerut părerea. Iată ce l-am sfătuit: „Căutaţi să întâlniţi o tânără care vă lasă mai degrabă indiferent, în acest caz vă puteţi stăpâni mai bine, şi vă veţi putea obişnui în mod conştient să păstraţi distanţa. Veţi întâlni apoi o alta, apoi încă una, şi veţi continua să acţionaţi corect. Astfel, încet-încet, veţi înscrie în dumneavoastră o nouă atitudine, ea va prelua conducerea, iar când vă veţi afla în faţa unei tinere care vă făcea să vă pierdeţi minţile, veţi rămâne ireproşabil. Fiţi, însă, vigilent, continuaţi să vă exersaţi cu acelea care nu vă tentează”.

Or, ce se întâmplă în general? Exact contrariul: ne precipităm spre persoanele şi lucrurile ce le considerăm plăcute, îndepărtându-ne de celelalte. Pentru a învinge o tentaţie, o slăbiciune, trebuie să încercaţi să înlocuiţi obiectul periculos printr-un altul care vă este inofensiv; noile clişee ce le veţi imprima astfel vă vor ocroti. Chiar dacă nu sunteţi expuşi unor

tentaţii ce vă vor distruge dacă le-aţi ceda, trebuie să vă gândiţi mereu să creaţi noi clişee, mai bune, pentru a progresa.

Ştiţi voi oare că diavolul este cel care - să îl numim diavol! - împinge deseori fiinţele să se căiască, cu nişte forţe proaspete, cu o tenacitate reînnoită, pentru ca ele să urmeze calea greşelii? Ah, nu, desigur nu o ştiţi. Regretând, plângând, întăriţi dorinţa de cealaltă parte; este ca şi cum, în aceste lacrimi şi regrete, dorinţele s-ar alimenta pentru a se dezlănţui din nou. Da, aceasta este natura umană, iar cel care nu îi cunoaşte ocolişurile şi capcanele va greşi în continuare.

Multe persoane îşi închipuie că acţionează conform binelui ce îl înţeleg şi îl iubesc! în realitate, ele procedează exact invers, dar este imposibil să le facem să recunoască. De ce? Fiindcă ele îşi închipuie că este îndeajuns să accepte mental o idee, dorindu-şi realizarea ei, pentru a reuşi. Ei bine, nu, din nefericire nu, tocmai aici începe aspectul cel mai dificil. Iată de ce una dintre primele calităţi ale discipolului este luciditatea.

Este de preferat să te comporţi bine, dar a te comporta rău nu constituie încă cel mai grav lucru. Cel mai grav este să nu conştientizezi. Cel care este incapabil să vadă că a acţionat greşit este cuprins de nişte contradicţii de nedescurcat. El se confruntă cu nişte eşecuri, este respins de ceilalţi şi nu înţelege de ce: el se credea ireproşabil, el era convins că ceilalţi îl aprobau, chiar îl admirau. El este tulburat de ceea ce i se întâmplă, el îşi închipuie că întreaga lume i se împotriveşte, ceea ce îi influenţează în mod negativ gândurile şi sentimentele: el se revoltă, iar în această revoltă îşi pierde lumina şi iubirea. Se întâmplă astfel

deoarece el refuză să admită că nu a reuşit să înfăptuiască lucrarea în cel de-al treilea plan: realizarea.

Este aproape inutil să te angajezi în viaţa spirituală atât timp cât nu ai înţeles cât de încăpăţânată este natura inferioară a omului şi câtă vigilenţă, umilinţă, abnegaţie cere lucrarea de efectuat asupra ei (Cf. Natură umană şi natură divină, Col. Izvor nr. 213). Multe persoane îşi închipuie că se vor transforma repede fiindcă au întâlnit un învăţământ spiritual. Ah, nu, stăpânirea vieţii psihice este cu mult mai dificilă decât şi-o închipuie ele! Desigur, există în fiecare fiinţă umană această capacitate de reînnoire, de regenerare, de divinizare, dar este un proces foarte lent, iar ceea ce fiecare poate realiza în această existenţă depinde de lucrarea deja începută în încarnările anterioare (Cf. Piatra filosofală - de la Evanghelii la tratatele alchimice, Col. Izvor nr. 241, Cap. XI: „Regenerarea materiei: crucea şi creuzetul”).

Celui care nu conştientizează greutăţile ce le întâlneşte inevitabil în viaţa spirituală îi este imposibil să progreseze, îi este şi mai imposibil să îi ajute pe alţii: în faţa puţinelor rezultate el se va descuraja foarte repede. Un instructor, un ghid spiritual explică, repetă, el are impresia că este înţeles; iată însă că aceia care spun că îl urmează fac exact contrariul a ceea ce păreau că au înţeles. Cum să nu oboseşti, să nu te descurajezi, şi chiar să nu te enervezi odată cu trecerea timpului? Or, calitatea unui instructor este stabilitatea, răbdarea, indulgenţa.

Această stabilitate, această răbdare şi această toleranţă atât de indispensabile ne sunt oferite de exemplul soarelui (Cf. În duh şi în adevăr, Col. Izvor nr. 235, Cap. XVI: „Adevărul soarelui: a da”). Aşadar,

asemenea soarelui, un ghid spiritual trebuie să-şi ofere lumina, iar apoi cei pe care i-a luminat fac ceea ce pot... Eu privesc zilnic soarele şi văd că el nu se supără, el nu se întunecă, el nu se descurajează sub pretext că oamenii nu ştiu să îi aprecieze şi să îi folosească lumina. Astfel, şi eu îmi spun că nu trebuie să mă supăr, nici să mă descurajez, nici să mă întunec.

Eu nu am nevoie să mi se explice cât de greu este să îi ajuţi pe oameni să se îndrepte. Chiar atunci când îşi spun discipoli, ei îşi închipuie că ştiu mai bine decât Maestrul lor ce este bun pentru ei. Ei doresc să-şi facă experienţele şi le fac. După o vreme, când au fost îndeajuns brutalizaţi şi decepţionaţi de viaţă, ei înţeleg în sfârşit. În acel moment, ei vor să îi facăsă profite şi pe ceilalţi de această cunoaştere nou dobândită, dar de ce i-ar asculta ceilalţi? Şi aceştia doresc să-şi trăiască experienţele. Iată de ce alţii profită foarte rar de înţelepciunea pe care unii au câştigat-o cu preţul atâtor strădanii.

Trebuie ca oamenii să fie foarte bine loviţi de viaţă ca să admită că înţelepţii spun adevărul. Iată-i la rândul lor devenind nişte înţelepţi. Dar cei care vor căuta să beneficieze de înţelepciunea lor nu sunt numeroşi. De aceea fiecare nouă generaţie repetă greşelile precedentei. Este adevărat pentru indivizi, este la fel de adevărat şi pentru colectivităţi. Cine vrea să înţeleagă cu adevărat lecţiile istoriei?

O lumină vă este oferită, ea vă luminează drumul. Hotărâţi-vă să păşiţi. Iisus spunea: „Încă puţină vreme Lumina este cu voi. Umblaţi cât aveţi Lumina ca să nu vă prindă întunericul”. Această lumină despre care vorbeşte Iisus nu este desigur cea a zilei prin opoziţie cu întunericul nopţii; ea reprezintă condiţiile interioare

şi exterioare favorabile ce ne sunt date pentru a progresa.

Când s-au cufundat în greutăţi şi încercări, multe persoane îşi conştientizează deodată ignoranţa, slăbiciunea şi îşi spun: „Dacă aş fi ştiut!...” Ele ar fi putut şti, fiindcă toate condiţiile le-au fost oferite la un moment dat pentru a învăţa să se exerseze, să se întărească; dar ele au neglijat aceste condiţii favorabile: viaţa spirituală cere nişte eforturi, dar alte activităţi, alte preocupări le-au părut în acel moment mai importante. „Acum este prea târziu?”, vă veţi întreba. Nu, niciodată nu este prea târziu, drumul vieţii este lung, infinit, şi alte condiţii vă vor fi oferite în această existenţă sau în alta. Aşadar, încercaţi să nu le lăsaţi să treacă, pentru a nu vă mai spune încă o dată: dacă aş fi ştiut!...

Cap. 2 - „Să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta”

I. Simbolismul dreptei şi al stângii

În spaţiul cu trei dimensiuni în care ne mişcăm zilnic, noi avem posibilitatea să ne deplasăm înainte şi înapoi, sus şi jos, la dreapta şi la stânga. Aşadar, există şase direcţii ce pot fi reprezentate prin trei linii ce se intersectează într-un unghi drept. Aceste şase direcţii ale spaţiului trebuie puse în legătură cu cele trei principii ce formează fiinţa umană. Direcţia înainte-înapoi este cea a intelectului; direcţia sus-jos este cea a inimii; direcţia dreapta-stânga este cea a voinţei. Iar cum voinţa împlineşte nişte fapte, se poate spune că activitatea noastră se desfăşoară pe laturi.

Majoritatea tradiţiilor asociază în mod simbolic dreapta cu binele şi stânga cu răul: atunci când

spunem despre cineva că urmeazăcalea stângă, aceasta înseamnă că el se comportă rău. Acest simbolism al dreptei şi al stângii îl regăsim în cuvintele lui Iisus: „Tu însă, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta”. Mâinile acţionează sub influenţa voinţei. Mâna stângă şi mâna dreaptă sunt expresiile activităţii umane.

În realitate, fie că este vorba despre înainte-înapoi, sus-jos, dreapta-stânga, toate direcţiile sunt bune, dacă sunt folosite cu discernământ, iar opoziţiile stabilite între ele au numai o valoare simbolică. Limbajul simbolic este matematica ideilor, el rezumă în câteva principii foarte simple cele mai complexe realităţi.

Atunci, ce vroia să spună Iisus sfatuindu-ne ca mâna stângă să nu ştie ce face mâna noastră dreaptă? Dacă am interpreta aceste cuvinte numai în sens literal, aceasta ar însemna că numai mâna dreaptă îşi justifică activităţile. Or, nu putem face mare lucru cu o singură mână. În viaţa practică, ne dăm seama cât de mult se completează mâna stângă cu mâna dreaptă, acţionând în armonie. Folosirea unei singure mâini face ca majoritatea lucrărilor să devină imposibile, şi nu putem afirma că mâna dreaptă este mai importantă decât mâna stângă, chiar dacă procesul de educaţie îi conferă de obicei un loc preferenţial. Multă vreme s-a crezut că trebuie corectaţi copiii stângaci, obligându-i să scrie şi să deseneze cu mâna dreaptă, dar era o greşeală. Cei mai mulţi oameni se folosesc în mod normal de mâna dreaptă, dar acesta nu este un motiv de a-i supăra pe cei stângaci.

Dumnezeu a creat omul cu o mare înţelepciune, fiindcă El i-a dat două mâini, cum ne-ar fi putut sfătui Iisus să le separăm? Desigur, îmi veţi spune că oamenii

nu sunt atât de proşti încât să interpreteze cuvintele lui Iisus în sens literal. De acord, nu le interpretează astfel, dar cum o fac?

Unii au văzut în cele două mâini nişte reprezentări ale intelectului şi ale inimii, şi au concluzionat că intelectul nu trebuie să se amestece în treburile inimii, şi nici inima în problemele intelectului. Nu, nu este interpretarea corectă. Cu dorinţele, pasiunile, capriciile sale, inima se poate opune unor proiecte înţelepte şi cumpătate, iar intelectul trebuie să intervină să o lumineze. Cât despre intelect, el poate fi rece, sec, rigid, iar inima îşi are şi ea un cuvânt de spus pentru a-l reîncălzi, a-l îmblânzi, a-l face mai împăciuitor.

În realitate, această mână dreaptă şi această mână stângă pe care le menţionează Iisus reprezintă cele două naturi ale fiinţei umane: natura sa superioară şi natura sa inferioară (Cf. Natură umană şi natură divină, Col. Izvor nr. 213). Când mânadreaptă, natura superioară, vrea să acţioneze, să „facă milostenie” (expresie ce trebuie înţeleasă într-un sens foarte larg: a face bine), ea trebuie să fie prudentă, astfel ca mâna stângă, natura inferioară, să nu îi ridice nişte obstacole. Este un principiu de strategie: niciodată nu s-au văzut nişte generali dezvăluindu-şi planurile de atac pe care tocmai le pregăteau. Nu numai că mâna dreaptă trebuie să dea dovadă de inteligenţă pentru a-şi pregăti cele mai bune proiecte, dar ea trebuie să vegheze să le ocrotescă de manipulările mâinii stângi.

Mâna stângă (natura inferioară) nu trebuie să ştie ce face mâna dreaptă (natura superioară), dar mâna dreaptă trebuie, în schimb, să cunoască proiectele mâinii stângi pentru a-i zădărnici capcanele. Natura inferioară este preocupată fără încetare să declanşeze

nişte afaceri dubioase, obligând natura superioară să rămână mereu trează, pentru a observa ce se întâmplă şi, la nevoie, să intervină ca să pună lucrurile la punct. Ceea ce se află deasupra trebuie să cunoască ceea ce se întâmplă dedesubt. Un şef trebuie să ştie ce fac subordonaţii săi. La fel, este necesar ca părinţii să-şi supravegheze copiii, fiindcă, scăpând de vigilenţa lor, ei pot face tot felul de prostii, pot provoca tot soiul de accidente etc.

Studiaţi cu atenţie legăturile ce întreţin în voi natura inferioară şi natura superioară. Luaţi nişte decizii bune... vă spuneţi că este vremea să vă schimbaţi unele obiceiuri... faceţi nişte proiecte să ajutaţi pe cineva... să ştiţi că natura voastră inferioară vă supraveghează în permanenţă şi vă trimite câteva sugestii, câteva tentaţii pentru a vă abate de la scopul propus. Sau ea aşteaptă cu răbdare clipa de a-şi lua revanşa. Ah, da, ce credeţi voi? Natura interioară este un întreg popor care locuieşte în interiorul vostru, iar acest popor, asemenea tuturor popoarelor de pe pământ, nu se bazează numai pe nişte creaturi cinstite, nobile, generoase; există deopotrivă unele entităţi răufăcătoare care caută să se exprime prin inima şi intelectul vostru.

Aşadar, este limpede, mâna dreaptă şi mâna stângă nu reprezintă intelectul şi inima, ci natura superioară şi natura inferioară care se manifestă prin unul şi cealaltă. Atunci când natura superioară face nişte proiecte în voi, natura inferioară nu trebuie să fie avertizată. Încercaţi să o adormiţi sau profitaţi de clipele în care ea aţipeşte şi nu ascultă, altminteri ea se va îndrepta asupra cestor proiecte bune şi va căuta prin toate mijloacele să le împiedice realizarea. Ea vă va şopti: „Nimic nu te presează... Tu ai timp... Tu ai

putea sta foarte liniştit! De ce te chinui atât demult?” Şi astfel, atunci când vine momentul, nu mai aveţi atât entuziasm, convingere, şi veţi abandona aceste proiecte.

Poţi fi foarte catolic, foarte protestant, foarte ortodox şi să citeşti Evangheliile fără să înţelegi nimic din ele, fiindcă pentru a le înţelege trebuie să posezi o cunoaştere specială (Cf. Piatra filosofală - de la Evanghelii la tratatelealchimice, Col. Izvor nr. 241, Cap. I-1: „Despreinterpretarea scrierilor sfinte: „Pentru că litera ucide iar duhul face viu”). Atât timp cât nu ai aprofundat ştiinţa simbolurilor, nu vei înţelege adevărurile esenţiale, şi atunci la ce foloseşte că Iisus a predicat aceste adevăruri? Dacă vreţi să înţelegeţi Evangheliile, încercaţi să ţineţi cont de interpretările ce eu vi le dau şi care nu sunt nişte interpretări personale: eu nu fac decât să mă refer la veşnicul limbaj al simbolurilor. În acest veşnic limbaj al simbolurilor, dreapta şi stânga au o semnificaţie ce depăşeşte cu mult cele două mâini.

Câte dintre aceste simboluri nu se regăsesc şi în poveştile populare! în aceste poveşti, natura inferioară poate fi reprezentată, mai ales, de un balaur. Deseori, acest balaur locuieşte în subteranele unui castel unde păzeşte nişte lăzi pline cu aur şi pietre preţioase. Regele ţării a promis că va da mâna fiicei sale cavalerului care va reuşi să pună mâna pe aceste comori. Toţi care riscă să înfrunte balaurul mor otrăviţi de respiraţia sa urât mirositoare. În sfârşit, într-o bunăzi apare un cavaler foarte nobil şi pur căruia un înţelept i-a dezvăluit metodele de a se apăra şi a-l surprinde pe balaur. El reuşeşte să îl doboare. El străbate subteranele castelului unde descoperă corpurile celorlalţi cavaleri care revin deodată la viaţă.

Apoi, el ia comorile şi le aduce regelui care, fidel promisiunii sale, îi dă fata de soţie.

Sub câte forme a fost istorisită această poveste! în realitate, este o poveste a fiecăruia dintre noi, a fiecăruia dintre voi. Trăţi într-un corp fizic, castelul, în interiorul căruia un balaur, natura voastră inferioară, instinctele voastre primitive, vă împiedică să vă folosiţi comorile: calităţile, virtuţile voastre. Zilnic, pentru a le scoate din ghearele ei, vă mobilizaţi forţele, cavalerii. Balaurul învinge timp îndelungat şi vă închipuiţi că v-aţi luptat în zadar. Deloc! Fiind educaţi în adevărurile Ştiinţei Spirituale ce le puneţi în practică, voi veţi fi într-o bună zi învingători; veţi regăsi toate aceste forţe ce le-aţi declanşat, şi pe care le-aţi crezut dispărute, pierdute. În ziua în care veţi birui, ele vă vor fi redate, şi veţi sărbători nunta cu prinţesa, sufletul vostru.

Balaurul nu poate fi întâlnit numai în poveşti, el este menţionat deopotrivă şi în Apocalipsă? Arhanghelul Mihail se războieşte cu el, el aruncă apă ca un râu după femeie; iar fiara care se ridică din pământ, cât şi fiara care se ridică din mare sunt deopotrivă aspectele sale. Dar, oricare ar fi formele ce i se conferă, balaurul reprezintă mereu natura inferioară pe care trebuie să învăţăm să o stăpânim. Pentru a reuşi, ascultaţi sfaturile înţelepţilor şi ale Iniţiaţilor. Atât timp cât nu veţi domoli balaurul, el se va hrăni cu forţele voastre. De aceea, deseori, vă simţiţi slăbiţi, lipsiţi de energie, descurajaţi; eu nu mă refer numai la lipsa de energie şi la oboseala fizice, ci la acea incapacitate de a înfrunta mental, spiritual, greutăţile vieţii.

Nu puteţi face nimic măreţ în existenţă atât timp cât balaurul, fără ştirea voastră, vă distruge toate energiile. Dar în ziua în care veţi învinge, dintr-odată,

toate forţele voastre vă vor fi înapoiate, şi vi se va da şi puterea de a exploata, transformându-le, toate resursele naturii voastre inferioare (Cf. În pragul cetăţii sfinte - comentarii ale Apocalipsei, Col. Izvor nr. 230, Cap. X: „Femeia şi balaurul”, Cap.XI: „Arhanghelul Mihail doboară balaurul”, Cap.XII: „Balaurul aruncă apă împotriva femeii”, Cap.XIII: „Fiara care urcă din mare şi fiara care urcă din pământ”, Cap.XV: „Balaurul legat pe mii de ani”).

Creatorul doreşte ca fiinţa umană să se dezvolte cu ale sale două naturi, inferioară şi superioară, fiindcă ele sunt complementare, aşa cum spiritul şi materia sunt complementare. Acesta este învăţământul lui Hristos: cum să folosim natura inferioară pentru aurca spre Domnul. Ce a făcut însă Biserica? în loc să îi instruiască pe oameni în acest adevăr şi să le ofere nişte metode pentru a-l pune în practică, ea a propagat îndeosebi o filosofie şi o morală bazate pe dezgustul şi condamnarea instinctelor. De aceea creştinii mai au mult de învăţat şi de înţeles (Cf. Puterile vieţii, Opere Complete, vol.5, Cap.IV: „Cum să ne măsurăm cu balaurul”).

Când un sportiv câştigă o competiţie, el primeşte în acelaşi timp onoare, stimă, bogăţie; dacă el este învins, nu mai are aceste avantaje. O singură victorie poate decide desfăşurarea următoare a evenimentelor. Fiecare dintre voi este chemat să obţină această victorie asupra sa însuşi, şi atunci el va regăsi toate comorile, adică înzestrările, virtuţile ce le posedă ascunse profund în el.

Este foarte greu să îl învingi pe balaur. Acest duşman interior ne iscodeşte pentru a afla ce vom face, el încearcă să ne-o ia înainte, iar noi trebuie să îl împiedicăm cu orice preţ să ne cunoască proiectele.

Dacă vom merge prea aproape de el, el nu va înceta niciodată să ni se opună. De aceea trebuie să ne înălţăm atât de sus încât el să nu ne mai poată ajunge. El ştie să ne ghicească intenţiile, dar este posibil să îl înşelăm încheind, fără ştirea sa, o alianţă cu Cerul.

Aşadar, începeţi prin a lucra în linişte şi în secret. Desigur, balaurul va simţi că se pregătesc nişte schimbări, el va fi nervos, neliniştit, el se va agita întrebându-se ce uneltiţi împotriva lui şi vă va prezenta tot felul de argumente pentru a vădetermina să coborâţi din nou. Nu-l ascultaţi, ci redublaţi-vă eforturile, continuaţi să urcaţi orice ar fi, fiindcă izbânda depinde de aceasta.

Prin rugăciune şi meditaţie, nu numai că încheiaţi un pact cu Cerul împotriva balaurului, dar în regiunile unde aţi ajuns veţi intra în posesia unor arme care vă vor permite să îl stăpâniţi. Organizaţi în secret o rezistenţă: veţi primi muniţie... şi chiar nişte paraşute pentru ziua în care va trebui să coborâţi din nou pentru a ocupa terenul!

Iată acum o altă aplicaţie a preceptului evanghelic. Când întocmiţi un proiect, dacă vreţi să fiţi bine pregătiţi şi bine înarmaţi, să nu îl anunţaţi dinainte. Executaţi-l, veţi avea apoi destul timp pentru a-l prezenta şi comenta. De ce mai sunt necesare aceste precauţii? Pentru că în jurul vostru, ca şi în voi, sunt prezente nişte entităţi invizibile, gata să vi se opună, folosindu-se de membrii familiei voastre, de prietenii voştri, de colegii de muncă, de vecinii voştri; veţi întâlni astfel mari dificultăţi sau pur şi simplu veţi eşua. Fără a mai vorbi despre cei care, în aparenţă animaţi de cele mai bune intenţii, vă vor descuraja, spunându-vă: „Ah, credeţi că aşa ceva merită?... De ce

vă osteniţi atât de mult?... Nu ar trebui mai degrabă...?”

Când nişte oameni de stat, nişte miniştri etc, au de luat unele decizii utile pentru ţară, ar fi mai bine să nu le divulge. De ce? Fiindcă există mereu câteva persoane mai mult sau mai puţin bine intenţionate care vor încerca să le pună beţe în roate. Ei sunt obligaţi să-şi anunţe programul, să prezinte legile în faţa Parlamentului pentru a fi discutate şi votate, este normal, desigur, dar aceasta prezintă şi nişte inconveniente.

Cât despre voi, atât cât puteţi, aşteptaţi ca anumite proiecte ale voastre să aibă cel puţin un început de realizare pentru a vorbi despre ele. Când vor începe să prindă formă, ele se vor asemăna cu un copac bine înrădăcinat pe care vântul nu îl poate pune la pământ. Iar acest copac va da nişte roade ce le veţi putea împărţi în jurul vostru.

Pentru a face rău, simţim în mod instinctiv că trebuie să ne ascundem, pentru a nu fi prinşi şi condamnaţi. Iar pentru a face bine, ne închipuim că trebuie să ne arătăm la faţă! Din orgoliu, anumite persoane se afişează, şi declanşează astfel nişte opoziţii, stimulând reaua voinţă, gelozia. Doriţi să oferiţi ceva cuiva? Şi în acest caz, fiţi prudenţi, poate că este mai bine să nu existe vreun martor. Uneori, este chiar mai bine ca acela căruia îi faceţi un bine să nu ştie cine i l-a făcut, fiindcă gestul vostru îi poate provocanişte reacţii neaşteptate. În relaţiile umane, nu se ţine niciodată suficient seama de raporturile complicate pe care natura inferioară le întreţine cu natura superioară.

Încercaţi să vă fiţi prudenţi, rezervaţi şi în viaţa spirituală. Lucraţi vreme îndelungată pentru a vă întări

convingerile şi aspiraţiile. Dacă veţi povesti peste tot că aţi găsit în sfârşit calea luminii, că v-aţi hotărât să urmaţi această cale, vă veţi pune în situaţia de a vă crea nişte obstacole, de a provoca nişte riposte. Unii vor căuta să vă demonstreze prin A+B că vă aflaţi pe un drum greşit, că sunteţi un idealist naiv sau altceva de acest gen. Iar dacă convingerile voastre nu sunt încă solide, nu numai că nu îi veţi convinge, dimpotrivă, şi voi veţi fi cei care vor capitula în faţa lor. Atât timp cât aspiraţiile voastre nu au început să se concretizeze, nu trebuie să le expuneţi, ci să le păstraţi cu mare grijă, să vegheaţi asupra lor, să le hrăniţi cu gândurile şi sentimentele voastre cele mai bune.

Dacă uşile şi ferestrele există, înseamnă că este util să le putem deschide, dar să şi le închidem. Când le închidem, o facem în general pentru a ne proteja de frig sau de zgomot, sau de praf, sau de nişte intruşi. Tot la fel, şi în viaţa spirituală trebuie să ştim să închidem anumite uşişi ferestre pentru a ne proteja. Iată încă o semnificaţie a sfatului lui Iisus: „Să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta”.

Aveţi cu toţii un izvor ascuns în profunzimile sufletului vostru. În ziua în care veţi descoperi acest izvor, să nu îl expuneţi, păstraţi-l la adăpost de orice privire, pentru ca nişte oameni neatenţi, primitivi sau rău intenţionaţi să nu vină să îl murdărească. Dacă ştiţi să protejaţi această apă care ţâşneşte, nu numai că nu veţi mai suferi de sete, dar veţi potoli setea tuturor creaturilor din jurul vostru.

II. Cele două mâini ale Domnului

Dreapta şi stânga... Eu v-am spus că opoziţia ce o facem în mod tradiţional între ele pe plan moral are

numai o valoare simbolică. Totuşi, este preferabil să ţinem cont de ea pentru anumite gesturi din viaţa zilnică. De ce? Fiindcă avem de fiecare dată ocazia să înfăptuim o lucrare psihică. Atunci când salutaţi pe cineva strângându-i mâna, îi întindeţi mâna dreaptă; la fel, când salutaţi de departe, este mai bine să o faceţi tot cu mâna dreaptă; iar în cele două cazuri, să nu uitaţi să puneţi nişte lucruri bune în salutul vostru. Iar când aveţi de dat un obiect, întindeţi-l mai degrabă tot cu mâna dreaptă, faceţi-o în mod conştient, însoţind gestul vostru cu un gând bun (Cf. Cartea magiei divine, Col. Izvor nr. 226, Cap.XII: „Mâna”).

O mână nu se limitează numai la latura sa fizică. O mână se prelungeşte în planurile subtileunde ea poate capta nu numai nişte curenţi de forţe, dar să şi îi proiecteze. O veţi simţi dacă vă obişnuiţi să practicaţi anumite exerciţii. Iată unul foarte simplu ce îl puteţi face când sunteţi singuri, de preferinţă înainte de prânz. Întindeţi-vă mâna dreaptă şi, cu ajutorul gândului, prelungiţi-o cât mai departe posibil fiind conştienţi că degetele voastre sunt ca nişte antene ce captează energii. Dacă vă puneţi apoi mâna pe plexul solar, îl veţi simţi umplându-se de o căldură binefăcătoare.

Adevărul este că, toate exerciţiile ce le puteţi face cu mâna vor fi eficace numai dacă aţi învăţat să lucraţi asupra ei ca să o faceţi vie. Iar o mână devine vie când este consacrată unor fapte dezinteresate, când învăţăm să atingem obiectele şi fiinţele pentru a introduce în ele puritatea, iubirea, lumina. Astfel, contează mai puţin dacă avem nişte mâini zdrobite, deformate; din ele se va degaja ceva atât de călduros, de strălucitor, încât toţi o vor simţi şi le vor privi ca pe nişte izvoare de binecuvântări.

Eu am observat mereu mâinile unor persoane întâlnite şi am simţit cum nişte mâini fine, drăguţe şi parfumate pot degaja uneori ceva senzual, respingător. În timp ce alte mâini, cu un aspect urât şi prost îngrijite, par impregnate cu tot ceea ce persoana respectivă hrăneşte bun înmintea şi inima sa, încât simţi nevoia să le strângi, chiar să le îmbrăţişezi.

În zilele noastre mai persistă obiceiul de a săruta mâna dreaptă unor mari demnitari ai Bisericii: episcopi, cardinali, papi. Se consideră că este un gest de a le arăta respectul. Da, dar acest gest de respect este bazat pe cunoaşterea puterilor mâinii. Acele fiinţe care s-au consacrat vieţii spirituale sunt considerate ca transmiţătoarele unor binecuvântări ale Cerului. Eu ştiu, veţi spune că multe au complet alte preocupări, dar pentru moment nu aici este problema. Problema este de a înţelege că mâinile unor fiinţe care au lucrat vreme îndelungată cu iubirea şi înţelepciunea sunt cu adevărat în legătură cu puterile cosmice.

Anumite statui ale lui Budha îl prezintă privindu-şi mâna dreaptă. Dar el numai o priveşte? în realitate, atunci când Budha se concentrează asupra mâinii sale, el intră în legătură cu marea mână a Creatorului, adică cu întreg universul, cu sorii, cu stelele, cu nebuloasele. În această mână a Creatorului se găseşte Calea Lactee care reprezintă linia lui Saturn.

Dacă Budha se concentrează asupra mâinii sale, este pentru că o mână nu reprezintă numai un organ fizic ce îl folosim ca orice obiect sau instrument: ea este impregnată cu o materiefluidică datorită căreia ea comunică cu acele corpuri subtile ale naturii. Asemenea lui Budha, cel care se concentrează asupra mâinii sale intră în legătură cu universul. El se simte în

mâna Creatorului, hrănit de energiile ce le primeşte din centrul acestei mâini.

Să revenim la cele două mâini, dreaptă şi stângă. Chiar dacă în viaţa zilnică respectăm dimensiunea simbolică a dreptei, nu putem neglija faptul că orice cultură şi orice civilizaţie sunt opera celor două mâini. Mâna dreaptă şi mâna stângă se acordează, se armonizează şi se completează, fiecare nefiind decât unul dintre cele două aspecte ale unităţii. Este imposibil să gândim o mână independentă de cealaltă, fiindcă ele sunt polarizate: mâna dreaptă posedă polaritatea masculină şi mâna stângă, polaritatea feminină. De aceea ele au fost puse deseori în legătură cu soarele (mâna dreaptă) şi luna (mâna stângă), care-şi exercită, şi unul şi cealaltă, influenţa asupra noastră. Prin intermediul celor două mâini, principiul masculin şi principiul feminin proiectează nişte curenţi pentru a putea împreună vindeca, susţine, salva, repara, ilumina.

De ce s-au asociat dreapta cu binele şi stânga cu răul? Atunci când eu v-am prezentat problema binelui şi a răului, eu v-am explicat căele se manifestă ca două forţe eficace în univers (Cf. Pomul cunoaşterii binelui şi răului, Col. Izvor nr.210, Cap.II: „Binele şi răul, două forţe care fac să se învârte roata vieţii”).Aceste două forţe plasate sub autoritatea Domnului, Entitatea Supremă; sunt cele două mâini ale sale. Această idee este prezentă în Arborele Sefirotic: există stâlpul drept, îngăduinţa, şi stâlpul stâng, Rigoarea; între cele două se înalţă stâlpulEchilibrului în vârful căruia este plasat primul sefirot: Kether, Coroana (Cf. De la om la Dumnezeu - sefiroţi şi ierarhii îngereşti, Col. Izvor nr. 236, Cap.II: „Prezentarea

Arborelui Sefirotic” şi Cap.V: „Sefiroţii stâlpului central”).

Cei care se gândesc numai cum să-şi satisfacă ambiţiile, poftele lor nemăsurate şi toate instinctele rele se rânduiesc ei înşişi pe calea stângă şi se expun pedepselor puterilor Rigorii. Nu este un Dumnezeu îngrozitor, un Dumnezeu răzbunător care îi pedepseşte: ei înşişi se expun severităţii legilor cosmice (Op. cit. Cap.XV: „Binah: 1.Legile destinului”). Dimpotrivă, cei care aleg să urmeze calea luminii se îndreaptă în mod normal pe calea dreaptă, îngăduinţa, şi atrag asupra lor numai binecuvântări.

Fiindcă răul există, înseamnă că el are un rol de jucat în marele corp cosmic. Noi, oamenii, nu cunoaştem motivul existenţei sale, noi constatăm numai că o Inteligenţă Superioară se foloseşte de el, îl determină să participe la proiectele sale, contribuind astfel la evoluţia creaturilor.

În natură, contrariile se opun numai în aparenţă, ele nu se exclud niciodată. Desigur, la început trebuie să prezentăm cele două mâini cadouă entităţi separate, opuse, uneori chiar ostile; apoi, trebuie să observăm că în procesul muncii ele sunt legate, nedespărţite. La fel ca în corpul nostru fizic: în creier şi în coloana vertebrală se găsesc nişte centri care coordonează unele activităţi şi procese aparent contrarii.

Din punct de vedere filosofic, metafizic, problemele puse de dualitate se rezolvă aşadar prin unitate, această unitate care este chiar esenţa Domnului. Când este vorba de lumea morală, noi trebuie totuşi să înaintăm lent, prudent, pe calea unităţii, pentru a nu confunda totul. Această confuzie o fac mulţi spiritualişti. Fiindcă au citit sau au auzit că nu

există nici binele, nici răul, nici purul, nici impurul, nici frumosul, nici urâtul, ei se avântă în nişte elucubraţii periculoase şi pretind că acţionează într-o completă inocenţă, în timp ce sunt pe cale să comită nişte fapte criminale.

În lumea manifestării, vom vedea mereu că binele şi răul se confruntă. Ce se întâmplă de fapt în realitate? Numai analogia ne permite să înţelegem.

Să presupunem că asistaţi la o piesă de teatru: pe scenă se află un personaj ambiţios, gelos, care nu suportă ca un altul să obţină prin calităţile sale locul ce şi-l dorea sau femeia pe carespera să o seducă. Într-o zi, el îl provoacă şi îl ucide. Evident, ai de ce să fii indignat, revoltat. După spectacol, ieşiţi însă de la teatru şi, cum vă este sete, intraţi într-un bar de aproape să beţi ceva. Acolo, ce surpriză! Asasinul şi victima, cei doi duşmani neîmpăcaţi, stau la aceeaşi masă, unul lângă celălalt, şi ei pălăvrăgesc, ei glumesc, mâncând şi bând. Dacă doriţi să îi vedeţi mereu ca nişte adversari, trebuie să rămâneţi în sala de spectacole. Aventurându-vă în culise sau ieşind din teatru, veţi descoperi o realitate complet diferită...

Tot la fel, binele şi răul sunt nişte adversari implacabili în aparenţă, dar dacă aţi putea pătrunde în culisele acestui teatru care este viaţa cosmică, aţi observa că ei sunt servitorii unei puteri superioare. Această putere îi dirijează pentru a-i folosi în nişte scopuri îndepărtate pe care noi nu le cunoaştem.

Aşadar, în vârful creaţiei se află o Fiinţă care foloseşte doi curenţi de natură contrară, menţinând echilibrul dintre cei doi (Cf Balanţa cosmică - numărul 2, Col. Izvor nr. 237, Cap.V: „Dumnezeu, dincolo de bine şi rău”). Iar noi, în domeniul mult mai limitat care este al nostru, trebuie să încercăm să acţionăm la fel:

să ajustăm, să reechilibrăm fără încetare cele două laturi. Priviţi cum ţine un şofer volanul maşinii: puţin la dreapta, puţin la stânga, cele două mâini sunt fără încetare în activitate, iar activitatea loreste complementară. Astfel, un şofer şi o maşină ajung la destinaţie.

La fel cum mâna dreaptă şi mâna stângă sunt instrumentele unui creier unic, binele şi răul sunt doi curenţi ieşiţi din acelaşi Izvor; de aceea putem spune că ei reprezintă cele două mâini ale Domnului. Într-o zi, în funcţie de evoluţia noastră, noi vom reuşi să descoperim acest unic Izvor. Pentru moment, noi trăim în dualitate, şi trebuie să păstrăm mereu în minte sfatul lui Iisus: „Să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta” pentru a evita tot ce ne-ar putea determina să deviem de la calea cea dreaptă.

III. Program pentru fiecare zi şi program pentru veşnicie

Anumiţi copii vorbesc deja, de foarte mici, despre ceea ce vor să facă mai târziu, iar apoi, devenind adulţi, ei fac deseori complet altceva. Dar cum această activitate nu corespunde neapărat temperamentului sau predestinării lor, ei luptă ani în şir să-şi realizeze programul ce şi l-au impus şi nu reuşesc. Nu este dificil să-ţi impui un program, ceea ce este greu este să îl continui. Uneori, chiar dacă reuşeşti să îl împlineşti, strădaniile, sacrificiile ce ai fost obligat să le faci sunt departe de succesul obţinut.

Deopotrivă, puteţi să nu aveţi nici un program, dar în acest caz riscul este să vă aflaţi în bătaia vântului. Este totdeauna mai bine să vă fixaţi un scop de atins, pentru a vă orienta activităţile. În realitate,

ceea ce trebuie să evitaţi sunt extremele: absenţa unui program şi un program foarte strict constituie în acelaşi timp un pericol. Soluţia acestor probleme se găseşte în cuvintele lui Iisus: „Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajungezilei răutatea ei”. Să nu ne îngrijim de ziua de mâine... Iisus vorbeşte aici de un program pentru o singură zi. De ce?

O viaţă se împarte în ani de douăsprezece luni, iar lunile au între douăzeci şi opt şi treizeci şi una de zile; fiecare zi are douăzeci şi patru de ore, o oră are şaizeci de minute şi un minut, şaizeci de secunde. Toate aceste limite de timp sunt suprapuse parţial unele peste altele, ele comunică şi se înlănţuiesc fără discontinuităţi. Aşadar, este de ajuns să se organizeze corect activităţile unei singure zile pentru ca, za după za, întreg lanţul să se desfacă corect.

Mulţi bărbaţi şi femei îşi angajează capitalul inimii lor, vitalitatea, fără să mai vorbim despre averea lor, în unele activităţi cu nişte scadenţe foarte îndepărtate; apoi, când vine momentul, ce decepţie trăiesc descoperind până la ce punct rezultatele diferă de aşteptările lor! Veţi spune că este mereu tentant să te proiectezi în viitor... Da, dar există o modalitate mai bună. Care? Concentraţi-vă atenţia şi energiile asupra zilei de azi, pregătind astfel ziua de mâine şi zilele ce urmează. Astfel, zi după zi, încet şi sigur, realizaţi, fără să fiţi cu adevărat conştienţi, programul pe care Domnii Destinelor l-au înscris în voi. Pentru moment, nu puteţi avea o idee prea clară despre el, dar, după ani de zile, când vă veţiîntoarce pentru a considera tot ce aţi trăit, itinerariul, planul vi se va revela cu limpezime.

Dacă puneţi în pământ un sâmbure de lămâie, de măr sau pepene, oare îi spuneţi: „As- cultă-mă cu atenţie. Eu îţi indic programul tău: tu trebuie să devii un lămâi, un măr sau un pepene, altfel vei fi pedepsit?” Nu, sâmburele are deja programul înscris în el; de îndată ce a fost plantat, este suficient să îl udăm, să îl ocrotim de căldură, de frig, de insecte, pentru a-şi realiza acest program şi să devină ceea ce Dumnezeu a prevăzut pentru el. El începe prin a-şi dezvolta mai întâi nişte rădăcini; el nu se preocupă de trunchi, de ramuri, de frunze, nici de flori şi fructe: el le va da mai târziu.

Arborele îşi cunoaşte programul, el nu se gândeşte în mod constant la ziua de mâine, el lucrează astăzi, el se agaţă de pământ, el îşi elaborează zi de zi structura.Când un element este la locul său, el trece la faza următoare, el realizează zilnic programul ce îi este dictat de gradul său actual de dezvoltare, fără să se întrebe ce va avea de făcut peste un an sau o sută de ani.

De ce vă vorbesc despre arbore? Fiindcă fiinţa umană este deopotrivă un grăunte care îşi are propriul program. Dacă ea nu este încă capabilă să îl cunoască, este pentru că ea însăşi îşiconfecţionează fără încetare nişte programe ce nu fac decât să îi întunece vederea, determinând-o să devieze de la drumul ei. Ea trebuie să se păstreze liberă în interior, disponibilă, pentru a descoperi schema înscrisă profund în sufletul ei.

Ce ne mai învaţă natura despre această chestiune a programului? Pământul se învârte douăzeci şi patru de ore în jurul soarelui, ceea ce îi conferă aproximativ douăsprezece ore de lumină şi douăsprezece ore de întuneric. Ciclul lunii este de douăzeci şi opt de zile pe parcursul cărora ea creşte şi descreşte. Cât despre

soare, el „parcurge” într-un an cele douăsprezece semne ale zodiacului. Aceste trei cicluri ale pământului, lunii şi soarelui sunt cele care ne influenţează cel mai direct existenţa, dar mai există şi multe altele. Studiind aceste cicluri cosmice, Iniţiaţii au descoperit că există diferite programe: pentru o zi, pentru o lună, pentru un an, pentru un secol... şi pentru veşnicie când este vorba despre fiinţa umană.

Programul unei mici ghinde este de a atinge talia, frumuseţea, soliditatea, măreţia tatălui ei, stejarul. Asemenea ghindei, fiinţa umană trebuie să devină într-o bună zi la aidoma Tatălui ei Ceresc, acesta este programul ei. Ea nu trebuie să îl pregătească, el este înscris în ea de la origini. Acesta este programul ei pe veşnicie, şi el determină linia generală, orientarea. Iar pentru a-l îndeplini cu succes, ea trebuie mai întâi să se achite de programul zilnic.

Un ceas constituie pentru noi cea mai familiară reprezentare a timpului. El posedă trei ace: cel al orelor care se mişcă foarte încet, cel al minutelor care se mişcă mai repede, cel al secundelor care se mişcă mult mai repede. Într-un anumit fel, şi noi funcţionăm cu mai multe ace, iar cel mai lent ne indică măreţia programului veşniciei: să realizăm perfecţiunea divină. Alte ace, mai rapide, corespund la ce avem de făcut în intervalele de timp mai scurte. Dar aici, pe pământ, acul ce are pentru noi cea mai mare importanţă este cel al zilelor: de buna sa funcţionare depinde cea a celorlalte ace.

Închipuiţi-vă acum că trasaţi o brazdă şi că în această brazdă faceţi să curgă apă. Această brazdă este înţelepciunea care vă indică direcţia bună, calea de urmat; iar apa este iubirea ce vă susţine pe această cale (Cf. Adevărul, rod alînţelepciunii şi al iubirii, Col.

Izvor nr. 234, Cap.III: „Înţelepciunea şi iubirea: lumină şi căldură”, Cap. VI: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa”). Fiecare zi pe care o trăiţi în înţelepciune şi în iubire o pregăteşte pe următoarea în care veţi avansa mai uşor. Astăzi este urmarea unui ieri, iar mâine va veni la rândul său, apoi lunile, anii, întreaga viaţă. Iar o viaţă trasează calea pentru încarnările viitoare. Astfel, dinviaţă în viaţă, veţi realiza programul celui mai lent dintre ace: să atingeţi perfecţiunea divină.

La început, veţi simţi cu siguranţă că nu aveţi putere pentru întreaga zi, nici măcar pentru o oră, ci numai pentru minutul ce îl trăiţi. Ei bine, pentru un minut cel puţin, străduiţi-vă să creaţi în voi limpezimea, pacea, iubirea. Acest minut îl va influenţa pe următorul, şi astfel, minut după minut, veţi trăi întreaga zi în armonie.

„Lucraţi după legile înţelepciunii şi metodele iubirii, iată programul” spunea Maestrul Deunov. Înţelepciunea ne indică idealul spre care trebuie să tindem, iar acest măreţ program ne va ocupa pe veşnicie. Pentru a împlini acest program, trebuie să adoptăm metodele iubirii, trăind fiecare clipă cu multă atenţie. Vom putea astfel să împăcăm cele două programe: cel al zilei şi cel al veşniciei.

Eu vă voi mai oferi o imagine. Putem spune că în fiecare fiinţă umană există o moară ce macină grâu. Măcinarea grâului este programul, iar sacii de grâu sunt în acest caz bine umpluţi. Dar, pentru ca roata morii să se învârtă şi grâul să se transforme în faină, trebuie să facem să curgă apa. Apa este curentul de iubire trimis fără răgaz de inimă, în timp ce intelectul indică orientarea, scopul. Iubirea trebuie să curgă fără încetare pentru a oferi intelectului energia necesară continuării măcinatului.Există legi şi există metode.

Legile reprezintă punctele fixe după care trebuie să ne orientăm, iar metodele sunt instrumentele noastre de lucru. Fiecare activitate necesită folosirea unor metode, a unor mijloace, iar legile ne indică în ce direcţie să ne îndreptăm, destinaţia de atins. De aceea Maestrul Peter Deunov spune că trebuie să învăţăm să lucrăm cu legile înţelepciunii şi metodele iubirii. Metodele iubirii ne permit să realizăm obiectivele măreţe ale înţelepciunii. Se înşeală cei care îşi închipuie că pot atinge înţelepciunea neglijând iubirea: ei se vor usca şi se vor prăbuşi în ţărână.

Metodele iubirii sunt numeroase: există mai întâi cele ce ne permit să facem nişte schimburi cu întreaga natură, respiraţia (Cf. Respiraţia, dimensiune spirituală şi aplicaţii practice, Broşura nr. 303), nutriţia (Cf. Yoga nutriţiei, Col. Izvor nr. 204, Cap.XI: „Legea schimburilor”), contemplarea răsăritului de soare (Cf. Meditaţii la răsăritul soarelui, Broşura nr. 323)... nişte schimburi cu fiinţele umane, exprimând bunătatea, generozitatea, răbdarea (Cf. La izvorul cristalin al bucuriei, Col. izvor nr. 242, Cap.XII: „Comorile nebănuite ale răbdării”)... nişte schimburi cu lumea divină prin meditaţie (Cf. Meditaţia, Broşura nr. 302), rugăciune (Cf. Rugăciunea, Broşura nr. 305).

Oamenii trăiesc atât de prost zi de zi pentru că atenţia lor este concentrată asupra unor programe vagi şi îndepărtate. Atunci când ei îşi vor concentra atenţia asupra programului zilnic, a nevoilor, a obligaţiilor lor, totul va deveni limpede pentru ei. Pentru moment, ei nu observă încă, ei nu înţeleg ce au de făcut, ochii şi urechile lor sunt ocupate cu atâtea alte lucruri!

Aşadar, străduiţi-vă să trăiţi bine ziua de astăzi, şi totul se va aranja în mod armonios pentru mâine. Vă

temeţi că, ocupându-vă de ziua de astăzi, vă veţi pierde din vedere obiectivele îndepărtate? Să nu vă temeţi. Când urmaţi un drum, nu vă fixaţi privirea asupra picioarelor sub pretext de a nu vă pierde direcţia, şi nici nu o fixaţi continuu în depărtare, fiindcă riscaţi să vă ciocniţi cu un obiect sau să cădeţi într-o groapă. Această metodă trebuie să o aplicaţi şi în viaţa voastră spirituală. Fiindcă ştiţi să vă deplasaţi în planul fizic, trebuie să ştiţi să vă deplasaţi şi în planul spiritual. Este primordial să vă supravegheaţi picioarele, adică să acordaţi atenţie tuturor activităţilor zilei; îndreptaţi-vă deopotrivă privirea spre idealul vostru, perfecţiunea divină, pentru a verifica dacă nu aţi deviat de la calea cea bună.

Pericolele îi ameninţă mereu pe cei care nu fac decât un singur lucru: să-şi fixeze picioarele sau să privească în depărtare. Trebuie să purtaţi legile în mintea voastră şi metodele în picioare; altfel spus, să vă verificaţi cu ajutorul înţelepciunii orientarea spre ideal şi să vă folosiţi zilnic inima pentru a înainta pe drum. Iubirea şi înţelepciunea sunt inima şi intelectul, femeia şi bărbatul. Vreţi să rămâneţi celibatari? Aceasta este autorizată numai în planul fizic; în planul spiritual, fiecare trebuie să poarte în sine bărbatul şi femeia. Intelectul lipsit de inimă, legile fără metode sunt nişte soţi separaţi.

Evangheliile povestesc despre întâlnirea lui Iisus, lângă o fântână, cu femeia samariteancă. Iisus îi spune: „Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi. Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică. Femeia a zis către El: Doamne, dă-mi această apă ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot. Iisus i-a zis: Mergi şi cheamă pe bărbatul tău şi vino aici.

Femeia a răspuns şi a zis: N-am bărbat. Iisus i-a zis: Bine ai zis că nu ai bărbat. Căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat. Aceasta adevărat ai spus”.

Care este semnificaţia acestui episod? Iisus îi spune femeii că, acelui om care va bea din apa pe care el i-o va da nu îi va mai fi niciodată sete. Iar atunci când femeia îl roagă să îi dea din acea apă, el îi cere să meargă să-şi caute soţul. Ce raport există între cele două? Faptul că apa despre care vorbeşte Iisus nu este o apă obişnuită, ea este simbolul vieţii veşnice; or, pentru a avea viaţa veşnică, trebuie ca cele două principii masculin şi feminin, intelectul şi inima, spiritul şi sufletul să lucreze împreună. Nici principiul masculin singur, nici principiul feminin singur nu pot trăi viaţa veşnică. În interior sunt necesare amândouă (Cf. Balanţa cosmică - numărul 2, Col. Izvor nr. 237, Cap.IV: „Locul masculinului şi al femininului” şi Cap.XVIII: „Fuziunea cu Sufletul Universal şi Spiritul Cosmic”). Sunteţi celibatari? Vegheaţi ca în voi cele două principii masculin şi feminin să facă casă bună. Povestea nu ne spune ce a înţeles femeia samariteancă din cuvintele lui Iisus. Fără îndoială, nu mare lucru, dar mulţi alţii după aceea au înţeles mai bine?

Să presupunem că un tânăr doreşte să devină inginer.El trebuie neapărat să urmeze un program de studii, iar dacă este făcut cu adevărat pentru această profesie, aceste studii vor contribui la realizarea programului pe care îl poartă în el. Din nefericire, sub efectul a tot felul de presiuni exterioare, dar şi împinşi de ambiţiile lor personale, mulţi bărbaţi şi femei îşi aleg nişte profesii ce nu le favorizează dezvoltarea spirituală.

Este imposibil să scăpaţi de constrângerile impuse de familie, de societate, dar atât cât puteţi, străduiţi-vă să trăiţi în conformitate cu legile înscrise în sufletul vostru. Lucrarea despre care eu vă vorbesc este lucrarea spirituală şi programul ce vi-l prezint este cel pe care Iisus l-a dat deja acum două mii de ani: „Fiţi, dar, desăvârşiţi precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Cf.Adevărata învăţătură a lui Hristos, Col. Izvor nr. 215, Cap.III: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este”).A te apropia zilnic cât mai mult de perfecţiunea Tatălui Ceresc, iată singurul, unicul program valabil pentru întreaga specie umană. Cum să îndeplinim acest program? Fixându-ne în fiecare dimineaţă, la trezire, programul zilnic.

Mulţi vor afirma că ei cunosc demult programul zilnic: să ne sculăm din pat, să ne facem toaleta, să ne îmbrăcăm, să ne ocupăm de copii sau părinţi, să merge la servici, să pregătim mesele, să întreţinem casa, să întâlnim pe unul sau altul... Nu, eu nu vă vorbesc despre acest program şi de altfel nu este nevoie să vă vorbesc, aceste activităţi vi se impun aşa cum într-un anumită manieră ele se impun deja animalelor: şi ele se trezesc şi se culcă, şi ele se curăţă, îşi construiesc adăposturile, caută hrana, îşi cresc puii, se întâlnesc; ele au chiar şi anumite forme de viaţă socială. Programul despre care eu vă vorbesc aici se referă numai viaţa voastră interioară, iar acest program se pregăteşte în timpul somnului.

Mulţi oameni consideră însă somnul numai ca o funcţie fiziologică! Ei sunt obosiţi şi adorm. Exact aşa cum mănâncă, fiindcă le este foame, fără să conştientizeze că somnul, la fel ca nutriţia şi toate celelalte funcţii fiziologice, poate fi trăit la un nivel mai

înalt decât în planul fizic. Puteţi verifica dacă, în momentul în care adormiţi, vă obişnuiţi să vă pregătiţi, spunând: „Doamne, eu vreau să mă instruiesc în timpulsomnului. Acceptă-mă la şcoala iubirii tale, a înţelepciunii şi adevărului, astfel ca eu să învăţ să acord un sens din ce în ce mai bogat existenţei mele”.

A doua zi, la trezire, deschideţi în mod conştient ochii şi câteva minute începeţi prin a analiza starea voastră interioară, gândurile şi sentimentele ce vă străbat. Veţi descoperi că aţi primit o soluţie la o problemă, nişte clarificări asupra unei chestiuni ce vă preocupă. Să nu vă ridicaţi brusc, fără să fii făcut acest examen. Noaptea, în timpul somnului, noi ne instruim în lumea invizibilă. Chiar dacă nu păstraţi nici o amintire precisă a ceea ce aţi învăţat, veţi simţi că nişte elemente noi s-au adăugat înţelegerii voastre a lucrurilor.

Fiecare zi reprezintă o nouă existenţă; ne naştem în fiecare zi în lume, în fiecare seară părăsim lumea, şi este important să trăim bine acest moment, deoarece el pregăteşte condiţiile pentru următoarea zi. Oricum ar fi fost ziua ce aţi petrecut-o, în momentul în care adormiţi, străduiţi-vă să alungaţi tot ce vă poate întuneca conştiinţa. Chemaţi cele mai bune gânduri şi sentimente astfel ca ele să vă însoţească în această călătorie sacră ce o veţi face în cealaltă lume (Cf. Incursiune în invizibil, Col. Izvor nr. 228, Cap. XVI: „Călătoriile sufletului în timpul somnului”). A doua zi veţi intra în noua zi cu nişte senzaţii de lumină, de pace şi de bucurie.

IV. „Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine”

În fiecare zi, trebuie să fiţi preocupaţi să introduceţi pacea şi armonia în tot ceea ce faceţi, ca să fiţi pregătiţi pentru programul zilei următoare. Fiindcă nu veţi şti foarte bine ce va fi acel program. „Ba da, veţi spune, noi cunoaştem foarte multe din ocupaţiile ce ne aşteaptă, angajamentele de îndeplinit”. Desigur, dar acesta este într-un fel cadrul activităţilor voastre; în interiorul acestui cadru veţi putea întâlni atâtea situaţii diferite! Chiar dacă aveţi de continuat activităţile din ajun, nici una nu se va prezenta în condiţii identice. Câte lucruri nu se pot schimba de la o zi la alta! întotdeauna, trebuie să ne adaptăm la locul de muncă, în familie, în societate.

Existenţa este o continuă mişcare. Dacă nu suntem pregătiţi, apar surprizele! Cunoaştem efectele produse de situaţiile la care nu ne aşteptam: nesiguranţa, agitaţia, zbuciumul. Fiecare ziaduce noi probleme de rezolvat. Cum veţi reuşi, dacă nu aţi înţeles limpede ce aţi trăit în ajun? Veţi putea fi siguri de ziua de mâine numai dacă astăzi aţi ştiut să vă consolidaţi bazele vieţii voastre psihice. Maniera în care veţi resimţi evenimentele exterioare nu depinde decât de voi, de capacitatea voastră de a vă organiza lumea interioară. Această organizare se va reflecta asupra percepţiei voastre a lucrurilor: când ziua de mâine va veni, evenimentele vă vor găsi pregătiţi şi determinaţi.

Iisus a spus: „Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei”. El dă ca exemplu păsările cerului şi crinii câmpului. „Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte... Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Şi vă spun

vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia.

Sub pretext că urmează sfaturile lui Iisus, unii au ajuns în mizerie, pe spinarea altora. Crinii câmpului şi păsările cerului... În Evanghelii, Iisus foloseşte deseori nişte imagini din natură, dar acestea rămân nişte imagini şi trebuie interpretate. Niciodată o fiinţă umană nu va putea trăi ca o plantă sau ca un animal. Menţionând păsărilecerului care „nu adună în jitniţe” şi crinii câmpului care „nu se ostenesc, nici nu torc”, Iisus vrea să îi avertizeze pe oameni împotriva tendinţelor lor materialiste (acumularea de bogăţii, grija exagerată faţă de aparenţa exterioară), fiindcă, pentru a-şi satisface aceste tendinţe, ei sunt obligaţi să aibă nişte activităţi ce le macină timpul şi energiile.

Ar fi fost mai bine ca anumite Biserici să se inspire din aceste cuvinte ale lui Iisus, în loc să adune atâtea bogăţii şi să dea atât fast unor ceremonii religioase. Când Iisus îi trimite pe apostoli să predice împărăţia lui Dumnezeu, el le spune: „Să nu luaţi nimic pe drum, nici toiag, nici traistă, nici pâine, nici bani şi nici să nu aveţi două haine”. Desigur, chiar dacă este dificil să se respecte aceste sfaturi ad literam, oare nu cei care îşi luaseră misiunea de a răspândi mesajul evanghelic trebuiau să dea exemplul?

Atunci când ne sfătuieşte să nu ne îngrijim de ziua de mâine, Iisus nu predică nepăsarea. Dimpotrivă, el pune accentul pe conştiinţă, pe vigilenţa care ne ajută să trăim bine ziua de astăzi. „Ajunge zilei răutatea ei”. Aşadar, trebuie să „trudim”, pentru că ziua de mâine nu se va descurca singură, şi este imprudent să o lăsăm să apară fără să pregătim nimic. Ziua de mâine va fiasigurată prin comportamentul nostru de astăzi. A nu te îngrijora de ziua de mâine presupune să te

îngrijorezi de ziua de astăzi. Ziua de astăzi ne cere întreaga atenţie, toată grija. Câţi oameni nu uită prezentul, ca să se gândească la viitor! Deoarece ziua de mâine nu există încă, a te îngrijora de ea, este ca şi cum te-ai arunca în gol şi te-ai pierde. Asupra zilei de astăzi trebuie să lucrăm, fiindcă ziua de astăzi nu moare, ea se prelungeşte numai, iar prelungindu-se, devine ziua de mâine. Când ajungeţi la sfârşitul a ceea ce numiţi astăzi, spuneţi că este mâine; mâine a fost mai întâi astăzi, iar astăzi devine mâine. Nimeni nu a văzut ziua de mâine, nici nu a gustat-o, nici nu a atins-o, ea există numai în teorie, este o abstracţie. În clipa în care o atingeţi, nu o mai numiţi mâine, ci astăzi.

Viitorul este o proiecţie, trecutul este o amintire, numai prezentul este adevăratul timp al vieţii noastre. Cel care se îngrijorează pentru ziua de mâine uită să trăiască în prezent, şi el nu va şti niciodată cum acest prezent poate deveni un veşnic prezent. Proiectându-se într-un viitor ce nu există, el moare faţă de veşnicul prezent.

Mulţi bărbaţi şi femei se refugiază în viitor, deoarece ei nu pot suporta prezentul! Ei nu vor câştiga însă nimic, fiindcă într-o bună zi vor fi obligaţi să se supună evidenţei: acest viitor ceşi-l imaginau nu are nici o bază solidă, iar ei descoperă vidul şi neliniştea. Să se hotărască să trăiască astăzi, când au atâtea lucruri de gustat, de văzut, de apreciat, de gândit! Pentru a trăi momentul prezent, ei trebuie însă să înveţe să se oprească, să facă o pauză, să nu se lase surprinşi de succesiunea evenimentelor şi a stărilor interioare create de aceste evenimente în ei.

Desigur, viaţa este un flux neîntrerupt, dar trebuie să găsim modalitatea de a ne opri pentru a pune puţină ordine în noi înşine, pentru a ne acorda unor

ritmuri mai armonioase. Aici meditaţia devine atât de necesară. A medita înseamnă a încetini scurgerea rapidă a timpului, pentru a introduce în noi înşine un ritm, o pace, o lumină ce îşi vor lăsa mult timp amprenta (Cf. Meditaţia, Broşura nr. 302).

Un bărbat se trezeşte dimineaţa: el sare din pat şi se grăbeşte să-şi facă toaleta, să se îmbrace, să-şi ia, sau deseori să-şi înghită micul dejun, gândindu-se la tot ce îl aşteaptă pe parcursul zilei. El nu ascultă ce îi spun soţia şi copiii săi, iar când se află în maşina sa, în tren sau în metrou, el se gândeşte la familia de care tocmai s-a despărţit. Întreaga zi aşa se întâmplă: el nu este concentrat niciodată asupra a ce trebuie să facă. Când el se află acasă, se gândeşte la servici, iar când el se află la servici, se gândeşte acasă. În această grabă, el uită ceva important,comite nişte greşeli, pronunţă unele cuvinte nefericite ce vor trebuie îndreptate. Iată cum, proiectându-se în viitor, el este reţinut în realitate de trecut; iar când ziua de mâine vine cu programul ei, el nu este liber să îl realizeze: el este ocupat încă să îndrepte greşelile din ajun... sau de alaltăieri (Cf. Omul spre victoria destinului său, Col.Izvor nr.202).

Mulţi oameni sunt împinşi mereu înainte, fără să ştie unde se îndreaptă! Ei nu stăpânesc nimic, ei se lasă antrenaţi, manipulaţi, ei nu văd nici o ordine, nici o direcţie clară. Ceea ce este clar sunt dorinţele lor, nişte dorinţe pe care nu încetează să le proiecteze în viitor; întreaga lor fiinţă slujeşte împlinirea acestor dorinţe. Ei nu se întreabă cât valorează mijloacele ce le folosesc pentru a reuşi, şi atunci apar atâtea greşeli! Când te comporţi greşit, acest prezent ce se prelungeşte în viitor distruge chiar şi ce ai construit bun într-un alt prezent ce se numeşte acum trecut.

Cât despre trecut, el nu moare, fiecare continuă să îl poarte în sine, cu tot ce el conţine şi ca germeni destructivi. În sufletul celui care se străduieşte să construiască acum ceva bun se porneşte o luptă între trecut şi prezent. Cele două coexistă şi îşi împart pe rând izbânda. De aceea se remarcă atât de multe contradicţii în comportamentul oamenilor. Iar mulţi sunt deseori tulburaţi, constatând această coexistenţă în ei a binelui şi răului!

„Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale”. Aceste cuvinte ale lui Iisus ne obligă să medităm asupra ideii de continuitate. Cel care confecţionează un lanţ, trebuie să vegheze la soliditatea fiecărei verigi, deoarece, dacă o singură verigă este fragilă şi se sparge, nu foloseşte la nimic că toate celelalte sunt bune: ansamblul se rupe. Aşadar, trebuie să trăim zilnic în conformitate cu legile divine, pentru a face din ziua de astăzi o verigă solidă şi lanţul să nu se rupă. Astăzi este o nouă verigă ce trebuie să se alăture celorlalte, şi asupra acestei verigi noi trebuie să ne concentrăm.

Cap. 5 - Numai prezentul ne aparţine

În fiecare dimineaţă, la trezire, spuneţi-vă că nimic nu este mai important decât să trăiţi bine ziua de astăzi. Într-un anumit fel, trecutul este mereu viu, el acţionează încă asupra prezentului vostru, dar voi nu sunteţi obligaţi să îl lăsaţi să ia puterea. Trebuie să daţi puterea prezentului, astfel ca el să domine trecutul, să îl doboare chiar, pentru a-l transforma. Când trecutul era prezent, el era atotputernic. Acum, când a devenit trecut, el este subordonat prezentului, iar prezentul este vioara întâi. Trecutul este depăşit şi viitorul este în „curs de apariţie”. Prezentul trebuie să-şi impună voinţa, pentru a transforma trecutul şi a orienta viitorul. Când viitorul va deveni prezent, la rândul său va fi atotputernic. Pentru moment, el este supus prezentului, iar dacă prezentul este necorespunzător, viitorul se anunţă şi el de prost augur.Prezentul este privilegiul Domnului. Dumnezeu trăieşte într-un veşnic prezent. El a conferit prezentului întreaga putere. Ştiind aceasta, trebuie să vă spuneţi: „Şi noi dispunem astăzi de ziua de astăzi. Trecutul a fost, iar viitorul nu a venit încă. Numai prezentul ne aparţine. Aşadar, la treabă!” Ce fac însă cei mai mulţi oameni? Ei mestecă trecutul, ei visează la viitor, dar ei sunt absenţi pentru prezent, ei îl lasă să se scurgă, neştiind cum să îl trăiască; astfel, sărmanul prezent se descurcă cum poate, adică prost.

Trecutul constituie de cele mai multe ori un prilej de regrete, de remuşcări: se regretă frumoasele vremuri trecute sau se reproşează greşelile, alegerile făcute, deciziile luate. Dacă nu ştim cum să acţionăm în prezent, la ce viitor trebuie să ne aşteptăm? Tot sperând că el va fi unul fericit, mai bun, ne îngrijorăm:

ce se va întâmpla? Şi va fi aşa atât timp cât nu vom învăţa cum să ne bazăm ziua de mâine pe această bază solidă care este ziua de astăzi.

Este adevărat că viitorul conţine mereu un mare grad de incertitudine. Totul se poate întâmpla. Astfel, pentru a prevedea accidentele din viaţă, s-au creat aşa numitele „asigurări”. Nu este un lucru rău, dar asigurările au dezvoltat la oameni tendinţa de a crede că ei pot pune în siguranţă toate lucrurile la care ţin. Aşadar, chiar dacă ei sunt neatenţi, imprudenţi, nu este grav, există asigurările! în timp ce îşi asigură casa, maşina, bijuteriile, iar unii chiar şi picioarele sau mâinile lor, ei uită să-şi cultive cele mai preţioase calităţi: atenţia, vigilenţa, sensul responsabilităţii şi tot ceea ce dă bogăţia sufletului şi a spiritului lor. Ei nu sunt însă conştienţi de aceasta. De aceea ei primesc nişte lecţii, fiindcă pe pământ nimic nu este niciodată în siguranţă. Nici o asigurare nu va compensa ceea ce ei pierd râmând slabi, neglijenţi, leneşi.

Totul se poate întâmpla în viaţă, ce este mai rău ca şi ce este mai bun. Aşadar, este inutil să ne pierdem vremea şi energiile, închipuindu-ne toate accidentele posibile şi mijloacele de a ne apăra de ele. Oricare ar fi modalitatea în care se prezintă evenimentele, singura modalitate de a găsi nişte soluţii pentru viitor este de a ne face cât mai bine munca astăzi.

Pentru a fi mai bine pătrunşi de importanţa zilei prezente, trebuie să procedăm ca şi cum ea ar fi ultima.Unii vor spune că este înspăimântător să ai mereu în minte gândul morţii. Ei bine, nu! A trăi fiecare zi ca şi cum ea ar fi ultima nu ne împinge spre latura morţii, ci dimpotrivă, spre latura vieţii. Mai degrabă cel care se comportă cu nesocotinţă şi nepăsare, continuând să spere la un viitor mai bun, se îndreaptă

spremoarte. Da, el îşi risipeşte viaţa. Când înţelepţii ne sfătuiesc că trebuie să trăim fiecare zi ca şi cum ar fi ultima, este pentru a ne strădui de a face astăzi ceva mai util, mai frumos, mai preţios... ceva unic! Nu credeţi cu adevărat că va fi ultima zi, nu faceţi decât să folosiţi o metodă pedagogică.

Trecutul v-a scăpat şi nu stăpâniţi încă viitorul. Aşadar, numai prezentul vă aparţine, el se află în mâinile voastre ca o materie primă de modelat. Dispuneţi de un minut, de o oră, de o zi... acest minut, această oră, această zi vă aparţin.

Să presupunem chiar că mai aveţi numai douăzeci şi patru de ore de trăit: în aceste douăzeci şi patru de ore puteţi face o întreagă revoluţie. Ce revoluţie? Aceeaşi pe care pământul o face într-un an în jurul soarelui. În această revoluţie vă puteţi pune totul la punct, şi în special relaţiile cu familia, cu prietenii, cu Dumnezeu însuşi. Vă puteţi recunoaşte greşelile, încercând să le îndreptaţi şi cerând iertare celor pe care i-aţi jignit, rănit. Atunci când nu va mai rămâne obscuritate, când aţi curăţat spaţiul dintre voi şi Creator, când vă veţi simţi pregătiţi să pătrundeţi în prezenţa sa, numai atunci veţi putea spune că viitorul vă aparţine deopotrivă.

Desigur, chiar dacă trăiţi impecabil ziua de astăzi, greşelile voastre din trecut vor avea încă nişte repercursiuni asupra viitorului vostru. De aceea, atunci când întâlniţi nişte greutăţi şi obstacole, să ştiţi de unde vin, nu vă veţi înşela. Să nu spuneţi ca alţii: „Eu am acţionat cu dezinteres, cu răbdare, cu bunătate, şi iată ce mi se întâmplă!” Ah, da, este extraordinar cum oamenii sunt pregătiţi să vadă în încercările lor consecinţele faptelor lor bune, mai degrabă decât greşelile ce le-au comis deopotrivă!

Viitorul vostru este bucuria, lumina. Să nu vă lăsaţi influenţaţi de cei care prezic numai dificultăţi, necazuri, fiindcă ei nu ştiu ce este cu adevărat viitorul şi cum să fie creat. Necazurile reprezintă trecutul, şi nu viitorul. Pentru a se prezenta, viitorul, adică adevăratul vostru viitor de fii şi fiice ale Domnului, aşteaptă ca trecutul să fie şters, dar aceasta nu înseamnă că el nu este pe drum. În realitate, el este viu, ele este deja aici: voi sunteţi pe cale să îl creaţi.

Atunci, ce este prezentul? Modalitatea de a transforma trecutul şi de a crea viitorul. Numai în prezent noi avem posibilitatea să ne îndreptăm greşelile din trecut, pentru a ne crea un viitor luminos. Cei care nu caută să valorifice prezentul, lăsându-l identic cu trecutul, nu vor putea îndrepta lacunele trecutului şi vor continua să trăiască în întuneric şi suferinţă.

Iată, aşadar, prezentul... concentraţi-vă asupra prezentului pentru a încheia cu vechiul trecut şi a vă crea viitorul. Dacă vă decideţi să lucraţi aici, acum, acest viitor minunat la care aspiraţi va deveni prezentul vostru. Dar dacă împingeţi mereu în viitor eforturile ce le aveţi de făcut, viitorul vostru nu va începe niciodată, vă veţi afla într-un veşnic trecut. Atât timp cât prezentul vostru rămâne identic cu trecutul, viitorul vostru nu este decât prelungirea trecutului, amplificarea trecutului. Pentru cineva limitat şi leneş, trecutul se eternizează, viitorul său rămâne trecutul. În timp ce, dacă prezentul este conştient, el lucrează asupra trecutului şi devine deja viitor (Cf. Râsul înţeleptului, Col. Izvor nr.243, Cap. II: „Cum îşi veghează un păstor oile”, Cap.III: „Să ne păzim frontierele sufletului”).

Pentru ca prezentul să fie conştient, trebuie cel puţin ca voi înşivă să fiţi „prezenţi” la ceea ce faceţi, şi în special în momentele în care vă rugaţi, sau meditaţi, sau contemplaţi dimineaţa răsăritul de soare. Luaţi exemplul bărbaţilor şi femeilor care trăiesc o mare iubire: când ei sunt împreună, ei sunt capabili să uite totul: serviciul, familia, prietenii, patria, şi chiar pericolele ce îi pândesc. Ei îşi topesc privirile unul în celălalt, iar când vor să descrie ce au văzut, ei nu vorbesc decât despre sori, stele, imensitate.

Când vă pregătiţi să vă rugaţi, să meditaţi, să priviţi răsăritul de soare, spuneţi-vă: „Eu sunt cu puritatea, eu sunt cu lumina, eu sunt cu mult iubitul Dumnezeu, eu sunt cu mult iubita mea, Mama Divină, nimic nu trebuie să mai conteze decât clipa în care eu pot comunica cu ei”. Veţi avea apoi tot timpul să vă reluaţi activităţile, grijile. Pentru un moment, lăsaţi-vă bagajele, greutăţile, uşuraţi-vă, fiţi destinşi în faţa Divinităţii şi a spledorilor naturii. Astfel veţi găsi soluţia la multe dintre problemele voastre interioare, la nişte situaţii pe care le consideraţi până acum de nedescurcat (Op. cit., Cap. IV: „Aşteptarea care ne pune în gardă”). Pentru a vedea, a înţelege, trebuie să fii acolo, prezent, iar pentru a fi prezent, trebuie să fii liber. Tocmai această libertate ne-o învaţă Iniţiaţii.

Tot ceea ce trăiţi în prezent pregăteşte viitorul. Fiind atenţi la modul în care trăiţi prezentul, vă pregătiţi pentru cele mai bune întâlniri. Câte ocazii nu vi se prezintă, de care nu puteţi beneficia, fiindcă nu sunteţi pregătiţi! Este deopotrivă şi sensul pildei celor cinci fecioare înţelepte şi a celor cinci fecioare nechibzuite. Numai fecioarele înţelepte care şi-au pregătit uleiul pentru candelele lor au fost primite de Mire în sala ospăţului nunţii (Cf. Un nou înţeles al

Evangheliilor, Col. Izvor nr.217, Cap.IX: „Pilda celor cinci fecioare înţelepte şi a celor cinci fecioare nechibzuite”).

Uleiul pentru candelă pregătit de fecioarele înţelepte simbolizează toate condiţiile interioare ce trebuie să le îndeplinim pentru a fi acolo, disponibili, treji, activi în clipa în care vom avea o întâlnire ce ne poate transforma viaţa: întâlnirea cu o fiinţă, întâlnirea cu frumuseţea, întâlnirea cu un adevăr. Cel care s-a lăsat pradă unor activităţi sau stări inferioare ce i-au epuizat energiile, va fi ca una dintre acele fecioare nechibzuite care nu au fost acceptate în sala ospăţului: el se va găsi interior în faţa unei uşi închise.

Când vi se întâmplă să vă gândiţi la evenimentele din viaţa voastră, vă spuneţi uneori că aţi pierdut destule ocazii şi regretaţi. Este şi mai adevărat în cazul vieţii interioare. Nu zăboviţi însă în regretele trecutului, după ce aţi tras lecţiile de rigoare, străduiţi-vă să vă eliberaţi şi trăiţi prezentul pe deplin conştienţi, în lumină, pentru a vă crea viitorul.

Cap. 6 - Înainte de apusul soarelui

Ce poate fi mai îngrozitor pentru o fiinţă umană văzând că i se apropie sfârşitul şi având senzaţia că şi-a irosit viaţa? Ea şi-a rememorat trecutul şi este ca şi cum totul se reducea la nişte praf între degetele sale. Chiar şi cei care au afirmat că au avut o existenţă împlinită pot, la sfârşit, după ce au cântărit bine totul, să aibă această senzaţie: ei au condus nişte întreprinderi, uneori chiar unele ţări, ei au străbătut lumea, s-au întâlnit cu o mulţime de oameni, şi-au dat chiar viaţa peste cap, iar în momentul când o făceau, ei aveau impresia că aceasta avea o importanţă şi un

sens. Dar acum ei nu trăiesc decât o senzaţie de inutilitate şi de vid.

Balanţa pe care zeul Osiris, în religia egipteană, sau arhanghelul Mihail, în religia creştină, cântăreşte sufletele pentru a le decide soarta în lumea de dincolo se află mai întâi în om. Da, această cântărire se face mai întâi în noi. De aceea foarte mulţi oameni, ajunşi la sfârşitul unei existenţe plină de activităţi, constată la fel ca regele Solomon în Ecclesiastul: „Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni”. În realitate, s-a tradus prin deşertăciune cuvântul ebraic havel care înseamnă fum. „Fum al fumurilor, totul este fum”. Acest rege, despre care s-a scris că reputaţia sa a atins limitele lumii, a constatat în final că totul este fum.

La sfârşitul Ecclesiastului, Solomon a spus însă: „Adu-ţi aminte de Ziditorul tău în zilele tinereţii tale, înainte ca să vină zilele de restrişte şi să se apropie anii despre care vei zice: N-am nici o plăcere de ei!..”. Da, de foarte tineri deja trebuie să ne punem gândul despre Creator în centrul existenţei noastre.

Când nu mai au atâtea energii pentru a continua să alerge după glorie, putere sau plăceri, multe persoane se decid că a venit vremea să se cuminţească şi să uite puţin pământul pentru a se gândi la Cer! Oare ce îşi închipuie ele? Când nu mai ai energii pentru pământ, nu mai ai nici pentru Cer. A rămâne liniştit în colţul tău fiindcă nu mai ai forţă pentru afaceri, intrigi şi aventuri pasionale nu înseamnă înţelepciune, şi cu atât mai puţin spiritualitate.

„Adu-ţi aminte de Ziditorul tău în zilele tinereţii tale..”. De ce? Deoarece El îţi orientează viaţa, punând în tine lumina sa şi iubirea sa (Cf. Un viitor pentru tineret, Col. Izvor nr.233).Dacă, în tinereţea lor,

oamenii se căsătoresc cu diavolul, tot diavolul îi respinge la bătrâneţe, fiindcă el nu mai are nimic de obţinut de la ei. Ei îşi închipuie că divorţează după placul lor, dar nu este aşa, diavolul îi vânează, el trimite spre Dumnezeu toate aceste resturi din care El nu mai poate folosi nimic. Ce spectacol urmează atunci pentru Domnul, şi mai ales ce întăriri primeşte El pentru lucrarea sa!

Un bărbat îmi mărturisea într-o zi că se temea să moară accidental, fără să fi avut posibilitatea să se pregătească. El vroia să-şi sfârşească zilele în patul său, ceea ce îi oferea timp să se apropie de Dumnezeu. El a fost uimit când eu i-am spus că este puţin cam târziu să te îndrepţi spre Dumnezeu când eşti deja întins pe pat ca să mori. Aceasta este însă mentalitatea oamenilor: atât timp cât ei sunt sănătoşi, ei consideră că este prea devreme să se gândească la esenţial, la sensul vieţii lor şi la Creatorul care le-a dăruit această viaţă; va fi suficient să se gândească în ultimul moment. Ei bine, nu!

Veţi spune: „Dar dacă noi suntem deja bătrâni şi ne-am risipit timpul în nişte ocupaţii inutile, acum este prea târziu?” Nu. Desigur, este puţin cam târziu, dar nu este prea târziu, niciodată nu este prea târziu. Cel mai rău este să trăiţiîn nişte regrete timpul ce v-a mai rămas de trăit. Există mereu o modalitate de a îndrepta interior situaţia. Fiindcă aveţi senzaţia că v-aţi pierdut timpul, este tocmai ocazia să reveniţi spre voi înşivă, asupra tuturor evenimentelor din existenţa voastră, a preocupărilor ce le-aţi avut, a întâlnirilor ce le-aţi făcut, pentru a trage o lecţie. De îndată ce aţi tras această lecţie, puneţi-vă la lucru toate capacităţile, tot ce vă rămâne ca iubire, inteligenţă,

voinţă, pentru a conferi vieţii voastre acel sens ce încă nu l-aţi descoperit.

Sensul vieţii, al vieţii noastre, a tuturor, este de a ne afla pe pământ păstrând conştiinţa că adevăratele noastre rădăcini se găsesc în înalt, în lumea divină; iar lucrarea noastră este de a exprima această lume divină prin gândurile, sentimentele şi faptele noastre (Cf. Piatra filosofală - de la Evanghelii la tratatele alchimice, Col. Izvor nr. 241, Cap. III: „Voi sunteţi sarea pământului”. 1. Să marcăm materia cu pecetea spiritului - 2. Izvorul energiilor). Chiar dacă este prea târziu acum ca să înceapă o nouă viaţă, fiecare poate cel puţin să se străduiască să părăsească pământul într-un spirit de pace, de armonie, de împăcare cu toate fiinţele, şi în special cu Dumnezeu. În religia creştină acesta este sensul ultimei miruiri.

Ultima miruire, această taină pe care preotul o înfăptuieşte asupra muribundului este bazată pe acea cunoaştere că ultima stare de conştiinţă a omului determină calea ce el o va urma în lumea cealaltă, jucând deopotrivă şi unrol important pentru următoarea sa încarnare, deci pentru viitorul său îndepărtat. Această taină este numai o posibilitate ce îi este oferită de a părăsi pământul în cele mai bune condiţii, dar ca toate tainele, ea nu este indispensabilă ca ritual, ca o ceremonie. Ea este destinată să îi ajute pe cei care o primesc, dar fiecare îşi poate trăi ultimele clipe în lumină fără să primească această taină.

A trăi înseamnă a iubi. Chiar dacă la apropierea morţii nu mai sunteţi în stare să faceţi ceva, aveţi încă posibilitatea de a nutri nişte sentimente de iubire, de bunăvoinţă faţă de întreaga creaţie şi fiinţele care vă înconjoară. Să ştiţi că acela care iubeşte este stăpânul morţii.

În Predica de pe munte, Iisus a spus: „Deci, dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, Lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău. Împacă-te cu pârâşul tău degrabă, până eşti cu el pe cale, ca nu cumva pârâşul să te dea judecătorului, şi judecătorul slujitorului şi să fii aruncat în temniţă. Adevărat grăiesc ţie: Nu vei ieşi de acolo, până ce nu vei fi dat cel de pe urmă ban”. Această idee este preluată de Sfântul Pavel în Epistola către Efeseni atunci când spune: „Soarele să nu apună peste mânia voastră”. înainte de a lăsa darul la altar... până eşti cu el pe cale... Înainte de apusul soarelui... aceste trei imagini semnifică: înainte de a fi prea târziu.

Apusul soarelui reprezintă sfârşitul ciclului unei zile. În limbajul simbolic, o zi nu reprezintă însă numai această perioadă de douăzeci şi patru de ore numită astfel, aceasta poate reprezenta şi o lună... un an... o viaţă. Înainte de apusul soarelui este perioada vieţii fizice; după apusul soarelui este perioada vieţii astrale. În ebraică, cuvântul iam înseamnă şi marea, dar şi vestul, deci zona apusului de soare. Sufletul omului care părăseşte corpul se culcă la vest, el este constrâns să străbată marea cea mare, planul astral. Apoi, el continuă spre est, unde răsare soarele: el se încarnează din nou.

În momentul în care părăsim acest pământ, noi trebuie să ne reconciliem, adică să fim în armonie cu toate creaturile. Iar dacă există unele situaţii conflictuale, nu trebuie să le lăsăm să dureze, ci să ne împăcăm cu persoanele respective. Altminteri, aceasta se va înscrie în noi ca o datorie de plătit. Veţi spune: „Există însă unele persoane pe care nu le mai putem

revedea niciodată, iar altele nu vor dori niciodată să se împace cu noi”. Da, este adevărat, dar cu ajutorul gândului puteţi căuta acele persoane şi, în inima voastră, în sufletul vostru, să vă împăcaţi cu ele (Cf. Adevărata învăţătură a lui Hristos, Col. Izvor nr.215, Cap. VII: „Tată, iartă-i, că nu ştiu ce fac”, Cap. VIII: „Dacă cineva te loveşte pe obrazul drept...”).

Soarele care răsare marchează începutul unei zile, iar la începutul zilei, dacă aveţi nişte proiecte, sunteţi liberi să le realizaţi sau nu, cât şi să le aduceţi unele modificări. Dar când soarele apune, adică la sfârşitul zilei, ceea ce s-a făcut rămâne făcut, nimic mai mult, nimic mai puţin.

Putem deopotrivă compara o zi cu perioada când o femeie este însărcinată: prin gândurile, sentimentele, dorinţele sale, ea poate acţiona asupra copilului, astfel ca el să păşească pe calea luminii. Iar naşterea sa, pe care o consideră toţi aici ca un început este, în realitate, sfârşitul unui proces de condensare, de cristalizare, comparabil într-un fel cu apusul soarelui.

Fiinţele şi lucrurile încep să existe în stare subtilă, materializarea lor fiind numai rezultatul unui proces. Este valabil în toate domeniile, de exemplu şi în cel al sănătăţii. Înainte de a se declara, o boală există deja în planul invizibil ca o dezordine, o anomalie. Dacă o conştientizăm suficient de devreme - înainte de apusul soarelui - o putem opri; altminteri, va trebui să o suportăm, şi cât timp, ce greutăţi vom întâmpina deseori pentru a ne vindeca!

Înainte de apusul soarelui... Fiecăruia îi este dat un termen suficient de lung, un anumit număr de ani, dar de îndată ce acest timp s-a scurs, pentru cel care nu s-a gândit să-şi îndreptegreşelile, să-şi plătească datoriile, sau nu a ştiut să o facă, de îndată ce „soarele

a apus” se aplică legea karmei. Totul este înscris, fiindcă totul lasă o amprentă, şi într-o zi trebuie să plătim; este imposibilă o înţelegere amiabilă: dacă problema nu s-a reglat înainte de apusul soarelui, va trebui să plătim până la ulmul bănuţ.

Oamenii nesocotesc faptul că necazurile ce le pricinuiesc se întind cu mult dincolo de faptele pe care instinctelelor lor rele le inspiră. De exemplu, un război este deja ceva îngrozitor prin el însuşi, dar consecinţele sale nu se limitează la ruinele sau la numărul de cadavre lăsate pe pământ. Gândurile şi sentimentele de ură ce au contribuit la aceste masacre contribuie încă să alimenteze în spaţiu nişte curenţi distrugători. Aceşti curenţi otrăvesc atmosfera psihică şi aţâţă alte focare de război.

Încercaţi să conştientizaţi că gândurile, sentimentele, faptele voastre nu produc numai nişte consecinţe la un moment dat, într-un anumit loc, ci ele provoacă în lumea invizibilă nişte forţe, benefice sau malefice, despre care nu ştim până unde şi până când vor acţiona.

Se pare că următoarea întâmplare a avut loc la New-York. Într-o zi, s-au ciocnit doi automobilişti. Amândoi şi-au recunoscut vina, fiindcă au condus prea repede, şi ei s-au despărţit printr-o strângere cordială de mână. A trecut o vreme... Apoi, într-o zi, spre marea lor surpriză, ei au fost chemaţi Ia tribunal. Ce s-a întâmplat? O educatoare, care fusese martoră a incidentului, a depus plângere împotriva lor: şocul celor două vehicule ciocnite a traumatizat-o atât de rău încât ea nu-şi mai putea exersa meseria; ea auzea numai zgomote de fiare metalice în cap. Tribunalul i-a condamnat pe cei doi oameni să plătească fiecare daune de câteva mii de dolari.

Ce lecţie să tragem din această anecdotă? Două personaje se pot confrunta, pot crea nişte necazuri, pot provoca nişte daune, apoi, după câteva discuţii, să găsească o formulă de înţelegere. Ele îşi închipuie că au reglat problema, dar în realitate, o a treia persoană care asista din întâmplare, sau fără voia ei, la confruntarea lor, poate cădea victimă. Cei doi responsabili ai evenimentelor sunt acum liniştiţi, dar victima nu este. De aceea Justiţia Divină se prezintă într-o zi în faţa celor doi şi le spune că sunt vinovaţi. Desigur, ei vor protesta, dar Justiţia Divină rămâne surdă la aceste proteste şi îi va condamna să plătească într-un fel sau altul.

Iată cum ne surprinde destinul, deşi nu am făcut vreun rău direct cuiva. Prin comportamentul nostru, noi am deranjat anumite fiinţe şi noi suntem condamnaţi. Aţi trăit deseori această experienţă, dar nu aţi ştiut să interpretaţi ce vi s-aîntâmplat. De fiecare dată când o sarcină, o obligaţie, vă este impusă, deşi o consideraţi nedreaptă, că nu este treaba voastră să vă achitaţi de ea, este dovada că aveţi o greşeală de îndreptat. Aşadar, să nu vă mai gândiţi la cele întâmplate ca fiind nedrepte sau lipsite de sens (Cf. Omul spre victoria destinului său, Col. izvor nr. 202, Cap. IV: „Justiţie umană şi justiţie divină”, Cap.VIII: „Reîncarnarea”).

Mulţi bărbaţi şi femei celebri în timpul vieţii lor au sperat că au lăsat o urmă în istorie! A fi recunoscut şi apreciat pe pământ de oameni este însă un lucru, iar a fi aprobat în Cer de Domnul şi îngerii săi este un altul, deoarece valorile nu sunt la fel pe pământ şi în lumea divină.

Când cei denumiţi oameni mari mor, ţara le organizează nişte funeralii naţionale, li se construieşte un monument, li se consacră nişte cărţi, iar mai târziu

li se comemorează aniversarea naşterii sau a morţii. Desigur, unii o merită. Dar în timp ce sunt comemoraţi pe pământ, mulţi, ajunşi în lumea din înalt, trebuie să suporte judecata severă a entităţilor celeste care le spun: „Tu ţi-ai folosit talentul ce îl posedai pentru a căuta plăcerile, bogăţia, puterea, măreţia, şi ai făcut-o deseori pe seama altora. Nu ai coborât pe pământ pentru aşa ceva. Trebuia să-ţi foloseşti înzestrările în slujba Domnului, pentru binele omenirii. Poate că ai făcut câteva lucruri bune, dar puţine în comparaţie cu tot ce ai fi putut face! Acum, aşează-te într-un colţ şi meditează despre vidul măreţiei omeneşti pentru ca, în ziua în care va trebui să cobori din nou, să ştii să-ţi foloseşti mai bine inteligenţa şi toate înzestrările, dar şi să-ţi îndrepţi greşelile”.

Cât despre voi, chiar dacă nu aveţi ambiţia să deveniţi o glorie naţională... sau internaţională, eu vă dau acest sfat: zilnic, în loc să vă preocupaţi de părerea bună sau rea a altora - a familiei voastre, a prietenilor voştri, a oamenilor alături de care lucraţi - despre voi, în loc să căutaţi să străluciţi în faţa lor, întrebaţi-vă mai degrabă ce gândesc entităţile celeste în faţa cărora vă veţi prezenta într-o zi.

Cap. 7 - Trecerea în lumea de dincolo

Chiar dacă ei ştiu că vor muri într-o bună zi, şi este una dintre rarele certitudini ce le posedă, oamenii se comportă ca şi cum ar trebui să trăiască veşnic pe pământ, şi astfel se străduiesc să instaleze aici ordinea politică, socială, morală, intelectuală ce le convine. Iar în timp ce ei sunt ocupaţi să se bată pe viaţă şi moarte pentru a-şi impune viziunea lucrurilor, ideea că vor trebui să plece în curând în lumea de dincolo nu le atinge conştiinţa; sau, dacă le-o atinge în treacăt, ei îşi închipuie că lucrează pentru posteritate, pentru copiii lor, pentru succesorii lor care vor moşteni din această ordine nişte lucruri impecabile, ce le vor menţine şi le vor lăsa prin testament ei înşişi, neschimbate, noilor generaţii. Ah, nu, astfel de puncte de vedere intră în contradicţie cu proiectele Inteligenţei Cosmice. Fiinţa umană vine de fiecare dată pe pământ pentru foarte scurt timp, ca un călător, un explorator: ea trebuie să se instruiască, să lucreze aici câţiva ani, apoi ea pleacă. Aşadar, puteţi avea o viziune exactă, completă a vieţii, numai dacă învăţaţi să includeţi în ea ceea ce se numeşte moarte. Viaţa voastră nu se limitează numai la aceste intervale de timp ce le petreceţi pe pământ. Viaţa voastră este lungă, infinită, este o succesiune de du-te-vino între pământ şi lumea de dincolo.

Chiar dacă trăiţi în planul fizic, nu trăiţi numai în corpul vostru fizic, ci şi în corpurile voastre psihice: corpurile astral şi mental, şi în corpurile voastre spirituale: cauzal, budic şi atmic (Cf. Viaţa psihică: elemente şi structuri, Col. Izvor nr.222, Cap. III: „Mai multe suflete şi mai multe corpuri”). Dacă nu le hrăniţi, vă va lipsi încă din această existenţă ceva foarte

preţios; dar, mai ales când veţi ajunge în lumea de dincolo, vă veţi simţi atât de slabi şi lipsiţi de apărare! Când ne reducem viaţa pământeană la cea a corpului fizic, ce putem simţi în ziua în care suntem obligaţi să îl părăsim pentru a merge în altă parte? Vom fi pierduţi. Aici se pune deja problema dacă este mai bine să înmormântăm sau să incinerăm un mort.

Cu mulţi ani în urmă, o soră, al cărui bărbat a murit într-un accident de planor, a venit la mine pentru un sfat. Ea îşi amintea că, într-o zi, în cursul unei discuţii, el i-a spus că ar prefera să fie incinerat, şi nu înmormântat, dar mama soţului său insista să fie înmormântat, deoarece ea dorea să se reculeagă la mormântul lui. Atunci, pe care dintre dorinţe trebuia să o respecte? Cum ar putea ea împăca dorinţa unei mame cu a fiului ei? De asemenea, ea m-a întrebat şi ce părere am eu despre incinerare.

Eu nu pot spune dacă cineva trebuie înmormântat sau incinerat, cele două ritualuri sunt bune, şi unul şi celălalt. Când o persoană este declarată decedată, există încă nişte legături între sufletul ei şi corpul ei fizic. Dacă îl punem în pământ, aceste legături se desfac lent; la incinerare, separarea este mult mai rapidă. Or, această separare poate fi resimţită ca o violenţă, o destrămare, dacă acea persoană nu a fost niciodată conştientă că adevărata sa existenţa nu se limitează doar la cea a corpului ei fizic. Ce poate resimţi sufletul unei fiinţe care nu a crezut niciodată în supravieţuirea sa după moarte? îi va trebui mult timp să înţeleagă unde se găseşte şi să se detaşeze liniştit. în acest caz, înmormântarea este preferabilă.

Un corp uman este asemenea unui text compus într-un atelier tipografic. în atelierul unui tipograf, dacă el foloseşte încă nişte caractere din plumb, literele sunt

aranjate în casete. De acolo, el trebuie să le ia pentru a construi nişte cuvinte şi fraze... şi iată un roman, un poem. Astfel compus, acel text este reprodus apoi în numărul de exemplare cerute. Într-un mod analog, un corp uman este o carte compus din nişte „caractere”, adică din nişte particule ce provin din cele patru elemente, din toate regnurile naturii. Sufletul care îl locuieşte face din acest corp o carte minunată sau mediocră, sau cu adevărat dăunătoare care, peste tot pe unde circulă, lasă nişte amprente, nişte urme la fel ca numărul de exemplare. Apoi, într-o zi, literele acestei cărţi se despart şi revin la cele patru elemente de unde au venit. Nu mai rămâne nimic din corp, dar sufletul care însufleţeşte acest corp este viu, el va scrie alte texte în alte regiuni ale spaţiului.

Noi numim moarte descompunerea unui text compus în prealabil. A vorbi despre moarte rămâne o convenţie, şi de câte ori, fiecare dintre noi nu a trăit această trecere! Dar mulţi dintre cei care s-au lăsat prinşi în cursa materiei au uitat. Dacă sunt înmormântaţi, elementele din care este alcătuit corpul lor se reîntorc, puţin câte puţin, la locurile lor de origine: pământ, apă, aer şi foc, iar sufletul se desprinde lent. In incinerare, procesele se grăbesc şi sufletul poate cu adevărat să sufere.

Acum, ce i-am răspuns acelei surori? „Dorinţa soţului dumneavoastră care a murit accidental era să fie incinerat, şi trebuie să ne supunem dorinţelor celor dispăruţi; dacă nu o facem, îi putem face să sufere. Totuşi, trebuie să ţinem cont şi de dorinţa unei mame. Dacă, pentru a suporta dispariţia brutală a fiului ei, ea simte ca trupul lui să nu fie transformat în cenuşă, de ce să îi refuzăm acest lucru iubirii sale? Atunci, iată ce vă propun. Din moment ce, în lumea de dincolo,

fiinţele sunt mereu vii, ne putem adresa lor, ele ne aud, ele ne înţeleg. Când v-a spus că doreşte să fie incinerat, soţul dumneavoastră nu a prevăzut această moarte prematură şi suferinţa ce o va provoca mamei sale, deoarece copiii nu se gândesc că ar putea muri înaintea părinţilor. Atunci, vorbiţi-i soţului dumneavoastră: văzând suferinţa mamei sale, eu îl cunosc,^ el va înţelege că dorinţa ei trebuie îndeplinită. îi voi vorbi şi eu.” Răspunsul meu a liniştit-o.

Desigur, nu datorită faptului că legăturile sale cu trupul s-au desfăcut, sufletului îi este permis imediat să contemple splendoarea divină, fiindcă în lumea de dincolo este la fel ca pe pământ. Pentru a pătrunde în anumite locuri la care publicul nu are în general acces, trebuie să vă prezentaţi în faţa unui funcţionar care vă va da o hârtie ştampilată, cu nişte semnături. Treceţi de o uşă, apoi de o alta şi încă de una. Aşteptaţi. în sfârşit, cineva vă primeşte, vă ascultă şi vă spune: „Vom vedea, reveniţi într-o săptămână”, deoarece trebuie consultat mai întâi un ministru sau o altă autoritate. Reveniţi, şi dacă totul merge bine, obţineţi un permis de trecere ce îl păstraţi cu mare grijă.

Dacă în planul fizic există nişte locuri, nişte teritorii unde puteţi pătrunde numai dacă prezentaţi un permis de trecere, un paşaport, o viză, este şi mai adevărat pentru lumea divină. Nu este de ajuns să vă prezentaţi la porţile Cerului pentru ca ele să se deschidă în faţa voastră. Există acolo nişte entităţi care vă spun: „Aşteptaţi, vom vedea dacă vă putem lăsa să treceţi.” Şi cine se pronunţă atunci? Virtuţile. Da, de fiecare dată când aţi acţionat conform virtuţilor divine, ele v-au marcat cu pecetea lor, fiecare lăsând asupra voastră nişte urme, nişte amprente, acestea

reprezentând permisul vostru de trecere. înarmaţi cu acest permis de trecere, vă prezentaţi la graniţele lumii divine: un fel de mecanism se declanşează şi intraţi. Nu veţi fi poate admişi deja la Sfântul Sfinţilor, dar intraţi.

Vă întrebaţi dacă aceste amprente despre care eu vă vorbesc sunt reale? Da, şi ele apar în aură sub forma unor culori (Cf. Aura- pielea noastră spirituală, Broşura nr.309). Fiecare culoare corespunde unei virtuţi: violetul, sacrificiului, indigo, forţei, albastru, adevărului, verdele, speranţei, galbenul, înţelepciunii, portocaliul, sfinţeniei, roşul, iubirii. Aceste şapte culori reprezintă cel şapte Spirite din faţa tronului Domnului, iar Ioan le menţionează în Apocalipsă. Cabala le numeşte Spiritele celor şapte Lumini (Cf. Spre o civilizaţie solară, Col. Izvor nr. 201, Cap. VII: „Spiritele celor şapte lumini”).

Într-o zi, asemenea acestor şapte Spirite, vă veţi afla împreună cu aceste culori pure ale aurei voastre în faţa tronului Domnului. Dar, până atunci... Da, până atunci vă înşelaţi dacă vă închipuiţi că, ajunşi în lumea de dincolo, nu veţi mai avea nimic de făcut. Mai întâi, veţi fi trimişi la şcoală unde nişte instructori vă vor face să vă revizuiţi viaţa în amănunt, pentru a conştientiza nişte greşeli ce le-aţi făcut. Nu veţi avea nevoie de nişte caiete şi creioane pentru a vă lua unele notiţe: aceşti instructori vor imprima lecţiile lor pe voi. Apoi, după o vreme, ei vă vor trimite din nou pe pământ cu ordinul de a vă ameliora comportamentul.

Ce veţi face când vă veţi reîncarna? Aceasta este o altă problemă, fiindcă în ciuda bunele lecţii şi a hotărârilor luate în înalt, revenind pe pământ se poate să le uitaţi şi să repetaţi aceleaşi greşeli. Până în ziua în care veţi reuşi să înscrieţi profund în sufletul vostru

amintirea experienţelor voastre trecute şi dorinţa de a vă îndrepta comportamentul. Când hotărârea de a urma o anumită cale este înscrisă în cel mai profund loc din fiinţa voastră, aceasta devine ca |un instinct ce vă împiedică să deviaţi şi vă indică cum să evitaţi sau să depăşiţi obstacolele. Dacă vă uitaţi bunele hotărâri, este pentru că nu le-aţi imprimat încă suficient în subconştientul vostru, chiar până în inima celulelor voastre. Rolul unui Maestru Spiritual este tocmai de a trezi în sufletul discipolilor săi amintirea unor experienţe ale trecutului şi a unor decizii luate. Altminteri, atunci când ei vor trebui să treacă din nou graniţele lumii de dincolo, ei vor constata o dată în plus mediocritatea, zădărnicia existenţei pe care au părăsit-o şi vor fi condamnaţi să rătăcească în regiunile aride şi întunecate ale celeilalte lumi.

Iisus spunea: „Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură. „Această recomandare este sinteza unei întregi ştiinţe a vieţii” (Cf. Un nou înţeles al Evangheliilor, Col. Izvor nr.217, Cap. VII: „Adunaţi comori...”).

Oamenii care şi-au petrecut timpul căutând nişte satisfacţii fizice, materiale, nu au ştiut să adune nişte comori în sufletul şi în spiritul lor. Când pleacă în lumea de dincolo, legăturile ce îi ţineau de pământ sunt atât de puternice încât ei vor da târcoale în jurul locurilor unde au trăit, iar acolo, ce văd ei deseori? Moştenitorii lor care le delapidează bunurile, nişte membri ai familiei lor sau nişte prieteni care îi trădează. Ei încearcă să le vorbească copiilor lor care sunt pe cale să se rătăcească, dar nimeni nu îi vede, nici nu îi aude... Ei merg în locurile unde obişnuiau să mănânce, să bea, să se distreze, şi câte suferinţe pentru ei fiindcă nu mai pot participa la ospeţe, nici să-şi

împlinească dorinţele sexuale, pentru că ei nu mai au un corp fizic!

Mulţi artişti au reprezentat în tablouri sau au descris în poeme aceste suferinţe ale sufletelor care, părăsind pământul, au trebuit să abandoneze tot ce a constituit pentru ele interesul vieţii! îi cunoaşteţi... Desigur, toţi aceşti diavoli înarmaţi cu furci, cu jar, cu acele oale şi torturi, unele mai îngrozitoare ca altele, nu sunt decât nişte imagini, în suflet se petrece coacerea şi eşti torturat. în suflet trăieşti infernul. în realitate, oamenii cunosc deja infernul pe pământ, când lăcomia, ambiţia, ura, senzualitatea îi grăbesc spre regiunile inferioare ale planului astral; iar acest infern îl iau cu ei în lumea de dincolo, fiindcă el există în ei.

Cât despre cei care, pe durata vieţii lor, au ştiut să acorde întâietate vieţii sufletului şi a spiritului, unde se duc ei când îşi părăsesc corpul fizic? Deoarece ei au creat nişte legături cu lumea divină, ei sunt atraşi în acea direcţie. Ei regăsesc comorile ce le-au adunat în ei, şi întâlnesc nişte fiinţe care, asemenea lor, au învăţat să se hrănească din lumina şi iubirea Domnului. După un sejur paradisiac ce poate dura mai mult sau mai puţin timp, dacă nu şi-au lichidat complet karma în viaţa precedentă sau dacă aleg ei înşişi să se reîncarneze, ei coboară din nou pe pământ. Prietenii lor celeşti îi însoţesc, oferindu-le flori, cântând şi interpretând la instrumente; ei le promit să vegheze asupra lor şi să îi susţină în încercările ce le vor avea de trecut. Deoarece, chiar şi pentru un Iniţiat, coborârea în materie este ca o scufundare într-o vâltoare; iar din fundul acelui întuneric, din mijlocul pericolelor, el trebuie să-şi reînceapă ascensiunea spre libertate şi lumină.

În vremea când eu eram director de colegiu în Bulgaria, în ziua când am ţinut o conferinţă publică, un bărbat m-a căutat şi mi-a povestit aceasta: „în timpul războiului, eu am fost grav rănit. A trebuit să fiu operat, iar pe durata operaţiei eu am fost conştient. La un moment, eu am simţit că ies din corpul meu. Eu m-am ridicat deasupra mesei de operaţie, asistând la lucrul chirurgului şi am observat îngrijorarea sa şi a asistenţilor. O forţă irezistibilă mă purta: eu eram uşor, complet desprins de corpul meu şi de suferinţa sa. Deodată, eu mi-am dat seama că nu eram singur, o mulţime de alte fiinţe erau cu mine şi înaintam împreună în spaţiu spre un loc minunat. La un moment, eu am auzit o voce care îmi spunea: „Ce faci tu aici? Viaţa ta pe pământ nu s-a încheiat încă, tu trebuie să te întorci.” Şi eu m-am regăsit în sala de operaţie unde se pregăteau să-mi ducă cadavrul, deoarece mă credeau mort. Eu am intrat în corpul meu care s-a reînsufleţit spre marea uimire a tuturor.”

Iată, este un fapt autentic, şi multe alte persoane au trăit o experienţă asemănătoare. Să îi lăsăm acum în pace pe materialişti şi necredinţa lor. Atât de obsedaţi de viaţa din planul fizic, ei au uitat că, de mai multe ori deja, ei au trecut această frontieră denumită „moarte” şi au continuat să trăiască! Dacă ei ar fi iubit viaţa atât de mult pe cât o afirmă, ei ar fi simţit că moartea lor nu era decât continuarea vieţii lor, această viaţă ce nu este în corpul fizic, ci în suflet şi în spirit (Cf Ce este un fiu al Domnului, Col. Izvor nr. 240, Cap. I: „Eu am venit ca viaţă să aibă”).în realitate, moartea serveşte viaţa.

Cap. 8 - Viaţa fără limite

Frica de moarte este o formă a instinctului de conservare, iar natura a dat acest instinct omului. El vine pe pământ precum ucenicul care intră într-un atelier pentru a face acolo un stagiu. El se instruieşte, el face nişte experienţe şi astfel progresează. Ce s-ar întâmpla dacă, neavând frică de moarte, el s-ar expune tuturor pericolelor? Stagiul s-ar întrerupe în mod prematur. De îndată ce şi-a încheiat stagiul, ucenicul părăseşte atelierul. Poate că la plecare, el simte o mică strângere de inimă, dar el nu trăieşte această plecare ca o tragedie: dimpotrivă, dacă el a învăţat bine, el simte că nişte perspective minunate i se deschid în faţă.

Instinctul de viaţă este totuşi atât de puternic la oameni încât, chiar orbi, surzi, impotenţi, condiţionând totuşi să nu sufere mult, unii doresc să-şi prelungească existenţa cât mai mult timp posibil - deşi, ei afirmă contrariul. Aceasta îmi aminteşte de gluma pe care un student a vrut să o facă într-o zi bătrânei sale vecine.

Se întâmpla în Bulgaria... la Sofia sau la Varna, eu nu îmi mai amintesc. De fiecare dată, când studentul trecea prin faţa uşii acelei vecine, el îi auzea implorările către Domnul, pentru ca El să o ia de pe pământ, această vale a plângerii, şi să o ducă lângă El în Paradis. El a convins doi sau trei colegi să îl însoţească şi, deghizaţi în îngeri, ei au bătut la uşa vecinei. „Cine este? a întrebat bătrâna. Ei au răspuns în cor: „Noi suntem mesagerii arhanghelului Mihail. El ne trimite pentru a-ţi spune că rugăciunile tale au fost în sfârşit împlinite. El va veni să-ţi caute sufletul (deoarece, după tradiţie, un înger vine să caute sufletul mortului pentru a-l conduce spre Dumnezeu),

deschide-ne”. S-au scurs câteva secunde de linişte, apoi o voce de femeie a răspuns: „Spuneţi arhanghelului Mihail că bătrâna nu locuieşte aici”, şi ea nu le-a deschis uşa. Aşadar, ea nu a simţit „Îngerii” veniţi în faţa ei.

Tocmai instinctul de conservare le inspiră oamenilor frica de moarte. Privind, totuşi, felul necumpătat în care trăiesc unii, distrugându-şi sănătatea, avântându-se în nişte aventuri periculoase sub pretext că fac unele experienţe, avem impresia că fac totul pentru a grăbi acest moment... Aşadar, cum să vorbim cu adevărat despre frica de moarte? Ei provoacă moartea ca şi cum, în interiorul lor, ei s-ar considera nemuritori. Veţi spune: „Atunci, nu le-am putea reproşa atât de mult comportamentul!” Ba da, tocmai pentru că nu trebuie totul confundat: conştiinţa nemuririi nu se obţine expunându-ne prosteşte pericolelor. A crede în nemurire înseamnă a crede în puterea spiritului. Or, nu spiritul este cel care determină mulţi oameni să-şi grăbească sfârşitul, ci inconştienţa lor, inactivitatea lor, lipsa de stăpânire de sine.

Universul este câmpul de acţiune a două principii, al materiei şi al spiritului. Principiul materiei comprimă, condensează, păstrează şi menţine formele; Cabala îl prezintă ca un principiu obscur pe care îl asimilează cu noaptea. Dimpotrivă, principiul spiritului dizolvă formele, le reîntoarce la starea subtilă şi Cabala îl asimilează cu strălucirea, cu lumina, deci cu ziua.

Când se naşte un copil (şi chiar cu mult înainte, când el se găseşte încă în pântecele mamei), aceste două principii încep să lucreze în el. Pentru o perioadă de timp, principiul materiei acumulează, condensează elementele, iar copilul creşte. Această formă din ce în

ce mai solidă se opune principiului spiritului care caută să dizolve formele, pentru a le readuce la Izvorul Originar. Principiul care lucrează să păstreze formele, dezvoltat în special la minerale, îi împinge pe oameni să se agaţe de planul fizic, începând prin corpul lor.

Aceste două principii ale spiritului şi materiei par să se combată, dar în realitate ele lucrează împreună în slujba vieţii. În timp ce principiul materiei se dezvoltă şi îşi întinde teritoriul, spiritul nu rămâne inactiv, el încearcă să îi arate omului că există alte regiuni de vizitat, alte lucrări de efectuat. Unii refuză, ei se încăpăţânează să-şi concentreze eforturile în planul fizic. Eu nu vreau să spun că trebuie neglijat corpul fizic şi condiţiile materiale, nu, dar există nişte limite de fixat, fiindcă noi ne aflăm pe pământ doar pentru o anumită perioadă de timp. Şi nu este de ajuns să o ştim numai aşa, teoretic: trebuie ca această conştiinţă a caracterului efemer al oricărei forme materiale, deci şi a corpului nostru fizic, să ne determine să căutăm spiritul care desfiinţează formele pentru a crea fără încetare unele noi. Aici se află una dintre primele condiţii ale evoluţiei noastre (Cf. Balanţa cosmică — numărul 2, Col. Izvor nr.237, Cap. X: „Principiul vieţii şi principiul morţii: Iona şi Horev”).

Teama de moarte dovedeşte o lipsă de lumină, o înţelegere limitată a ce reprezintă cu adevărat viaţa. Într-un anumit fel, moartea nu există, ea este conţinută în viaţă, ea nu este decât o schimbare de plan şi de vestimentaţie, astfel ca noi să progresăm, cu adevărat, în înţelegerea vieţii. De fiecare dată când un actor trebuie să interpreteze un rol, el îşi schimbă costumaţia, dar şi partenerii, iar acest nou rol îl învaţă ceva în plus despre sine însuşi şi ceilalţi. Ei bine, nici noi nu ne putem eterniza într-un rol, fiindcă după un

timp, trebuie să părăsim scena lumii. Această ieşire din scenă se numeşte moarte, dar în realitate există numai viaţă neîntreruptă. Trebuie să ne obişnuim să înţelegem existenţa ca o continuitate. Este un foarte prost obicei al oamenilor de a trasa peste tot nişte frontiere: frontiere între spiritual şi material, între veghe şi somn, între viaţă şi moarte... Nu, existenţa este una.

Viaţa... Fiecare pune în acest cuvânt numai ce cunoaşte. Aşadar, pentru cei mai mulţi oameni, viaţa reprezintă numai o realitate foarte limitată. Or, viaţa este un ocean fără limite. Se spune că, în sânul acestui ocean, creaturile „se nasc” şi „mor”, dar în realitate există mereu viaţă. Oceanul este una dintre imaginile ce exprimă cel mai bine totalitatea şi caracterul inepuizabil al vieţii. Celelalte imagini sunt izvorul care curge, soarele de unde ţâşneşte lumina, şi arborele.

Atunci când principiul materiei şi-a încheiat lucrarea, principiul spiritului intră cu adevărat în acţiune. El ne spune că se apropie cli-pa eliberării şi că nu trebuie să regretăm acest corp ce este pe cale să se epuizeze. A avea frică de moarte înseamnă a jigni principiul vieţii ce vrea să ne descopere frumuseţea regiunilor spirituale. Fiindcă nu există nici o separaţie între vizibil şi invizibil. Dacă noi nu o simţim, este pentru că anumite capacităţi de percepţie nu funcţionează, noi nu le-am exersat încă.

Noi am coborât pe pământ pentru a înfăptui aici o lucrare asemănătoare celei a alchimistului. Ni se dă o materie din care trebuie să extragem chintesenţa; această chintesenţă este singura bogăţie ce o luăm cu noi când murim, şi continuăm să lucrăm cu ea în celelalte lumi (Cf. Piatra filosofală - de la Evanghelii la tratatele alchimice, Col. Izvor nr.241, Cap. XI:

„Regenerarea materiei: crucea şi creuzetul”, Cap. XIII: „Creşterea germenului divin” şi Cap. XIV: „Aurul adevăratei cunoaşteri: alchimistul şi căutătorul de aur”). Vă întrebaţi cum trebuie înţeles acest cuvânt „materie”. Este simplu: tot ceea ce constituie viaţa noastră cotidiană, activităţile noastre, întâlnirile noastre, sunt un fel de materie ce trebuie să o transformăm prin puterea spiritului. Aceasta presupune şi o lucrare asupra noastră înşine, pentru că şi noi suntem deopotrivă o materie: chiar gândurile, sentimentele, dorinţele noastre, stările noastre de conştiinţă sunt o materie pe care trebuie să o transformăm.

Aşadar, lucrare alchimică se înfăptuieşte în acelaşi timp în exterior şi în interior. În acelaşi timp în care lucrăm în materie, noi lucrăm asupra noastră înşine. De aceea nu trebuie să fugim dematerie, ci să ne asumăm în mod conştient activităţile pământene la fel de bine ca oricare materialist. Diferenţa faţă de materialişti constă în punctul de vedere, el trebuie să ne orienteze. Spiritul nu neagă materia, iar materia nu trebuie să nege spiritul, ci să i se supună.

Nutriţia este cel mai bun exemplu a ceea ce trebuie să constituie lucrarea noastră. Atunci când mâncăm, noi transformăm materia; asimilând-o cu propria noastră substanţă, noi o facem mai subtilă, îi transmitem ceva din ceea ce noi suntem. Iar calitatea a ceea ce noi comunicăm depinde de strădaniile ce le-am făcut mai întâi asupra noastră înşine, adică asupra instinctelor, a dorinţelor, a sentimentelor, a gândurilor noastre (Cf. Yoga nutriţiei, Col. Izvor nr. 204, Cap. X: „Lucrarea spiritului asupra materiei”).

Cel care înţelege semnificaţia existenţei sale terestre părăseşte viaţa cu senzaţia că şi-a îndeplinit

sarcina pentru care a venit, şi el ştie că îşi va continua lucrarea în lumea cealaltă. De aceea moartea nu îl sperie, el ştie, el simte că va continua să trăiască şi să lucreze în altă parte. Lumina cunoaşterii înlătură frica. Ne este frică de moarte deoarece nu o cunoaştem. Aşadar, trebuie să ne familiarizăm cu ideea acestei treceri pe care o numim moarte şi care nu este în realitate decât continuarea vieţii sub o altă formă.

Într-o zi, îngerul morţii va spune fiecăruia că a venit vremea să se pregătească de plecarepentru a descoperi alte regiuni... Şi nu trebuie să ne cramponăm cu disperare, trebuie să plecăm calmi, cu bucurie. Eu am văzut-o pe una dintre surorile noastre plecând astfel. Ea a spus surâzând: „Eu plec”, şi ea a plecat. Este minunat să mori astfel, pe deplin conştient şi în bucurie.

Peste tot în univers există numai viaţa, viaţa fără limite. De aceea nu trebuie să vă rugaţi ca să scăpaţi de moarte, ci pentru a trăi. Să nu spuneţi că veţi muri, ci veţi trăi. Puneţi-vă în spirit gândul să nu prelungiţi această viaţă, ci să pătrundeţi într-o viaţă nouă.

Desigur, mulţi se tem de moarte din cauza separării de familia lor, de prietenii lor. În realitate, când ei se vor afla în lumea cealaltă, ei vor fi mult mai liberi să îi vadă, să fie cu ei, şi îi vor vedea mai bine. Pe pământ, ceea ce noi cunoaştem despre fiinţe este limitat, aparenţa lor fizică ne ascunde ceea ce sunt ele cu adevărat.

Eu nu voi afirma contrariul faptului că dispariţia unei fiinţe dragi este deopotrivă foarte dureroasă; eu însumi am trăit-o, mai ales când această dispariţie se produce în mod brutal. Iubirea ne permite însă să o depăşim. Vă gândiţi că, iubind mai mult, suferiţi şi mai mult o asemenea separare. Pe moment, da, fără

îndoială. Dar dacă aţi iubit cu adevărat o fiinţă, cu timpul se formează o altă formă de legătură între ea şi voi,o simţiţi ca o prezenţă constantă. Iar noaptea, în timpul somnului, sunteţi deopotrivă cu ea. Dimineaţa, poate că nu vă mai aminti de această întâlnire, fiindcă călătoriile sufletului în timpul somnului ajung foarte rar în conştiinţă, dar cu trecerea timpului veţi simţi din ce în ce mai mult forţa acestei legături.

Dumnezeu nu a fixat nişte limite iubirii. Fiinţele care s-au iubit cu o iubire adevărată nu se părăsesc niciodată, sufletul lor străbate toate obstacolele materiei.

Cap. 9 - Semnificaţia ritualurilor funerare

Exista în trecutul îndepărtat obiceiul de a-i înmormânta pe morţi cu hrană şi unele dintre obiectele lor obişnuite. Uneori, această hrană şi aceste obiecte erau numai figurate: ele erau pictate pe pereţii mormintelor. Acest obicei mai poate exista şi astăzi: el se bazează pe ştiinţa privind legăturile existente între lumea de jos şi lumea din înalt.

Hermes Trismegistus spune în Tabla de Smarald: „Ceea ce este deasupra este ca şi ce este dedesubt, şi ceea ce este dedesubt este ca şi ceea ce este deasupra”. Nu există nici o opoziţie între lumea vizibilă şi lumea invizibilă, între lumea fizică şi lumea spirituală, universul este o unitate. Orice obiect există în înalt ca o chintesenţă; când el se materializează în lumea de jos, el este mereu purtătorul acestei chintesenţe, şi stă în sarcina omului de a o însufleţi, de a o activa (Cf. Cartea magiei divine, Col. Izvor nr.226, Cap. III: „Bagheta magică”). Desigur, atât timp cât nu se cunoaşte acest adevăr, se va considera ceva ridicol, stupid, acest obicei de a pune atâtea obiecte preţioase în morminte şi a picta atâtea fresce extraordinare ce trebuiau să rămână ascunse pentru totdeauna vederii. Uneori se găsesc şi câteva simboluri geometrice, deoarece anticii considerau aceste simboluri ca nişte captatori de energie din care mortul se hrănea.

Veţi spune: „De ce, cei mai mulţi oameni nu mai simt însă aceste legături dintre vizibil şi invizibil?” Fiindcă ei au lăsat să slăbească aceste capacităţi ce le permiteau să simtă realităţile lumii subtile, dar şi să confere faptelor lor o dimensiune spirituală (Cf. Centri şi corpuri subtile - aura, plexul solar, centrul Hara, chakrele... Col. Izvor nr.219). Ei sunt sensibili numai la

ceea ce văd sau ating, pentru ei aceasta fiind unica realitate.

Astfel, fiecare obiect material are un corespondent în planurile subtile, iar persoanele care aşezau nişte alimente, nişte arme sau nişte obiecte în morminte, ştiau să le pregătească, introducând unele vibraţii, unele energii din care sufletul mortului se impregna pentru a continua să trăiască în celelalte lumi. Chiar şi bănuţul ce se punea în anumite tradiţii - poate se mai pune şi astăzi - în gura mortului, pentru ca acesta să-şi plătească trecerea în lumea de dincolo, avea rolul lui de jucat. Desigur, bănuţul rămânea în mormânt, dar vibraţiile de care el era impregnat susţineau sufletul mortului în călătoria sa.

Mitologia greacă îl menţionează tocmai pe Caron, numit luntraşul infernului, care în schimbul unei contribuţii băneşti, trecea sufletele în barca sa, traversând fluviul Aheron. Nu trebuie să considerăm aceasta ca o simplă poveste. Fiecare obiect ritual degajă nişte energii de care sufletul are nevoie pentru a ajunge la destinaţie, în această manieră trebuie totodată interpretate anumite extrase şi descrieri din Cartea Tibetană a Morţilor, sau cu mult înainte, din cea a egiptenilor.

Nu numai că preoţii din vechiul Egipt ştiau că anumite fluide emană în mod natural din anumite obiecte, dar ei cunoşteau şi mijloacele de a le întări datorită unor ritualuri magice, iar prin strălucirea lor aceste obiecte ajutau sufletele morţilor, le ocroteau. Faraonii, înalţii demnitari au dus rareori o viaţă exemplară şi ei aveau nevoie de acest ajutor. Preoţii care îndeplineau această funcţie făceau pentru ei ce le stătea în putere, dar această putere era limitată: pentru faraoni, ca şi pentru ceilalţi oameni, Justiţia

Divină trebuia oricum să se aplice, şi de aceea efectele unor ritualuri executate de aceşti preoţi nu durau mult timp.De asemenea, şi în creştinism anumite tradiţii poartă urma acestei ştiinţe privind viaţa morţilor. Eu nu cunosc tradiţiile catolicilor şi ale protestanţilor, dar le-am văzut practicându-se în Bulgaria pe cele ortodoxe. În anumite momente ale anului, în familii, se mănâncă grâu copt îndulcit căruia i s-au adăugat struguri uscaţi şi se bea vin. Evident, cei vii mănâncă şi beau, dar ei o fac pentru ca morţii să vină să mănânce şi să bea prin intermediul lor. Obiceiul de a pune flori pe morminte poate fi de asemenea considerat ca o supravieţuire a acestor tradiţii. Dar, în zilele noastre, florile sunt puse pe morminte mai ales pentru a le înfrumuseţa. Cine se gândeşte că florile posedă o chintesenţă vie din care sufletele morţilor se pot hrăni? (Cf. Cartea magiei divine, Col. Izvor nr. 226, Cap. IX: „Florile, parfumurile...”) La fel se întâmplă şi cu lumânările, candelele, tămâia: toate materiile ce se sacrifică degajă nişte forţe, nişte energii care ajută sufletele, le susţin (Cf. Destăinuirile focului şi ale apei, Col. Izvor nr. 232, Cap. II: „Secretele combustiei”, Cap. X: „Focul, factor de împlinire” şi cap. XIII: „Cum să aprindem şi să întreţinem focul”).

De unde credeţi că vine şi obiceiul de a pronunţa nişte oraţii funebre, sau cel puţin de a rosti câteva cuvinte afectuoase sau elogioase referitoare la mort înainte de despărţirea de el? Şi în acest caz există o cunoaştere iniţiatică: morţii sunt foarte sensibili la părerile oamenilor vii în privinţa lor, cât şi la gândurile şi sentimentele pe care aceştia le au pentru ei. Cuvintele, asemenea sentimentelor şi a gândurilor, produc nişte vibraţii, ele emit nişte unde ce ating sufletele unor fiinţe imateriale.

Totdeauna este interesant de a cunoaşte vechile practici privind morţii, cât şi ce a mai rămas acum din ele, şi de a le înţelege semnificaţia. Esenţialul constă însă în viaţa pe care omul a dus-o pe pământ. Desigur, este un lucru bun ca el să fie înmormântat cu nişte obiecte, i se fac nişte ceremonii, i se spun nişte rugăciuni, dar puterea acestor ritualuri este limitată. Ceea ce ajută cu adevărat o fiinţă umană în lumea cealaltă sunt virtuţile ce le-a practicat în timpul existenţei sale. Dacă ea a trăit în armonie cu Spiritul Cosmic, cu toate legile naturii vii, orice s-ar face cu trupul ei după moarte, o lumină o însoţeşte printre umbrele din lumea de dincolo.

Eu nu voi încerca să îi conving pe cei care neagă realitatea unei vieţi după moarte. Dar cei care nu se îndoiesc de ea trebuie să ştie că ea este o continuare, sub o altă formă, a vieţii lor prezente şi că ea se pregăteşte acum. Tot ceea ce facem zilnic lasă asupra noastră nişte urme ce ne însoţesc în lumea de dincolo, acestea fiind nişte amprente ce continuă să acţioneze.

La câteva zile după ce a părăsit corpul, sufletul este separat definitiv de el. Dar, tot ceea ce acel corp a trăit şi care s-a înscris în el sub forma unor amprente este indestructibil şi continuă să exerseze o influenţă asupra lui. Corpul se descompune într-o bună zi, dar sufletul rămâne impregnat de toate activităţile ce i-au aparţinut. De aceea este foarte important să căutaţi mereu cea mai bună metodă de a vă folosi energiile (Cf. Alchimia spirituală sau căutarea perfecţiunii, Col. Izvor nr. 221, Cap. VIII: „Utilizarea energiilor”);veţi putea continua să construiţi ceva în lumea de dincolo cu tot ce aţi făcut bun şi frumos pe pământ. Altminteri, nu veţi face nimic. Nu este suficient ca sufletul vostru să fie eliberat de corp pentru ca să cunoaşteţi pacea,

bucuria, lumina în lumea de dincolo. Pacea, bucuria, lumina nu vor fi decât consecinţa a ceea ce aţi fost capabili să realizaţi în timpul existenţei voastre terestre.

De aceea felul în care o fiinţă îşi trăieşte ultimele clipe este atât de important, şi nu trebuie subestimat ceea ce Biserica numeşte „ultima miruire”. Desigur, a nutri câteva remuşcări pentru greşelile trecute nu le va şterge pe acestea, dar dacă aceste remuşcări sunt sincere, dacă ele sunt rezultatul unei mai bune înţelegeri, ele înscriu ceva bun în momentul plecării.

Mulţi oameni prinşi în vâltoarea activităţilor lor zilnice nu se gândesc niciodată că pot, în orice clipă, să-şi piardă viaţa! Sau chiar dacă se gândesc, moartea rămâne pentru ei un cuvânt gol lipsit de orice conţinut. Astfel, când vine clipa, apare în ei o conştientizare îngrozitoare, remuşcarea îi cuprinde, ei au senzaţia că nu au făcut nimic în viaţă. Este foarte bine să-ţi regreţi greşelile şi timpul pierdut, dar pentru ca aceste regrete să nu fie sterile, trebuie în acelaşi timp să te legi de lumină, fiindcă ea este mântuirea noastră. Oriunde vom merge, lumina ne va călăuzi, ea constituind totodată pentru noi o hrană (Cf. Lumina, spirit viu, Col. Izvor nr. 212).

Cap. 10 - Legăturile noastre cu spiritele familiale

Toţi sunteţi capabili să vă entuziasmaţi descoperind un adevăr spiritual şi sunteţi sinceri când afirmaţi că vreţi să trăiţi de acum înainte în armonie cu el. Se întâmplă, însă, că foarte repede acest entuziasm dispare. De ce? Fiindcă locuitorii miliardelor de celule care constituie organismul vostru nu sunt toţi convinşi. Lumina ce aţi primit-o, hotărârea corectă ce aţi luat-o nu au reuşit să atingă decât pe anumiţi dintre ei. Alţii fac pe surzii şi refuză să fie deranjaţi în obiceiurile lor. Ei rezistă, şi cum sunt mai numeroşi, ei câştigă partida. Este un lucru dificil cum să antrenezi toată această populaţie interioară.

Numai un adevărat Iniţiat reuşeşte să pătrundă suficient în sinea sa pentru a stabili nişte legături cu aceste celule din toate organele sale şi să le stăpânească. Cei mai mulţi oameni domină numai câteva celule din creier, din braţe, din picioare; toate celelalte le scapă de sub control. Anumite persoane mi-au mărturisit că dimineaţa, la trezire, trăiesc uneori cu senzaţia de a nu-şi mai putea relua posesia corpului, ca şi cum în timpul somnului cineva s-a instalat în el şi le-ar interzice intrarea. Nu este ceva grav, numai dacă acest fenomen se prelungeşte sau se repetă deseori (Cf. Incursiune în invizibil, Col. Izvor nr.228, Cap. XV: „Să ne protejăm în timpul somnului”). A trebuit să explic acelor persoane că noi suntem locuiţi de o mulţime de creaturi, deoarece fiecare dintre celulele noastre este o entitate vie, şi că trebuie să facem tot posibilul pentru a păstra controlul.

A studia anatomia umană înseamnă puţin ca şi cum am număra şi am descrie diferitele părţi ale unei clădiri. Or, această clădire nu este goală, iar cei care o

ocupă sunt de diferite feluri. Desigur, noi adăpostim nişte entităţi spirituale, dar şi nişte animale: reptile, animale sălbatice, păsări, insecte etc, o întreagă menajerie! Evident, ele nu există acolo în mod fizic, dar se află în psihic sub forma unor impulsuri instinctive (Cf. Alchimia spirituală sau căutarea perfecţiunii, Col. Izvor nr. 221, Cap. IV: „Moştenirea regnului animal”).

Să lăsăm pentru un moment latura animalelor... În această clădire ce este fiecare fiinţă umană se înghesuie şi toţi strămoşii ei, toate generaţiile care au precedat-o. Ele sunt denumite cu termenul abstract de ereditate, dar în realitate ele sunt nişte creaturi foarte vii care o locuiesc şi o trag în toate direcţiile, bune sau rele.

Da, trebuie să ştiţi, membrii familiei voastre care au părăsit pământul, şi în special părinţii voştri, bunicii voştri, vin să vă viziteze, deoarece pe ei îi interesează ceea ce aţi devenit, ceea ce faceţi de când ei nu mai sunt în viaţă. Când ei vă văd angajaţi pe calea binelui, a luminii, ei simt fericiţi, dar dacă ei asistă la nişte mişcări înapoi, la nişte căderi, ei se simt trădaţi de copiii lor. Observându-vă, ei ajung să-şi pună şi unele întrebări despre propriile fapte pe durata vieţii lor terestre, dar şi despre educaţia şi exemplul ce vi le-au oferit. Ei înţeleg ceea ce au neglijat, unde au greşit, şi ei încearcă să pătrundă în voi pentru a vă sfătui. De aceea, atunci când vă confruntaţi cu unele greutăţi, când străbateţi nişte încercări, vă puteţi îndrepta spre ei şi le puteţi cere ajutorul.

Din nefericire, trebuie să recunoaştem, toţi aceşti părinţi nu dau nişte sfaturi bune. De ce? Fiindcă, deseori ei se străduiesc să guste prin descendenţii lor anumite plăceri de care erau foarte legaţi când se găseau pe pământ. Toţi aceşti străbuni pe care Ştiinţa

Iniţiatică îi numeşte spiritele familiale sunt purtaţi de fiecare dintre noi, alături de concepţiile lor pieritoare, de vechile lor obiceiuri, ceea ce explică anumite ciudăţenii în comportamente. Se întâlnesc astfel unele persoane care au fost capabile de nişte realizări excepţionale pentru care nu au precupeţit nici un efort, dar iată că ele nu se pot descotorosi de un obicei prost care, pentru alţii, ar fi foarte uşor de învins.

Eu îmi amintesc de un episcop care a venit într-o zi să se spovedească Maestrului Peter Deunov. El i-a spus: „Eu am depăşit multe din slăbiciunile mele, dar eu nu reuşesc să înţeleg de ce îmi este imposibil să renunţ să mănânc came de porc. De fiecare dată când mănânc, eu mă îmbolnăvesc, îmi spun să nu o mai repet, dar ceva mai puternic ca mine mă determină să reîncep”. Iar Maestrul i-a răspuns: „În familia dumneavoastră, aţi avut cu siguranţă un părinte, apropiat sau îndepărtat, căruia îi plăcea în special carnea de porc. El este atât de legat de dumneavoastră, încât nu reuşiţi să vă eliberaţi de influenţa sa; el este cel care, prin intermediul dumneavoastră, continuă să se desfete cu această came”.

Există o întreagă literatură despre spiritele familiale şi diferitele lor manifestări, eu nu doresc să mă extind cu acest subiect, ci să vă dau numai câteva noţiuni esenţiale.

Eu înţeleg că vă este greu să credeţi, dar acesta este totuşi adevărul. Unele dintre virtuţile, înzestrările voastre, dar şi din slăbiciunile voastre sunt deseori manifestările unui părinte care, cel puţin pentru moment, şi-a ales domiciliul în voi. Voi sunteţi locuiţi de nişte gânduri, de nişte sentimente, de nişte dorinţe... anumite persoane sau anumite lucruri vă

atrag, în timp ce pe altele le respingeţi, şi vă închipuiţi că voi sunteţi cei care vă exprimaţi sau acţionaţi liber... Deloc! Deseori, alţii reacţionează în voi, cer. De ce adevărata realitate a fiinţei umane scapă atât de des psihologilor şi tuturor celor care au ca meserie să studieze manifestările sale psihice? Fiindcă ei nu au învăţat niciodată că ea este suma mulţimii de fiinţe ce o poartă în ea, pe care ei o nesocotesc de cele mai multe ori, neştiind nici ce vor să realizeze prin intermediul ei.

Ceea ce determină ca o fiinţă umană să gândească, să simtă sau să acţioneze într-un anumit fel rămâne un mister formidabil. De aceea eu vă voi da acest sfat. Poate că aveţi nişte părinţi sau nişte persoane foarte apropiate care nu sunt de acord cu decizia voastră de a urma calea spirituală. Ei consideră că vă pierdeţi timpul, că vă aflaţi pe un drum greşit. Să nu renunţaţi să vorbiţi cu ei, încercaţi să îi faceţi să înţeleagă de ce aţi ales această cale. Chiar dacă ei nu vă cred, chiar dacă ei nu acceptă, vorbiţi-le.

Eu nu vă spun să le faceţi morală sau să le ţineţi nişte discursuri lungi, dar din când în când, într-o conversaţie sau în funcţie de un eveniment, spuneţi câteva cuvinte. Chiar dacă ei protestează sau se fac că nu aud, gândul ce l-aţi formulat va lăsa o amprentă binefăcătoare în ei. Altminteri, ştiţi ce s-ar întâmpla? Când aceşti părinţi vor părăsi pământul, ei vor continua să-şi dorească să vă îndepărteze de idealul vostru şi vor pătrunde în voi, prezentându-vă argumentele lor; iar când ei vor reuşi să vă inspire nişte îndoieli, veţi crede că aceste îndoieli vin de la voi şi veţi capitula.

Poate că toate acestea sunt noi pentru voi, dar acesta este adevărul. Eu vă spun că nu se cunosc prea

multe despre psihismul uman. Iată ceea ce eu vă mai pot încă revela. Când veniţi să mă ascultaţi vorbind, vă închipuiţi că sunteţi numai voi în sală. Eh bine, nu, nişte entităţi din lumea invizibilă sunt aici şi mă ascultă deopotrivă, unele sunt nişte suflete imateriale şi printre ele se găsesc unii membri ai familiei voastre care au părăsit pământul. Ei vin din cauza voastră, iar cei care sunt sensibili le pot simţi uneori prezenţa.

Ce concluzie s-ar putea trage acum din cele ce v-am spus?... Deoarece fiecare poartă în el nişte generaţii de fiinţe umane al căror descendent este, biruindu-şi slăbiciunile, el reuşeşte să-şi antreneze întreaga sa familie interioară pe calea luminii şi a eliberării. El face astfel un imens bine întregii sale ascendenţe, şi descendenţei sale, desigur, căreia îi va transmite bogăţiile ce le-a dobândit. De aceea este atât de important să lucrezi asupra ta însuţi, fiindcă poţi ameliora generaţii întregi, transmiţându-le roadele propriilor strădanii. Noi nu trăim şi nu acţionăm numai pentru noi, ci pentru un număr mare de alte creaturi de care suntem deopotrivă responsabili.

Au fost numai câteva cuvinte referitoare la spiritele familiale. Când vă decideţi să păşiţi pe calea luminii, nu numai că vă eliberaţi de influenţa lor dăunătoare, dar le şi educaţi, le luminaţi şi le antrenaţi alături de voi. Aşadar, persistaţi în strădaniile voastre şi, dacă ele refuză să vă urmeze, lăsaţi-le şi continuaţi-vă ascensiunea spre culmi. La o anumită altitudine, aceste spirite recalcitrante sunt obligate să vă părăsească, ele nu mai pot suporta aerul rarefiat al înălţimilor şi abandonează partida. Aşadar, avântaţi-vă spre regiunile luminii. Şi acolo locuiesc nişte spirite, nişte spirite foarte puternice; cereţi-le ajutorul, ele vă

vor întinde o coardă, voi o veţi prinde şi vă vor trage până la ele.

Nu sunteţi deja puţin pregătiţi să mă înţelegeţi?

Cap. 11 - Ce este voinţa domnului?

În numeroase pasaje din Vechiul Testament, Dumnezeu se adresează patriarhilor şi profeţilor pentru a le face cunoscute dorinţele sale. El îi ordonă lui Noe să construiască o arcă pentru a-şi adăposti acolo familia şi un cuplu din fiecare specie de animal, fiindcă El va îneca pământul într-un potop. El îi cere lui Avram să-şi părăsească patria, lui Moise să-şi scoată poporul din Egipt. Lui Iosua îi dă nişte instrucţiuni cum să cucerească oraşul Ierihon etc.

Iar profetului Iona, Dumnezeu îi ordonă să meargă la Ninive pentru a predica distrugerea oraşului dacă locuitorii săi nu se căiesc. Dar în loc să asculte, Iona s-a îmbarcat pe o corabie ce mergea în Tarsis (în Spania, oraş pe coasta de vest), deci destul de departe de locul unde trebuie să ajungă. O furtună violentă s-a pornit în timpul traversării şi Iona, fiind recunoscut ca vinovat că a provocat mânia Domnului prin neascultarea sa, a fost aruncat în mare de marinari unde a fost înghiţit de un peşte imens... o balenă după tradiţie. Iar furtuna s-a potolit. După trei zile şi trei nopţi în care Iona, în burta balenei, a avut tot timpul să mediteze la neascultarea sa şi să se căiască şi „Domnul a dat poruncă peştelui şi peştele a aruncat pe Iona la ţărm”.

Multă vreme, încă şi la ora actuală, numeroşi credincioşi au concluzionat din aceste povestiri şi din multe altele ce se găsesc în Cărţile Sfinte ale majorităţii religiilor că Dumnezeu se adresează oamenilor pentru a-şi dicta voinţa: mergi acolo, fa asta... iar cei care nu ascultă îi provoacă furia şi sunt pedepsiţi. Ei bine, nu, Dumnezeu nu vorbeşte astfel (Cf. Piatra filosofală - de la Evanghelii la tratatele

alchimice, Col. Izvor nr.241, Cap. I: „Despre interpretarea Scripturilor: 2. Cuvântul Domnului”).

Veţi spune: „Atunci, Dumnezeu nu ne vorbeşte niciodată?” Ba da, el vă vorbeşte în fiecare zi, în fiecare clipă. El vă spune: „Fii ferm în înţelepciune, în iubire şi în adevăr”. Apoi, depinde de voi să găsiţi cum şi unde vă puteţi manifesta mai bine aceste trei virtuţi: altminteri, şi voi, asemenea lui Iona, veţi fi aruncaţi în mare şi înghiţiţi de o balenă. Da, fiindcă aceste balene sunt de mai multe feluri: de exemplu, bolile şitoate situaţiile ce vă limitează, vă întemniţează, vă fac să suferiţi, sunt nişte balene. Ele v-au înghiţit deoarece nu aţi ascultat vocea Domnului, în voi, care vă arăta calea luminii unde puteţi trăi sănătoşi, liberi şi în pace. Iar invidiile, geloziile sunt deopotrivă nişte balene...

Aşadar, să nu vă închipuiţi că Iona a fost singurul înghiţit de o balenă din cauza că nu a ascultat. Deopotrivă şi voi. Şi asemenea lui, timp de trei zile şi trei nopţi - evident, acest număr este simbolic - reîntoarceţi-vă în voi înşivă pentru a vă recunoaşte greşelile. Atunci Dumnezeu, adică Eul vostru Superior, va lua cuvântul şi veţi regăsi libertatea.

Mulţi credincioşi îşi pun nişte întrebări cu adevărat naive în privinţa voinţei Domnului! Ei îşi închipuie că El are o voinţă specială în ceea ce îi priveşte: locul unde ei trebuie să locuiască, meseria pe care ei trebuie să o practice... Oare El vrea ca ei să se căsătorească, să aibă copii sau să rămână celibatari pentru a I se consacra?... Oare El le cere să susţină sau, dimpotrivă, să combată o anumită persoană?... În realitate, voinţa Domnului nu se referă, pentru fiecare, la o anumită problemă. Dumnezeu vrea numai ca omul să studieze pentru a înţelege legile sale, care suntlegile vieţii, şi el să se străduiască apoi să le pună în practică.

Desigur, pe fiecare îl priveşte personal voinţa Domnului, dar va cunoaşte ceea ce Domnul aşteaptă de la el numai după ce a studiat voinţa divină în principiul ei. Numai cel care începe prin a se pune în acord cu voinţa divină ca principiu poate cunoaşte cu adevărat ceea ce aşteaptă Dumnezeu de la el. Dacă nu îndeplineşte această condiţie, ceea ce va considera drept voinţa divină nu va fi decât produsul imaginaţiei sale, al dorinţelor sau al capriciilor sale.

A cunoaşte voinţa Domnului presupune mai întâi ca noi să învăţăm să îl cunoaştem, pe El, ca înţelepciune, iubire şi putere. Dacă El ne-a creat după chipul său, este ca noi să ne apropiem de perfecţiunea sa. Păstrând mereu în noi acest gând de perfecţiune, ne vom simţi orientaţi, ghidaţi, pentru a înfăptui voinţa Domnului în viaţa noastră personală.

Trebuie ca religiile, oricare ar fi ele, să înceteze acum să mai predice că suferinţele şi necazurile oamenilor sunt dorite de Domnul! Nu, voinţa Domnului este ca oamenii să îi depăşească chiar şi pe arhangheli ca frumuseţe şi lumină. Dacă ei rămân nişte mizerabili, dacă ei suferă, înseamnă că, dimpotrivă, ei au ales să nu urmeze căile divine, ei au urmat nişte căi lăturalnice ce le plăceau mai mult, şi nici ceilalţi, anturajul, societatea, nici condiţiile exterioare, şi cu atât mai puţin Domnul sunt responsabili, ci ei înşişi (Cf. La izvorul cristalin al bucuriei, Col. Izvor nr.242, Cap. III: „Ghimpele suferinţei”).De aceea, atunci când vă găsiţi într-o împrejurare dificilă, dureroasă, să nu acuzaţi pe nimeni, ci numai pe voi înşivă.

Din clipa în care v-aţi decis cu sinceritate să împliniţi voinţa Domnului, vă apropiaţi de El. Ce vă mai spune El? „Eu sunt prezent în toate creaturile, şi de fiecare dată când le aduceţi viaţa, căldura, lumina, voi

mă slujiţi. Luaţi exemplul soarelui” (Op.cit. Cap. XIII: „Şi veţi antrena toate fiinţele pe calea bucuriei”). Trebuie să te pregăteşti mult timp ca să fii capabil să slujeşti voinţa Domnului, fiindcă nu este aşa de uşor să aduci, precum soarele, viaţa, căldura şi lumina. Altfel, cum să ne închipuim că îl slujim? Transformând forţele şi masacrându-i pe toţi cei pe care îi considerăm nişte necredincioşi, nişte eretici?

Împliniţi voinţa Domnului atunci când căutaţi să îl slujiţi în alţii. Astfel, voi sunteţi îndemnaţi să lărgiţi cercul preocupărilor şi al activităţilor voastre, şi vă instruiţi, vă îmbogăţiţi.

Cap. 12 - În slujba principiului divin

Pe măsură ce înaintaţi în existenţă, conştientizaţi că sunteţi locuiţi de diferite tendinţe dintre care unele sunt mai bune decât altele. Dar conştientizarea nu este de ajuns, trebuie să înţelegeţi necesitatea de a face o selecţie printre toate aceste tendinţe, pentru a vă concentra asupra celor pe care le simţiţi mai nobile, mai constructive. Astfel, veţi descoperi încet-încet prezenţa în voi a ceva luminos, puternic, ce nu îl cunoşteaţi înainte. Această prezenţă este cea a Principiului Divin care vă locuieşte şi care aşteaptă să vă puneţi în slujba sa (Cf. Viaţa psihică: elemente şi structuri, Col. Izvor nr. 222, Cap. XIII: „Eul Superior”). A te pune în slujba principiului Divin înseamnă a găsi zilnic valorile morale, spirituale, ce merită să le acordaţi întâietate.

În parabolele sale, Iisus a folosit de mai multe ori imaginea servitorului. Dar cuvântul servitor nu place prea mult oamenilor fiindcă ei nu ştiu să îl interpreteze corect. Pentru ei, a servi înseamnă a fi sclav, a-ţi pierde libertatea în interesul cuiva din exteriorul lor. Ei nu au înţeles că există în ei, din veşnicie, o Fiinţă demnă de a fi slujită şi că libertatea constă tocmai în a te pune în slujba ei (Cf. Libertatea, victorie a spiritului, Col. Izvor nr. 211, Cap. V: „Omul este liber numai din libertatea Domnului”, Cap. VI: „Adevărata libertate este o consacrare”).

„Eu vreau să-mi trăiesc viaţa” spun băieţii şi fetele atunci când îşi cer independenţa. Dumnezeu nu le-a dat însă viaţa pentru a-şi satisface dorinţele, plăcerile egoiste... Viaţa nu este în slujba noastră. Noi trebuie să devenim nişte slujitori ai vieţii, ai vieţii divine. Altminteri, noi devenim nişte servitori ai morţii.

Desigur, nu este interzis să vrei să scapi de sub tutela mai mult sau mai puţin luminată a unei familii sau a unui anturaj. Dar această viaţă pe care fiecare doreşte să o trăiască o va trăi cu adevărat numai punând-o în slujba Principiului Divin. Altfel, libertatea, independenţa pe care îşi închipuie că le-a dobândit sustrăgându-se autorităţii altor persoane, îl vor conduce cel mai sigur către sclavie. Nu există libertate reală decât în sânul Domnului, când omul se leagă de El, cât şi de toate creaturile vizibile şi invizibile purtătoare ale vieţii pure, pentru a participa la lucrarea lor.

Cuvântul servitor desemnează în general poziţia unei fiinţe subalterne care ascultă de un stăpân. Stăpânul este bogat, şi deseori el nu face nimic, în timp ce servitorul împovărat de muncă primeşte un salariu mic. Aceasta se întâmplă însă în societăţile umane unde stăpânii sunt deseori egoişti şi orgolioşi. Dumnezeu este deja slujit de legiuni de îngeri, ce îi mai pot aduce în plus sărmanii oameni? Ei au interesul să îl slujească deoarece, lucrând pentru Domnul, ei ajung să participe chiar la viaţa sa; iar viaţa divină înseamnă lumina, pacea, forţa, iubirea, bucuria şi libertatea. Este spus în Psalmi: „O, Doamne, eu sunt robul tău... rupt-ai legăturile mele...” Aşadar, punându-ne în slujba Domnului, adică în slujba a ceea ce există mai mare şi mai nobil în noi, noi ne eliberăm.

Da, contrar servitorului oamenilor, servitorul Domnului devine din ce în ce mai liber, şi totodată mai bogat. Dar, cu o singură condiţie: să îl slujească pe Domnul. A nu se pune în slujba oamenilor care îl exploatează înseamnă deja ceva, dar aceasta nu ajunge pentru ca o persoană să-şi spună că este servitoarea Domnului. Fără să ştie, foarte mulţi slujesc

un stăpân şi chiar mai mulţi! Cine sunt acei stăpâni? Poftele lor, plăcerile lor nemăsurate, ambiţiile lor... Ei nu-şi dau seama, dar tocmai aici ei se leagă cu adevărat şi sărăcesc. Poate deveni un servitor al Domnului numai cel care ştie cum să-şi folosească energiile, capacităţile, şi în ce scop.

Mulţi oameni, chiar în ţările civilizate, se mulţumesc cu o viaţă ce nu este prea diferită de cea a animalelor: ei se hrănesc, dorm, se adăpostesc, se reproduc. Ei se află în slujba nevoilor lor fizice şi, pentru a le satisface, ei îşi pun în funcţiune toate capacităţile pe care Creatorul le-a dat. Alţii, mai evoluaţi, se pun în slujba artei, a ştiinţei, a filosofiei. Dar dacă ei se gândesc că nu mai există nimic deasupra, ei se înşeală. Predestinarea fiinţei umane nu se opreşte la a deveni un artist, un filosof sau un savant. Predestinarea fiinţei umane este de a dezvolta nişte capacităţi superioare ce o vor pune în contact cu Principiul Divin din ea. Atunci când ea va reuşi să stabilească acest contact, Principiul Divin va pătrunde în capacităţile ei fizice, psihice şi spirituale, şi ea va deveni cu adevărat creatoare.

Cel care se pune în slujba Principiului Divin nu slujeşte pe cineva sau ceva exterior lui; de aceea este imposibil ca el să-şi piardă libertatea, dimpotrivă, el o cucereşte. Aceasta este baza religiei. Atât timp cât oamenii nu vor căuta să îl descopere şi să îl slujească pe Dumnezeu în ei înşişi, ei nu vor avea decât o concepţie, o imagine incompletă sau deformată despre El. Şi este normal că gândul de a te pune în slujba unei puteri ce nu se ştie găseşte unde se află, şi care poate că nu există, să fie pentru unii de nesuportat.

Aşadar, ideea de a sluji, de servitor, va fi corect înţeleasă şi acceptată numai dacă fiinţa umană va

conştientiza că Divinitatea care trebuie slujită se găseşte în ea însăşi. Cu cât mai mult se va pune în slujba sa, cu atât se va apropia mai mult de ea şi va intra în comunicare cu ea. Datorită lucrării sale, ea reuşeşte să dizolve zgura formată de gândurile, sentimentele, dorinţele sale inferioare, şi descoperă chitensenţa fiinţei sale. În lipsa unui cuvânt mai potrivit, putem numi această chintesenţă „lumină”.

Dintre toate realităţile vizibile, lumina este cea ce exprimă cel mai bine lumea spirituală. Ea ne permite să vedem, dar ea însăşi este insesizabilă. De aceea, Dumnezeu este asimilat deseori cu lumina. Se spune că Dumnezeu este lumină, dar ce lumină?... În realitate, noi nu cunoaştem lumina; ceea ce noi denumim astfel constituie numai o materializare rudimentară a unei puteri situate în lumea de dincolo şi care a acceptat să se exprime sub forma unei licăriri, a unei vibraţii. 'Aşadar, Dumnezeu reprezintă mai mult decât ideea ce ne-o poate da lumina; nimic nu ne poate da o idee despre El, nimic nu îl poate defini, excepţie făcând ceea ce putem descoperi în noi înşine atunci când ne punem în slujba sa. Chiar şi în acel moment, chiar dacă nu putem spune ceea ce trăim, ceea ce simţim, noi nu putem spune ce este Dumnezeu.

Oare oamenii se gândesc că acest Dumnezeu care se află în ei îi poate ajuta şi pe alţii să îl găsească şi să îl slujească? Adevărul este că, îi vedem mai degrabă ocupaţi să se antreneze reciproc spre lumea de jos. De exemplu, să luăm numai domeniul sănătăţii: cineva se decide să se oprească din fumat sau din băutură. Ei bine, există întotdeauna în anturajul lui oameni care să îi spună că un păhărel sau o ţigară nu au cum să îi facă rău. Altuia, i se propune să încerce un

drog, spunându-i-se: „Vei vedea, este o experienţă de trăit”. Şi să nu vorbim despre domeniul moral şi spiritual. Aceluia care doreşte să rămână cinstit într-o lume de escroci, i se spune: „Eşti un prost, de ce ai atâtea scrupule? Fă aşa ca alţii!” Iar celui care spune că este credincios şi se roagă, i se răspunde: „Cum aşa? Tu mai crezi încă toate aceste baliverne!”

Observaţi ce se întâmplă în jurul vostru şi în lume: veţi vedea atâtea cazuri în care oamenii sunt ocupaţi să se antreneze unii pe ceilalţi pe nişte căi unde nu pot găsi decât ruina fizică şi psihică! Priviţi-le ocupaţiile, distracţiile, plăcerile. Şi tot ceea ce li se prezintă pentru a le incita poftele nemăsurate! Cum vor înţelege ei că, punându-se în slujba lui Dumnezeu, vor fi liberi?

Câte puneri la punct pentru a găsi în sfârşit direcţia corectă! Zilnic, atâtea lucruri ne solicită, ne tulbură, ne zdruncină! De aceea, a vedea clar este prima sarcină de îndeplinit: să vedem clar pentru a face o selecţie şi a ne concentra asupra activităţilor ce ne ajută să săpăm, să pătrundem profund în noi pentru a descoperi lumina.

Oamenii sunt însă extraordinari! Mulţi spun că sunt în căutarea luminii şi nu ne putem îndoi că sunt sinceri; ei au înţeles că este mai bine să fie luminaţi decât să stea în întuneric. Ei doresc însă o lumină ce nu necesită eforturi, şi astfel ei nu se opresc nicăieri pentru a face o lucrare în profunzime. Ei trec de la o carte la alta, de la un învăţământ spiritual la altul, aceasta însemnând pentru ei a căuta lumina. Iar acum, multe mişcări spirituale noi apar neîncetat, multe „iniţieri” se adaugă la cele trecute pe care se străduiesc să le reînvie, iar ei nu şi-au terminat plimbarea. Ei da, ei se plimbă, plutesc şi trec mereu pe

lângă ceea ce ar putea să îi ajute. Astfel, tot căutând lumina, ajungând la sfârşitul vieţii lor, ei bâjbâie încă în întuneric.

Când eu aud ceea ce spun oamenii care sunt totuşi inteligenţi şi instruiţi, eu mă uimesc! Ei sunt pe cale să-şi explice foarte serios filosofia lor de viaţă, ca şi cum ei ar exprima întreaga înţelepciune şi experienţă a lumii; în realitate, din punct de vedere al Ştiinţei Iniţiatice, ei vorbesc ca nişte copii de şcoală primară care încă nu ştiu că B şi A fac BA. Ei da, ei nu cunosc nimic despre alfabetul vieţii: ei nu ştiu că un anumit gând, un anumit sentiment, o anumită dorinţă, o anumită faptă este pe cale să îi conducă. Ei cred că se îndreaptă spre o direcţie, când de fapt se îndreaptă spre alta, opusă.

Trebuie să ne punem în slujba a tot ceea ce este mai pur în noi, mai nobil, mai luminos. Iar a ne pune în serviciul lui însemnă a-i da posibilitatea să se manifeste. Iată ce însemnă să fii servitorul lui Dumnezeu. Toţi oamenii poartă în ei acest elan spre lumină, dar ei îl obstrucţionează pentru că sunt mereu în căutarea lucrurilor uşoare. De aceea trebuie să ascultăm vocea naturii noastre superioare ce ne sfătuieşte să fim mai puţin leneşi. Da, nu este suficient să-ţi doreşti să îl slujeşti pe Dumnezeu pentru a fi un bun servitor, trebuie să te pregăteşti, să înveţi, să exersezi.

Priviţi numai ceea ce se întâmplă în viaţa curentă: oare, sub pretextul să îşi doreşte sincer, primul venit este capabil să fie un bun lucrător, un bun secretar, un bun ministru? Nu, el trebuie să studieze şi să dezvolte anumite facultăţi şi calităţi. Cu atât mai mult, când este vorba să intri în slujba Domnului. Ce va face cel care nu este suficient pregătit? Câte greşeli va comite!

El va crede că a intrat în slujba Domnului, dar în realitate va rămâne servitorul prejudecăţilor sale, al ideilor preconcepute, al iluziilor sale. Este ceea ce face un fanatic: sub pretext că îl slujeşte pe Dumnezeu, el îşi asumă misiunea de a lupta împotriva celor pe care îi numeşte „necredincioşi”, „infideli”, etc. În realitate, el nu este decât servitorul unor entităţi obscure care încearcă să-şi împlinească prin intermediul lui proiectele lor răuvoitoare.

Pentru a deveni un bun servitor al Domnului, trebuie să i te consacri Lui, adică să faci din întreaga ta fiinţă un loc rezervat. Înainte de a rosti slujba, preoţii încep prin a exorciza şi a consacra toate obiectele de care se vor folosi, ca şi tămâia, vinul, anafura, uleiul, cărţile sfinte şi chiar hainele ce le vor purta. Chiar dacă nimeni nu le-a atins, aceste obiecte au fost supuse curenţilor ce străbat spaţiul şi au absorbit nişte impurităţi.

Preotul mai pronunţă şi pentru sine nişte cuvinte de purificare şi de consacrare, pentru a deveni demn de a fi un mediator între Dumnezeu şi oameni. Dar credincioşii care se află acolo, care privesc, nu înţeleg mare lucru. Atunci, la ce folosesc toate acestea? Puteţi merge la slujbă, puteţi asista la toate ritualurile religioase, este foarte bine, eu nu am nimic împotrivă, dar cel puţin încercaţi să înţelegeţi ceea ce se întâmplă sub ochii voştri.

Dacă creştinii ar înţelege cu adevărat gesturile preotului care va rosti slujba, ei ar şti de ce trebuie, la rândul lor, să facă din întreaga lor fiinţă un loc rezervat. La ce le foloseşte să se numească creştini? Ei etalează o energie şi nişte mijloace formidabile pentru a-şi pune casele şi toate bunurile la adăpost de intruşi şi hoţi, ei răspândesc nişte produse peste tot pentru a-

şi ocroti câmpurile şi grădinile de insectele dăunătoare, dar în interior, ei nu au nici uşi, nici ferestre, uneori nici chiar pereţii nu stau în picioare, iar hoţii, insectele şi toţi curenţii haotici circulă liber. Medicina, psihologia dau nişte nume foarte savante tulburărilor şi bolilor ce rezultă de aici, dar cel instruit în Ştiinţa Iniţiatică va spune foarte simplu: el nu a ştiut cui şi la ce să se deschidă şi să se închidă.

Aşadar, oamenii ar trebui să se gândească să se protejeze mai degrabă în planul psihic, fiindcă acolo sunt cel mai periculos ameninţaţi. Fiecare creatură, prin magnetismul ei, prin elementele fluidice din care este constituită, poate fi mereu folosită pentru bine, dar şi pentru rău. Dar câţi oameni sunt oare conştienţi? Cineva va spune: „Oh, eu nu am comis niciodată nişte fapte necinstite. În familie, la locul meu de muncă, eu sunt un om integru”. Iată însă că, fără să vrea, fără să ştie, el a participat la nişte acţiuni criminale. Cum? Fiindcă a hrănit în el nişte stări negative, iar aceste stări negative sunt un fel de materie fluidică din care entităţile întunecate ale lumii invizibile s-au folosit pentru a-şi împlini proiectele lor răuvoitoare. Ne gândim, oare, să îi instruim pe oameni în aceste realităţi? Nu, iar peste tot se poate observa „a lua”, „a absorbi”.

Atât timp cât nu v-aţi consacrat întreaga fiinţă interioară, nu puteţi fi siguri de felul cum vă vor fi folosite energiile, viaţa voastră. Mulţi alţii, rău intenţionaţi, pot veni să vă ia forţele. Apare astfel o dublă pierdere pentru voi: nu numai că aţi fost deposedaţi de ceva foarte preţios, dar entităţile luminoase renunţă să-şi aducă ajutorul şi binecuvântările unor inconştienţi care nu ştiu să le

aprecieze, fiindcă lasă entităţile răuvoitoare să pună stăpânire pe ei, ca să îi folosească la planurile lor rele.

Nimic din ceea ce trăiţi nu rămâne fără consecinţe, nimic. Atunci, cât de des puteţi, spuneţi: „Oh, Entităţi Cereşti, eu vă stau la dispoziţie, folosiţi-mi toate forţele”. Veţi deveni astfel un bun servitor al Domnului care participă la lucrarea maestrului său. Nu vi se cere să înfăptuiţi nişte sarcini supraomeneşti, ci numai să vă consacraţi fiecare activitate binelui omenirii.

În cursul unei zile puteţi simţi un fel de oboseală şi aveţi nevoie să vă lăsaţi în voia sorţii, este normal, dar să ştiţi că în acea clipă sunteţi lipsiţi de apărare. Pentru a vă proteja, adresaţi această cerere Domnului: „Doamne, în această clipă eu sunt puţin obosit, eu nu ştiu cum aş putea să te slujesc, dar eu sunt la dispoaziţia ta”. Nici un „duşman” nu mai are atunci dreptul de a pătrunde în voi pentru a vă folosi, voi sunteţi ca un loc rezervat.

Cu atât mai mult trebuie să vă luaţi astfel de măsuri de prevedere în fiecare seară, înainte de culcare, ştiind că, în cealaltă lume, există o poliţie ce veghează ca legile proprietăţii să fie respectate (Cf. Cartea magiei divine, Col. Izvor nr.226, Cap. II: „Cercul magic: aura” şi Incursiune în invizibil, Col. Izvor nr. 228, Cap. XVII: „Adăpost fizic şi adăposturi psihice”). Această poliţie din lumea cealaltă se ocupă cu găsirea celor care ar căuta să se introducă fraudulos în voi şi le spune: „Vreţi să violaţi acest domiciliu, vreţi să faceţi rău acestei fiinţe? Nu este permis, ea este consacrată Cerului, ea aparţine Domnului, ea este în slujba sa. Plecaţi de aici!”

De ce numai preotul ar trebui să se pregătească pentru a se prezenta în faţa Domnului? A se consacra

în slujba Domnului este vocaţia tuturor fiilor şi a fiicelor sale. Noi trebuie să consacrăm întregul corp în slujba Domnului, cu membrele noastre, cu organele noastre, astfel ca ele să devină depozitarele şi transmiţătoarele unor curenţi de energie pură.

Pronunţarea unor cuvinte de consacrare produce nişte schimbări în vibraţiile obiectelor şi a creaturilor. Deoarece dincolo de planul fizic există alte planuri mai subtile, ceea ce se produce în aceste planuri ajunge să influenţeze planul fizic. De aceea, un tată şi o mamă care îşi consacră copilul încă de la naştere Domnului, trasează în materia sa psihică nişte brazde datorită cărora el va fi atras într-o direcţie luminoasă, divină. El va primi nişte curenţi de forţe binefăcătoare, iar curenţii obscuri vor fi îndepărtaţi.

Neştiutorii repetă fără încetare: „Eu vreau să-mi trăiesc viaţa!” Lăsaţi-i să o spună, iar voi încercaţi să înţelegeţi că vă veţi trăi pe deplin viaţa numai consacrându-vă Domnului. De ce ar dori El să ne lipsească de o viaţă pe care ne-a dăruit-o? Nu numai că nu ne lipseşte de ea dar El ne descoperă toate bogăţiile ei, zi după zi.

Aşadar, seara, în momentul când adormiţi, lăsaţi-vă în mâinile Domnului şi spuneţi: „Domnul meu, eu doresc să mă pun în slujba ta. Dispune de mine”. Este o formulă foarte simplă, repetaţi-o din tot sufletul. Iar a doua zi, verificaţi dacă în gândurile, sentimentele şi faptele voastre îl slujiţi cu adevărat pe Dumnezeu. Fiindcă nu este suficient să dai totul Domnului seara în cuvinte, şi să păstrezi totul în mod egoist a doua zi. Şi cum Dumnezeu este prezent în fiecare dintre sufletele umane şi în întreaga natură, trebuie să le daţi deopotrivă şi lor ceva zilnic, cel puţin un gând, o privire de iubire.

Noi am venit pe pământ pentru a participa la lucrarea creaţiei. Iisus spunea: „Tatăl Meu până acum lucrează; şi Eu lucrez”. Această lucrare cu Dumnezeu, pentru Dumnezeu, este ultimul cuvânt din Iniţiere. Tot ceea ce daţi Domnului, îl înălţaţi la nivelul la care El se găseşte. Astfel, Dumnezeu repetă gestul vostru, El îl reflectă aşa cum o oglindă reflectă o rază de lumină: i-aţi dat totul, El vă dă totul.

Cap. 13 - Să urcăm la altarul Domnului

În timpul anului în care am călătorit în India (Din februarie 1959 până în februarie 1960),printre multe alte lucruri, desigur, m-a impresionat unul: prezenţa unor mici altare în majoritatea caselor. Bogaţi sau săraci, hinduşii păstrează în case un loc pentru câteva imagini, câteva statui ale divinităţilor. Unii nu au nici măcar vreo locuinţă, ei trăiesc afară, pe trotuare, la marginea drumurilor, iar acolo ei îşi fac un altar din nişte cutii de carton sau nişte căsuţe din lemn şi câteva imagini, în faţa căruia se închină şi se roagă în diferite momente ale zilei. La noi, în Occident, găsiţi oare deseori în case un loc rezervat Divinităţii?...

Să admitem că, din diferite motive, nu puteţi consacra în locuinţa voastră un loc Divinităţii, dar nimic nu vă împiedică să îi consacraţi acest loc în voi. Vă faceţi nişte proiecte pentru astăzi, pentru mâine, pentru câteva săptămâni, câteva luni sau câţiva ani, este foarte bine, dar ce loc rezervaţi Domnului în aceste proiecte? Oare vă preocupaţi să îi construiţi un altar în voi? Dumnezeu vă spune: „Eu ţi-am dăruit viaţa, bucuria, frumuseţea, eu ţi-am dat o familie, nişte prieteni şi atâtea alte bogăţii... de ce nu îmi faci un loc în inima ta, în vreme ce primeşti pe oricine, şi chiar pe nişte hoţi care te vorjefui?”

Evangheliile povestesc că un scrib s-a apropiat într-o zi de Iisus şi i-a spus: „Te voi însoţi, oriunde Te vei duce”. Care a fost răspunsul lui Iisus? „Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi; dar Fiul Omului n-are unde să-Şi plece capul”. Nu este însă spus dacă Iisus l-a acceptat. Apoi, adresându-se altui om care se afla şi el acolo, el îi ordonă: „Urmează-Mi”.

Ce înseamnă însă răspunsul dat de Iisus primului: „Fiul Omului n-are unde să-Şi plece capul"? Evident, el nu se plângea că nu are nici un loc de dormit sau de odihnă, dar el a simţit că acel om era locuit de atâtea gânduri, sentimente şi dorinţe grosiere (acestea sunt animalele), încât nu mai era nici un loc pentru el, pentru învăţământul său. Scribul îl asigura că îl va urma peste tot, fără îndoială el era sincer, dar el nu se cunoştea, şi folosindu-se de nişte imagini Iisus a dorit să îi spună: tu nu ai pregătit niciodată cu adevărat un loc pentru Dumnezeu în tine... „Eu nu am unde să-mi plec capul” înseamnă că înţelepciunea mea nu va găsi la tine nici o deschidere, tu nu eşti pregătit să mă urmezi.

Multe persoane se consideră capabile să îl urmeze pe Iisus, sau un alt Maestru Spiritual, în timp ce, fără să ştie, ele adăpostesc tot felul de animale! De aceea, în ciuda lui Iisus, în ciuda unui Maestru, ele nu au încă un contact cu acele regiuni ale lumii divine din ele, ce le pot da sensul a ceea ce sunt şi a ceea ce fac (Cf. Grăuntele fericirii, Col. Izvor nr.231, Cap.VI: „Sensul vieţii”). Sensul nu este dat niciodată de lumea de jos, materia; el este dat de lumea din înalt, spiritul, această scânteie, acest foc, această lumină ce mărturiseşte prezenţa Divinităţii în om, aşa cum altarul mărturiseşte prezenţa sa într-un sanctuar.

Din cauza prezenţei unui altar, un edificiu devine un templu al Domnului. În fiecare zi, trebuie să urcaţi în acel altar, să vă prezentaţi în faţa Domnului şi să vă puneţi în slujba sa. Devenind un servitor fidel, răbdător, dezinteresat, vă apropiaţi de El. Fiindcă Dumnezeu este cel mai mare servitor. Da. Iar când deveniţi voi înşişi un servitor, însufleţiţi imaginea sa în voi,conştientizaţi filiaţia voastră divină. Să nu vă temeţi

că aceasta vă împiedică să vă îndepliniţi sarcinile către familia voastră, prieteni, societate, omenire, ci dimpotrivă!

Faceţi un loc pentru Dumnezeu în voi, nu pe jumătate, ci în întregime. Cultivându-i prezenţa, veţi descoperi cât de bogată devine viaţa voastră. Când va trebuie să vă confruntaţi cu nişte încercări, această prezenţă vă va da forţa, libertatea şi, ca regele Solomon, veţi fi salvaţi chiar din infern. Nu cunoaşteţi această legendă?

Regele Solomon a fost sărbătorit pentru bogăţiile sale şi înţelepciunea sa şi el a construit templul din Ierusalim. Dar cum el a comis şi mari greşeli, o legendă spune că la moartea sa Justiţia Divină a decis că el trebuie să facă un stagiu în infern. De abia ce a sosit, şi diavolii l-au observat măsurând pământul, la stânga, la dreapta... El găsise o sfoară pe undeva şi măsura şi nota fără încetare. Diavolii i-au raportat lui Satan în persoană care le-a ordonat să îl interogheze. „Ce faci tu acolo?” l-au întrebat ei. El le-a răspuns: „Eu sunt regele Solomon. Slava mea a fost foarte mare pe întreg pământul. Eu am construit templul din Ierusalim pentru a pune în el Chivotul Domnului. Acum, şi aici eu intenţionez să construiesc un templu, de aceea voi m-aţi văzut făcând nişte măsurători”. Când Satan a aflat care sunt proiectele lui Solomon, el a strigat: „Oh, la, la! Un templu aici? El îmi va contamina întreg infernul şi va fi sfârşitul domniei mele. Să fie expulzat, el nu-şi are locul printre noi!” Aşadar, nu fără motiv Solomon a fost preţuit pentru înţelepciunea sa.

Această anecdotă vrea să ne spună că, şi cufundaţi în infern, ne putem smulge dacă ştim cum să ne creăm condiţiile de eliberare. Iar singura modalitate de a ne elibera este de a delimita un spaţiu în noi

înşine şi a-l consacra Domnului. În acest spaţiu, noi suntem în acelaşi timp templu, altar şi preot (Cf. Creaţie artistică şi creaţie spirituală, Col. Izvor nr.223, Cap.XII: „Construcţia templului”).

Domnul vrea un singur lucru pentru creaturile sale: ca ele să beneficieze cât mai mult de bogăţiile pe care El le-a plasat în corpul lor fizic, în inima, intelectul, în sufletul şi spiritul lor. Iar ele vor beneficia cu adevărat de aceste bogăţii numai dacă învaţă să le consacre Lui. Tot ce este consacrat Domnului este ocrotit de nişte spirite luminoase ale lumii invizibile. O însuşire, un talent ce îl consacraţi Domnului creşte, se amplifică, în timp ce, dacă el nu este consacrat, îl pierdeţi. Chiar dacă îl mai posedaţi în mod concret, este ca şi cum l-aţi fi pierdut, fiindcă interior nu beneficiaţi atât de mult pe cât aţi putea.Câţi oameni talentaţi, unii artişti, unii filosofi, unii oameni de ştiinţă nu profită deloc de talentele lor! Prin studii susţinute şi exerciţii, ei au dobândit nişte cunoştinţe, o anumită tehnică, o uşurinţă, dar interior munca lor nu îi satisface, înţelegeţi bine aceasta: poţi poseda mari bogăţii, dar în acelaşi timp să fii lipsit de ele, fiindcă nu le-ai consacrat pentru a le asigura protecţia. Ne gândim să protejăm o mulţime de obiecte lipsite de importanţă, dar uităm să punem la adăpost bogăţiile esenţiale, capacităţile, talentele.

Urcaţi zilnic la altarul Domnului şi cereţi să fiţi ghidaţi, inspiraţi. Nişte îngeri vă vor însoţi... Mai târziu, veţi înţelege că pe drumurile pe care aţi mers, multe accidente, necazuri au putut fi evitate, şi că, dimpotrivă, multe lucruri bune s-au realizat. Entităţile cereşti vă vor spune: „Priveşte, noi am făcut toate acestea prin intermediul tău”. Da, într-o zi, veţi şti ce aţi făcut, sau mai degrabă ce a fost făcut prin

intermediul vostru, câte entităţi minunate au putut să se exprime fiindcă aţi consacrat în voi un loc Domnului.

Spiritualitatea nu constă în nişte aspiraţii vagi. Adevăratul spiritualist începe prin a-şi construi în suflet un altar pentru Domnul, şi el nu încetează niciodată să întreţină acolo o flacără. El trebuie să urce zilnic în acel altar, conştientizândcă el pătrunde în prezenţa divină, şi numai acolo el ştie ce trebuie să ceară (Cf. Rugăciunea, Broşura nr. 305).

Atât timp cât vă adresaţi Domnului ca să vă satisfacă dorinţele personale, înseamnă că nu aţi pătruns încă în prezenţa sa. În ziua în care veţi intra în prezenţa Domnului, nu veţi putea cere decât un lucru: ca El să vă umple de lumina sa. În realitate, veţi simţi că nu mai aveţi nimic de cerut: de îndată ce aţi intrat în prezenţa Domnului, lumina sa vă invadează şi atunci când vă reîntoarceţi, această lumină vă locuieşte încă mult timp. A te ruga cu adevărat înseamnă a urca la altarul Domnului, acest altar care se află şi în noi.

Cap. 14 - Continuaţi să păşiţi!

Este spus în Cabală că atunci când Dumnezeu a creat pocăinţa (în ebraică tesuva), El îi spune: „De fiecare dată când oamenii se vor întoarce spre tine, va trebui să le ştergi greşelile”. Cuvântul tesuva mai înseamnă şi întoarcere. Păcatul ne îndepărtează de Domnul, iar pocăinţa ne îndreaptă spre El. Este sensul parabolei fiului risipitor în Evanghelii: el şi-a părăsit casa părintească şi când şi-a risipit toate bunurile în plăceri, el a fost obligat pentru a supravieţui să accepte situaţia mizerabilă şi umilitoare de paznic la porci. Înţelegându-şi greşeala, el a hotărât să se întoarcă la tatăl său care l-a primit cu braţele deschise şi i-a pregătit un mare ospăţ. Dacă ne conştientizăm şi noi greşelile, dacă le regretăm şi ne dorim sincer să ne reîntoarcem lângă Tatăl nostru Ceresc, El ne va primi (Cf. Cei doi pomi ai Paradisului, Opere Complete, voi.3, Cap. IX: „Cei doi pomi ai Paradisului: 3. Întoarcerea fiului risipitor”).Nu este însă de ajuns să ne recunoaştem greşelile, să le regretăm. Chiar dacă remuşcările şi lacrimile ce le însoţesc uneori contribuie la purificarea noastră, pentru a fi iertaţi trebuie să îndreptăm lucrurile. Dumnezeu a creat pocăinţa pentru a ne şterge greşelile, dar ele vor fi cu adevărat şterse numai dacă noi ne căim cu adevărat.

Pocăinţa presupune activitatea, şi nu pasivitatea. Câteva rugăciuni recomandate de un preot după spovedanie şi murmurate, mai mult sau mai puţin cu neatenţie, nu sunt suficiente. Trebuie cu adevărat să reparăm. Este ceea ce ne învaţă şi Cabala, deoarece ea leagă pe tesuva de Binah. Binah reprezintă Natura, care este o mamă iubitoare, dar severă: ea este păzitoarea legilor. În sefirotul Binah locuiesc cei

Douăzeci şi patru de Bătrâni, Domnii Destinelor, care dau fiecăruia după meritele sale (Cf. De la om la Dumnezeu — sefiroţi şi ierarhii îngereşti, Col. Izvor nr.236, Cap. XV: „Binah: 1.Legile destinului”). Reîntoarcerea în casa Tatălui se poate face numai după îndreptarea greşelilor.

Desigur, vom mai comite încă multe greşeli. Vom simţi nişte remuşcări, dar remuşcările sunt valabile numai pe moment. De îndată ce am înţeles că am acţionat rău şi care a fost cauza, trebuie să căutăm să ne îndreptăm greşelile, şi mai ales să ne reîntoarcem la lucru. Plângându-ne, bătându-ne pe piept, nu reparăm nimic şi devenim chiar o povară pentru alţii. Mântuirea nu se află în remuşcări, ci în muncă. Aşadar, acum când v-aţi angajat pe calea divină, nu trebuie să vă mai opriţi. Atât timp cât continuaţi să înaintaţi, vă îndepărtaţi duşmanii interiori, şi oricare ar fi evenimentele, vă stăpâniţi destinul. Obstacolele cedează, unul după altul, în faţa celui care nu se opreşte din drum, fiindcă el a pus în mişcare puternicele legii ale vieţii (Cf. Credinţa care mută munţii, Col. Izvor nr. 238, Cap. XIII: „Rabota, vreme, vera: munca, timpul, credinţa”).

Viaţa spirituală se aseamănă cu escaladarea unui munte înalt, iar pe aceste poteci abrupte, anevoioase, este imposibil să nu trăiţi nişte clipe de slăbiciune, de descurajare, sau chiar de cădere. Nu este însă un motiv să vă opriţi. Câteva zile veţi simţi că muriţi, apoi veţi învia. Da, în starea de cea mai mare descurajare, trebuie să vă agăţaţi de această misterioasă licărire ce rămâne încă în voi: ea vă spune că „moartea” ce sunteţi pe cale să o trăiţi va fi urmată de o înviere, şi că nimeni, mai bine ca voi, nu vă poate ajuta, pentru că toate puterile se găsesc în voi.

Ceea ce simţim ca descurajare este o ruptură în noi a legăturii ce trebuie să existe între cele două naturi ale noastre, terestră şi celestă. Natura terestră este ca o materie pe care natura celestă trebuie să o lumineze, să o însufleţească fără încetare. Natura terestră ne trage în jos, în vreme ce natura celestă ne antrenează spre înălţimi. De aceea, în clipa în care natura terestră reuşeşte să se sustragă puterii naturii celeste, se produce în noi un fel de cădere, o prăbuşire.

Pentru a menţine sau a restabili legătura dintre cele două naturi ale noastre trebuie, în maniera alchimiştilor, să învăţăm să lucrăm cu focul. Focul, focul sacru este cel ce sudează natura noastră inferioară de natura noastră superioară. Adevăratul alchimist suflă asupra acestui foc în mod constant, în timp ce un simplu amator îşi întrerupe curând lucrul, spunându-şi: „De ce mă încăpăţânez să ţin împreună cele două elemente ce se separă fără încetare?” Ei bine, ba da, trebuie să ne încăpăţânăm.

Pentru a da naştere copilului, piatra filosofală ce va transforma în noi toate materiile ieftine în aur, în aur spiritual, trebuie să reunim cu forţa cele două elemente antagoniste, natura terestră şi natura celestă (Cf. Piatra filosofală - de la Evanghelii la tratatele alchimice, Col. Izvor nr.241, Cap. X: „Piatra filosofală, rod al unei uniuni mistice”). Focul care le face să intre în contact este alimentat de credinţă, de speranţă şi iubire: credinţa de nezdruncinat în puterile ce Dumnezeu le-a pus în noi; speranţa în viitorul pe care El îl rezervă copiilor săi; şi, în sfârşit, iubirea constantă a adevărului şi a frumosului. Dacă atitudinea altora ne face să ne pierdem curajul, noi trebuie să chemăm iubirea. Totuşi, dacă descurajarea vine din noi, fiindcă

noi am obosit să ne străduim şi să înfruntăm greutăţile, trebuie să cerem ajutor credinţei şi speranţei.

Recent, un prieten mi-a povestit că într-o zi în care se simţea abătut, deznădăjduit, a mers la ţară. El s-a aşezat la un moment dat pe o stâncă, şi a zărit pe acea stâncă tare şi goală un mic spaţiu din care au reuşit să iasă câteva fire de iarbă. El le-a privit îndelung, şi deodată s-a însufleţit ceva în el. El nu înţelegea cum aceste câteva fire de iarbă, ce au avut nevoie de atât de puţin pământ să crească, l-au putut scoate din deznădejdea sa. În realitate, nu era iarba însăşi, ci el care, privind-o, a înfăptuit fără ştire sa o schimbare în forul său interior. Da, fiindcă toate puterile de regenerare se află în noi, şi este nevoie uneori de un impuls infim ca să le declanşăm.

Fiinţele, lucrurile, tot ce există în jurul nostru ne poate ajuta. Se întâmplă în afara conştiinţei şi a voinţei noastre, dar nouă ne revine datoria de a conştientiza acest fenomen şi a nu aştepta ca natura să ne sară în ajutor. Priviţi, deopotrivă, furnicile şi albinele: ele sunt neobosite, nu s-a văzut niciodată o furnică sau o albină să se descurajeze. Veţi spune că natura le-a creat astfel... Este adevărat, natura ne instruieşte cu tot ce a creat, şi depinde de noi să fim destul de inteligenţi pentru a beneficia de lecţiile ei. Desigur, aţi remarcat că, atunci când sunteţi trişti sau descurajaţi, vă liniştiţi, gândindu-vă la o persoană pe care o iubiţi sau o respectaţi. De ce? Pentru că, imaginile ce le avem în minte sau în inimă nu rămân inactive; ele conţin o viaţă, nişte puteri, ele sunt ca nişte transformatori, nişte izvoare de energie. O imagine ne poate pierde, iar o alta ne poate salva. O imagine ne poate intoxica, iar o alta poate acţiona ca un antidot. Fiecare imagine este legată de o idee, şi dacă vă concentraţi asupra

unei imagini, ea acţionează asupra voastră, ea îşi aşează pecetea pe voi. Nu neglijaţi niciodată această lucrare interioară, atât de binefăcătoare, ce o puteţi înfăptui cu imaginile.

Voi spuneţi: „Eu nu mai pot... Eu sunt la capătul puterilor”. Da, poate la capătul mosorului ce se desfăşoară acum. Aveţi, însă, nenumărate mosoare în voi. Înlocuiţi-l pe acesta, şi alături de cel nou, continuaţi-vă drumul.

Este adevărat, există nişte clipe când putem fi invadaţi de o stare de oboseală mortală, de senzaţia că nu putem face nici un pas în plus. Este dificil să luptăm împotriva unei senzaţii, oricare ar fi ea; totuşi, avem un motiv în plus când simţim o asemenea oboseală, să ne păstrăm convingerea că avem încă nişte resurse, şi curând ne vom pune în mişcare. Într-o zi, bineînţeles, veţi ajunge şi la capătul ultimului mosor, dar, deocamdată, nu este cazul, şi dacă voi ştiţi să întreţineţi în voi nişte gânduri pline de curaj, de speranţă, vă veţi redresa rapid. Aţi pus în funcţie un nou mosor şi porniţi din nou cu nişte energii proaspete.

Să resimţi un lucru şi să îl gândeşti sunt două lucruri diferite. Adesea, senzaţia influenţează gândul: vă simţiţi epuizaţi - ceea ce este normal - şi iată că această senzaţie declanşează nişte gânduri şi sentimente de descurajare, de tristeţe, de disperare. Ei bine, nu, în acele clipe gândul este cel care trebuie să acţioneze asupra senzaţiei: chiar dacă el nu o poate învinge, el trebuie să fie precum o lumină, ca un far îndepărtat. El vă spune că vă puteţi redresa; atunci, în ciuda oboselii şi epuizării, în el trebuie să credeţi şi nu în senzaţiile voastre. Nu mai există nici o picătură de energie în rezervorul vostru? Rezervorul cosmic este însă plin, şi de acolo trebuie să extrageţi cu ajutorul

gândului. Fiindcă gândul foloseşte şi la aceasta: doar câteva picături luate din acest rezervor de energii, şi flacăra din veioza voastră ce era pe cale să se stingă străluceşte din nou.

Pentru a extrage nişte energii din rezervorul cosmic, momentul cel mai favorabil este dimineaţa, la răsăritul soarelui. Privind soarele, concentraţi-vă asupra celulelor corpului vostru, până când ele vor vibra la unison cu spiritul solar. Încet-încet, veţi simţi că acolo vă este dăruită adevărata cunoaştere, o cunoaştere ce vă va menţine mereu vii. De îndată ce veţi începe să comunicaţi această vibraţie puternică celulelor voastre, nu le mai lăsaţi să lâncezească, străduiţi-vă să menţineţi mişcarea.

Eu nu voi înceta niciodată să insist asupra valorii ce trebuie să o acordaţi în aceste momente când întreaga voastră fiinţă este străbătută de aceşti curenţi de energie spirituală. Faceţi tot ceea ce puteţi pentru a-i reţine. Nu vă arătaţi neglijenţi şi nu încercaţi apoi să risipiţi aceste energii în activităţi prozaice. Pentru a-şi justifica neglijenţa, unii vor spune că poate aceste momente de graţie ce le-au trăit au fost o iluzie, un rod al imaginaţiei lor. Cerul i-a purificat, i-a luminat, i-a întărit, iar ei se întreabă dacă nu au fost jocul unei iluzii! Dar când se simt slabi, copleşiţi, tulburaţi, ei nu- şi pun întrebări, pentru ei aceasta este realitatea. Nu există cuvinte pentru a exprima ignoranţa şi ingratitudinea oamenilor.

Eu vreau să vă conving să apreciaţi aceste clipe rare când vă este dat să primiţi aceşti curenţi de energie pură ce vă vor susţine întreaga voastră viaţă. Atât cât puteţi, străduiţi-vă să îi reţineţi. Nu eforturile vă obosesc; ceea ce vă oboseşte este tendinţa de a vă deschide intelectul şi inima unor gânduri şi sentimente

întunecate, grele. Cum să nu fii obosit când îţi eşti ţie însuţi propria povară? (Cf. Armonie şi sănătate, Col. Izvor nr. 225, Cap. VIII: „Cum să devenim neobosiţi”) Concentraţi-vă însă asupra soarelui şi lăsaţi-vă pătrunşi de razele sale; veţi săpa în voi un fel de tunel, iar la ieşirea din acest tunel veţi atinge, liberi şi uşori, regiunile luminii.

Acum, mai este încă ceva esenţial de cunoscut. În ceea ce noi întreprindem, oricare ar fi domeniul, material sau spiritual, ceea ce contează sunt eforturile. Cerul nu apreciază niciodată succesele, ci numai strădaniile. El decide succesul, fiindcă tot ceea ce noi facem se înscrie într-un ansamblu ce trebuie să servească planurile Domnului, să fie în acord cu ele; şi poate că nu este prevăzut să se realizeze aşa cum ne dorim ceea ce lucrăm. Aşadar, numai eforturile ne aparţin, nu şi reuşita. Credeţi că este nedrept? Nu, deoarece nici un efort nu rămâne fără rezultat.

Mulţi bărbaţi şi femei au murit pentru idealul lor şi, aparent, fără să-şi atingă ţelul. Exemplul lor a hrănit însă elanul unei mulţimi de alte fiinţe, ele au fost ca o sămânţă, ca un aluat; într-o bună zi ţelul este atins, mai bine chiar decât au sperat. De aceea, cei care obţin nişte succese trebuie să se gândească cu recunoştinţă la toţi bărbaţii şi femeile care, înainte de ei, au lucrat pentru ca aceste succese să fie posibile. Aceşti bărbaţi şi femei au făcut nişte sacrificii, uneori au fost nişte victime, dar se poate ca ei să revină într-o altă viaţă să-şi recolteze rodul muncii lor. Istoricii nesocotesc ceea ce au fost vieţile anterioare ale personajelor pe care le studiază; de aceea, atunci când ei declară că o persoană a reuşit acolo unde o alta a eşuat, ei se înşeală.

Nu trebuie să ne preocupăm niciodată de succesele noastre, ci numai de eforturile de făcut, pentru că nimeni nu poate lucra în locul nostru. Să lăsăm fiinţele din înalt să decidă momentul când aceste eforturi vor aduce nişte rezultate vizibile, tangibile. Absenţa unor rezultate concrete nu înseamnă că noi nu am lucrat sau am lucrat prost, ci faptul că momentul succesului nu a venit încă. Nu avem de ce să ne îngrijorăm. Cei care nesocotesc această lege se macină sau au pică pe alţii, şi ei distrug astfel beneficiile spirituale ale strădaniile lor. Orice s-ar întâmpla, trebuie să vă spuneţi: „În aparenţă, strădaniile mele nu aduc multe rezultate, dar în realitate eu ştiu că, deja de astăzi, ele aduc unele roade”. Chiar dacă nu se văd, există mereu nişte rezultate în inimi şi în suflete. Nimic nu rămâne inert sau stagnant.

Aveţi nevoie de această lumină ce reaşează lucrurile la locul lor. Succesul în planul fizic nu depinde de voi, ci de deciziile celor Douăzeci şi patru de Bătrâni. Dacă nu reuşiţi aşa cum v-aţi dorit, înseamnă că nu a venit încă momentul. Să nu vă lăsaţi contaminaţi de această concepţie materialistă a succesului atât de răspândită la ora actuală; atât pentru voi, cât şi pentru alţii, această concepţie nu poate aduce nimic bun.

Aşadar, continuaţi să lucraţi, atâta tot. Dacă aţi fi cu adevărat sensibili, aţi simţi că în planurile subtile există deja nişte rezultate; şi deoarece există deja nişte rezultate în înalt, ele vor coborî într-o bună zi în planul fizic (Cf. Puterile gândului, Col. Izvor nr.224, Cap. V: „Cum se realizează gândul în materie”). Să nu vă bucuraţi atât de mult când obţineţi nişte succese rapide. Dacă nu aţi înscris în prealabil mul timp

lucrarea voastră în materia planurilor psihic şi spiritual, aceste succese nu vor fi de durată.

Condiţia adevăratului succes nu constă în efortul violent şi spectaculos al unei clipe, ci în repetarea zilnică a unor mici eforturi. Apa care cade pe piatră, picătură cu picătură, reuşeşte în final să o spargă. Cu toate acestea, picătura de apă este atât de blândă, iar piatra atât de dură! Să nu vă opriţi nici măcar o singură zi să faceţi nişte eforturi, fiindcă secretul reuşitei constă în continuitate, în perseverenţă. Dacă vă opriţi, riscaţi să pierdeţi chiar ceea ce aţi acumulat, pentru că materia posedă o imensă putere de rezistenţă şi ea tinde mereu să revină la inerţia sa primitivă. Va trebui să lucraţi neîncetat pentru a o înălţa, apoi a o reţine la nivelul la care doriţi să vă înălţaţi voi înşivă pentru a vă face din ea lăcaş.

Vreţi să fiţi însufleţiţi? Păstraţi cât de mult puteţi nevoia de a avansa. Atât de multe puteri dorm în voi, aşteptând să le treziţi! Dar, în loc să le treziţi, voi continuaţi să le adormiţi. Întâlnim persoane care nu au decât cincizeci, şase- zeci ani, sau chiar mai puţin, şi par deja moarte şi îngropate. Da, chiar vedem piatra de mormânt ce le acoperă şi pe care scrie: „Aici se odihneşte..”.. De ce?... Chiar dacă oboseala apare, chiar dacă bătrâneţea se apropie, trebuie să ne spunem că există mereu ceva ce trebuie să înţelegem, ceva de făcut, şi să nu acceptăm niciodată îmbuibarea, stagnarea. Chiar paralizaţi, chiar muribunzi, ne mai rămâne ceva de făcut... chiar numai să mulţumim Cerului (Cf Râsul înţeleptului, Col. Izvor nr. 243, Cap. XII: „A mulţumi, un izvor de lumină şi bucurie”).

Faceţi în aşa fel ca, ajunşi la capătul existenţei voastre, să rămâneţi încă tineri, pentru că aţi înţeles ceea ce este cu adevărat viaţa: o transformare

neîncetată, o adaptare. Pentru Ştiinţa Iniţiatică, nu există tineri, nu există bătrâni, ci numai nişte fiinţe care au ca sarcină să lucreze asupra lor înşişi. Nimeni nu trebuie să spună: „Ah, anii au trecut, eu sunt deja bătrân”. Acela care crede că îşi poate motiva inerţia prin prisma vârstei, îşi scurtează numărul de zile ce îi rămân pentru a se bucura. Repetând: „Eu îmbătrânesc... eu sunt bătrân... lasaţi-mă în pace”, el îşi fabrică în sine imaginea bătrâneţii şi această imagine acţionează negativ asupra stării sale psihice şi a celei fizice. Dimpotrivă, să se concentreze asupra tinereţii şi să spună: „Ah, este minunat să fii tânăr!” şi, din ce în ce mai mult, interior, el se va simţi suplu, mobil, deschis spre viaţă. Aceasta este tinereţea, adevărata tinereţe. Desigur, cu trecerea anilor, corpul fizic îşi pierde vigoarea, rezistenţa; dar chiar şi în momentul morţii, o privire, un zâmbet pot purta încă expresia tinereţii.

Cap. 15 – În pragul unui nou an

În mod instinctiv, oamenii se proiectează fără încetare în viitor, ei trăiesc cu speranţa într-un mâine mai bun, dar această proiectare în viitor nu este deseori decât o fugă. Ei speră, ei speră, dar din ce motiv s-ar aranja lucrurile? De unde le vine această speranţă că viitorul oare fi mai bun de cât prezentul? De unde să apară binele? Adevărul este că viitorul va fi şi mai rău dacă ei se mulţumesc să spere fără să lucreze.

Lucrurile bune apar foarte rar din exterior. Dacă ele apar, cu atât mai bine; dar, mai ales voi aveţi puterea să 'faceţi ca evenimentele să vă fie favorabile sau defavorabile. Fiindcă puteţi trăi fiecare eveniment în două feluri: unul care vă înalţă deasupra voastră înşivă, şi celălalt care vă coboară, sau chiar vă face să cădeţi. Cel care nu are suficientă înţelepciune, iubire sau voinţătransformă condiţiile exterioare cele mai favorabile în nişte încercări pentru el şi ceilalţi. Atunci, la ce viitor se poate el aştepta?... O singură maşină cade în pană în mijlocul străzii: toate celelalte maşini sunt obligate să se oprească, circulaţia este perturbată, şi apar blocajele de circulaţie! La fel, o singură zi trăită prost creează un soi de blocaj pentru zilele următoare, şi uneori chiar, dacă nu căutăm să ne regăsim imediat orientarea bună, pentru încarnările viitoare.

Cei mai mulţi oameni sunt obişnuiţi să ia viaţa aşa cum este, fără să se întrebe dacă evenimentele sunt o materie ce trebuie să caute să o pregătească, aşa cum se pregăteşte hrana, punând-o la cuptor, adăugându-i şi anumite ingrediente. Aţi manca nişte peşti, aşa cum sunt pescuiţi, cu solzi, înotătoare şi oase? Nu. Iar

legumele, le mâncaţi aşa cum sunt culese din pământ? Nici atât. Bucătăria este arta de a face comestibile şi chiar gustoase tot felul de produse ce ar fi indigeste sau insipide dacă nu ne-am ocupa să le curăţăm, să le fierbem, să le asezonăm.

Atunci, înţelegeţi că fericirea la care aspiraţi este şi rezultatul unei adevărate bucătării interioare. Nu trebuie să ne aşteptăm să culegem momentele bune ale existenţei aşa cum culegem, în trecere, un fruct copt,dintr-un pom. Trebuie să învăţaţi să lucraţi asupra fiecărei situaţii în parte,şi în mod special asupra situaţiilor dificile, dureroase, adăugând nişte elemente ale spiritului şi sufletului vostru, adică nişte elemente de înţelepciune şi de iubire divine.

Anumite persoane pretind că ele nu pot fi afectate niciodată de încercările existenţei. Nu este posibil; numai dacă eşti o piatră, altminteri fiecare resimte dureros tot ceea ce îi vizează sănătatea, sensibilitatea, convingerile. Şi nu numai că nu este posibil, dar nu este nici de dorit: ce putem aştepta de la o piatră printre oameni? Dar celui care se străduieşte să nu se lase doborât, oricare ar fi suferinţele ce le are de îndurat, îi putem prezice că va ajunge foarte departe.

Veţi întreba: „Cum este posibil să nu ne lăsăm doborâţi?” Prin bunăvoinţă. Da, bunăvoinţa, fiindcă voinţa singură nu este de ajuns. În faţa dificultăţilor, nu este de ajuns să strângeţi din dinţi sau să strângeţi pumnii spunând: „Eu voi rămâne în picioare”. De altfel, nu este sigur că veţi reuşi să fiţi mai puternici decât evenimentele, şi veţi sfârşi epuizaţi, doborâţi. Şi chiar dacă veţi izbândi, există un alt risc, cel de a vă întări. Putem fi impresionaţi de voinţa unor fiinţe pe care încercările nu reuşesc să le doboare, dar nu simţim

neapărat nevoia de a le frecventa, fiindcăele arată deseori pentru alţii multă duritate şi dispreţ.

Ceea ce eu numesc bunăvoinţă este o voinţă susţinută de inteligenţa care caută să înţeleagă evenimentele şi să tragă din ele o lecţie, şi prin inima care nu se închide altora. Această bunăvoinţă este deopotrivă şi o formă de răbdare, nimic nu o descurajează. De aceea se poate spune că răbdarea este o virtute ce trebuie să le însoţească pe toate celelalte. Trebuie să iubiţi şi să fiţi răbdători, să fiţi înţelepţi şi răbdători, să fiţi puternici şi răbdători, altminteri iubirea, înţelepciunea şi forţa îşi pierd repede din puterea lor (Cf. La izvorul cristalin al bucuriei, Col. Izvor nr. 242, Cap. XII: „Comorile nebănuite ale răbdării”).

Închipuiţi-vă că aţi pus în pământ seminţele unei plante despre care ştiţi că face nişte flori minunate, dar nesocotiţi faptul că ea înfloreşte la o sută de ani. Astfel de plante sunt rare, dar ele există. Aşteptaţi, astfel, nedumeriţi, tulburaţi. Nerăbdarea voastră dovedeşte numai că voi nu cunoaşteţi natura acestei plante care dă asemenea flori. Iată alte seminţe care dau nişte flori după numai câteva săptămâni; desigur, aceasta vă place mai mult, dar aceste flori sunt mai obişnuite. Orice activitate la care vă angajaţi este asemenea unei seminţe ce o puneţi în pământ. Dacă obţineţi imediat unele rezultate sunteţi satisfăcuţi, dar întrebaţi-vă uneori dacă seminţele ce se dezvoltă atât de repede sunt cele mai bune. De cele mai multe ori, este contrariul.

A fi răbdător dovedeşte că posezi o cunoaştere ascunsă. Există unele fiinţe care vin pe lume cu o astfel de cunoaştere: ele lucrează zilnic şi, orice s-ar întâmpla, ele perseverează, ele sunt tenace. Ele s-au

născut sub influenţa favorabilă a lui Saturn. Pentru ele, timpul se măsoară în nişte intervale foarte lungi, şi cum mereu timpul, Saturn are ultimul cuvânt, recolta nu este numai frumoasă, ci şi îmbelşugată.

Fiecare planetă posedă o periodicitate ce îi este specifică. Cea mai mică este cea a Lunii care parcurge zodiacul în douăzeci şi nouă de zile. Apoi, urmează Mercur, iar mai departe, în ordinea perioadei crescătoare, Venus, Marte, Jupiter, Saturn. Iar dincolo de Saturn, mai există Uranus, Neptun şi Pluto ai căror timpi de revoluţie sunt şi mai lungi.

Există un timp de dezvoltare al unei seminţe, sau timpul de realizare a unei idei, ca şi timpul de revoluţie al planetelor. În funcţie de natura lor, seminţele sau ideile cer o durată de timp diferită. Pentru a reuşi în activităţile spirituale, este nevoie de mult timp, fiindcă aici Uranus, Neptun şi Pluto trebuie să-şi aducă şi ele sprijinul. Lucrarea spirituală este situată sub influenţa planetelor lente care parcurg nişte cercuri imense în jurul soarelui.

O idee, un gând este o entitate vie (Cf. Puterile gândului, Col. Izvor nr.224, Cap. IV: „Viaţa şi circulaţia gândurilor”); când ne iese din minte, el parcurge spaţiul descriind un cerc, străbătând astfel diferite regiuni unde el se încarcă cu nişte elemente ce îi sunt specifice, apoi se întoarce la locul său de origine, adică la noi. Fiecare gând are nevoie de un interval de timp determinat pentru a descrie un cerc. Gândurile cele mai spirituale, cele mai nobile şi divine descriu nişte cercuri foarte mari. Ele parcurg toate regiunile, până la lumea divină, înainte de a reveni, aducând-şi comorile lor.

Obiectaţi că, atunci când sunteţi implicaţi într-o activitate, se aşteaptă de la voi să obţineţi repede

nişte rezultate. Da, când este cazul să câştigi nişte bani, trebuie să te grăbeşti, şi de aceea atâtea magazine, prăvălii propun oamenilor nişte produse, nişte obiecte care să le satisfacă cerinţele materiale, şi chiar nevoile lor inferioare, ceea ce se poate face foarte repede. Dacă li s-ar propune cum să le hrănească sufletul şi spiritul lor, ele ar da faliment.

Înţelepciunea cere ca noi să ţinem seama deopotrivă de timp pentru planul fizic şi de veşnicie pentru suflet şi pentru spirit. Graba în care trăiesc oamenii îi lipseşte de acest element de durată, de infinit, ce dă un sens, un gust vieţii. Când ei nu găsesc imediat ceea ce caută, ei trec imediat la altceva... De aceea, ei nu ajung nicăieri în planul interior.

Răbdarea este o calitate a vârstei înaintate, iar speranţa aparţine tinereţii. Da, tinereţea speră, iar dacă ea nu vede repede că vine ceea ce speră, ea se nelinişteşte; în timp ce, bătrâneţea nu speră mare lucru, dar ea a învăţat să suporte cu răbdare. În realitate, răbdarea şi speranţa trebuie să se întâlnească. Unde există speranţa, răbdarea trebuie să vină să-şi aducă sprijinul. Iar când răbdarea există, speranţa nu poate fi prea departe. Dacă nu speri nimic, cum şi de ce să fii răbdător? Nu este nimic de aşteptat. Dar când răbdarea şi speranţa merg împreună, an după an, viitorul se deschide larg.

Un an se încheie şi un altul începe... (Cf Anul Nou, Broşura nr.301) Este o perioadă în care toţi rostesc nişte urări pentru ei înşişi, pentru familia lor, prietenii lor, pentru întreaga lume... Iar obiceiul constă în a se întâlni, spunându-şi: „La mulţi ani!.. Un an nou fericit!...” Înainte însă de a vă gândi la acest an nou, adresaţi-vă anului care s-a scurs. Da. Cabala spune că un an este o fiinţă vie, aşadar puteţi să îi vorbiţi.

Adresaţi-vă astfel acestui an ce s-a încheiat şi cereţi-i să-şi amintească de voi. Fiindcă el este viu, el nu rămâne inactiv, el ne-a înregistrat nu numai faptele, dar şi dorinţele, sentimentele, gândurile noastre. În ultima zi, el îşi dă raportul Domnilor Destinelor şi ne leagă de anul următor.

Omul modern s-a obişnuit să considere timpul un fel de abstracţie măsurată prin orologii şi ceasuri, în vreme ce un an, o zi... chiar o oră sunt nişte realităţi vii. De altfel, se mai aud şi astăzi pronunţându-se nişte expresii precum: „Binecuvântată să fie clipa când...” sau „Blestemată să fie clipa când...” În mitologia greacă, timpul era reprezentat de zeul Cronos, iar orele erau şi ele nişte divinităţi, fiice ale lui Zeus, stăpânul zeilor. Ar fi multe de spus despre acest subiect.

Până atunci, întrebaţi-vă cum veţi părăsi anul care s-a încheiat. Încercaţi să vă gândiţi la el cu recunoştinţă. Spuneţi-i: „Mulţumesc, dragul meu an, tu mi-ai evitat multe necazuri şi mi-ai adus atâtea lucruri bune!” Străduiţi-vă să vă rememoraţi aceste lucruri bune. Dacă ştiţi să îi vorbiţi, acest an îi va spune despre voi celui care va începe: „Iată un adevărat fiu al Domnului, el este recunoscător, tu poţi să îi aduci nişte cadouri noi”. Pregătiţi-vă, însă, deoarece pentru a le primi, trebuie cel puţin să fiţi prezenţi, adică conştienţi, în momentul împărţirii.

Eu vă voi repeta aici recomandarea pe care deja v-am făcut-o privind primele douăsprezece zile ale anului. Fiecare reprezintă o lună. Aşadar, străduiţi-vă să trăiţi primele douăsprezece zile cât mai bine posibil, pentru a oferi întregului an o bază solidă. Deoarece nici una dintre faptele noastre, nici una dintre stările noastre psihice nu rămâne fără consecinţe, noi trebuie

să le acordăm, atunci, pe moment, întreaga noastră atenţie.

Fiecare ştie că, în planul fizic, material, un gest neîndemânatic, o clipă de neatenţie poate distruge o viaţă. De aceea există atâtea puneri în gardă. Pe drumuri se observă nişte inscripţii: „curbă periculoasă”, „drum alunecos”, „Încetiniţi, se lucrează!” etc. Iar multe produse conţin menţiunea „a nu se înghiţi”! Ar fi imposibil să enumerăm toate avertismentele ce sunt date astfel, pentru ca oamenii să nu-şi pună sănătatea sau viaţa lor, cât şi a altora, în pericol. Fiindcă tocmai într-o secundă ei pot produce nişte daune ireparabile, şi nu mai rămâne nimic din proiectele frumoase ce şi le-au făcut pentru viitor.

În viaţa psihică, viaţa morală, nu există acest fel de panouri şi etichete pentru a atenţiona pe fiecare că, un impuls rău ce îl domină pe moment va produce dezordine în sufletul, în intelectul său, în inima sa, şi uneori chiar până în corpul său fizic. De aceea, pentru viaţa spirituală, este şi mai necesar să fii conştient de clipa prezentă (Cf Râsul înţeleptului, Col. Izvor nr.243, Cap. II: „Cum îşi veghează un păstor oile”, Cap. III: „Să ne păzim frontierele sufletului”).

Existenţa este un lanţ lung de momente ce trebuie trăite, unele după altele, într-un mod conştient. Dacă vă proiectaţi fără încetare în viitor, este ca şi cum aţi sări peste zalele intermediare. Ce aţi mai face cu o bucată de lanţ ce nu se leagă de nimic? Nu ne creăm viitorul începând cu sfârşitul, iar imaginându-vă un viitor frumos nu vă aranjează prezentul. Începeţi cu începutul, treceţi în mod progresiv etapele, înaintaţi, vă veţi înălţa până când veţi atinge vârful.

Poate că aţi prefera să auziţi de la mine nişte urări iluzorii de succes şi fericire? Ei bine, nu, eu nu pot să

vă spun decât adevărul: viitoarea voastră fericire se găseşte în muncă, în stăruinţă. Toate eforturile ce le faceţi se înscriu în înalt, în Cartea Vieţii, şi datorită acestor eforturi vi se vor pregăti multe binecuvântări! Când le veţi primi, la întrebarea voastră: „De ce aceste cadouri?”, vi se va răspunde: „Deoarece, prin lucrarea voastră, v-aţi înălţat până la regiunile luminii, aducând deopotrivă lumina şi pacea unor fiinţe care se aflau în mizerie şi întuneric”.

Eu nu pot să vă mai spun nimic în plus. Continuaţi, păşiţi pe calea luminii. Ce se va întâmpla la capătul drumului? Veţi descoperi ajungând acolo şi veţi fi orbiţi de fericire.

CUPRINSCap. 1 - Să nu ne mai spunem: dacă am fi ştiut!..........2Cap. 2 - „Să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta”.....10

I. Simbolismul dreptei şi al stângii...........................10II. Cele două mâini ale Domnului.............................20III. Program pentru fiecare zi şi program pentru veşnicie...................................................................26IV. „Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine”.......................37

Cap. 5 - Numai prezentul ne aparţine.........................43Cap. 6 - Înainte de apusul soarelui.............................49Cap. 7 - Trecerea în lumea de dincolo........................59Cap. 8 - Viaţa fără limite.............................................68Cap. 9 - Semnificaţia ritualurilor funerare...................76Cap. 10 - Legăturile noastre cu spiritele familiale......82Cap. 11 - Ce este voinţa domnului?............................88Cap. 12 - În slujba principiului divin............................92Cap. 13 - Să urcăm la altarul Domnului....................104Cap. 14 - Continuaţi să păşiţi!..................................110Cap. 15 – În pragul unui nou an................................121