ORGANISMELE MODIFICATE GENETIC (OGM) ŞI IMPACTUL LOR

ASUPRA MEDIULUI

9.1. Definiţia OGM-urilor şi etapele de obţinere a lor

Odată cu începutul anilor 1970, o serie de tehnici ale geniului genetic (adică

manipularea directă a genelor de către om) permit extragerea unei gene din genomul

unui organism şi reimplantarea ei în genomul unui alt organism, aparţinând unei alte

specii sau chiar altui regn. Spre exemplu, o genă umană transferată în genomul unei

bacterii, al unei unei plante sau al unui animal; o genă bacteriană transferată în genomul

unei plante sau al unui animal ş.a.m.d.

Acest transfer de gene este numit transgeneză pentru că el presupune

traversarea (transgresia) barierelor care, până nu demult, împiedicau schimburile de gene

între specii diferite, mai ales între cele aparţinând unor regnuri diferite.

Gena care codifică un caracter pe care dorim să-1 transferăm unui alt organism se

numeşte genă de interes, devenită în momentul transferului efectiv transgenă, iar

organismul receptor va fi denumit organism transgenic.

Obţinerea unui OGM implică următoarele etape principale:

1. identificarea şi pregătirea (multiplicarea) genei de interes;

2. introducerea ei (prin diverşi vectori) în celula gazdă, pentru că singură nu este

capabilă să străbată membranele celulare;

3. selectarea celulelor gazdă care au integrat transgena în genomul lor;

4. obţinerea, în cazul organismelor pluricelulare, a unui nou organism pornind de

la o singură celulă transgenizată;

5. verificarea transmiterii ereditare a caracterului codat de transgenă, la

descendenţii organismului transgenic.

Pentru selectarea celulelor care au integrat în genomul lor gena de interes (deci

care conţin transgena) se introduce şi o genă marker, a cărei expresie fenotipică este

mai uşor de verificat comparativ cu cea a genei de interes. Cele mai utilizate în acest sens

sunt genele care codifică rezistenţa la un anumit antibiotic, la un anumit erbicid.

Dar, pentru ca transgena să se poată exprima în genomul celulei gazdă, ea

trebuie să deţină reglatori de expresie (promotor şi terminator) adaptaţi noului mediu

genomic. În fapt, chiar dacă codul genetic este universal, expresia unei gene la un

organism dat depinde de promotorul la care se asociază. Dacă dorim să introducem o

genă bacteriană într-o plantă, trebuie să-i asociem acestei gene un promotor vegetal.

O transgenă este, aşadar, mult mai mult decât o simplă genă de interes, ea

este o veritabilă construcţie genetică.

9.2. Semnificaţia, pericolele şi evoluţia transgenezei

Până la apariţia geniului genetic, ameliorarea plantelor şi animalelor s-a

realizat prin selecţia indivizilor care prezentau caracteristici morfologice sau fiziologice

interesante (apărute prin mutaţii spontane) şi prin sistemul încrucişare - selecţie a

hibrizilor dintre soiurile sau rasele aceleiaşi specii.

Prin suprimarea barierelor naturale ce împiedicau schimburile de gene între

specii şi regnuri diferite, geniul genetic permite crearea de organisme transgenice,

dotate cu proprietăţi noi, total necunoscute înainte şi într-un timp scurt (de ordinul

unui deceniu), fără nici o relaţie cu ritmul multimilenar al evoluţiei fiinţelor vii.

Tehnicile transgenezei conferă astfel omului puterea de a modifica patrimoniul

ereditar al tuturor fiinţelor care-1 înconjoară, inclusiv al propriei sale specii. Este vorba,

aşadar, de o veritabilă revoluţie biologică !

In 1973, odată cu anunţarea de către doi cercetători americani a posibilităţii

transferării la Escherichia coli a genelor unui virus cancerigen (prezent la maimuţe),

asistăm şi la conştientizarea pericolelor potenţiale ale geniului genetic.

După un an de la această descoperire au urmat o serie de reuniuni ale oamenilor

de ştiinţă de pe întregul mapamond şi s-au elaborat reglementări legale ale cercetărilor din

domeniul genetic.

Enormele potenţialităţi ale tehnicii transgenice au interesat şi interesează

industriile pentru agricultură, pentru medicină şi farmacie ş.a. Au început să se

dezvolte mici întreprinderi particulare specializate în transgeneză. Cercetările

efectuate în aceste mici (dar rentabile) societăţi au contribuit din plin la creşterea

cunoştinţelor în genetica moleculară, dar costul foarte mare al acestor studii a

antrenat şi protecţia rezultatelor , prin brevete, pentru a asigura şi

„compensaţia investiţiei".

În cursa pentru brevete asistăm la o cumpărare progresivă a acestor mici firme de

către marile societăţi producătoare de seminţe, foarte interesate în plante

2

transgenice. Unele dintre ele vor fi, la rândul lor, cumpărate de către societăţi

multinaţionale din domeniul agrochimiei şi farmaciei.De aici au rezultat câteva

multinaţionale gigantice, cum ar fi MONSANTO, în SUA şi NOVARTIS, în Europa,

fiecare dezvoltându-şi puternice echipe de cercetare.

Până în prezent, aplicaţiile comerciale ale OGM-urilor privesc în principal

microorganismele şi plantele din cultura mare.

9.3. Microorganisme şi animale transgenice

Unul dintre primele microorganisme transgenice obţinute a fost o bacterie

capabilă de a „absorbi" petrolul din mareele negre, realizare a unui cercetător indian

(Chakrabarty, 1971), care lucra în acea perioadă pentru societatea „General Electric ". El

a devenit celebru, nu atât pentru realizarea sa, cât pentru că a solicitat un brevet pentru

aceasta, iar „afacerea Chakrabarty" a stat la originea acordării primului brevet pentru

un organism viu.

Începând cu finele anilor 1970, interesul industriilor s-a îndreptat mai cu

seamă spre microorganismele utilizate în sectoarele alimentare şi farmaceutice.

Exemple: - o serie întreagă de tulpini de drojdie (aparţinând speciei

Saccharomyces cerevisiae), ameliorate pentru fabricarea diverselor tipuri de pâine,

bere şi vin; bacterii (în special E. coli) sintetizatoare de proteine umane, folosite în

scop terapeutic: insulina, hormon de creştere, interferon.

Primul animal transgenic a fost obţinut (în 1982) de către un grup de cercetători

americani. Este vorba de un şoarece gigant, de două-trei ori mai mare decât cel normal,

caracter generat prin transferarea în genomul său a genei ce codifică hormonul de

creştere la şobolan. Acest „super-şoarece" a inspirat pe specialiştii din zootehnie, care au

văzut în astfel de transgeneză un mijloc de a spori performanţele productive ale şeptelului

şi peştilor.

Avantaje generate de transgeneza animală:

- mari progrese în descifrarea mecanismelor de dezvoltare a bolilor la om şi în obţinerea

de noi medicamente şi vaccinuri, toate prin folosirea animalelor transgenice

experimentale;

- producerea de organe pentru transplanturi de către animalele „umanizate" va contribui

la umplerea enormului deficit în organe de transplant (inclusiv la eliminarea teribilei

3

pieţe negre cu organe umane) şi va permite salvarea unui număr mult mai mare de

vieţi omeneşti;

- creşterea productivităţii animalelor domestice.

Întrebări şi riscuri generate de transgeneza animală:

- riscul transmiterii de boli pacienţilor care au suferit o xenogrefă;

- o serie de virusuri sau agenţi patogeni inactivi care, în mod normal, se găsesc în

organele animalelor donatoare ar putea deveni patogeni pentru om.

9.4. Plante transgenice

9.4.1. Plantele transgenice şi noile lor proprietăţi

Entuziasmul suscitat de aplicaţiile potenţiale ale transgenezei vegetale era

extraordinar printre pionierii noii biotehnologii. În SUA, entuziasmul a fost cel mai

mare şi, prin urmare, giganţi ai agrochimiei, ai chimiei şi farmaciei doreau să

investească masiv în producerea de seminţe transgenice.

Proprietăţile plantelor transgenice cultivate deja pe scară mare sunt următoarele:

a) Rezistenţa la erbicide :

Plantele modificate genetic au capacitatea de a continua să trăiască şi să se

dezvolte în ciuda mai multor pulverizări cu o substanţă toxic-mortală, iată o performanţă

extraordinară a plantelor transgenice rezistente la un erbicid total ! Acest caracter nou

(dat de transferul genei Bar) şi, sub aspect biologic, cu totul surprinzător este dat de

diversele tipuri de acţiuni enzimatice (enzime codificate de transgene de origine

bacteriană şi, în câteva cazuri, de origine vegetală): transformarea erbicidului într-un

compus netoxic (detoxificarea lui), uşoara modificare a enzimei vizate sau

supraexprimarea sintezei sale, într-o astfel de manieră încât planta tratată să dispună în

orice moment de cantităţi suficiente de enzime pentru a se dezvolta normal.

Dar trebuie să făcută următoarea remarcă importantă: rezistenţa unei plante de tip

OGM este unispecifică, adică ea nu se manifestă decât faţă de erbicidul produs de

întreprinderea producătoare de seminţe transgenice.

b) Rezistenţa la insecte dăunătoare

Plantele care posedă această proprietate sintetizează în permanenţă, în ţesutul lor,

o proteină insecticidă care duce la moartea unor insecte fitofage dăunătoare. Gena care

codifică rezistenţa la insecte provine de la o bacterie din sol (Bacillus thuringiensis; pe

4

care o vom nota în continuare Bt.), cunoscută de mult timp pentru proprietăţile insecticide

şi folosită în lupta biologică (integrată) din agricultura convenţională, precum şi în

silvicultură (împotriva omizilor defoliatoare).

Preparatele obţinute din suşele naturale de Bt. conţin proteina insecticidă, aşa cum

se prezintă ea în bacterie, adică inactivă. Numai după ingestia sa şi contactul cu sucurile

digestive ale dăunătorului, ea este activată şi provoacă moartea într-un timp mai lung

sau mai scurt. Astfel respectiva genă a fost modificată, astfel ca să codifice proteina

activă, situaţie care face ca OGM-ul să conţină o toxină mult mai rapidă şi eficace, chiar

înaintea ajungerii ei în tubul digestiv al insectei.

c) Rezistenţa la boli

Prin transferul genei care codifică proteina capsidei virale (gena cp. - coat

protein) s-au obţinut plante care rezistă la bolile generate de anumite virusuri, deoarece

ea blochează propagarea virusurilor în planta transgenică. Se ştie că sinteza de către

plantă a unor mici cantităţi din această proteină împiedică dezvoltarea virusurilor şi,

astfel, declanşarea bolilor virale (virozelor).

O serie de alte realizări privesc rezistenţa la atacul ciupercilor fitopatogene, în

esenţă, prin inserţia în plante a genelor care codifică enzime capabile să distrugă pereţii

ciupercilor.

d) Rezistenţa la îngheţ

OGM-urile rezistente la îngheţ nu se cultivă pe scară largă. Strategiile utilizate

pentru a le conferi această proprietate sunt:

- tratamentul culturilor de soiuri convenţionale, prin pulverizarea cu bacterii

transgenice „antigel", pentru protejarea acestor culturi de îngheţurile târzii.

- inserţia unor gene provenind de la peştii din apele reci, cum ar fi spre exemplu o genă de

Hippoglossus hippoglossus (peşte din Marea Nordului) transferată la căpşuni.

e.) Maturarea întârziată

O astfel de însuşire a fost conferită, pentru prima dată, unei legume de

importanţă economică mondială: tomatele. Şi în acest caz sunt utilizate două metode

principale:

- inserţia unei gene care blochează galacturonaza, enzimă responsabilă de înmuierea

fructelor;

5

- blocarea sintezei hormonului de maturare, acest ultim proces (cel de maturare) fiind

apoi declanşat prin tratamentul cu etilenă, înaintea punerii pe piaţă a tomatelor transgenice.

Cele mai recente cercetări vizează obţinerea de soiuri bogate în elemente nutritive, cu un

spectru nutriţional mai echilibrat.

9.4.2. Avantajele plantelor transgenice, prezentate de producătorii şi

apărătorii lor

a.) Pentru amelioratori

Creşterea eficacităţii în ameliorarea plantelor. Tehnicile transgenezei sunt mult

mai precise şi mult mai rapide, întrucât ele privesc doar gena (sau genele) de interes, pe

când tehnicile clasice de hibridare folosesc genomurile parentale în totalitatea lor, fiind

deseori necesare retro-încrucişări pentru a se accentua manifestarea unei gene

parentale ori pentru eliminarea efectelor secundare nedorite.

b.) Pentru agricultori

În primul rând, se simplifică procesul de combatere a buruienilor, prin

eliminarea utilizării erbicidelor administrate în perioada pre-emergentă şi în perioada

de vegetaţie, folosindu-se doar un singur erbicid total. Apoi, graţie organismelor nou

obţinute şi rezistente la boli şi dăunători, sunt eliminate insecticidele şi fungicidele

folosite curent în sistemul convenţional.

În ciuda preţurilor mari ale OGM-urilor, cresc randamentul şi beneficiul

realizate de culturile transgenice, pe de o parte prin eliminarea concurenţei buruienilor,

a agenţilor patogeni şi a insectelor, iar pe de altă parte prin renunţarea la consumul

energetic necesar administrării pesticidelor.

c.) Pentru industriaşi

Prin noile calităţi deţinute de plantele transgenice, se ameliorează şi procesele de

prelucrare industrială: amidon modificat, lemn sărăcit în lignină (fabricarea pastei

pentru hârtie devine mai puţin poluantă), bioplasticele, obţinerea mai uşoară a proteinelor

umane cu scop terapeutic etc.

d..) Pentru consumatori

Depozitarea şi păstrarea fructelor cu maturizare tardivă se realizează mai uşor şi

cu pierderi minime.

6

e.) Pentru mediul înconjurător şi pentru viitorul umanităţii

Se apreciază o reducere a poluării ecosistemelor prin pesticide. În plus, are

loc o creştere a producţiei agricole, iar, într-un viitor apropiat, se speră că va fi eliminată

foametea în lume (prin extinderea suprafeţelor cultivate cu OGM-uri rezistente la

salinitate, la secetă, la aciditatea crescută a solului, la temperaturi mai scăzute etc).

9.4.3. Riscurile legate de cultura plantelor transgenice

Anumiţi oameni de ştiinţă pun la îndoială superioritatea tehnicilor de

transgeneză actuală faţă de tehnicile de hibridare - selecţie folosite până în prezent,

amintind caracterul aleatoriu al localizării transgenelor în genomul celulelor

gazdă. Transmiterea şi împerechierile naturale ale cromozomilor se fac după legi mult

mai precise decât inserţia unei transgene.

Opozanţii OGM-urilor consideră că principalii beneficiari ai acestor organisme

sunt producătorii de seminţe. În primul rând, prin brevetarea fiecărui soi transgenic se

asigură o revenire a unei bune părţi din investiţie, apoi, prin interzicerea agricultorului

de a folosi o parte a recoltei sale drept sămânţă, se garantează producătorului de

seminţe-OGM o vânzare anuală sigură (o piaţă de desfacere asigurată).

În ceea ce priveşte ideea dezvoltării unei agriculturi transgenice mondiale pentru a

hrăni omenirea se ştie că foametea în lume este, înainte de toate, o problemă de acces la

hrană, lucru generat de conflictele locale şi/ sau internaţionale, de sistemele politice,

de epuizarea solurilor sau, de accesul la pământ. Superproducţiile agricole realizate în

sistemul convenţional nu se datorează OGM-urilor, doar repartizarea globală a acestor

producţii obţinute este deficitară!

a.) Riscuri legate de tehnicile actuale ale transgenezei vegetale

- Efecte secundare nedorite. Prima „versiune" a tomatei cu maturare întârziată

era făinoasă, cu gust metalic şi suportă greu transportul, căci pieliţa sa era fragilă, motive

pentru care consumatorii americani au refuzat-o.

- „Slăbiciuni" în expresia transgenelor. În SUA, în 1996, culturile

comerciale de bumbac-OGM au fost devastate în proporţie de 60% de către

insectele la care aceste plante erau socotite ca fiind rezistente. Unii au atribuit acest eşec

verii calde din acel an care, pe de o parte a favorizat fecunditatea insectelor, iar pe de

7

altă parte a diminuat capacitatea bumbacului-OGM să sintetizeze proteina-

insecticid.

b.) Riscuri ambientale

- Limitele evaluării riscurilor prin culturi experimentale. Culturile

experimentale efectuate în 15 ţări, înaintea primelor culturi comerciale de OGM-uri, nu

au urmărit şi nu au furnizat niciodată informaţii privind eventualul impact asupra

mediului înconjurător. De fapt, scopul principal al acestor culturi experimentale era de

a se asigura mai bine „securitatea biologică" a plantelor testate, adică optimizarea

condiţiilor de expresie şi conservare a transgenelor.

Nici un studiu serios de impact ambiental nu s-a făcut înaintea trecerii în cultura la

scară mare a primelor OGM-uri: dacă se încrucişează specii înrudite, dacă au influenţă

asupra insectelor polenizatoare, dacă influenţează microorganismele din sol etc.

c.) Riscuri privind diseminarea de polen transgenic

- Încrucişări între plante transgenice şi plante spontane înrudite . Apariţia unor

buruieni rezistente la erbicidele totale.

De exemplu, practicând o monocultură de rapiţă transgenică, rezistentă la un

erbicid determinat, se riscă, accelerarea selecţiei de buruieni hibride, rezistente la

acelaşi erbicid. În caz de rotaţie a culturilor cu specii non-transgenice, practica

obişnuită de erbicidare înaintea semănării va fi ineficace dacă erbicidul total utilizat va fi

acelaşi la care rapiţa transgenică era rezistentă, deoarece plantele de rapiţă-OGM vor

rezista şi vor deveni buruieni în noua cultură. Iar pentru a le distruge va trebui folosit un

alt erbicid total, deci investiţii suplimentare.

Posibila apariţie a unor buruieni rezistente la erbicide nu este negată de

producătorii de OGM-uri, care au în vedere remedierea prin producerea de noi erbicide

şi de noi OGM-uri rezistente la acestea. Aşadar, din nou, alte investiţii şi alte riscuri.

- Încrucişări între varietăţi transgenice şi convenţionale ale aceleiaşi specii.

De exemplu, polenul de rapiţă poate ajunge până la câţiva km, cel de porumb

(specie anemofilă) ar putea ajunge la zeci de km etc. Pericolul hibridărilor cu porumb-Bt.

(la care s-a transferat o genă modificată de Baccilus thuringiensis) a fost puternic denunţat

8

în Franţa, chiar de la începutul autorizării primelor culturi. În ceea ce-i priveşte pe

agricultorii care practică agricultura biologică, apare pericolul imposibilităţii de a

garanta că porumbul lor este lipsit de OGM-uri, existând riscul hibridizărilor cu porumbul

transgenic. Astfel, în anul 2000 au fost descoperite seminţe de rapiţă transgenică

rezistentă la un erbicid total. Aceeaşi situaţie s-a găsit şi la soia, deşi au fost respectate

reglementările privind distanţa dintre culturile convenţionale şi cele transgenice. Aceeaşi

situaţie a fost descoperită şi la porumb, în vara anului 2000, în Franţa, pe 4500 ha.

Urmare a acestor accidente şi după lungi discuţii şi dezbateri, guvernul francez a

decis distrugerea culturilor de rapiţă şi soia poluate cu organisme transgenice, dar s-au

menţinut culturile de porumb datorită proporţiei foarte reduse (2/1.000) a seminţelor

transgenice.

În iulie 2001, Agenţia Franceză de Securitate Sanitară (AFSS) sublinia că

41% din eşantioanele de porumb prelevate din culturile convenţionale conţineau secvenţe

de OGM-uri.

Sunt foarte posibile trei piste: polenizarea provenită din culturile experimentale

învecinate (în Franţa au fost autorizate 12 soiuri transgenice), polenizarea din culturile

transgenice comerciale (lucru puţin probabil, deoarece astfel de culturi nu sunt autorizate

în Franţa) sau poluare cu seminţe care provin din ţări unde culturile transgenice

comerciale sunt deja foarte extinse (SUA şi Canada, în special).

Aceasta se poate numi poluare genetică. Şi in Mexic s-a detectat o poluare

genetică a porumbului comercial, fiind poluate 35% dintre eşantioane. Se cunoaşte faptul

că, în 1998, Mexicul (patria de origine a porumbului şi, încă, rezervorul biodiversităţii

acestuia, prin cele circa 50 varietăţi identificate în stare spontană) a instaurat un

moratoriu care interzicea cultura de porumb-OGM.

Raportul din primăvara anului 2002 (European Enviroment Agency) confirmă

caracterul cvasi-inevitabil al poluării genetice a culturilor convenţionale şi a speciilor

sălbatice înrudite, pornind de la culturile-OGM.

- Contaminarea porumbului transgenic de un altul, tot de tip OGM. De

exemplu la finele lui septembrie 2000, puternica societate KRAFT FOOD USA retrage

din circulaţie 2,5 milioane de cutii de plăcinte din porumb, întrucât laboratorul

„Genetic ID" (solicitat de asociaţia ecologistă „Friends of the Earth") descoperise în

9

aceste plăcinte, 1% porumb Starlink, rezervat numai în scop furajer. Acest porumb s-a

dovedit a fi alergizant pentru om.

d. Riscuri legate de plantele rezistente la atacul insectelor

- Apariţia de dăunători rezistenţi la proteina-insecticid a porumbului-Bt.

Apariţia insectelor rezistente la insecticide este cunoscută de mai bine de 50 de

ani şi ea nu a încetat să crească rapid, pe măsură ce se intensifica folosirea pesticidelor în

agricultura de tip industrial.

În cazul plantelor transgenice, problema se va pune într-o manieră şi mai

accentuată, căci prezenţa constantă a formei active a toxinei insecticide în toate

ţesuturile plantei va intensifica presiunea selecţiei şi va accelera apariţia mutantelor

rezistente.Producătorii de OGM-uri sunt totuşi optimişti, estimând că acest lucru nu va

apărea mai repede de 8 ani şi că, până atunci, vor produce noi organisme transgenice,

rezistente la un alt insecticid.

- Intoxicarea altor insecte de către „plantele insecticide", în afara celor ţintă.

Această intoxicare a fost demonstrată experimental la Universitatea din New York.

Sunt în curs de desfăşurare şi alte experiemente, privind studiul albinelor care vizitează

florile unei rapiţe transgenice.

- Toxicitatea „plantelor insecticide" pentru prădătorii insectelor

dăunătoare. O echipă de cercetători elveţieni a constatat o puternică creştere (peste 2/3) a

mortalităţii indivizilor speciei Chrysopa carnea, hrăniţi cu omizi (de Ostrinia

nubilaris şi de Leucania unipunctata) care au consumat porumb-Bt.

În Scoţia, o serie de cercetări au arătat că buburuzele care au consumat purici

crescuţi pe cartofi transgenici depuneau cu 38% mai puţine ouă, 50% trăiau mai

puţin şi manifestau o fertilitate masculă mai scăzută, comparativ cu cele hrănite cu

purici de pe cartofii normali.

e. Drumul toxinelor insecticide în lanţurile trofice şi în soluri

- Riscuri legate de cultura plantelor rezistente la virusuri. Cunoaştem astăzi că

principalul mecanism de evoluţie naturală a virusurilor îl constituie recombinările

secvenţelor genetice. De aceea, anumiţi cercetători au lansat ideea unei posibile

recombinări între gena virală cp, prezentă într-o anumită plantă, cu gene ale unui

virus înrudit care a infectat o plantă rezistentă sau care se află în mod natural în

10

aceasta. Astfel de recombinări au fost deja observate experimental în laborator,

fără a se fi putut determina dacă noul virus ar fi mai mult sau mai puţin patogen

decât virusul parental. Marele necunoscut este reprezentat, desigur, de frecvenţa cu

care aceste recombinări s-ar produce în natură, mai ales în vastele culturi

transgenice, unde sunt prezente numeroase gene virale.

Îngrijorările sunt generate de apariţia posibilă a unor noi virusuri dăunătoare

plantelor.

f. Evaluarea riscurilor pentru sănătatea oamenilor in acest domeniu

În acest domeniu răspunsurile nu sunt unanime şi incertitudinile sunt numeroase.

Apărătorii OGM-urilor consideră că plantele modificate genetic nu prezintă nici

un pericol pentru sănătatea omului considerând că transgenele vor dispărea fie în timpul

digestiei, fie în timpul proceselor de transformare industrială.

Opozanţii consideră că testele de nutriţie sunt incomplete şi nu s-au făcut într-un

timp suficient, înaintea lansării pe piaţă a alimentelor provenind din OGM-uri. Ei cer

continuarea şi dezvoltarea cercetărilor privind evaluarea riscurilor.

- Apariţia unor noi alergii. De exemplu, o soia îmbogăţită în metionină, pentru mărirea

valorii furajere, s-a dovedit a nu fi alergizantă pentru animale, dar periculoasă pentru

consumul uman.

Opozanţii plantelor transgenice cer ca aceste plante, conţinând transgene

provenite de la microorganisme şi virusuri, să nu facă parte niciodată din alimentaţia

oamenilor, mai ales că puterea alergică a noilor proteine este necunoscută.

- Creşterea rezistenţei la antibiotice. Această problemă se pune pentru că

porumbul-Bt comercializat conţine gene ale rezistenţei la un anumit antibiotic,

gene folosite ca markeri şi pe care producătorii nu le-au eliminat, considerându-le

fără pericol pentru om. Motivaţia adusă de ei este aceea că ele fie nu se exprimă

în plantă, fie că ele codifică rezistenţa la un antibiotic care nu mai este utilizat în

medicina umană. În plus, ei consideră ca foarte puţin probabil transferul acestor

gene din alimente în bacteriile prezente în tubul digestiv al omului.

Experienţele efectuate timp de trei la Universitatea din Jena au arătat că

rezistenţa la un erbicid total a unei rapiţe-OGM se poate transmite la bacterii şi

11

drojdii crescute pe medii în care s-a introdus conţinutul intestinal al albinelor

care au consumat polenul unei astfel de rapiţe.

- „Afacerea Pusztai". În ediţia sa din 29 mai 1999, cunoscutul săptămânal

medical britanic The Lancet estima că „...plantele transgenice pun probleme

pentru sănătatea oamenilor..." şi denunţa „... iresponsabilitatea autorităţilor

publice şi a furnizorilor de plante transgenice". În acelaşi timp, se atrăgea atenţia

asupra faptului că un reputat cercetător, A. Pusztai (de la Rowett Institut, Scoţia

locul de naştere al cunoscutei Dolly, eutanasiată în februarie 2003), şi-a pierdut

slujba în urma unei emisiuni televizate, în care prezenta cercetările sale personale

ce puneau la îndoială consumabilitatea unui cartof transgenic, care sintetiza o

proteină insecticidă (caracter transferat de la un ghiocel). Experienţele efectuate de

el asupra şobolanilor arătau că cei hrăniţi exclusiv cu acest cartof transgenic

prezentau atrofieri ale unor organe (mai ales ale ficatului) şi o deficienţă a

sistemului imunitar, în timp ce lotul hrănit cu cartofi „normali", dar la care s-a

adăugat în mod artificial aceeaşi proteină insecticidă, erau normali.

„Cazul Pusztai" a divizat lumea ştiinţifică internaţională. Experienţele lui

Pusztai ilustrau o serie de perturbaţii metabolice provocate de inserţia transgenei:

efecte ale poziţiei acesteia (am precizat deja că tehnicile actuale nu permit localizarea

punctului său de inserţie), reamintim expresia nedorită a altor gene decât cea de interes

etc.

Contrar concluziilor lui Pusztai, o serie de cercetători chinezi nu au

constatat diferenţe semnificative de greutate şi stare generală între şobolanii hrăniţi

cu tomate şi ardei transgenici şi cei care trăiau în stare sălbatică.

9.4.4. Dezvoltarea culturilor transgenice în lume

a.) Primele culturi comerciale de plante transgenice datează de pe la mijlocul

anilor 1990, ele debutând în SUA, apoi în Argentina, Canada, China, Africa de Sud,

Australia, Mexic, Portugalia, Ucraina, România. La numai şapte ani de la debutul lor

oficial, aceste culturi comerciale de plante transgenice au atins o suprafaţă totală de

circa 60 milioane ha, la care s-ar mai putea adăuga culturile ilegale.

O situaţie particulară se întâlneşte în ţările Europei Occidentale, unde

asemenea culturi întârzie să ia amploare. Explicaţia constă în faptul că mai multe state

12

membre ale UE au solicitat instaurarea unui moratoriu care să interzică autorizarea

importurilor şi culturilor de plante-OGM în ţările Uniunii (solicitare aprobată în iunie

1999) pentru că se iau în considerare, din ce în ce mai mult, rezervele exprimate de unii

oameni de ştiinţă, opoziţia agricultorilor şi a ecologiştilor, iar, de puţin timp, şi

solicitările cetăţenilor-consumatori.

b. Piaţa mondială de plante-OGM este asigurată aproape în totalitate de doar 4 specii:

soia, bumbac, porumb şi rapiţă, restul de plante transgenice (cartof, papaia, tutun,

dovleac ş.a.) ocupând suprafeţe reduse şi necuantificabile la nivel mondial.

c. Referitor la caracterul transferat acestor plante , se constată faptul că în primul

an de culturi-OGM la scară mare (1996), aproximativ 2/3 o reprezentau varietăţile

rezistente la o insectă dăunătoare (mai ales bumbacul-Bt şi porumbul-Bt) şi doar 1/3

dispuneau de rezistenţa la un erbicid total. Din 2002 încoace, situaţia se inversează:

circa 75% o reprezintă varietăţile rezistente la un erbicid total, aproximativ 17% cele

rezistente la atacul unor insecte.

d. O analiza a situatiei din 2002 scoate în evidenţă faptul că producţia mondială de

plante-OGM este asigurată cvasitotal de 4 ţări (SUA, Argentina, Canada si China).

9.4.5. Brevetarea fiinţelor vii

Până la venirea „la putere" a geniului genetic, dreptul de brevetare nu privea decât

invenţiile şi inovaţiile de aparate sau procedee de tip industrial. Se ştie că acordarea unui

brevet de invenţie (ca expresie juridică legală) trebuie să răspundă următoarelor criterii:

noutate, utilizare, aplicabilitate practică şi o descriere detaliată a sa, pentru a permite

reproducerea de către orice specialist din domeniul respectiv. Brevetul garantează

deţinătorului monopolul exploatării invenţiei sale pentru o perioadă limitată de timp (în

general 20 de ani).

În SUA, ca şi în Europa, brevetabilitatea fiinţelor vii era total exclusă. Dar

apariţia de OGM-uri a modificat profund câmpul de aplicaţie şi condiţiile acordării de

brevete de invenţie, treptat acestea fiind adaptate şi pentru fiinţele vii.

Aşa cum s-a precizat anterior, dreptul de a breveta o fiinţă vie s-a născut în SUA

ca urmare a celebrei „afaceri Chakrabarty", după numele microbiologului indian care a

obţinut o bacterie capabilă să degradeze hidrocarburile din petrol. În 1980, acest

cercetător a solicitat acordarea unui brevet pe care a obţinut-o.

13

Această premieră, în materie de brevetare a viului a fost urmată rapid de

acordarea a numeroase brevete privind microorganismele genetic modificate, utilizate în

industria farmaceutică şi agro-alimentară atât în SUA cât şi în UE.

Pentru a armoniza legislaţia SUA-UE, în 1998, Consiliul de Miniştri al UE şi

Parlamentul European au adoptat o hotărâre favorabilă brevetajului OGM-urilor

(Directiva 98/44). Aceste prevederi au generat, declanşarea a numeroase critici în Italia,

Olanda, Norvegia şi alte ţări europene.

Brevetarea plantelor transgenice privează agricultorul de cel puţin unul dintre

drepturile sale fundamentale: acela de a folosi o parte din propria-i recoltă ca material

pentru semănat în anul următor.

Atunci când un agricultor cumpără seminţe transgenice, el trebuie să semneze un

contract prin care se angajează să nu păstreze nimic din recoltă pentru a fi folosită în

scopul unor semănături viitoare. Cu alte cuvinte, el se obligă să cumpere în fiecare an

seminţe transgenice de la producător, îşi anulează astfel dreptul legitim de a reproduce

propria-i cultură, în caz contrar fiind prevăzute sancţiuni contravenţionale şi penale.

Firmele producătoare nu pot fi înşelate, căci ele îşi trimit inspectori care controlează pe

teren respectarea contractelor. Astfel de controale sunt uşor de realizat în SUA, unde

fermele au suprafeţe foarte mari, dar el este mai dificil atunci când dimensiunea

parcelelor este mică şi numărul agricultorilor este foarte mare (aşa cum este cazul celor

mai multe ţări din Europa). Nu se mai pune la socoteală situaţia din ţările îndepărtate,

în curs de dezvoltare, unde agricultorii nu pot înţelege aceste aspecte şi continuă să

facă schimburi de seminţe pentru micile lor suprafeţe cultivate.

Acestea sunt raţiunile pentru care producătorii de seminţe transgenice încearcă să

înlocuiască îngrădirile juridice impuse agricultorilor şi costisitoarele controale prin

îngrădiri de ordin biologic: sterilizarea, prin geniul genetic, a seminţelor produse de

plantele transgenice. Este vorba de procedeul numit „Technology Protection System",

sugestiv denumit „Terminator", întrucât el „termină" viaţa plantei, împiedicând-o să se

reproducă. Această „performanţă biologică" se realizează printr-o tehnică transgenică

foarte sofisticată, chiar „diabolică". Producătorii de OGM-uri şi unii oameni de ştiinţă

salută procedeul pentru că el va permite suprimarea fluxului de transgene în mediul

înconjurător. Agricultorii văd în el o consacrare a interzicerii de a utiliza propriile seminţe.

14

Alţi oameni de ştiinţă şi asociaţiile ecologiste îl consideră inacceptabil sub aspect etic.

Procedeul a fost criticat de către toţi opozanţii OGM-urilor. Astfel, MONSANTO a decis

întârzierea punerii în aplicare a procedeului “Terminator”.

9.4.6. OGM-urile şi biodiversitatea

Încă din anii ’80, oamenii de ştiinţă au anticipat caracteristicile de bază a

agriculturii mondiale astfel:

- diminuarea considerabilă a diversităţii plantelor cultivate prin dispariţia miilor

de varietăţi selecţionate de-a lungul timpului de către ţărani, prin înlocuirea acestora de

către un număr limitat de varietăţi noi, „cu randament ridicat";

- acapararea agriculturii mondiale de către marile multinaţionale furnizoare

de seminţe „selecţionate şi ameliorate";

- sporirea produşilor chimici ceruţi, în cantităţi tot mai mari, de tehnologia de

cultură a acestor noi varietăţi.

O analiză lucidă a agriculturii de la începutul mileniului trei ne va uimi prin

asemănarea cu precizarea de mai sus !

Dezvoltarea obţinerii şi cultivării plantelor transgenice nu a făcut altceva decât să

agraveze situaţia existentă acum două decenii. Şi, de fapt, transgeneza utilizează aceleaşi

varietăţi foarte performante (cunoscute anterior şi care au fost create prin tehnicile

tradiţionale), care sunt „ameliorate" prin inserarea unei gene, ceea ce dă dreptul exclusiv

de producere şi comercializare multinaţionalelor menţionate.

Extinderea culturilor de plante transgenice a afectat şi va afecta

biodiversitatea specifică spontană (sălbatică) prin:

- pulverizările cu erbicide totale a culturilor de OGM-uri rezistente la aceste

erbicide, prin care vor dispărea, mai întâi, toate buruienile anuale din aceste culturi. Apoi,

acest „spray drift" cu erbicide va afecta şi zonele marginale ale culturilor, acoperite

de fitocenoze ierboase perene ori de tufărişuri, din care, treptat, vor dispărea şi speciile

perene;

- sărăcia bazei trofice a fitofagilor şi a granivorelor din aceste locuri, care, în

final, va determina dispariţia lor progresivă din biocenozele respective;

- intoxicarea şi moartea, „prin ricoşeu", a animalelor utile şi a celor care nu

erau vizate. OGM-urile rezistente la anumiţi dăunători pot fi consumate direct sau indirect

15

(de-a lungul lanţului trofic) şi de alte organisme, iar toxina insecticidă din aceste plante

ar putea să provoace moartea şi dispariţia unui şir nesfârşit de animale neţintă;

un alt pericol generat de OGM-uri vizează transferul de gene prin polenul

acestora unor specii sălbatice înrudite. Apărătorii OGM-urilor ar putea saluta acest lucru

ca fiind un proces de creştere a biodiversităţii. Dar, mai mult ca sigur, o generalizare a

culturilor transgenice va determina o masivă difuzare a transgenelor care prezintă

caractere selective avantajoase şi pot induce o eradicare a populaţiilor non-transgenice

(cu un genofond mai bogat şi mai diversificat decât cele puternic „ameliorate", aspect

cunoscut şi demonstrat deja).

9.4.7. Contestarea OGM-urilor

Până la pătrunderea în Europa occidentală a primelor alimente provenite

din plante transgenice, OGM-urile rămăseseră ignorate de marele public. Dar situaţia s-a

schimbat brusc, începând cu 1996, când, descărcarea în mai multe porturi europene de

soia şi porumb american (conţinând în proporţie necunoscută material

transgenic), a „înfuriat" organizaţia ecologistă GREENPEACE care, adesea

violent, s-a opus debarcării containerelor. Minoritatea ştiinţifică angajată, fără a

pune în discuţie interesul pentru tehnicile transgenezei, estima că sunt încă

insuficient cunoscute riscurile diseminării în mediul înconjurător a OGM-urilor

şi, ca urmare, şi-a multiplicat acţiunile de informare a marelui public.

În SUA, nu se cere agricultorilor să recolteze, în mod separat, cele două tipuri de

plante, transgenice şi convenţionale.

O serie de asociaţii ale consumatorilor şi-au manifestat îngrijorarea pentru

„invadarea farfuriilor lor" cu alimente provenind din OGM-uri. Anumite ţări (Austria,

Italia, Danemarca) au refuzat intrările de OGM-uri pe teritoriul lor.

Pentru a calma spiritele, UE (cea care a autorizat aceste importuri) a emis o

directivă care impune etichetarea alimentelor provenite din plante transgenice.

Puternic afectaţi de relativ recenta catastrofă alimentară (cea a „vacii nebune" şi

a variantei sale la om), consumatorii europeni nu mai au încredere în declaraţiile

oficiale ale experţilor sau ale cercetătorilor care apără OGM-urile. Ei se tem tot mai mult

de artificializarea crescândă a agriculturii industriale şi, în mod special, de ultima sa

înflorire - OGM-urile.

16

Polemica dintre partizanii şi opozanţii OGM-urilor s-a intensificat în cursul

anului următor 1998.

Un nou scandal alimentar a zguduit Europa în 1999: „puii cu dioxină", produşi în

crescătorii uriaşe din Belgia, livraţi pe piaţă atât în Belgia, cât şi în alte ţări din Europa sau

din alte continente. Originea dioxinei a fost atribuită uleiului industrial folosit în

fabricarea hranei pentru păsări. Această „afacere" ilustrează, încă o dată în plus,

pericolul agriculturii şi zootehniei industriale pentru sănătatea oamenilor şi a animalelor

domestice. Astfel de evenimente sporesc teama consumatorilor faţă de orice aliment

de origine transgenică.

Probabil, în curând, datorită strategiei stabilite de GREENPEACE, alimentele

care conţin OGM-uri vor dispărea progresiv din magazinele alimentare ale UE. Mai

rămâne, ca excepţie, carnea provenită de la crescătoriile industriale, unde animalele sunt

furajate cu soia-OGM importată din SUA. Această problemă figurează ca următorul

obiectiv pe agenda organizaţiilor anti-OGM.

Dacă primele autorizări de culturi transgenice au sedus pe responsabilii

marilor întreprinderi agricole de tip industrial din SUA, care doreau să le dezvolte la

scară mare, ele au generat o puternică opoziţie din partea fermierilor care practicau o

agricultură de tip familial.

În lumea agricolă a UE, aceste culturi au fost primite în moduri diferite.

Astfel, în Germania, agricultorii cu ferme biologice au intentat acţiune judiciară

împotriva proprietarilor de culturi-OGM experimentale din vecinătatea lor, temându-

se de o poluare genetică a culturilor proprii care trebuiau să fie „garantate fără OGM".

În Spania, singura ţară din UE în care s-a reuşit dezvoltarea de culturi-OGM

comerciale, doar o treime din sindicatele agricole este încă favorabilă acestor culturi.

În Franţa, cea mai mare ţară agricolă din UE, asistăm şi la cea mai puternică

opoziţie şi contestaţie a culturilor OGM. Opozanţi se tem de o poluare genetică a

culturilor lor convenţionale prin culturile transgenice experimentale, a căror

localizare şi natură sunt ţinute secret în ciuda obligaţiilor legale de a le declara. Ei au

distrus mai multe culturi experimentale în câmp şi au cerut o dezbatere publică

asupra OGM-urilor.

17

În iunie 1999, aceiaşi opozanţi au distrus plantele de orez-OGM, obţinute de un

laborator aparţinând unei instituţii publice. În cursul verii 2001, poluarea genetică a

culturilor convenţionale a fost recunoscută, oficial, în Franţa.

Tot în Franţa, contestarea OGM-urilor i-a cuprins şi pe producătorii de vinuri. În

urma unei anchete desfăşurate de cercetători, s-a descoperit existenţa unor culturi

experimentale de viţă-de-vie transgenică. Aproximativ 20 de mari producători de

vinuri din Franţa, Germania şi Australia cer un moratoriu asupra cercetărilor făcute şi

asupra drojdiilor-OGM, care accelerează fermentaţiile şi care dau vinurilor arome noi.

Neîncrederea în alimentele de origine transgenică se manifestă deja şi în alte

regiuni şi ţări industrializate, situate în afara UE. În 1999 (Japonia, Australia, Noua

Zeelandă, Coreea de Sud, India, Filipine, Thailanda etc.)

Anul 1999 înseamnă o victorie pentru contestarea OGM-urilor şi în SUA. După ce

au acceptat alimentele-OGM, consumatorii din această parte a lumii au început să-şi

pună întrebări privitoare la pericolul pentru sănătatea lor şi la monopolul instaurat de

multinaţionale. Giganţii din sectorul agro-alimentar urmăresc toate aceste evenimente

şi cer separarea produselor OGM/non-OGM.

9.4.8. Acapararea agriculturii de către multinaţionale

a. Controlul asupra pieţei mondiale a seminţelor

Astăzi, 10 giganţi ai agrochimiei şi farmaciei controlează o treime din piaţa

mondială a seminţelor şi 9/10 din piaţa mondială a îngrăşămintelor minerale,

pesticidelor şi a altor produşi chimici solicitaţi de agricultura de tip industrial. Dintre

cele 10 multinaţionale, jumătate controlează, în totalitate, piaţa mondială a

seminţelor-OGM.

Apariţia OGM-urilor a favorizat şi mai mult dominarea pieţei mondiale a

seminţelor de către multinaţionalele amintite. Prima care s-a lansat în „aventura

OGM" a fost MONSANTO care, în 1984, a inaugurat la Saint Luis (SUA) un enorm

centru de cercetare.

Firma MONSANTO asigură vânzarea a circa 80% din seminţele-OGM din

SUA, trecând apoi la „cucerirea" Americii de Sud, a Europei şi a altor continente.

Beneficiind de susţinere din partea conducătorilor politici din ţara sa de

origine, puternica multinaţională a stabilit „relaţii privilegiate" cu autorităţile

18

oficiale din numeroase ţări, în special cu cele aflate în curs de dezvoltare. Aproape

peste tot în lume au fost experimentate culturile-OGM provenind din seminţe ale

acestei firme.

Au urmat apoi firma elveţiană NOVARTIS, al doilea gigant mondial în

chimie şi farmacie, firma anglo-suedeză ASTRA ZENECA etc.

b. Controlul circulaţiei mondiale a OGM-urilor

Până acum au avut loc deja trei mari reuniuni internaţionale pentru stabilirea

unui protocol care să statueze regulile internaţionale ale circulaţiei OGM-urilor în lume,

protocol cerut de către semnatarii Convenţiei asupra Diversităţii Biologice (CDB)

de la Rio de Janeiro (1992).

1. Columbia (februarie 1999) unde 132 de ţări din cele 138 prezente au fost de acord

să se aducă restricţii circulaţiei OGM-urilor, dar nu au reuşit să-şi impună voinţa în faţa

celor 6 ţări, dintre care primele trei controlează 94% din producţia mondială de OGM-

uri (SUA, Argentina, Chile, Uruguay, Canada şi Australia).

2. Montreal (31 ianuarie 2000) unde s-a reuşit să obţinerea semnăturilor a 130 de ţări

pe o „Convenţie asupra biosecurităţii". Şi de această dată SUA a refuzat să semneze.

3. Nairobi (mai 2000) a debutat prin „Protocolul de biosecuritate", care autoriza statele

să reglementeze importul de OGM-uri şi prevedea identificarea acestora după o

metodologie ce urma să se stabilească ulterior. Protocolul a fost semnat de 64 de ţări.

Australia şi Canada au refuzat, iar SUA nu a dorit să se pronunţe, deoarece ea nu a

semnat „convenţia asupra biosecurităţii", care pregătise de fapt acest protocol.

Astfel, până acum, multinaţionalele care controlează piaţa OGM-urilor au reuşit

să-şi impună punctul lor de vedere: ele consideră că orice reglementări privind

OGM-urile „constituie o piedică în calea liberului comerţ" şi că circulaţia acestora este o

„simplă problemă comercială", care priveşte doar OMC (Organizaţia Mondială a

Comerţului).

În martie 2000, guvernul bolivian a încercat să aplice protocolul de

biosecuritate Montreal-Nairobi 2000 însă, Argentina a fost aceea care a

ameninţat, astfel că Bolivia a fost obligată să renunţe la proiectul său. La fel s-a

întâmplat şi în Sri Lanka şi în Croaţia, unde presiunile SUA au avut acelaşi rezultat.

19

În final, după 4 ani de negocieri, Protocolul pentru Biosecuritate a fost

ratificat de 50 de ţări, intrând în vigoare la 11 septembrie 2003. Acest protocol

prevede, printre altele, o procedură care obligă exportatorii de OGM-uri să furnizeze

o listă detaliată a compoziţiei produselor lor, iar statele vor avea astfel posibilitatea

să accepte sau să refuze importul acestora.

c. Noua reglementare europeană

Confruntată pe de o parte cu opinia publică, din ce în ce mai ostilă OGM-urilor, pe

de altă parte cu lobby-ul industriaşilor dornici de a dezvolta piaţa plantelor transgenice,

Comisia Europeană a elaborat o nouă directivă (Directiva 2001/18) mult mai preocupată de

aplicarea principiului precauţiilor şi, totuşi, fără penalizări importante pentru industriile

biotehnologice.

Noua reglementare prevede obligativitatea etichetajului pentru orice aliment care

conţine peste 0,9% ingrediente provenite din OGM-uri autorizate în UE, atât pentru

alimentaţia umană, cât şi pentru cea animală. Din păcate, reglementarea nu include

necesitatea menţionării faptului că animalele au fost hrănite cu produse-OGM.

Pe lângă etichetaj, reglementarea prevede asigurarea urmăririi şi localizării OGM-

urilor începând de la seminţe până la produsul finit, astfel ca ele să poată fi retrase rapid în

caz de necesitate (aşa cum s-a întâmplat în cazul scandalurilor cu „vaca nebună" şi cu puii

cu dioxină).

Obţinerea oricărei autorizaţii noi este supusă unei metodologii de control omologat

prealabil.

în ansamblul ei.

Totuşi, Directiva UE constituie un progres remarcabil, căci ea va da posibilitatea

unei mai bune informări a cetăţenilor şi le va permite să aleagă între o alimentaţie cu sau

fără OGM-uri.

De la publicarea acestei reglementări europene, SUA s-a opus puternic

etichetajului obligatoriu şi procedurilor de evaluare care sunt costisitoare pentru

producători. În august 2003, SUA depune o plângere la OMC împotriva moratoriului

european, considerându-1 ca o îngrădire a liberei circulaţii a mărfurilor, ca responsabil

pentru pierderea mai multor sute de milioane de dolari, rezultaţi din exportul de porumb

american în UE. Şi ameninţările cu alte plângeri continuă.

20

d.) Declinul OGM-urilor în Europa

La începutul anului 2000 au intervenit schimbări importante în strategia

multinaţionalelor europene producătoare de OGM-uri. Astfel, sub presiunea unei opinii

publice şi a agricultorilor, ostile OGM-urilor şi tot mai exigente, aceste societăţi se

reorientează spre sectorul farmaceutic, mult mai „lucrativ" (beneficii de 30%, faţă de doar

15% în agrochimie-OGM-uri).

Începând cu anul 2002 cifrele de afaceri a unor firme producătoare de OGM-uri

au început să scadă.

21